Stația de poștă

Comuna Șerbănești se afla, pe vremuri, cam la jumătate vechiului drum al poștei, numit mai ‘nainte, drumul olacului, drum care lega Bucureștiul de Craiova (v. Fig. 1 ³⁾). Aici, la Șerbănești, era loc de popas și stație, unde se schimbau caii și surugiii. Pe acest drum și prin Șerbănești, în 1821, a trecut Tudor Vladimirescu, în marșul său de la Slatina spre București, însoțit fiind de ”adunarea” sa ce număra circa 8000 de oameni [1]⁾, adică un convoi de revoluționari lung de circa un kilometru...

Stația de la Șerbănești era așezată, după cum se poate observa, la 7 poște de București și la 6 poște de Craiova, 1 poștă însemnând, cum se știe, circa 20 de kilometri distanță. În schimb, pentru curierii poștali însărcinați cu corespondența și transmiterea de mesaje domnești urgente, drumul de la București la Craiova se făcea cu oprire, pentru schimb de cai, doar în 9 poște [2]⁾. Această conjunctură geo-strategică a fost favorabilă amplasării unei stații de poștă de referință la Șerbănești și a condus, în mod firesc, la dezvoltarea aici a creșterii cailor dar și la prosperarea geambașilor și la apariția potcovăriilor, fierăriilor și rotăriilor. S-au construit, de asemenea, hanuri și cârciumi pentru popasul pe care îl făceau călătorii la Șerbănești, inclusiv cei străini. Că, prin 1819, una dintre cele două curse poștale ce lega Bucureștiul de Austria, trecea prin Șerbănești, pe acest drum al olacului [3]⁾. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, drumul de la București la Craiova, cu poștalionul, dura 36 de ore ²⁾. Matematic vorbind, luând în calcul numărul poștelor de la acea vreme, aceasta înseamnă că drumul de la București la Șerbănești se făcea în circa 19 ore, iar de la Craiova la Șerbănești, în circa 17 ore. Ținând cont însă de întârzierea ce intervenea, pentru a trece Oltul cu podul plutitor, așa cum se călătorea pe atunci, rezultă că, într-adevăr, din punct de vedere al timpului de călătorie, Șerbăneștiul se afla la jumătatea distanței dintre București și Craiova.

Fig. 1. Drumul poștei București-Craiova în 1833

Pe lângă aspectul pozitiv, al dezvoltării economice a satului, trebuie știut, totuși, că a existat, timp de secole, și un aspect negativ al drumului poștei și, mai ales, al stațiilor de poștă, aspect ce le făcea nedorite de localnici. Aceasta pentru că instalarea unei stații de poștă într-o anume localitate însemna o povară în plus pentru toate satele din zonă, povară care presupunea obligația de a asigura surugii, olace, cai și nutreț pentru aceștia. Ba mai mult, Raicevich, care fusese primul consul al Austriei în Principatele Române, timp de câțiva ani, și care făcea, destul de des, drumul olacului, în lucrarea sa Observațiuni istorice, naturale si politice din Muntenia și Moldova, publicată în limba italiană, la Neapole în 1788, făcea unele precizări pline de amărăciune, referitoare serviciul poștal român de la acea vreme ³⁾:

”Poștele trebuiau întotdeauna să țină gata un număr mare de cai pentru serviciul poștei și funcționarilor săi, care nu numai că nu plătesc nimic, dar care încă, pentru cea mai mică întârziere, și după toane, bat pe căpitanii de poștă și pe surugii și îi forțează de-a alerga ca niște disperați.”

Olacul și poștalionul. La început, odată cu constituirea statelor române, drumurile poștei erau străbătute călare de către curierii domnești iar localitățile prin care aceștia treceau erau obligate, așa cum meționam mai sus, să le pună la dispoziție cai de schimb. Pe măsură ce numărul curierilor domnești a crescut tot mai mult, s-a simțit nevoia de a se înființa niște mici căruțe, numite olace, în care erau deplasați curierii de la o localitate la alta. Prima atestare documentară referitoare la obligația asigurării cailor de olac, datează din 11 mai 1399, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân ³⁾. O schiță aflată în muzeul poștal din Berlin a transmis, peste timp, imaginea unei călătorii infernale cu o ”căruță de poștă” din țările române, pe niște drumuri prăpăstioase, complet neamenajate, așa cum se circula în perioada 1830-1850, olacul ținând în frâu 3 perechi de cai (v. Fig. 2 ³⁾). Tot de prin aceeași perioadă și potrivit aceleeași surse, pe timp de iarnă, o ”căruță de poștă” era echipată cu 12 cai, câte trei în rând, și era condusă de doi olaci, (v. Fig. 3 ³⁾). Trebuie reținut însă că olacii sau olăcarii erau, de fapt, vizitii care conduceau olacele (călare pe unul dintre cai), olacele fiind acele căruțe ușoare folosite, în general, pentru transportul coletelor și al curierilor domnești, spre deosebire de poștalioane, apărute mai târziu, care erau căruțe de poștă mai grele, ce transportau călătorii și bagajele acestora iar vizitiii ce le conduceau (tot călare pe unul dintre cai) se numeau surugii. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, și mai apoi, fără legătură directă cu serviciile poștale, au apărut și birjele, ce circulau frecvent pe aceste drumuri, care erau însă trăsuri ușoare, amenajate, în general pentru transportul pasagerilor în oraș dar și, ocazional, la bâlciuri sau la piață, prin simpla dotare, cu niște băncuțe detașabile, a căruței trasă de cai (v. Fig. 4). Vizitiii de profesie, care mânau birjele, se numeau birjari și, ca și surugiii, erau renumiți pentru înjurăturile lor foarte urâte, expresia a înjura ca un birjar, provenind din acele vremuri. În mod oarecum surprinzător, la Șerbănești, birja aceea ocazională (v. Fig. 4), trasă de cai purtând la gât clopoței și panglici roșii, se numea brișcă și, probabil, că se mai numește încă.

Fig. 2. Olăcar mânând olacul prin șleaurile drumului poștei, la mijlocul secolului al XIX-lea

Fig. 3. Olaci mânând ”căruța poștei”, pe timp de iarnă și prin pădure, la mijlocul secolului al XIX-lea

Fig. 4. ”Cu birja” – Pictură realizată de Theodor Pallady, 1945

În Fig. 5 este prezentat un poștalion din Țara Românească, așa cum arăta el în anul 1837, mânat fiind de trei surugii și tras de cinci perechi de cai [4]⁾. În spate, într-un plan îndepăratat, se poate vedea stația de poștă, prin care tocmai trecuse poștalionul, dar și nelipsita fântână a poștei…

Fig. 5. Surugii mânând cinci perechi de cai înhămați la un poștalion, în 1837

Surugiii (v. Fig. 6 [5]⁾) – mai demult, numiți olăcari – au dus greul serviciilor de curierat timp de câteva sute de ani, ei reprezentând, la acea vreme, sufletul poștei românești. Un om politic francez, trecând prin țările române, pe la 1840, spunea despre surugii că ”înjură de tremură împrejurimile”. Altfel, ei creau o bună dispoziție călătorilor, uimindu-i prin ”îndemânare, vervă, animație, filosofie, iuțeală și veselie” [6]⁾. Cu începere de la 1 ianuarie 1860, s-a dat în folosință, serviciul de diligențe pe drumul București-Craiova, diligențele fiind construite din banii statului și transportând atât cătători cât și corespondență ori coletărie (v. Fig. 7 [7]⁾). Acestea circulau de două ori pe săptămână, în ambele direcții, și aveau stabilit ca distanța de la București la Craiova să se facă în 37 de ore. Plata locurilor, pentru călătorii din interiorul trăsurilor, s-a stabilit la 6 lei de persoană, pentru cale de-o poștă, și la 5 lei de persoană/poștă, atunci când aceștia călătoreau pe capra trăsurii ³⁾.

Iată ce povestea, în 1906, un fost surugiu din Slatina – Ion Dincă, în ce privește această profesie ⁵⁾: „Erea pe la 1834, sub domnia lui Alexandru Ghica, când am intrat surugiu la poștă. Pe atunci, cine se făcea surugiu scăpa de oștire, dar trebuia să stea timp de șapte ani în slujba poștelor. [...] Nu erea slujbă ușoară. Pe drum eream în totdeauna cu grijea în sân. Pistoalele la brâu ereau nelipsite și pistolul arnăuțesc cu cocoașele ridicate. Străbăteam pădurile chiuind și sburam ca gândul peste câmpie… Dar viața noastră erea frumoasă. Stăpânirea ne plătea cu 15 sau 25 de sfanți pe lună, după vechime. Da cine căuta pe atunci la leafă? Boierii ereau milostivi și ne umpleau cu bacșișuri.” Să nu uităm că această stare de fapt a surugiilor se întâmpla în decursul secolului XX, după apariția Regulamentului Organic, și că sfanțul era o monedă austriacă de argint având valoarea de aproximativ doi lei...

Fig. 7. Diligență târzie, cu caii la adăpat

Fig. 6. Surugiu din Muntenia

Stația de poștă. De-a lungul vremii, stațiile de poștă s-au mai numit și menzilhanea, menzil sau releu poștal [8]⁾. Astfel, la 1 mai 1811, pe drumul București – Craiova au fost stabilite următoarele menziluri cu următorul efectiv de cai: Prisiceni (100 cai), Vadul Lat (80 cai), Baciul (80 cai), Talpa (80 cai), Ciolănești (100 cai), Tecuci (60 cai), Șerbănești (60 cai), Greci (60 cai), Ipotești (80 cai), Mirila (60 cai), Tezluiu (60 cai) și Craiova (140 cai). În 1820 însă, la stația de poștă din Șerbănești erau înregistrați 79 de surugii [9]⁾, ceea ce înseamnă că, între timp, numărul cailor de poștă trebuie să fi crescut. Zece ani mai târziu, în 1830, această stație avea, încă, o dotare destul de sărăcăcioasă ⁹⁾:

- un grajd lung de 28 stânjeni și lat de 2 stânjeni, cu 4 gârlice (1 stânjen = circa 2 metri; gârliciul era o intrare îngustă în grajd, fără ușă);

- o fânărie (depozit de fân);

- o orzărie lungă de 5 stânjeni și 4 palme și lată de 1 stânjen și 4 palme (orzăria era un hambar în care se păstra orzul);

- un bordei pentru surugii de 4 stânjeni, cu gârlici (surugiul era, așa cum am văzut, vizitiul care conducea, călare pe unul dintre cai, diligențele, poștalioanele sau trăsurile boierești);

- o casă de gard pentru musafiri, lungă de 4 stânjeni și lată de 1 stânjen și 4 palme;

- slon pentru căruță (șopron).

Toate aceste construcții erau învelite cu coceni și, în urma cutremurului devastator din 23 ianuarie 1838, o mare parte dintre ele au avut de suferit, trebuind a fi refăcute ⁹⁾.

Din ianuarie 1832 s-a înființat diligența București-Craiova de 6 persoane. Costul călătoriei era de 57 lei și 24 parale, prețul fiind calculat la tariful de 24 parale pe cal-oră ⁹⁾. În 1836, stația de poștă de la Șerbănești, ca și toate celelate poște din Oltenia, a fost arendată pe termen de cinci ani bancherului evreu Hillel Manoah ³⁾. Începând cu 1 august 1841, se aprobă o a doua arendare, prin licitație, a poștelor din Țările Române și, cu această ocazie, poșta de la Șerbănești era arendată cu un total de 40 de cai, dintre care 8 de curier [10]⁾. Perioada poștei moderne avea să înceapă însă în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic.

Despre stația de poștă de la Șerbănești, datorită învățătorului Ion M. Leabu și lăutarului Gheorghe Bălțatu, mai știm că, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, avea, ca ceauș de poștă, un lăutar vestit, numit Radu Dârdâială [11]⁾, ceaușul fiind, la acea vreme, căpetenia surugiilor. Cam în aceeași perioadă, știm că, printr-un ordin al administrației județului Dolj, dat pe 17 septembrie 1848 – imediat după Bătălia din Dealul Spirii – către subadministrațiile de plăși și către comisarii de propagandă din subordine, se solicita mobilizarea, din fiecare sat, a câte 20-30 de țărani, care – la 25 septembrie 1848 – să fie prezenți la stația de poștă din Șerbănești, pentru a se uni cu cei veniți din Romanați, Olt și Vâlcea. De aici, urmau să pornească, în coloană, spre București pentru a protesta împotriva intervențiilor armate străine și pentru menținerea regimului revoluționar și a guvernului provizoriu proaspăt instalat [12]⁾. Asta ar fi însemnat o adunare, la stația de poștă din Șerbănești, de circa 10000 de oameni, cam atât cât cuprindea fostul loc al târgului... Lucrurile se pare însă că nu s-au întâmplat chiar așa! Dar despre Revoluția de la 1848 intenționez să scriu un documentar special, fiind mai multe de spus și de înțeles, în ce privește interferența Șerbăneștilor cu evenimentele de atunci...

În 1865, deși, oficial, se înființase un nou drum al poștei (via Slatina – Pitești), la stația de poștă din Șerbănești mai figurau încă ceva „amploiați” în statul de plată, aferent perioadei mai – decembrie, al Biroului poștal rural, despărțirea (circumscripția) Șerbănești–Oltu–Vedea [13]⁾.

Hanul poștei. În februarie 1866, un anume Nae Șerbulescu, din București, făcea o sesizare către redacția cotidianului ”Românul” despre unele nereguli pe care le observase în cursul unui proces ce avusese loc la judecătoria din Slatina și la care participase întâmplător, în trecere fiind spre Craiova. La întoarcerea sa de la Craiova la București, el spune că ”trecându cu birjea pe drumulu celu vechiu, într’uă Duminică, stătui la hanulu de la Șerbănesci, văzui la casele proprietarului D. C. Manu uă mulțime de boieri judecători și doi Sub-Prefecți cu lăutari cântându și jucându pentru sănetatea isbânditului arendașu. D. Procuroru, și sub-Prefectu Niță Polihrone erau în capulu lăutariloru și se preumblau din hanu până la Curtea proprietarului” [14]⁾. În Fig. 8 [15]⁾ este reprezentată, spre exemplificare, o birjă din acea vreme, asemănătoare cu cea în care călătorise, probabil, bucureșteanul Nae Șerbulescu.

Fig. 8. Birjă din 1860, gravură de Laly după un desen al francezului Dieudonné Auguste Lancelot

Am citat acest pasaj, care evocă un episod trist din istoria comunei Șerbănești, pentru a ne face o imagine mai bună asupra locației stației de poștă, știut fiind că, la acea vreme, hanul despre care călătorul povestește, era amplasat lângă stația poștei. Despre procesul dintre un bătrân șerbăneștean și arendașul moșiei de la Șerbănești a prefectului Manu, proces la care asistase bucureșteanul în cauză, cu sau fără voie, vom mai avea ocazia însă să discutăm, cu siguranță, într-un alt documentar. Dar, pentru a lămuri mai bine locația hanului și a poștei din Șerbănești, vom face o scurtă referire și la ”casele proprietarului” Constantin Manu. Așadar, în perioada 1864-1898, moșia de la Șerbănești a aparținut familiei fostului prefect de Olt, Constantin Manu. Moșia fusese dobândită de acesta ca zestre dată soției sale, Ecaterina Crețulescu, din partea tatălui acesteia, Constantin Crețulescu.

După aproape 20 de ani, în 1883, Ecaterina C. Manu era proprietara acestui han, construit în fața conacului din dealul Șerbăneștilor, și mai știm că acesta era „un han de zid, având 4 camere și sală la mijloc, în etajul de sus și jos o prăvălie și pimniță sub ele, învelit cu șiță nouă” [16]⁾.

În 1898, fiii lui Constantin Manu vând moșia văduvei Maria Moret Blaremberg, din București, conacul moșiei cuprinzând ⁹⁾:

- Casă mare de zid cu 7 camere, acoperită cu tablă;

- Două magazii acoperite cu tablă;

- Trei pătule învelite cu tablă și unul cu coceni;

- Un han;

- Un grajd pentru boi;

- Moară cu trei pietre, care măcina între 6-7000 kg pe zi;

- Un loc de bâlci;

- Un obor de vite, peste drum de conac.

Aceste ultime informații, coroborate cu cele de mai înainte, ne oferă indiciul clar că locația hanului de poștă era pe undeva în zona unde este acum sediul Primăriei, dat fiind că vechiul loc al târgului și oborul de vite erau peste drum de conac, conacul fiind acolo unde a fost, mai apoi, sediul CAP-ului Șerbănești. În plus, trebuie avut în vedere că, în apropiere, mai se păstrează încă ceva din ceea ce a fost cândva fântâna poștei... Dacă luăm în considerare și acest criteriu dar și clădirile ce mai rămăseseră, la începutul secolului al XIX-lea, pe această locație, așa cum rezultă din harta militară realizată în 1907 [17]⁾, rezultă că, totuși, stația de poștă, în sine, ar fi fost pe locul unde s-a construit, mai târziu, Școala Nouă (v. Fig. 9). Cam același lucru ne spune și o hartă austriacă a Țării Românești întocmită între 1855 și 1859 și editată de artistul maghiar Szathmári în 1864 [18]⁾ (v. Fig. 10). Aici ar fi de făcut, totuși, o remarcă interesantă: drumul poștei venea dinspre Tufeni, traversa valea Brănesei, după care se intersecta cu drumul Florului și ieșea în Șoseaua Mare, fie direct la fântâna de la Ceair, pentru cei ce călătoreau spre Slatina, ca particulari, fie la fântâna poștei, în actuala intersecție de la Școala Nouă, urmând drumul de atunci al Florului, pentru cei care călătoreau cu poșta și trebuiau să schimbe aici caii. Cât despre hanul poștei (v. Fig. 9), fie a fost construit ceva mai la deal, în drept cu fostul conac boieresc și cu locul târgului, fie hanul despre care se vorbea la 1866 devenise, în 1898, hanul familiei Manu, poșta dispărând la acea vreme, așa cum menționam ceva mai sus...

Un popas într-un han de poștă, la 1857, arăta precum în Fig. 11 [19]⁾; în plus, la 1866, în hanul de la Șerbănești apăreau lăutarii și autoritățile locale, care chefuiau, jubilând o amară izbândă judecătorească. De aici, parcă am tinde să tragem o altă concluzie referitoare la hanul evocat de trecătorul bucureștean, anume că hanul ar fi fost, de fapt, dintotdeauna, al familiei Manu și, mai în vechime, al boierilor Crețulești. Poate, cândva, pe baza unor noi informații, ne vom lămuri, totuși, puțin mai bine asupra apartenenței acestui han!

Fig. 9. Locația fostei stații de poștă din Șerbănești, în 1907

Fig. 10. Locația fostei stații de poștă din Șerbănești, în 1864

Fig. 11. Popas într-un han de poștă la 1857

Fântâna poștei. În 1833 s-au săpat fântâni, la toate stațiile de poștă, pentru adăpatul cailor (v. Fig. 12 [20]⁾). Așa se explică de ce s-a păstrat, până în zilele noastre, toponimul de Fântâna poștei (sau Fântâna poștii, cum îi zic localnicii) dar și altele ce amintesc de acele vremuri, cum ar fi Valea Ceairului. Trebuie știut însă că ceairul este, de fapt, un loc de pășune pentru animale, în apropierea unei ape, iar Ceairul poștei (unde erau păscuți caii poștei) se afla undeva între valea Ceairului și valea Rogojinei, lângă Crângul satului și în apropierea Dorofeiului (v. Fig. 9).

Fântâna poștei, sub o formă modernizată, a supraviețuit până în zilele noastre (v. colajul foto din Fig. 13 [21]^{) [22]) [23]) [24])}), fiind situată între Școala Nouă și Căminul Cultural. Până când s-a introdus rețeaua de apă potabilă în comună, aceasta era o fântână îngrijită și funcțională, cu apă rece și plăcută la gust, de unde beau apă toți copiii, când ieșeau în recreații, în curtea școlii. Fiind o fântână publică foarte cunoscută, ea nu era îngrădită, ca acum, în vereun fel. Mai mult decât atât, fiind o fântână situată în zona centrală a comunei și în apropierea fostelor locuri ale târgului, aici își alegeau, adesea, miresele fântâna pentru udatul bradului de nuntă și tot aici își potoleau setea toți cei ce veneau la târgul de Sf. Ilie, pentru că de Florii și de Sf. Dumitru setea nu era chiar așa de mare, atunci doar caii fiind adăpați, cu grijă, la jgheab. Acum, neglijându-se valoarea ei istorică, Fântâna poștii a fost lăsată în părăsire, deși în jurul ei se nasc idile și prietenii, generație după generație, printre elevii cursanți la Școala Nouă și nu numai... Se pare că menirea acestei fântâni a fost dintotdeauna aceea de a naște amintiri frumoase și sper să rămână tot așa!

Fig. 12. Cam așa trebuie să fi arătat Fântâna poștei în secolul al XIX-lea

Pe lângă toponimele amintite ceva mai înainte, toponime ce se regăsesc și prin alte localități unde au fost, cândva, stații de poștă, tot de pe vremea stației de poștă, provin, se pare, și o serie de nume de familie din Șerbănești, cum ar fi Vizitiu și Fieraru, dar și o serie de porecle, precum Olacu sau Poștăreasa.

Sfârșitul unei epoci. După cum s-a văzut, poștele cu cai au cunoscut o dezvoltare continuă, timp de veacuri, și, odată cu ele, s-au dezvoltat și căile rutiere. Însă tot acest avânt bilateral a luat sfârșit odată cu înființarea căilor ferate. Astfel, pe la 1865, fostul drum al poștei, București-Craiova, dispăruse din harta telegrafo-poștală și noul drum al poștei se mutase deja pe Găiești-Pitești, care era un drum pietruit, mai bine întreținut și mult mai accesibil pe vreme rea [25]⁾. Din 1 mai 1874, a intrat în vigoare Legea pentru serviciul de poștă rurală, lege ce a avut ca efect imediat înființarea unui număr de 115 birouri poștale rurale [26]⁾. Trebuie spus însă că deja, începând cu 1 decembrie 1872, se înființase la Drăgănești un birou poștal al sub-prefecturii ce funcționa deja aici [27]⁾. Așadar, în fosta plasă Șerbănești, apăruse un nou pol al serviciilor poștale, la Drăgănești-Olt... Peste câțiva ani, cu începere de la 24 ianuarie 1875, serviciile poștale de pe vechiul și noul drum al olacului au început să fie transferate către gările Corbu și Potcoava ³⁾. Astfel, după 9 mai 1878, când s-a deschis oficial calea ferată Vârciorova-Roman, transportul călătorilor și al poștei a fost preluat aproape în întregime de către CFR-ul ce avea să se înființeze în 1880 [28]⁾. Gara cea mai apropiată de Șerbănești era Corbu, drumul spre Potcoava fiind atunci neamenajat și mai lung, dar era, oricum, o soluție mult mai rapidă și mai confortabilă decât ceea ce oferise vechea poștă. Acesta a fost sfârșitul primei activități economice, mijlocite de stat, activitate ce se dezvoltase, timp de secole, pe teritoriul comunei Șerbănești…

Prin 1941, învățătorii Paula și Petre Ghimișescu spuneau că [29]⁾: «Cei mai bătrâni oameni din comună își reamintesc de timpul când poșta care se ducea pe acele vremi cu ”Diligența” trecea prin Șerbănești pe așa numitul drum al ”Olacului”. Drumul acesta venea din direcția Slatina și se îndrepta spre București. În prezent drumul nu mai există. N’a mai rămas decât urmele unui han vechiu în partea de E. a satului în proprietatea Domnului C. Pârvulescu. Acest han s’a menținut până în noaptea cutremurului din 10 Noembrie 1940 câns s’a dărâmat. Aci se schimbau caii der poștă, numele de ”poștă” păstrându-se și azi.»

Fig. 13. Fântâna poștei în mileniul trei

Muzeul Poștalionului Medieval. În semn de aducere aminte a vremurilor trecute, când pe la Șerbănești circulau și poposeau căruțele poștale de tot felul, pe 24 iunie 2010, Consiliul Judeţean Olt a alocat fonduri pentru crearea unui circuit turistic în Câmpia Boianului, la Șerbănești fiind în lucru, la acea vreme, proiectul unui Muzeu al Poștalionului Medieval, muzeu ce urma a fi ridicat pe un teren pus la dispoziție de Primăria Șerbănești. Proiectul avea în vedere refacerea fostei stații de poștă, care să cuprindă, un han, grajduri pentru cai, adăpost pentru diligențe și bordeie pentru surugii [30]⁾. Inițiatorul proiectului numit Drumul Boianului, în care se încadra și Muzeului Poștalionului de la Șerbănești, a fost profesorul Traian Zorzoliu, cel care a realizat şi parcul neolitic din Drăgăneşti, inaugurat în toamna anului 2010. Din păcate, în ianuarie 2015, profesorul Traian Zorzoliu, originar din Stoicănești dar stabilit, de ani buni, la Drăgănești-Olt, a murit, fără a-și vedea acest vis pe deplin împlinit [31]⁾. Vom vedea însă ce va urma...

Craiova, 8 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. ISCRU, D. Gh. – Revoluția română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Casa de Editură și Librărie "Nicolae Bălcescu", București, 1996.

[2]. PHOTEINOS, D. - Istoria generala a Daciei, saŭ a Transilvanieĭ, tereĭ muntenescĭ si a Moldaveĭ. Traducere de George Sion. Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et Companie, București, 1859.

[3]. MINESCU, C. – Istoria poștelor române. Originea, desvoltarea și legislațiune lor. Imprimeria Statului, București, 1916.

[4]. BUTEREZ, C. – Harta telegrafo-poștală (1865). Reorganizarea poștelor din Principatele Române. Geo-spatial.org, http://www.geo-spatial.org/download/harta-telegrafo-postala-1865, accesare 15 mai 2019.

[5]. POBORAN, G. – Istoria Oraşului Slatina, Ediţiunea II. Tipografia de lux Costică Constantinescu & Fiu, Slatina, 1908.

[6]. * * * - Istoria, o cale de o poștă. Jurnalul.ro, http://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/arhiva-jurnalul/arhiva-jurnalul/istoria-o-cale-de-o-posta-35694.html, accesare 15 mai 2019.

[7]. URSU-BUKOWINA, AL. – România în imagini de ieri și azi. https://romaniaimaginideierisiazi.wordpress.com/2013/03/09/romania-moldova-judetul-dorohoi-plasa-herta-orasul-herta-biserica-domneasca-sf-spiridon/, accesare 16 mai 2019.

[8]. ȘOPEANU, L. – ”Istoria se scrie, Timbrele o poartă”. Bucureștiul meu drag, http://issuu.com/orasul/docs/r-bmd-1203/86, accesare 16 mai 2019.

[9]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[10]. * * * - Analele parlamentare ale României, Tomul X. Imprimeria Statului, București, 1899.

[11]. TOCILESCU, Gr., G. – Materialuri Folkloristice, vol. 1. Tipografia ”Corpului Didactic” C. Ispășescu & G. Brătănescu, București, 1900.

[12]. * * * - Ref. Code: DJ-F-00015-PS1-1848-0079_40. Ordin al administrației jud. Dolj. ANR Dolj, Craiova.

[13]. * * * - Ref. Code: OT-F-00001-1-1865-1. Statul de plată a amploiaților biroului poștal rural, despărțirea Șerbănești–Oltu–Vedea. ANR Olt, Slatina.

[14]. * * * - Ziarul ”Românul”, București, 16 aprilie 1866.

[15]. * * * - Tradiții populare. INFAROM, http://craiova.infarom.ro/traditii.html, accesare 8 iunie 2019.

[16]. * * * - Monitorul Oficial al României nr. 147, București, 7 (19) octombrie 1883.

[17]. * * * - Şerbăneştii de Jos. Plan de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. Geo-spaţial, http://www.geo-spatial.org/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 8 iunie 2019.

[18]. SZATHMÁRI, C. P. – Charta României meridionale – 1864. Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, http://charta1864.ro/charta.html, 2014.

[19]. BĂDESCU, E. - STAMPE/Popas într-un han de poștă la 1857. Ziarul Financiar - Ziarul de Duminică, București, 10 iunie 2009.

[20]. * * * - Fântâna cu cumpănă. Banaterra, http://www.banaterra.eu/romana/fantana-cu-cumpana, accesare 2015.

[21]. BÂGIU, M. – Fotografii. Facebook, https://www.facebook.com/photo.php?fbid= 518797451576425&set=t.100003385245197&type=3&theater, accesare 2015.

[22]. MICU, M. M. - Fotografii. Facebook, https://www.facebook.com/photo.php?fbid=197051947145383&set =t.100008456973161&type=3&theater, accesare 2015.

[23]. STOICA, C. M. – Fotografii. Facebook, https://www.facebook.com/photo.php?fbid= 480075838738792&set=a.329666420446402.76862. 100002091409209&type=3&theater, accesare 9 mai 2019.

[24]. * * * - Şerbăneşti. Hărţi Google, http://maps.google.ro/, accesare 2015.

[25]. BUTEREZ, C. – Harta telegrafo-poștală (1865). Reorganizarea poștelor din Principatele Române. Ge-spatial.org, http://www.geo-spatial.org/download/harta-telegrafo-postala-1865, accesare 9 iunie 2019.

[26]. * * * - Poșta - un drum de la poștalion la avion. 135 de ani de istorie. TEMPOLIS, http://timpolis.ro/print.php?id=15323, Timișoara, accesare 2015.

[27]. * * * - Dare de seamă a Direcțiunei Generale a Poștelor și Telegrafelor pe anii 1881 și 1882 împreună cu statistica acestor ani. Tipografia Curții Regale, București, 1883.

[28]. * * * - Căile Ferate Române. Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83ile_Ferate _Rom%C3%A2ne, accesare 9 iunie 2019.

[29]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos, Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[30]. * * * - CJ Olt alocă fonduri pentru un circuit turistic în Câmpia Boianului. AGERPRES, http://www.administratie.ro/articol.php?id=31948, știre - 25 iunie 2010, accesare 9 iunie 2019.

[31]. * * * - In Memoriam Traian Zorzoliu (1936-2015). Fundația Europeană Titulescu, București, http://www.titulescu.eu/2015/01/in-memoriam-traian-zorzoliu-1936-2015/, accesare 9 iunie 2019.

Accesați fișierul în format pdf: