Dalta din piatră

Prin 2011, începeam să lucrez la acest prim documentar al Enciclopediei comunei Șerbănești și, după prima lui publicare pe Internet, în 2012, l-am tot revizuit, până prin 2017, când a intervenit o revizuire majoră a lui. Și am făcut această revizuire cu mare bucurie pentru că, așa cum vom vedea imediat, chiar aveam de ce!

Ce spuneam eu, până în 2017? Spuneam că, dacă ar fi să vorbesc, la acel moment, despre cele mai vechi mărturii ale unei civilizaţii preistorice existente pe meleagurile actualei comune Şerbăneşti, judeţul Olt, ca fiu al acestor locuri, ar trebui să încep cu povestea unei pietre pe care am găsit-o eu însumi, copil fiind, pe câmpul Boianului, într-un loc numit, pe atunci, La Salcâmi.

Cred că era în vara anului 1970, pe vremea când se lucra pământul la CAP în acord global, şi, mergând cu părinţii la câmp, să îi ajut la munci, aşa cum făceau mai toţi copiii de ţărani pe atunci, am găsit o piatră mai deosebită, cu formă de daltă, piatră picată parcă din cer în mijlocul acelui câmp imens. Eram pe dealul de deasupra fostei pădurici de salcâmi din Boianu, în partea stângă a drumului ce duce spre barajul de la Momiceni. Cândva, pe aici fusese pădurea Bungetul şi locul este situat la circa 3 km de satul Şerbăneştii de Jos. Revăzând apoi, în 2014, imaginea din satelit a acelor locuri, spuneam că îndrăznesc să cred că localizarea prezentată de mine în Fig. 1 este destul de precisă şi că poate reda o imagine cât mai concretă a acestei evocări [1]⁾. Pentru o mai bună edificare, în Fig. 2, am indicat locaţia în cauză şi peste ridicarea pe teren efectuată de armata română în anul 1907 [2]⁾.

Fig. 1. Locul unde am găsit presupusa daltă din neolitic (vedere din satelit)

Fig. 2. Locul unde am găsit presupusa daltă din neolitic (ridicare pe teren din 1907)

Tocmai învăţasem la şcoală despre perioadele din istoria omenirii şi, printre altele, îmi rămăsese în memorie, din cartea de istorie, imaginea unor unelte litice. Piatra pe care eu tocmai o găsisem atunci semăna destul de mult cu o daltă şlefuită, din acele imagini de muzeu prezentate în cartea de istorie, lucru care m-a uimit şi m-a descumpănit, în egală măsură. Am ridicat, atunci, piatra din ţărână şi am studiat-o mult timp cu mare atenţie, fără a şti însă exact ce să cred şi ce să fac cu ea... După ce am întoars-o eu pe toate feţele, am decis să o vâr în buzunar şi să o duc acasă. Şi, considerând, probabil, că sunt în posesia unei posibile comori istorice, am hotărât să „pun bine” această piatră, spre păstrare, până mă voi documenta cum se cuvine asupra ei, deoarece mă marca, oarecum, teama ca nu cumva să mă fac de râs în faţa copiilor sau a profesorilor, dezvăluindu-le „descoperirea” mea... Dacă era o pură coincidenţă asemănarea acelei pietre cu o daltă? Dar, totuşi, ce căuta acolo, în mijlocul pustiului, acea piatră, care părea a fi una mai deosebită, având o culoare uşor maronie şi o aparenţă lucioasă impecabilă? Fără spărturi post-şlefuire, aceasta dovedea că înfruntase cu bine toate plugurile şi sapele ce trecuseră peste ea de-a lungul sutelor de ani...

„Cercetările” mele asupra acelei pietre cred că s-au încheiat repede, la acea vreme, din lipsă de informaţii şi, dând-o uitării, nu-mi mai amintesc nici în ziua de azi unde anume am pus, spre „păstrare”, acea piatră. Cert este însă că, după vreun an sau doi, casa părintească de la acea vreme a fost refăcută complet şi toată curtea casei noastre a căpătat o altă înfăţişare. Acelaşi lucru s-a mai întâmplat o dată, pe la începutul anilor `90. Chiar dacă cineva, la acea vreme, ar fi văzut „piatra” adusă de mine din mijlocul Boianului, nu i-ar fi dat nici o importanţă, în curtea casei aflându-se deja, în mod firesc, pietre de râu de tot felul aduse de la Vede pentru pietruirea curţii sau pentru prepararea de betoane. Aceasta înseamnă că piatra de care vă vorbesc aici se află încă, cu siguranţă, pe locul casei părinteşti, casă care acum îi aparţine, de drept, fratelui meu, Marcel Ivaşcu.

Pe măsură ce timpul trece, îmi dau seama însă, tot mai mult, că acea piatră era, de fapt, o daltă din epoca pietrei şlefuite, semănând leit cu cea prezentată, informativ, în Fig. 3 [3]⁾. Această presupusă daltă avea 8...10 cm lungime şi 4...5 cm lăţime, partea ascuţită era lucrată meşteşugit, fără defecte, iar coada dălţii prezenta, din faza de piatră brută, o mică cioplire pe o parte, cioplire care era prelucrată însă perfect, prin lustruire, astfel încât, atunci când o apucai în mână, nu te deranja în nici un fel.

Fig. 3. O daltă din piatră şlefuită destul de asemănătoare cu cea găsită de mine

Acum, încercând să fac şi eu oleacă istorie, aş vrea să speculez, în mod documentat totuşi, această întâmplare ispititoare din viaţa mea şi să afirm, cu toată convingerea, că teritoriul comunei Şerbăneşi a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri şi că aici au existat comunităţi săteşti timpurii, comunităţi determinate, iniţial, de domesticirea animalelor (oi şi capre) apoi şi de lucrul pământului (odată cu domesticirea vacilor şi a porcilor). Acest lucru se întâmpla cu circa 6000 de ani în urmă, aşa cum rezultă din cercetările făcute de arheologi în Câmpia Boianului şi cum au fost puse, decurând, în valoare, la Drăgăneşti-Olt, prin înfiinţarea, în 2010, a primului parc arheologic neolitic din România [4]⁾.

Fig. 4. Presupusa locaţie a primelor triburi pe teritoriul comunei Şerbăneşti

Stabilirea primelor aşezări permanente s-a făcut, după cum se ştie, în neolitic şi s-a bazat pe extinderea agriculturii şi pe creşterea animalelor domestice. Astfel, oamenii primitivi, care până atunci colindau locurile în comunităţi bazate doar pe rudenia de sânge (ginţi), fără a avea un loc stabil şi o anume formă de organizare, pentru a putea întreprinde aceste activităţi noi (agricultura şi creşterea animalelor), s-au văzut nevoiţi să se stabilească într-un anume loc, cât mai prielnic, şi să-şi construiască locuinţe mai durabile, apărând astfel tribul, ca formă superioară de organizare. Punând cap la cap toate indiciile pe care le deţin acum, pot concluziona că pe teritoriul comunei Şerbăneşti au existat cel puţin două astfel de triburi: unul axat, în special, pe agricultură şi pescuit, situat pe dealul Măgurii, şi altul preocupat mai mult de creşterea animalelor şi de vânat, situat pe valea Bungetului (v. Fig. 4 ¹⁾).

Despre tribul stabilit pe dealul Măgurii s-ar putea spune că se constituise din cetele de băştinaşi care foloseaua ca principală sursă a existenţei lor lacul, care ocupa atunci toată actuala vale a Dorofeiului deoarece acesta (Dorofeiul de mai târziu) nu îşi formase încă un curs propriu clar, spre Vede, aşa cum este în ziua de azi. Lacul începea, aşa cum indică actualul relief al locului, de la Buta şi se întindea până dincolo de pădurea Benga, limitat fiind, spre est şi vest, de dealurile ce îl mărgineau aproape ca şi acum. La origini, este posibil ca aceşti oameni primitivi ai locului să fi venit, din amonte sau aval, pe culoarul creat de râul Vedea, aflat la circa 7 km de acest loc, în căutare fiind de locuri prielnice pentru agricultură.

Despre vechea civilizaţie stabilită pe dealul Măgurii avem şi anumite mărturii arheologice pe care eu însumi nu pot, deocamdată, să le detaliez. Cert este că, în 1988, într-o listă a mormintelor dacice din Oltenia, arhitecta Silvia Păun, includea şi mormântul princiar cunoscut sub denumirea de Măgura Frumoasă din Şerbăneştii de Jos, judeţul Olt [5]⁾.

Tribul de pe valea Bungetului s-a stabilit aici, se pare, ceva mai târziu, venind dinspre valea Oltului şi aducând cu ei turme de oi şi capre. Aceştia veneau dinspre munte şi erau în căutare de zone întinse de păşuni, ceea ce le-ar fi asigurat un trai mai bun şi mai sigur. Ei au ajuns pe valea Bungetului, cel mai probabil, venind pe un culoar nepopulat şi atunci, ca şi acum, din direcţia Ipoteşti, printre actualele comune Brebeni şi Coteana, apoi printre Greci şi Vîlcele şi, în final, la circa 30 km de Olt, şi-au găsit acel loc visat. Valea Bungetului era împădurită dar şi plină de ape, care se învecinau, spre sud-est, cu marele lac al tribului de pe dealul Măgura. Zona aleasă a fost aceea dinspre începuturile văii, spre Momiceni, cam pe acolo pe unde eu am găsit acea daltă din piatră. Acolo este un loc bine ferit de vânturi, cu văi largi şi dealuri abrupte, jur-împrejur, în care puteau să îşi sape adăposturi. În plus, aveau libertatea de a ocoli, fără probleme, valea plină cu apă, pe la „coada” lacului, stăpânind astfel tot întinsul Câmpiei Boianu, de-o parte şi de cealaltă a apelor Bungetului. Acea „daltă” din piatră, consider eu, nu putea ajunge acolo decât prin intermediul acestui trib care venea din zonele de munte, acolo unde meşteşugul pietrei era bine stăpânit la acea vreme.

Fig. 5. Topografia zonei Buta, ridicare pe teren din anul 1907

Ce s-a întâmplat, mai apoi, cu aceste comunităţi? Eu aş lansa iarăşi o ipoteză logică pe care cineva, mai în măsură decât mine, ar putea-o confirma sau infirma cândva. Aşadar, după retragerea apelor şi urmare a formării cursului actual al râului Dorofei, comunitatea de pe dealul Măgura s-a extins, de-o parte şi de alta a pârâului Dorofei, dând naştere actualei comune

Şerbăneşti, în timp ce comunitatea de pe valea Bungetului s-a retras pe actualul amplasament al satului Buta, adică în stânga locului unde Bungetul se varsă în Dorofei, păstrându-şi astfel propria identitate. Ca argument al acestei ipoteze, ar fi toponimia locului de la poalele dealului Boghia, pe unde şi-a croit albia Dorofeiul (v. Fig. 5 ²⁾). Potrivit hărţii întocmite de topometriştii militari în anul 1907, se poate observa că zona de obstrucţionare a cursului actual al Dorofeiului nu putea fi decât în zona satului Buta, la poalele dealului Boghia, puţin în amonte de vărsarea Bungetului în Dorofei. În această zonă, după cum se observă, altitudinea dealului de pe malul stâng al Dorofeiului este de 133 m, iar pe malul drept, în imediata apropiere a drumului judeţean DJ 546A, dealul Boghia are o altitudine de 137,5 m. În contradicţie cu configuraţia acestui loc,

din zona satului Buta, loc în formă de şa brăzdată de albia Dorofeiului, se află configuraţia zonei din amont, unde se poate observa că, înainte şi după cătunul Ţigănia, altitudinea este de numai 130 m (malul stâng) şi, respectiv, 125 m (malul drept),

adică un loc mai jos. Acest loc mai jos, delimitat fiind, spre sud, de dealul Boghia, a permis ca, în urmă cu mai multe milenii, aici să se formeze un lac imens, care se întindea până dincolo de pădurea Benga, unde încă mai avem o altitudine de numai 130,2 m, pe actuala vale a Dorofeiului.

Despre acest lac însă, care este consemnat documentar cam din aceeaşi perioadă cu însăşi comuna Şerbăneşti, şi care a persistat, într-o formă din ce în ce mai restrânsă, până prin secolul al XVII-lea, îmi propun însă să vorbesc ceva mai târziu, într-un material separat, special dedicat. Aşadar, sunt multe de aflat şi, mai ales, de împărtăşit, în legătură cu oamenii şi locurile ce aparţin sau au aparţinut de comuna Şerbăneşti... Hai să descoperim şi să consemnăm împreună astfel de lucruri şi poate că, în acest mod, în curând, vom fi în măsură să corectăm spusele profesorului Dumitru Ilie cum că „nu avem date despre aşezările umane din perioada preistoriei şi perioada dacică şi daco-romană” ! [6]⁾ Totuşi, în lucrarea sa monografică dedicată comunei Şerbăneşti, chiar Dumitru Ilie, făcând referire la manuscrisul lui Iancu St. Toma intitulat „De la Bacea la Tituleşti, pagini de istorie”, afirmă că „se pare că în secolul al XIX-lea s-au descoperit aici un schelet uriaş, un ţest mare de fier şi monede romane cu efigia lui Traian”.

Dar despre aceste ultime supoziţii, prezentate ca atare în prima lucrare monografică dedicată comunei Şerbăneşti ⁶⁾, voi încerca să aflu mai multe detalii şi să dezvolt acest subiect, aşa cum se cuvine, într-un alt context... Pentru că, într-adevăr, șerbăneștenii au descoperit, de-a lungul timpului, obiecte cu valoare istorică deosebită, dar nu întotdeauna descoperirile se aflau pe teritoriul Șerbăneștilor. Așa, de pildă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ”D-l Hristide, de la Șerbănești, conserva un frumos ciocan de piatră”, pe care îl găsise pe malul Vedei, la măgura Mihai-Vodă, ce se afla pe teritoriul comunei Crîmpoia, măgură veche care servea ”ca semn de hotar” între moșia Ghioca, aflată pe malul drept al Vedei, și moșia Ghimpețeni, aflată pe malul stâng al acesteia [7]⁾. De aceea, întotdeauna când vorbim despre descoperiri diverse, trebuie să ne raportăm, obligatoriu, la adevărata proveniență a acestora; desigur, în limita informațiilor disponibile. Apropo, pe unde o fi ajuns, oare, acel ”frumos ciocan de piatră” pe care îl descoperise șerbăneșteanul Hristide? Poate că o să aflăm cândva, atunci când vom identifica și cine era, de fapt, ”domnul Hristide”...

Ce-ar fi de adăugat acum, în 2017? Se pare că îndemnul meu de a descoperi împreună lucruri noi, în legătură cu istoria Șerbăneștilor, a dat roade! Așa se face că, prin aprilie 2017, șerbăneșteanul Ionuț Preda, lisean ca și mine, mi-a oferit niște informații deosebit de valoroase și de interesante, informații care dovedesc clar, pe de o parte, existența unor așezări umane din neolitic, pe teritoriul actualei comune Șerbănești, și, pe de altă parte, dovedesc, la fel de clar, că, pe lângă cele două triburi amintite de mine mai sus, ca supoziții, a mai existat un altul, în mod cert, la poalele dealului Tomoaica, pe valea Dorofeiului [8]⁾... Dar, pentru că povestea acestor descoperiri din neolitic, pe care Ionuț Preda mi-a dezvăluit-o, merită o analiză mai atentă, mi-am propus să o abordez, în curând, într-un documentar separat. Iar pentru ca impactul descoperirilor istorice făcute de diverși localnici, de-a lungul anilor, să se facă simțit cât mai rapid și la modul cel mai eficient, un prim pas l-am făcut deja, transmițând spre publicare revistei de specialitate, Memoria Oltului și Romanaților, un material inedit, intitulat Descoperiri din neoltic pe teritoriul comunei Șerbănești [9]⁾.

Craiova, 3 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. * * * - Momiceni – pădurea şi lacul de pescuit, fostul conac Momiceni. Wikimapia, http://wikimapia.org/12079816/Momiceni-padurea-si-lacul-de-pescuit-fostul-conac-Momiceni, accesare 16 ianuarie 2017.

[2]. * * * - Şerbăneştii de Jos. Plan director de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. Geo-spaţial http://earth.unibuc.ro/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 15 ianuarie 2017.

[3]. ARDELEAN, I. – Scurt istoric al localităţii Maderat. Arad, 2005, http://satulmaderat.uv.ro/istoric.htm, accesare 16 ianuarie 2017.

[4]. JILAVU, C. – Primul Parc Neolitic din Europa şi-a desschis porţile la Drăgăneşti-Olt. Ziarul „Adevărul”, 20 septembrie 2010, http://www.adevarul.ro/locale/slatina/Slatina-_Parcul_Neolotic_din_Draganesti-Olt-primul_din_Europa-o_intoarcere_in_timp_0_338966243.html, accesare 16 ianuarie 2016.

[5]. BĂLAŞA, D. – Dacii de-a lungul mileniilor. Editura Orfeu 2000, Bucureşti, 2012.

[6]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[7]. ALESSANDRESCU, C. și SFINȚESCU, I.G. – Dicționar geografic al județului Oltu. Tipografia și Fonderia de litere Thoma Basilescu, București, 1895.

[8]. PREDA, I. – Corespondență , Șerbănești, aprilie 2017.

[9]. IVAȘCU, A. – Descoperiri din neolitic pe teritoriul comunei Șerbănești. În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 5 (63), Găneasa, mai 2017.

Accesați fișierul în format pdf: