Bătălia de la Șerbănești

Despre bătălia de la Şerbăneşti nu s-a scris, până prin 2012, decât printre rânduri şi pentru că, atunci când am realizat documentarul despre Atestarea documentară a comunei Şerbăneşti, promiteam că am să revin cu mai multe detalii despre acest subiect, voi încerca să fac acest lucru acum, fără a mai relua însă în întregime tot ce am scris deja în documentarul amintit mai ‘nainte... Și-n 2013 am revenit asupra acestui subiect, așa cum promiteam dar, culmea ironiei, tot în 2013, apărea, la Drăgănești-Olt, o carte istorică dedicată bătăliilor medievale din Câmpia Boianului [1]⁾, carte care nu amintește, de asemenea, despre bătălia de la Șerbănești decât tot printre rânduri...

Fig. 1. Petru cel Tânăr, portret din biserica de la Snagov

Fig. 2. Doamna Chiajna, portret votiv din biserica de la Curtea Veche

Aşadar, bătălia de la Şerbăneşti a avut loc în decursul lunii octombrie 1559, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr (v. Fig. 1), fiul cel mare al domnitorului Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna. Acesta a fost numit „cel Tânăr” deoarece, în momentul urcării sale pe tron (25 septembrie 1559), imediat după moartea tatălui său, avea doar 13 ani neîmpliniți [2]^{) [3])}.

Mircea Ciobanul, tatăl lui Petru cel Tânăr, a fost domn în Ţara Românească de trei ori şi era al cincilea fiu al domnitorului Radu cel Mare [4]⁾. El inaugura seria domnitorilor români numiţi direct de Poartă, fără să fie ceruţi de boieri, iar românii îl supranumiseră Ciobanul, deşi ştiau că este „os domnesc”, pentru că făcuse comerţ cu oi pentru Constantinopol, făcându-şi astfel multe cunoştinţe printre turci. Datorită prieteniei sale cu turcii, deprinsese de la aceştia şi nişte obiceiuri barbare, ucigând fără îndurare pe toţi boierii ce i se împotriveau. Ca să fie mai aproape de protectorii săi, turcii, şi-a stabilit curtea domnească la Bucureşti [5]⁾.

Doamna Chiajna (v. Fig. 2 [6]⁾), mama lui Petru cel Tânăr, era fiica lui Petru Rareş, domn al Modovei, şi s-a căsătorit cu Mircea Ciobanul în anul 1546, având cu acesta 3 băieţi şi 4 fete [7]^{) [8])}. A fost o femeie energică, isteaţă, urzitoare de intrigi şi dornică de putere dar, ca şi soţul său, era uneori deosebit de crudă, dând ordin, de pildă, să fie omorâţi toţi acei boieri potrivnici uneltirilor ei. Poate că şi de aceea românii au numit-o, la vremea de atunci, Mirceoaia ⁷⁾.

Motivul bătăliei de la Şerbăneşti a fost numirea lui Petru cel Tânăr ca succesor la domnie în locul tatălui său, numire care fusese făcută sub influenţa şi stăruinţa Doamnei Chiajna, mama sa, dar nu primise încă, la acel moment, confirmarea oficială de la Poartă ⁸⁾. Ea avusese grijă însă să-i întărească, în prealabil, domnia fiului său prin daruri suficiente trimise la turci ⁸⁾.

În septembrie 1559, după ce Mircea Ciobanul a murit, boierii refugiaţi în Ardeal, de frica crudului şi nemilosului voievod, au răsuflat uşuraţi, au adunat în mare grabă o mică oaste şi, trecând munţii, s-au îndreptat spre Bucureşti cu gândul de a prelua ei puterea ⁷⁾. Doamna Chiajna, văduva lui Mircea, dorind cu orice preţ să-şi ocrotească minorul ce-l instalase deja pe tron, s-a pus, atunci, ea însăşi în fruntea oştii domneşti, ieşindu-le în întâmpinare boierilor pribegi. Era pentru prima dată, în istoria României, când o femeie conducea o oştire de război ⁷⁾. Cele două oşti s-au întâlnit şi s-au confruntat la Româneşti, pe vechiul drum spre Piteşti, Chiajna fiind însă învinsă deoarece armata boierilor era mult mai numeroasă. Totuşi, scăpând teafără din confruntare, s-a întors în mare grabă la Bucureşti şi, luându-şi copiii şi câţiva boieri credincioşi s-au refugiat la Ruse (unde era sediul paşalâcului turcesc, la acea vreme), trecând Dunărea pe la Giurgiu. Aici a solicitat şi a primit ajutor de la turci şi, întorcându-se în ţară cu oastea astfel întărită, a avut loc a doua confruntare cu oastea boierilor răzvrătiţi. Această bătălie a avut loc la Şerbăneşti şi, de această dată, Chiajna i-a înfrânt pe duşmani, urmărind apoi alungarea acestora peste munţi, de unde veniseră [9]⁾.

Cum au ajuns cele două oşti să se confrunte la Şerbăneşti? Explicaţia o dă Alexandru Odobescu în nuvela istorică Doamna Chiajna ⁹⁾. Vorbind despre momentul întoarcerii Doamnei Chiajna de la Ruse cu ajutoarele armate primite de la turci, el spune: „Adunându-şi apoi toate puterile pământene, şi roşiorii, şi ferentarii, şi lefegii, şi toate crucile de pedestraşi, sprijinită, pre de altă parte, de spahii turceşti, Chiajna, în fruntea oştirii sale, apucă drumul înapoi către Bucureşti, risipind groază înainte-i numai prin gloata năprasnicei sale ordii. Boierii, prinzând de veste despre acestea, se traseră înapoi pe drumul Craiovei, aşteptând ajutoare de dincolo de Olt; dar oastea domnească îi nimeri pe priporul satului Şerbăneştii”. Scena de luptă a avut loc, aşa cum tot Odobescu o descrie, fără a da însă numele acelui „râuleţ ce şerpuieşte sub coastă”, la poalele dealului Boghia, în locul unde Dorofeiul a săpat o râpă adâncă prin acesta (v. Fig. 3 [10]⁾).

Fig. 3. Locul desfăşurării bătăliei de la Şerbăneşti (1559)

Învățătorii Ghimișescu Petre și Ghimișescu Paula, soț și soție, într-o lucrare monografică dedicată fostei comune Șerbăneștii de Jos, citau, în 1942, același pasaj din Odobescu, oprindu-se însă cu citatul la acel „râuleț ce șerpuiește sub coastă” și consemnând, ca notă a autorului, doar că „este vorba probabil de pârâul Dorofeiul” [11]⁾.

Aşadar, boierii întorşi din Transilvania, care deja se instalaseră la Bucureşti, aflând de veste că Chiajna se întoarce cu o oaste mai numeroasă, susţinută fiind şi de turci, s-au retras cu oastea lor pe drumul ce mergea la Craiova, drum care la acea vreme trecea prin comuna Şerbăneşti, fiind vorba de vestitul drum al poştei. Scopul lor era acela de a se întâlni cu oastea boierilor de dincolo de Olt, care promiseseră că le vin în ajutor. Şi mergând aceştia în retragere până pe la jumătatea distanţei ce despărţea Bucureştiul de Craiova, s-au oprit la poalele dealului Boghia, văzând aici un loc strategic ce îi favoriza, în caz de luptă. Locul este complet mascat de dealul Boghia, atunci când se vine dinspre Bucureşti, este delimitat de o prăpastie greu de escaladat în mod direct şi, în plus, ca să ajungi acolo, trebuia să treci prin albia pârâului Dorofei. Neșansa boierilor pribegi a fost aceea că oastea domnească a ajuns aici înainte oastei olteneşti... Ce-a fost atunci? Măcel în toată regula ⁹⁾: „Cluciarul Badea, căpetenia pribegilor, se văzu strâmtorat la poalele dealului şi fără leac de scăpare; iar Chiajna, încălecată bărbăteşte şi purtând zale de piept ş-un hanger în mână, străbătea rândurile, îmbărbăta pe români cu vorbe linguşitoare, pe turci cu bogate făgăduieli, şi le însufla tuturor aspra sa voinicie. Ostaşii, minunaţi şi îmbiaţi de învierşunata vitejie a acelei zdravene muieri ce le striga şi le da pildă ca să lovească pre vrăjmaşi, deteră năvală, trecură într-o clipă micul pârâu şi, printr-o crâncenă măcelărie, zdrobiră cu desăvârşire mica oaste boierească. Acolo pieiră, luptându-se vitejeşte, Badea cluciarul şi mulţi alţi oameni dintre pribegi. (...)”.

Că Doamna Chiajna a ajuns şi s-a luptat cu boierii răzvrătiţi aici, în Şerbăneşti, şi nu în altă parte, este un lucru dovedit cu mai multe argumente în documentarul Atestare documentară ³¹⁾ şi, aşa cum am promis încă de la început, nu aş dori să mai insist în acest sens, dar un lucru este încă neclar în ce priveşte prezenţa lui Petru cel Tânăr aici, în toiul luptei ce a avut loc pentru apărarea tronului său... Potrivit însă tuturor surselor, Petru fiind încă prea tânăr, ţara era condusă, de fapt, de mama sa, Doamna Chiajna...

Imediat după victoria din valea Boghia, boierii pribegi s-au împrăştiat, se pare, pe dealul Boghiei, retrăgându-se către Boianu împreună cu oastea ce le mai rămasese teafără. Această manevră neaşteptată a pribegilor ar fi trebuit să o deruteze puţin pe Doamna Chiajna, ea aşteptându-se la continuarea drumului lor spre Slatina, unde ar fi trebuit să se întâlnească, în sfârşit, cu oastea boierilor olteni. Şi vrând să nu piardă sosirea întăririlor de peste Olt, probabil că a decis să mai zăbovească puţin în acest loc al masacrului, care pentru ea însemna însă victorie... Văzând apoi câţi morţi erau de ambele tabere, pe câmpul de luptă, a găsit (tot probabil!) de cuviinţă că se cadea a fi îngropaţi, cu toţii, creştineşte... Aşa s-ar explica, cred eu, existenţa acelui enigmatic cimitir vechi, numit pe la sfârşitul secolului al XIX-lea „cimitirul gepizilor”, cimitir amplasat pe dealul Ţigăniei [12]⁾, în imediata apropiere a teatrului de luptă al bătăliei. Dacă privim harta din Fig. 3, hartă ridicată pe teren de topometriştii armatei române în anul 1907 ¹⁰⁾, se poate constata că dealul Ţigăniei (nefigurat în hartă dar adăugat de mine!) nu poate fi decât la nord de valea Ţigăniei, paralel cu dealul Boghia. Aşadar, într-un loc foarte apropiat de scena unde avusese loc bătălia... Şi-atunci apare întrebarea firească: Oare aici nu au fost îngropaţi, din dispoziţia Doamnei Chiajna, toţi cei ce muriseră în bătălia de la Şerbăneşti?

Eu voi aduce câteva argumente cum că aşa a fost şi nu altfel: nici gând de gepizi...

În primul rând, aşa cum s-a dovedit pe deplin, mai ales în decursul ultimului veac, gepizii, care erau o polulaţie migratoare de origine germanică, au ocupat, în decursul secolelor V-VI, partea de nord-vest a Daciei, mai exact „bazinul Crişului” [13]⁾. Totuşi, unele surse susţin că stăpânirea lor s-ar fi întins, la un moment dat, până la râul Olt, dar nicidecum până dincolo de Olt, unde se află Şerbăneştiul, excepţie făcând, poate, Jordanes, în a sa lucrare „Getica”. Dar să nu uităm că Jordanes a fost un istoric got romanizat, destul de contestat, fiind „preocupat mai ales de mărirea poporului său” ¹³⁾. De altfel, istoricul germanic Ernst Schwartz prezenta, în 1956, o hartă a migrării gepizilor şi goţilor (v. Fig. 4 [14]⁾) de unde se poate observa că locaţia Gepiziei, în decursul secolului VI, era cam aceeaşi cu cea descrisă mai sus, conform istoricului A. D. Xenopol, delimitarea sud-estică a acesteia făcându-se de lanţul carpatic şi nu de Dunăre şi nici de râul Olt...

În al doilea rând, pe la începutul secolului XX, filologul german Erns Gamillscheg a făcut o serie întreagă de cercetări lingvistice în comuna Şerbăneşti, dedicând un întreg capitol din lucrarea sa colonizării şi istoriei graiurilor respective [15]⁾. Acesta nu face referire însă niciunde la aspecte lingvistice rămase pe aceste locuri ca urmare a trecerii popoarelor migratoare de origine germanică.

În al treilea rând, dovezi arheologice încă nu există, care să ateste clar perioada de provenienţă a mormintelor descoperite, cândva, pe dealul Ţigăniei.

De aceea, ar fi foarte interesant de investigat arheologic acest loc al aşa-numitului „cimitir al gepizilor” din cel puţin două considerente: 1. S-ar elucida problema celor îngropaţi în acest cimitir: cine sunt ei, de fapt, şi din ce perioadă a istoriei provin?; 2. S-ar readuce în memoria şerbăneştenilor o scenă din istoria comunei despre care s-a vorbit cândva, după care nu s-a mai auzit nimic, timp de aproape un secol...

Probabil că oastea Doamnei Chiajna a mai zăbovit pe aceste locuri o zi sau două, timp în care iscoadele şi-au făcut treaba, atât cele ale boierilor pribegi, cât, mai ales, cele ale oastei domneşti. Şi, conform informațiilor ce aveau să sosească de ambele părţi, prin iscoade, continuarea evenimentelor a decurs, se pare, asemănător, pe teatrul de luptă de la Boianu.

Aşadar, fără a exclude scenariile deja expuse în documentarul Atestare documentară, aş mai lansa un nou, posibil, scenariu al continuării episodului de la Şerbăneşti. Boierii şi oastea lor, atât cât mai rămăseseră, luaseră deja, în mod derutant, drumul spre Boianu şi, pentru a preveni un nou eşec, în cazul în care oastea olteană ar fi dat piept, de unii singuri, cu oastea domnească, pribegii au trimis iscoade şi au direcţionat oastea olteană spre Boianu, acolo ajungând, cel mai probabil, pe traseul Brebeni - Coteana – Alimăneşti (v. Fig. 5 [16]⁾). Bineînţeles că despre această manevră au aflat şi iscoadele domneşti, astfel încât oastea condusă de Doamna Chiajna a luat de îndată drumul spre Boianu, unde a avut loc confruntarea decisivă.

Aici, oastea întregită a boierilor nemulţumiţi a fost înfrântă definitiv şi obligată să se retragă din nou în pribegie, dincolo de munţi. Între timp, Doamna Chiajna trimisese deja veste la turci că boierii răzvrătiţi au fost învinşi şi că domnia fiului său este acum departe de orice primejdie. Aşa se explică faptul că, pe 24 octombrie 1559, Petru cel Tânăr a primit deja confirmarea de la Poartă ²⁾.

Întoarcerea Doamnei Chiajna de la Boianu la Bucureşti s-ar fi putut face, fie pe fostul drum al Drăgăneştilor, în situaţia în care aceasta s-a întors imediat ce boierii au fost înfrânţi, fie pe drumul Slatinei, prin Brebeni, în situaţia în care aceasta i-a fugărit pe boieri cu oastea sa până ce a fost sigură că ei s-au împrăştiat, direcţionându-i spre Slatina de unde să-şi continuie apoi drumul pe valea Oltului pentru a trece munţii în Transilvania... Oricum, în ambele variante, oastea domnească s-a retras spre Bucureşti, trecând din nou prin Şerbăneşti şi întregind, probabil, cimitirul de pe dealul Ţigăniei cu mormintele celor căzuţi în bătălia de la Boianu...

Se pare că această ultimă ipoteză a mea a mai circulat, pe vremuri, sub alte forme speculative, și în tradiția locală, citând aici, din nou, un pasaj din monografia elaborată, în 1942, de soții Ghimișescu ¹¹⁾: «La punctul numit ”Țigănie” câțiva săteni făcând săpături în pământ, bun de cărămidă, au descoperit niște resturi de oase de mărimi neobișnuite. Se crede a fi din timpul vre-unei lupte, cum de altfel s’au mai găsit la fel când s’a săpat pivnița comerciantului Dumitru Peligrad. Se crede că ar fi osemintele celor căzuți în luptele Doamnei Chiajna, fiind chiar pe locul unde se pomenește de luptă în istoria românilor de Odobescu». Desigur că această relatare, de altfel deosebit de importantă, nu face, cu siguranță, referire la acel „cimitir al gepizilor” dar interesant este că tradiția locului face trimitere adesea la „luptele Domnei Chiajna”... În schimb, cu o altă ocazie, probabil că o să dezvoltăm puțin și informațiile legate de osemintele descoperite la Șerbănești pe la începutul secolului XX, descoperiri la care face referire citatul în cauză. Dar, oare, respectabila mea profesoară de română, Gherghina Peligrad, de care aminteam atunci când vorbeam despre Atestarea documentară a comunei Șerbănești, o fi știut ceva despre descoperirea făcută pe proprietatea lui Dumitru Peligrad (zis Ungureanu), bunicul soțului său? Probabil că da, probabil că nu... Cert este că informația pe care ne-a transmis-o ea atunci, pe când eram copii, făcea referire strictă la episodul descris în nuvela istorică Doamna Chiajna și atât!

Fig. 4. Migrarea gepizilor şi a goţilor în secolele III-VI

În final, aş mai avea de remarcat doar două lucruri, ambele demne de o mai mare atenţie din parte specialiştilor dispuşi să investigheze, mai în amănunţime, contextul acestor bătălii pentru putere din trecutul nostru istoric:

1. În cazul bătăliei de la Şerbăneşti, obiectivul domnesc decisiv al luptei a fost omorârea clucerului Badea din Bucşani ⁹⁾ iar, în cazul bătăliei de la Boianu, cel vizat a fost, desigur, banul Matei din Caracal [17]⁾. De îndată ce obiectivele domneşti au fost îndeplinite, învingătorii s-au detaşat clar de cei învinşi şi bătăliile s-au încheiat rapid, prin retragerea şi împrăştierea boierilor pribegi. Se înţelege că Doamna Chiajna era, desigur, ţinta atacului pentru boierii pribegi şi ea ştia acest lucru dar, se pare, că nu i-a fost teamă niciun moment...

2. Atât în cazul bătăliei de la Şerbăneşti, cât şi în cazul bătăliei de la Boianu, cronicarii şi istoricii români au vorbit, la modul confuz, fie despre Şerpăteşti sau Şerpăneşti, fie despre Boian sau Boieni, fără o localizare anume. Singurul care a vorbit despre bătălia de la Şerbăneşti, fără a o localiza însă cu precizie, a fost Alexandru Odobescu ⁹⁾. În rest, au fost doar voci timide sau fără prestanţa necesară, care au amintit, în treacăt doar, despre istoria adevărată a acestor locuri şi niciodată în contextul clar, Şerbăneşti – Boianu... Oricum, pentru şerbăneşteni, această bătălie are o semnificaţie mult mai neaşteptată, fiind, deocamdată, şi referinţa primei atestări documentare a comunei Şerbăneşti!

În Fig. 6 este prezentată configuraţia din anul 2012 a locului unde a avut loc – cel mai probabil - bătălia de la Şerbăneşti. Imaginea Google Maps luată de pe drumul judeţean DJ 546A surprinde, în prim plan, dealul Boghia şi valea Dorofeiului, în stânga fiind plasat locul bătăliei, aşa cum a fost el descris de Odobescu... Am zis „cel mai probabil” – bazându-mă atât pe argumentele invocate în acest documentar, cât și pe cele din documentarul intitulat „Atestare documentară”. Altfel, printr-o coincidență stranie, în Șerbănești există trei locații care ar putea corespunde descrierii făcute de Odobescu: dealul Boghia („priporul” sudic), dealul Tomoaica („priporul” estic) și dealul Cordunului („priporul nordic”)...

Sper ca aici, cândva, să se deschidă un şantier arheologic, care să facă mai multă lumină asupra acestei bătălii pe care eu o asociez, aşa cum argumentam mai înainte, cu acel aşa-numit cimitir al gepizilor, aflat în imediata apropiere... Sper, de asemenea, ca, în curând, un mic însemn arhitectonic să pomenească, pentru vecie, despre istoria acestui loc...

Altfel, atât bătălia de la Şerbăneşti cât şi bătălia de la Boianu vor rămâne, în continuare, sub semnul întrebării şi al revendicării locaţiei. Deocamdată, eu am identificat deja două astfel de revendicări: una în judeţul Giurgiu (fost judeţul Vlaşca) [18]⁾, pornită de la alternanţele de nume Şerpăteşti/Şerbăneşti şi Boieni/Coieni/Boianu şi alta în judeţul Argeş [19]⁾, bazată tot pe o coincidenţă de nume, Şerbăneşti şi Boieni (sat dispărut)...

Primul însemn (grafic, deocamdată!) al acestei bătălii, deşi destul de confuz (e drept!), a fost făcut deja încă din secolul al XIX-lea de către colonelul de armată, istoric şi geograf, Dimitrie Papazoglu [20]⁾. Astfel, în „Atlasul geografic şi statistic al României”, apărut în 1865, el a consemnat pe hărţile fiecărui judeţ şi „bătăliile româneşti”, folosind, în acest scop, semnul clasic al săbiilor încrucişate, însoţit fiind de anul bătăliei. La Şerbăneşti, în Districtul Oltu, este localizată, sub acest însemn, obătălie ce ar fi avut loc în anul 1596, deci în timpul lui Mihai Viteazul ²⁰⁾. Să fie aici vorba doar de o confuzie de an? Totuşi, având în vedere pregătirea lui Papazoglu şi faptul că, doar cu căţiva ani mai înainte, Odobescu publicase nuvela istorică Doamna Chiajna, care localizase clar, la Şerbăneşti, una dintre bătăliile ei pentru putere, este greu de presupus, deocamdată, ce a dorit autorul să consemneze în acea hartă... Pe de altă parte, în Dicționaru Topograficu și Statisticu al României, apărut în 1872, vorbindu-se despre fosta comună Șerbăneștii de jos, se face următoarea mențiune [21]⁾: „Aici a fostu o bătălie însemnată la anulu 1595 între Mihai și Turci.” Cu siguranță, de data aceasta, greșeala este evidentă și provine din confuzia dintre bătălia de la Șerpătești (23 ianuarie 1595) și bătălia de la Șerbănești (octombrie 1559)! Pe de altă parte, pe la sfârșitul veacului al XIX-lea, învățătorul Ion M. Leabu, de la Școala Veche din Șerbăneștii de Jos, consemna că „pe valea Stîrcului, se crede că a fostu la 1595 o bătălie între Turci și Mihai Viteazulu. Se găsescu aci oseminte omenesci, îngropate neregulatu.” ²⁷⁾ Să nu uităm însă că atât pe valea Brănesei cât și pe valea Stârcului a trecut, pe vremuri, acel drum întortochiat al olacului...

Fig. 5. Posibilul scenariu al bătăliei de la Boianu

Ultima ratio (ultimul argument). Și pentru că aminteam, în treacăt, ceva mai sus, că bătăliile de la Șerbănești și de la Boianu au fost revendicate, de-a lungul timpului, de către istoricii sau localnicii din alte două județe, m-aș opri, totuși, asupra locației din Argeș revendicată, argumentată și amplu documentată, prin 2001, de către regretatul profesor Ion Nania [22]⁾. În calitatea sa de împătimit cercetător al trecutului istoric, al naturii și al locurilor natale, Ion Nania, care era născut în Mozăcenii de Argeș, a dedicat un întreg studiu privitor la localizarea celor trei lupte purtate de doamna Chiajna. În ce ne privește însă, ne vom opri doar la acele aspecte referitoare la bătăliile de la Șerbănești și de la Boianu. Așadar, vom analiza, punct cu punct, spusele lui Ion Nania și vom încerca, în final, să vedem unde se greșește!

Citându-l pe Odobescu ⁹⁾, așa cum făceam și eu, mai pe la începutul acestui documentar, Ion Nania statua: „Aşadar lupta s-a dat pe Valea Drâmbovnicului, la Şerbăneşti, judeţul Argeş, la nord de Drumul Craiovei, care se întretăia cu Drumul Giurgiului, pe care au venit oştile Doamnei Chiajna. Prin Şerbăneşti trece o variantă a Drumului Craiovei, care iese prin partea de est cu numele de Drumul Şireanului, iar la nord de acesta, memoria colectivă a păstrat amintirea unei lupte purtată de Mihai Viteazul”, venind apoi cu argumente, după cum urmează:

”Concluzia noastră este consolidată şi de observaţia din îndelungata carieră de dascăl; mulţi elevi confundau la extemporale şi teze consoanele „b" şi „p" […] ceea ce nu ne mai surprinde că Engel, care nu cunoştea limba română, a scris Şerpăneşti în loc de Şerbăneşti”; este vorba aici despre istoricul austriac Johann Christian von Engel, care făcea și el referire la această bătălie, traducând vechile cronici românești. Argumentul acesta este însă vag edificator, în ce privește locația… Și cam atât!

Fig. 6. Locul unde a avut loc bătălia de la Şerbăneşti

Despre bătălia de la Boianu, Ion Nania spune că „este tot atât de greşit plasată de toţi istoricii noştri, deşi aceasta este bine precizată de cronicari”. Păi unde?! Și ne răspunde tot el, citând însă „Atlasul istoric” [23]⁾ apărut în 1971 (nu cronicarii!): „la Boian aproximativ la 26-28 km spre nord-vest de Ruşii de Vede”. Numai că Ion Nania nu este de acord cu ceea ce scrie în acest atlas: „Localizarea este total greşită. Aici este vorba de măgura Boian, cu o altitudine de 14,7 m, aflată pe dreapta Călmăţuiului Sec, de la nord de şoseaua Stoicăneşti-Văleni, din Câmpia Boian, punct pe unde în evul mediu trecea o variantă a Drumului Mare care mergea de la Turnu Măgurele spre Piteşti - Curtea de Argeş. Probabil că istoricii care au fixat lupta în acest punct au avut în vedere drumul medieval amintit. Este o aberaţie să se creadă că oastea boierilor adversari ai Doamnei Chiajna, care veneau de la Sibiu, ar fi coborât pe Drumul Mare pentru ca apoi să se îndrepte prin Ruşii de Vede şi de aici să meargă spre est, continuând spre nord-est, spre Bucureşti, pe un drum foarte ocolit şi, pe vremea aceea încă necirculat, când, ar fi fost normal, ca ajungând pe la vest de Mozăceni, să se îndrepte direct spre răsărit, pe Drumul Bucureştilor (Drumul Sării, Drumul Olarului) spre Bucureşti. Locul luptei trebuie căutat aşadar pe Drumul Mare între Piteşti şi Mozăceni. Oastea lui Petru cel Tânăr care venea de la Mozăceni spre nord supraveghea atât Drumul Mare, cât şi Drumul Giurgiului. Lupta s-a dat cu certitudine pe Drumul Mare, în imediata apropiere vestică a satului Boieni, rostit până la jumătatea secolului al XX-lea şi Boiani, din fosta comună Cerşani, actualmente în comuna Suseni, judeţul Argeş, la aproximativ 12-13 km sud de Piteşti. De altfel Drumul Mare, pe porţiunea Mozăceni - Turnu Măgurele îşi pierduse importanţa după mutarea capitalei la Bucureşti, pentru a fi părăsit în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Acest lucru îl aflăm dintr-un document din 11 ianuarie 1636 prin care Preda Brâncoveanul marele spătar dăruieşte Mănăstirii Vieroş ocina Ştiubeele din judeţul Teleorman, ocină care se întindea «...până în Drumul cel Mare, care este părăsit...». Drumul Mare a rămas intens circulat pe porţiunea Piteşti - Mozăceni, până în secolul al XIX-lea, fiind în secolele al XVI-lea - al XVII-lea, pe această porţiune, încă drum intens circulat. A nu se confunda însă cu Drumul Mare atestat în secolul al XIV-lea, Piteşti - Giurgiu, care trecea pe la est de Mozăceni şi care lega Piteştii de Giurgiu şi pe care a avut loc lupta de la Româneşti.” Dar hai să ne oprim aici cu citatul și să vedem cum stau, de fapt, lucrurile!

1. Nu despre măgura Boian este vorba, ci despre fostul sat Boian sau Boianu (ambele variante lexicale se folosesc încă și acum), sat amplat cândva (e drept!) pe malul Călmățuiului la o altitudine de circa 147 m (altitudinea de 14,7m indicată în textul citat este, probabil, o eroare de transcriere!);

2. Dacă prin Boianu se admite că ”trecea o variantă a Drumului Mare care mergea de la Turnu Măgurele spre Pitești – Curtea de Argeș” (eu, unul, mărturisesc că nu am descoperit încă sursa acestei informații!), de ce nu s-a întrebat, oare, autorul, ce ar fi căutat, totuși, oștile în discuție de la Boianu la Pitești, din moment ce ei veneau sau se îndreptau spre București? Ori drumul de la Craiova spre București (cu sau fără abatere prin Boianu), este știut, că trecea prin Șerbăneștii de Olt și, mai departe – trecând Vedea, via Balaci, spre București...

3. Referindu-se la locația indicată în „Atlasul istoric” ²³⁾, profesorul Ion Nania spune că „este o aberație să se creadă că oastea boierilor adversari ai Doamnei Chiajna, care veneau de la Sibiu, ar fi coborât pe Drumul Mare pentru ca apoi să se îndrepte prin Ruşii de Vede şi de aici să meargă spre est, continuând spre nord-est, spre Bucureşti, pe un drum foarte ocolit şi, pe vremea aceea încă necirculat, când, ar fi fost normal, ca ajungând pe la vest de Mozăceni, să se îndrepte direct spre răsărit, pe Drumul Bucureştilor (Drumul Sării, Drumul Olarului) spre Bucureşti”. Păi, în primul rând, boierii olteni veneau din trei locaţii diferite (aşa cum rezultă din temerile de mai târziu ale Doamnei Chiajna ⁹⁾: Slatina, Caracal şi Craiova, deci nu de la Sibiu... În al doilea rând, oștile nu aveau ce căuta, într-adevăr, pe la Roșiorii de Vede, drumul spre București trecând, așa cum arătam mai sus, prin Șerbănești și Balaci (v. Fig. 7 [24]⁾). În al treilea rând (din nou!), ce să caute spre Mozăceni boierii olteni, când ar fi ocolit, în acest mod, probabil, zeci de kilometri?... În plus, privind mai cu atenție la posibilele planuri strategice ale confruntării dintre cele două tabere și avându-se în vedere că oastea domnească venea de la Giurgiu, unde fusese lăsată în așteptare de Doamna Chiajna, până la întoarcerea sa cu întăriri turcești de la Ruse ²⁹⁾, ce ar mai fi căutat spre București și nu ar fi luat-o pe scurtătură, prin Roșiorii de Vede (totuși!), să le iasă în întâmpinare boierilor pribegi? Bazându-se pe această stare de fapt, probabil că același plan își făcuseră și boierii, atunci când luaseră drumul Boianului, venind din cele trei direcții: Craiova, Caracal și Slatina...

Fig. 7. Analiza strategică a posibilelor locații ale bătăliilor de la Șerbănești și Boianu

De ce venea oastea lui Petru cel Tânăr „de la Mozăceni spre nord”? Argumentul autorului pare unul voit naiv, ignorând existența, la acea vreme, a fostului „drum al olacului”, așa cum era numit drumul Craiova – Slatina - Șerbănești – Balaci – București dar și un alt aspect. Nania spune că „pentru a supraveghea atât Drumul Mare, cât şi Drumul Giurgiului”... Păi, această ”supraveghere” nu prea e de înțeles: din moment ce oastea Doamnei Chiajna venea dinspre București pentru a da piept cu oastea pribegilor, care abia fugiseră de la București, pe drumul Craiovei, pentru a se întâlni cu boierii olteni cu care să-și întărească oștirea, ce trebuia să mai supravegheze la Mozăceni tânărul Petru? Boierii pribegi erau urmăriți, pur și simplu, nu pândiți! Iscoadele domnești știau, cu siguranță, pe unde trecuseră boierii pribegi. De altfel, însuși autorul face mențiunea că ”Drumul Mare, pe porţiunea Mozăceni - Turnu Măgurele îşi pierduse importanţa după mutarea capitalei la Bucureşti, pentru a fi părăsit în prima jumătate a secolului al XVII-lea”. În aceste condiții, ocolind pe varianta Mozăceni-Pitești, ca să ajungi de la București la Craiova, se înțelege că traseul devenea și mai lung... Și totuși, profesorul Ion Nania, care era un om bine informat, nici măcar în fața acestui adevăr istoric, nu-și amintește că, totuși, drumul de la București la Craiova, dacă am trage o linie dreaptă, trece pe la Șerbăneștii de Olt nu pe la Șerbăneștii de Argeș (v. Fig. 7) ...

Și, tot așa, referitor la locația bătăliei de la Boianu, profesorul Ion Nania afirmă, în continuarea studiului său, că: „Lupta de la Boieni a fost de o violenţă deosebită, lăsând o puternică amintire până la jumătatea secolului al XX-lea, şi chiar până la începutul acestui nou mileniu. În septembrie 1958 Pavel Stănescu, fost mulţi ani cantonier, ne povestea cu uimire că oamenii nici nu voiau să ia piatră din vălceaua Strâmba, de la Boiani, «de frică să nu-i ia benga», «pentru că acolo, pe malul drept al vălcelei, a fost omorât benga de către un crai tânăr». Întrebat de noi cine a fost Benga, omul ne-a răspuns plin de mirare: «Păi cine să fie? Dracu, necuratul, ăl cu coarne!» Nu încape nici o îndoială că lupta dintre boierii pribegi în frunte cu Stanciu Benga, căzut în luptă împotriva adolescentului domn Petru cel Tânăr, a dat naştere poveştii care s-a păstrat în memoria colectivă cu uciderea lui benga (dracu) de către un crai tânăr. Până azi locuitorii satelor Boieni şi Boblegi, mai puţin cei din Predeşti şi Cerşani, spun «Lua-te-ar benga» sau «Te ia benga», în loc de «Te ia dracu», ne mărturisea o bună cunoscătoare a traseului Drumului Mare, drum care trecea prin Pârvu Roşu, pe dulul heleşteului «La Grecu», iar la ieşirea din acest sat se îndrepta pe la vest de satul Boieni şi mergea în jos pe lângă pădurea Tomşanca - Regep; trecea cam pe la 120 metri vest de sat.” Povestea cu benga (dracul) omorât de un crai tânăr este, probabil o născocire a primului interlocutor (Pavel Stănescu), din moment ce o altă săteancă din Boieni (Dumitrescu Viorica, ceva mai tânără, e drept, născută fiind în 1942) nu-și amintea nimic despre această poveste ²²⁾. Pe de altă parte, expresia ”a-l lua benga” are atât rezonanțe românești, de largă folosință, cât și țigănești [25]⁾... Pe vremuri, Benga era folosit de săteni ca un fel de sperietoare pentru copii. Așa s-ar explica, de pildă, povestea lui Pavel Stănescu: din râpele de unde se scotea piatră pentru diverse trebuințe, așa cum era și ”vălceaua Strâmba”, exista riscul de surpare a malului de pământ ce rămânea, adesea, ca o scoarță, deasupra cavităților ce se formau prin dislocare de piatră. Și-atunci, de mici, copiii erau speriați de părinții lor cu Benga, ca să ocolească acele locuri primejdioase, unde, probabil, că chiar murise cineva, vreodată, prin surparea malului de pământ peste el... Cam astea ar fi toate argumentele respectabilului și regretabilului profesor Nania! Sper însă ca, de acum, toate speculațiile, privind această locație, să se oprească aici. Pentru că, de bună seamă, profesorul Nania citise și spusele celebrului Ion Ionașcu, dar n-a dorit să facă nicio referire la acestea, drept care o voi face eu, după cum urmează [26]⁾:

”Pribegii – printre care era și Radu din Drăgoești – au strîns puțină oaste și au dat mai multe lupte cu noul domn și Chiajna. Venind în țară «pre apa Oltului» au făcut răsboi în 1559, cu Petru la sat la Boiani, probabil în Olt, unde azi e o întinsă cîmpie. Aici boierii sînt înfrînți și mulți din ei pier. Radu reia drumul pribegiei, căci Petru se purta tot așa de crud ca și tatăl său, îndemnat de energica doamnă Chiajna. Un ambasador venețian la Poartă raportează la 12 dec. 1559, că Petru, după cererea mamei sale, a pus să se tae 1500 de pribegi. Era clar pentru Radu că o revenire i-ar fi fost fatală, așa că se hotărește să rămînă la Sibiiu pînă se va sfîrși și cu această domnie.” Era vorba, în pasajul citat aici, despre pățania logofătului Radu din Drăgotești. Iar, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, se consemna – în legătură cu istoria fostei comune Alimănești, că „primii locuitori ai acestei comune au stat la Boianu pe valea râului Călmățui, la Leși, Mușat și Corbu, așezați pe timpul lui Radu Negru” iar „din primii locuitori se vorbesc numai de familiile Mușat și Boianu” [27]⁾. Deci tradiția locului spunea că acest sat Boianu a existat încă de pe vremea domnitorului Radu Negru Vodă (sec. al XIII-lea). Iar numele de Boian sau Boianu era un nume cunoscut, atunci, în rândul alimăneștenilor. Prin urmare, nu este exclus ca acele familii numite Boian să fi dat, la un moment dat, numele de Boiani acelei colectivități din Boianu, mutată prin secolul al XVIII-lea ceva mai în amonte, pe valea Călmățuiului, datorită invaziilor turcești ²⁷⁾, care veneau pe Drumul Mare de care vorbea profesorul Nania, drum ce traversa Câmpia Boianului, prin mijlocul pădurii Bungetul.

Datarea bătăliilor de la Șerbănești și Boianu. Dacă despre bătălia de la Șerbănești nu s-a aventurat încă nimeni, până acum, să menționeze o dată clară, despre bătălia de la Boianu, avem o datare totuși, destul de discutabilă, preluată însă de mai multe surse ¹⁾: 12 noiembrie 1559! Să vedem însă, pe bază de documente, cam cum stau lucrurile în această privință...

Potrivit iscusitului istoric medievalist Constantin Rezachevici, citând mai multe surse demne de încredere [28]⁾, ”domnia lui Petru cel Tânăr a început, după obicei, a doua zi după moartea în scaun a tatălui său [Mircea Ciobanul, n.a.], așadar marți 26 septembrie 1559”. Nu știu dacă o fi fost chiar marți atunci, dar această dată pare mai credibilă decât data de 21 septembrie indicată de unii cronicari, când Mircea Ciobanul ar fi fost îngropat în Biserica Domnească [29]⁾. De ce cred asta? Pentru că potrivit ”Socotelilor Brașovului și Sibiiului” culese de Eudoxiu Hurmuzachi și publicate de Nicolae Iorga [30]⁾, ”la 28 Septembre, un sol către regină trecea prin Brașov; el aducea cu sine știrea neașteptată a morții tiranului. Mircea muri «în Scaun», la 25 Septembre 1559, și fu îngropat în Biserica Domnească sau Curtea-Veche”. Și, în prefața, aceleiași lucrări, Iorga mai spune că ”la 29 Septembre, se înfățișau la Brașov «oameni de la Petru-Vodă, fiul lui Mircea-Vodă», pentru a vesti vecinilor, gazde de pribegi, schimbarea întâmplată în țară”. De fapt, bazându-ne doar pe textul documentului (scris în latină), iată ce se consemna, cronologic, în acel registru (cunoscut sub numele de Socoteli) ³⁰⁾:

22 septembrie 1559: ”Mențiune de «currus» comandate de Mircea-Vodă”. Adică pe 22 septembrie Mircea Ciobanul comandase la Brașov niște care de luptă (currus), ceea ce înseamnă că el încă mai era în viață...

24 septembrie 1559: ”Trimes carul. Sosit Boldor «causa quorundam operum, apud aurifabros fabrifactorum»”. După două zile, brașovenii îi trimiteau lui Mircea Ciobanul primul car de luptă, sosind aici, totodată, trimisul Boldor al domnitorului muntean, pentru ”cauza unor lucrări de tâmplărie aurită”.

28 septembrie 1559: ”Missus est Mathias ad Suam Regiam Maiestatem ostensum mortem Myrche Woyvode. Illi dedi expensas [pe margine: Mors Myrche Woyvode]”, adică ”A fost trimis Mathias la Majestatea Sa Regală să anunțe moartea lui Mircea-Voevod. Ei au dat cheltuielile.” Și, pe marginea documentului citat, autorul a mai consemnat încă o dată, spre a se lua aminte: ”Moartea lui Mircea-Voevod”. Cheltuielile în cauză s-ar putea referiri la carele de luptă comandate de Mircea Ciobanul, pe când era încă în viață... Cam asta-i tot, referitor la data de 28 septembrie! Restul sunt speculații conjuncturale, bazate pe alte documente. În orice caz, această dată se cam leagă cu data morții lui Mircea Ciobanu, de 25 septembrie, socotită, probabil, pe baza distanței ce trebuia parcursă de solul domnesc pentru a ajunge la Brașov și pe baza evenimentelor consemnate pe 22 și 24 septembrie, așa cum se poate observa...

29 septembrie 1559: ”Feria sexta [29] habuit hic Petrus Woyvoda, filius Myrche Woyvode, suos homines; his misi cibaria pro asp. 15.” Adică, în traducere: ”Vineri [29 septembrie] au fost aici oamenii lui Petru Vodă, fiul lui Mircea Vodă; le-am trimis alimente de 15 aspri.” Deci, a doua zi după vestea morții lui Mircea Ciobanu, soseau soli din partea lui Petru cel Tânăr, vestind că Petru era numit deja voevod, așa cum rezultă din titulatura consemnată în documentul citat...

05 octombrie 1559: ”Feria quinta [5] advenit Michael Warhelii a Petro Wayvoda...Venit eclam Toma Armashul, per quem orabat Petrus Wayvoda ne per nostra territoria pateremur brebegios irrumpere...Emissus est Iwan Pope in Bokoresth cognitum quomodo res se illie habent...” În traducere: ”Joi [5 octombrie] a sosit Mihai Varheli din partea lui Petru Voevod... A venit vestitul Toma Armașul să ne roage, în numele lui Petru Voevod, să nu permitem ieșirea din teritoriul nostru a pribegilor...A fost trimis Ivan Papa în București pentru a cunoaște cum stau lucrurile acolo.”

06 octombrie 1559: ”Feria sexta [6 octobris] venit Prowanaw a Petro Wayvoda; huic misi carnes, similas, vinum; f. – asp. 22...Emisso Gregorio Zazko metsecundo in Siculiam, exploratum quo brebegii se conferant...Emissus est unus Bulgarus obviam brebegis ostensum ne in nostra territoria pertingant.” Așadar, ”Vineri [6 octombrie] a venit Provanov din partea lui Petru Voevod; pentru a trimite carne, făină și vin; făceau 22 aspri…Emisarul Gregorie Zazko s-a întâlnit din nou în Ținutul Secuiesc, cercetând cu ce pot contribui pribegii…Trimisul este un bulgar, care a întâlnit pribegii și ne-a demonstrat că ei au ajuns pe teritoriul nostru.”

07 octombrie 1559: ”Sabbato [7] dimissus est Clein Jürko Albam-Iuliam ad Regiam Maiestatem...significatum iam irrupisse brebegios. Ab eo dimissus est Engedinum et e mansit per tredecim dies...Iorgii Bulgarus missus est Thergovistiam intellectum statum regni...” În românește: ”Sâmbătă [7 octombrie] este trimis Klein Jürko, de la Alba Iulia, de către Maiestatea Sa...semn că pribegii erau deja agitați...După el vine și trimisul Aiudului și au rămas timp de treisprezece zile...Bulgarul Iorgi a transmis la Târgoviște această stare de spirit...” De aici se vedea, pe de o parte, că doamna Chiajna solicita protecția regelui Ion Sigismund al Ungariei (mama sa, regina Izabela, doar ce murise, pe 15 septembrie 1559), pe de altă parte, pe 7 octombrie 1559, boierii pribegi tocmai se pregăteu să treacă în Țara Românească... Și mai aflăm, tot din aceste însemnări, că trimișii regelui, veniți de la palatul principilor Transilvaniei, de la Alba Iulia, și de la cetatea Aiudului au rămas la Brașov, pentru a-i supraveghea pe boierii pribegi, timp de 13 zile, adică până pe 20 octombrie 1559.

10 octombrie 1559: ”Feria tercia [10] advenerant Paulus Baky et Gaspar Pathochy a Regia Maiestate, causa brebegiorum expediti...” Ceea ce înseamnă (într-o traducere aproximativă!) că ”Marți [10 octombrie] au sosit Paulus Baky și Gaspar Pathochy, din partea Maiestății Sale, pentru motivul înarmării pribegilor…” Așadar, în acest text, ceva nu este prea clar: Petru cel Tânăr s-a bucurat de protecție din partea regelui ungar sau, dimpotrivă?...

16 octombrie 1559: ”Feria secunda [16], missus est Iwan Bulgarus ad dominum iudicem, ostensum illi brebegios in Bokorest esse et fugisse relictam Myrche Waivode…Feria secunda venit Boldor, familiaris Petri Wayvode, cum litteris ad prebegios…” Adică: ”Luni [16 octombrie] a fost trimis Ivan Bulgaru din nou la judecător, el arătând că pribegii ar fi în București și că văduva lui Mircea Voevod fugise… Luni a venit Boldor, prietenul lui Petru Voevod, cu scrisori adresate pribegilor…” Prin urmare, între 10 și 16 octombrie avusese loc bătălia de la Românești, pe care Chiajna o pierduse…

8 noiembrie 1559: ”[8 novembris] Hac die advenerant quoque boarii Petri Wayvode cum litteris...” Deci: ”În această zi

au ajuns, din nou, boierii lui Petru Voevod cu scrisori...”

11 noiembrie 1559: ”Advenerat eciam familiaris Petri Woyvode, Dragomyr, metquintus.” În traducere: ”A venit, de asemenea, Dragomir, apropiatul lui Petru Voevod, întâlnindu-l pentru a cincia oară.”

Și-aici se cam termină consemnările din ”Socotelile Brașovului”, în ce privește perioada de instalare la putere a lui Petru cel Tânăr! Ce concluzii clare am putea trage de aici? Păi despre bătălia de la Românești am stabilit deja că a avut loc între 10 și 16 octombrie 1559. Și dacă luăm în calcul că oastea pribegilor a fost pregătită de luptă pe data de 10 octombrie și că, în aceste condiții, din Brașov ar fi putut pleca chiar a doua zi, pe 11 octombrie, asta înseamnă că la Românești, în Dâmbovița, ar fi putut ajunge pe 12 octombrie 1559. O altă concluzie pe care o putem trage de aici ar fi faptul că, atât bătălia de la Șerbănești cât și cea de la Boianu au avut loc după 16 octombrie 1556. Niciunde, în aceste însemnări, nu se amintește de numele Doamnei Chiajna, cea care se afla, de fapt, în spatele acestor demersuri pe lângă regele ungur...

Citând acum, din nou, ”Letopisețul Cantacuzinesc”, sărind însă peste fragmentul legat de data morții lui Mircea Ciobanul, încercăm să aflăm cam cum s-ar fi derulat evenimentele în continuare ²⁹⁾:

”Deci când au fost a doao săpătămână, puținei boiari, ce au fost scăpat peste munte, ei au venit cu puținea oaste, de au făcut războiu cu boiarii Mircii-vodă, la satul Rumânești, și fu izbânda pribégilor. Iar doamna Chiajna a Mircii-vodă și cu fie-său Pătru-vodă au fugit peste Dunăre; iar boiarii ei au rămas în Giurgiu. Și iar au venit al doilea rând de au făcut războiu cu pribegii la sat la Șărpătești, și fu izbânda a boiarilor Mircii. Atuncea au pierit Badea clucerul și alți oameni de ai pribégilor. Și iar au venit doamna Chiajna cu fie-său Pătru-vodă în București. Și trecând o săptămână, iar au venit alți boiari pribegi, pre apa Oltului, anume: Stanciul Bengăi și Matei al Margăi, i Radul, i Vâlsan și alții, făcând războiu cu Pătru-vodă la sat la Boiani, având lângă dânsul mulțime de turci, și fu izbânda lui Pătru-vodă, pierind mulți oameni. Atuncea au venit Stepan, vel-portarul de la Poartă, de au adus steag lui Pătru-vodă de domnie noao, să fie în locul tătâne-său, Mirciivodă. Adaos-au Pătru-vodă cu mumă-sa la bir 5 aspri.”

Asta ar însemna, pe de o parte, că bătălia de la Românești ar fi putut avea loc, într-adevăr, pe 12 octombrie 1559, dar doar dacă ne raportăm la data de 25 septembrie 1559, ca dată a morții lui Mircea Ciobanul (până pe 12 octombrie trecuseră deja două săptămâni!); pe de altă parte, punând la socoteală drumul până la Giurgiu pe care l-a făcut Chiajna cu oastea sa, apoi aranjamentele pe care le-a făcut aceasta la Ruse, în Bulgaria, pentru a căpăta ajutorul de la turci, confruntarea de la Șerbănești ar fi putut avea loc, cel mai devreme, pe 19 octombrie, peste o săptămână... Cât despre bătălia de la Boianu, așa cum mai argumentam și într-un alt context [31]⁾, nu putea avea loc peste o altă săptămână, cum spune cronicarul, ci imediat după bătălia de la Șerbănești, probabil în ziua următoare, pe 20 octombrie 1559...

Să vedem însă ce zicea și istoricul Constantin C. Giurescu ³⁾, în 1943:

”Petru Voda cel Tânăr avea, la moartea tatălui său, numai doisprezece ani. A domnit deci sub tutela mamei sale Chiajna, căreia contemporanii îi mai spuneau și «Mirceoaia», adică soția lui Mircea (Ciobanul). Era o femeie energică, de mare voință, aprigă față de dușmani, cultă, dar fără scrupule și lipsită complet de moralitate si de pudoare. Un fel de Caterina a noastră. Știa turcește; în exil la Alep a învățat și limba arabă. Auzind de moartea soțului ei, boierii pribegi în Ardeal trecură munții «cu puțină oaste», la începutul lui Octomvrie 1559. Ciocnirea avu loc la satul Românești: Mirceoaia împreună cu Petru fură nevoiți să se retragă peste Dunăre. Boierii tânărului domn, rămași în Giurgiu, se întoarseră însă îndată după aceea, cu ajutor turcesc, și izbutiră să înfrângă pe pribegi la Șerpătești. Înainte de 5 Noemvrie, situația era restabilită. Un nou atac peste o săptămână numai al altor nemulțumiți, veniți, de data aceasta, din Oltenia, este și el respins: în luptă, la satul Boian, cade, printre alții, banul Matei din Caracal.”

Nu știm exact pe ce surse se baza renumitul istoric când spune că boierii au trecut munții pe la începutul lunii octombrie dar, pe baza documentelor citate mai sus, s-a văzut că aceștia nu puteau porni spre București mai devreme de 11 octombrie 1559, dată care ar putea fi considerată, totuși, ca aflându-se, cu aproximație, pe la începutul lui octombrie... Însă atunci când spune că, înainte 5 noiembrie, după lupta de la Șerpătești (corect, Șerbănești) ”situația era restabilită”, ar fi fost nevoie de mai multe lămuriri, mai ales că, după aceea, face referire la ”un nou atac peste o săptămână numai”, atac venit din partea boierilor olteni. Păi fusese situația restabilită înainte de 5 noiembrie sau nu? Cu alte cuvinte, bătălia de la Boianu a fost după 5 noiembrie sau înainte? În lipsa acestor lămuriri, s-a speculat, de pildă, că 5 noiembrie ar fi un reper calendaristic al bătăliei de la Șerbănești, la care, adaugând 7 zile (adică ”peste o săptămână”), a rezultat, ca dată a bătăliei de la Boianu, 12 noiembrie 1559... Ori am văzut că, pe 8 noiembrie, trimișii lui Petru cel Tânăr soseau deja la Brașov cu scrisori către regele Țării Ungurești, ceea ce ar fi putut însemna intrarea în normalitate a domniei acestuia.

Pe de altă parte, dintr-o scrisoare a trimisului venețian la Istanbul, bailul Marin di Cavalli, către dogele Veneției [32]⁾, aflăm că:

” Questi giorni venne nova che era morto il vaivoda di Valachia et la regina di Transilvania, per finire il numero de 12 principi christiani che in poco più di uno anno sono morti. Fu expedito subito la concessione della ditta Valachia al figliuolo che è rimasto de circa anni 16 con la istessa pensione che'l padre pagava de scudi 50 mine a l'anno et al Re di Transilvania si 6 scripto una lettera consolatoria et mandatogli a donare due veste promettendogli che si continuarà in tenere la protettione sua. Queste expeditioni sono state fatte preste perchè in quelle parte per mancamento di Signor non seguisse qualche sollevatione. Pera, 18 Ottobre 1559.” Adică: ”Zilele acestea a venit vestea că a murit voievodul Valahiei și regina Transilvaniei, ajungându-se astfel la un număr de 12 principi creștini morți în mai puțin de un an. A fost expediată imediat concesiunea numirii pentru Valahia a fiului care a rămas, de circa 16 ani, cu același tribut pe care îl plătise și tatăl său de scuzi a 50 mine pe an [1 mină = 100 drahme = 438 grame ²⁵⁾] și Regelui Transilvaniei i s-a adresat o scrisoare de consolare cu 6 semnături și i-a mai trimis două rochii în dar, promițându-i că se va bucura în continuare de protecția sa. Aceste expedieri s-au făcut de îndată deoarece în acea parte, neexistând un Domn, să nu urmeze vreo revoltă. Pera [fost cartier al Istanbulului, acum numit Beyoğlu], 18 octombrie 1559”

Din acest document, ni se confirmă clar două lucruri:

1. Vestea morții lui Micea Ciobanul a ajuns la sultanul Suleiman Magnificul în același timp cu vestea morții reginei Isabella a Transilvaniei și, înainte de 18 octombrie, sultanul i-a transmis Regelui ungar o scrisoare de condoleanțe, două rochii în dar și asigurarea că se va bucura, în continuare, de protecția sa, în timp ce Doamnei Chiajna i-a expediat imediat concesiunea numirii ca voievod a fiului său, Petru, dar și angajamentul de plată a tributului către Poartă, așa cum îl plătise voievodul Mircea Ciobanul...

2. Confirmarea de către Poartă a lui Petru cel Tânăr s-a făcut imediat pentru că se preconizau deja anumite revolte din partea boierilor refugiați în ținutul Brașovului.

Asta înseamnă că boierii pribegi nu-și mai permiteau să se avânte la putere după ce sosea de la Poartă numirea oficială ca domn a lui Petru, intrându-se în conflict, indirect, și cu turcii. Întrebarea e, acum, când a ajuns, la București, confirmarea de la Poartă și când a avut loc ceremonia de încoronare a lui Petru cel Tânăr?

Citându-l din nou pe Constantin Rezachevici, răspunsul ar fi următorul ²⁸⁾:

” În sfârşit, înainte de 24 octombrie 1559, a sosit de la Poartă delegaţia munteană condusă de banul Teodor, fostul dregător al lui Mircea Ciobanul, şi Stepan mare portar, cu un agă şi porunca împărătească pentru numirea ca domn a lui Petru cel Tânăr, delegaţie care plecase de la Constantinopol, cum am văzut, în preajma lui 18 octombrie. Domnia a fost obţinută în schimbul măririi haraciului, sumă obţinută în ţară prin creşterea birului cu 5 aspri („osmanii") pe cap de birnic. Ceremonia de instalare a lui Petru cel Tânăr în scaunul de la Bucureşti (ungerea şi încoronarea) a avut loc la 24 octombrie 1559.” La rândul lui, Constantin Rezachevici citează, ca surse de documentare, pe Virgil Cândea și Radu Popescu, la ale căror lucrări citate, din păcate, nu am avut acces deocamdată. Se pare însă că această dată de 24 octombrie se leagă destul de bine cu data indicată de bailul Marin di Cavalli, așa cum îl citam mai sus. Totodată, se poate observa că, în timp ce sultanul îl numea voievod pe Petru, în locul tatălui său, imediat și în aceleași condiții de tribut plătit către Poartă, totuși, cum spune cronicarul, Chiajna s-a angajat în mod voluntar, se pare, ca semn de profundă recunoaștere, la plata unui bir mai mare pe seama poporului român, plătitor de bir... Și tot Rezachevici ne spune, în continuare, citând mai multe surse, că ²⁸⁾:

”Pribegii înfrânţi la Boian s-au retras pe la Turnu Roşu în Transilvania, înainte de 5 noiembrie 1559, o parte rămânând chiar în munţi, la Sălişte şi în alte locuri, unii ajungând până spre sfârşitul lunii chiar la Bistriţa. Alţii au fost predaţi de autorităţile ardelene în anul următor, 1560, la cererea tânărului voievod, care a închis din nou hotarele.”

Asta înseamnă că bătălia de la Boianu nu ar fi avut cum să aibă loc pe 12 noiembrie 1559, adică la o săptămână după data de 5 noiembrie, când boierii înfrânți se retrăseseră deja în Transilvania, cu ceva timp înainte, pe valea Oltului. Așadar, punând cap la cap toate aceste ultime informații, am putea concluziona că atât bătălia de la Șerbănești, cât și cea de la Boianu au avut loc, cu siguranță, înainte de 5 noiembrie 1559.

Dacă luăm în calcul însă și porunca dată cadiului de Rusciuc (Ruse) de către sultanul Suleiman Magnificul, poruncă datată din 7 octombrie 1559 și care, printre altele, spunea că [33]⁾: ”Voevodul Țării Românești, Petru, trimițînd acum om la Pragul fericirii mele, a spus că, avînd case în Rusciuc, intendenții și slujbașii se amestecă, atunci cînd vin de dincolo, la casele sale, la lucrurile sale, precum și la unele sclave și la unii oameni de ai săi și că, scotocind lucrurile lor, îi persecută. De aceea îți poruncesc să nu lași de loc pe intendenți și slijbași și pe nimeni dintre ceialți să se amestece fie la lucrurile, fie la sclavele sau la oamenii voievodului amintit, atunci când ei trec dincoace sau cînd se duc dincolo [în raport cu Dunărea].” Atunci, putem concluziona că, încă de pe 7 octombrie, Petru era recunoscut de Poartă ca domnitor al Țării Românești, numai că delegația oficială de investire nu ajunsese încă în țară sau poate că, atunci când această delegație a sosit, Petru și Doamna Chiajna erau încă plecați să se lupte cu boierii pribegi... Așa s-ar explica, pe de o parte, faptul că Doamna Chiajna a primit sprijin de la turci imediat ce trecea Dunărea, la Ruse, pe 12 sau 13 octombrie 1559, și, pe de altă parte, că înainte de 24 octombrie 1559, când a avut loc solemnitatea de investire ca domnitor a lui Petru cel Tânăr, avuseseră loc deja atât bătălia de la Șerbănești, cât și cea de la Boianu... Altfel ce ar fi putut sta în calea delegației ce pornise de la Constantinopol, probabil chiar în preajma zilei de 7 octombrie (nu 18 octombrie, cum s-a crezut până acum!) ca să nu ajungă la București până pe 24 octombrie 1559? Probabil că niciunul, numai că domnitorul nu revenise încă din câmpul de luptă! Și pentru această amânare nedorită a investirii domnești, boierii (mulți la număr!) aveau să plătească cu viața, imediat ce aveau să-i cadă în plasă ²⁸⁾...

Craiova, 3 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. DINU, Șt. ș.a. – Bătăliile medievale din Câmpia Boianului. Drăgănești-Olt, 2013.

[2]. * * * - Petru cel Tânăr. Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_cel_Tânăr, accesare 17 ianuarie 2017.

[3]. GIURESCU, C.C. – Istoria românilor, vol. II, partea 1. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943.

[4]. * * * - Mircea Ciobanul. Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Ciobanul, accesare 21 ianuarie 2017.

[5]. FLORU, I. – Istoria românilor pentru cursul superior de liceu, Ediţia V. Editura Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1930.

[6]. * * * - Idilele Curții Vechi (I). Istorie și Civilizație, http://www.istoriesicivilizatie.ro/idilele-curtii-vechi-i/, accesare 14 februarie 2021.

[7]. GANE, C. – Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. 1. Editura ziarului „Universul”, Bucureşti, 1933.

[8]. * * * - Doamna Chiajna. Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Doamna_Chiajna, accesare 21 ianuarie 2017.

[9]. ODOBESCU, AL. – Mihnea-Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna. Scene istorice din cronicele româneşti. Editura Librăriei S. Samitca, Craiova, 1886.

[10]. * * * - Şerbăneştii de Jos. Plan de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. Geo-spaţial http://earth.unibuc.ro/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 21 ianuarie 2017.

[11]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturiii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[12]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[13]. XENOPOL, A.D. – Istoria românilor din Dacia Traiană. Vol. 2, ediţia a II-a. Institutul de Arte Grafice şi Editura „Librăriei Şcoalelor” C. Sfetea, Bucureşti, 1914.

[14]. SCHWARTZ, E. – Germanische Stammeskunde. 5 Reihe: Handbücher und Gesamtdarstellung zur Literatur - und Kulturgeschichte. Heidelberg, 1956.

[15]. GAMILLSCHEG, E. - Die Mundart von Serbanesti-Titulesti (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea). În “Berliner Beitrage zur Romanischen Philologie”, vol. VI, Jena şi Leipzig, Editura Wilhelm Gronau, 1936.

[16]. * * * - Atlasul Căilor de Comunicaţii. Ministerul Lucrărilor Publice, Diviziunea I, Poduri și Șosele, Stabilimentul de Arte Grafice „C. Ghiulea”, Bucureşti, 1897.

[17]. FILITTI, I.C. – Banatul Olteniei şi Craioveştii. În „Arhivele Olteniei”, XI, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1932.

[18]. TOLOACĂ, GR. – Fiica lui Petru Rareş, mamă a doi musulmani şi o cadână. În revista „Historia” nr. 43, Bucureşti, iulie 2005.

[19]. DĂNESCU, C.N. – Din istoria pădurii româneşti. Păduri de pe raza ocolului silvic Costeşti. În revista ECOS nr. 16, Piteşti, 2004.

[20]. TUDOR, C. – Un document cartografic privind împărţirea administrativă a României în 1865. În „Revista de istorie” nr. 5, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, mai 1979.

[21]. FRUNZESCU, D. – Dicționaru Topograficu și Statisticu al României. Tipografia Statului, București, 1872.

[22]. NANIA, I. – Localizarea celor trei lupte purtate de Doamna Chiajna. În revista ”Argessis”. Studii și comunicări, Seria Istorie, nr. X. Muzeul Județean Argeș, Pitești, 2001.

[23]. PASCU, Șt. – Atlas istoric. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

[24]. MINESCU, C. – Istoria poștelor române. Originea, desvoltarea și legislațiune lor. Imprimeria Statului, București, 1916.

[25]. * * * - DEX Online. Dicționare ale limbii române, http://dexonline.ro/, accesare 26 ianuarie 2017.

[26]. IONAŞCU, I. – Biserici, chipuri şi documente din Olt, vol. 1. Editura Ramuri, Craiova, 1934.

[27]. ALESSANDRESCU, C. și SFINȚESCU, I.G. – Dicționar geografic al județului Oltu. Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, București, 1895.

[28]. REZACHEVICI, C. – Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova: secolele XIV-XVI. Editura Enciclopedică, București, 2001.

[29]. CANTACUZINO, C. – Istoria Țării Rumânești de când au descălecat pravoslavnicii creștini. Wikisource, https://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_%C8%9A%C4%83rii_Rum%C3%A2ne%C8%99ti_de_c%C3%A2nd_au_desc%C4%83lecat_pravoslavnicii_cre%C8%99tini, accesare 27.01.2017.

[30]. HURMUZACHI, E. – Documente privitoare la istoria românilor. Vol. XI, 1517 – 1612. București, 1900.

[31]. IVAŞCU, A. - Atestarea documentară. EcS, https://drive.google.com/file/d/0B2jV85cAaQ4oa2QzQVlxMmVKcEk/view, Preajba, 15 ianuarie 2017.

[32]. VERESS, A. – Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării-Românești. Vol. 1, Acte și scrisori (1527 – 1572). Cartea Românească, București, 1929.

[33]. MUSTAFA, A.M. – Documente turcești privind istoria României, vol. I. 1455 – 1774. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976.

Accesați fișierul în format pdf: