Bâlciuri

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX) [1]⁾, bâlciul este un “târg mare ținut la anumite epoci ale anului, la sărbătorile importante și însoțit de spectacole și de petreceri populare”. Aşadar, sintagma, deseori folosită, de bâlci anual este, oarecum, pleonastică. La Şerbăneşti, bâlciurile, până nu demult, se numeau, simplu, târguri. Din 1998 însă, de când a fost înfiinţat şi la Şerbăneşti târgul săptămânal, în fiecare sâmbătă [2]⁾, denumirea de bâlci începe să se justifice şi, ca urmare, să se impună, încet-încet, şi în vorbirea şerbăneştenilor.

Istoric. Sunt dovezi că, încă din secolul al XIX-lea, la Şerbăneşti se făceau “târguri mari” de trei ori pe an: la Florii, la Sf. Ilie şi la Sf. Dumitru [3]⁾ [4]⁾ [5]⁾. Una dintre cele mai vechi mărturii istorice, referitoare la poveștile de viață ale târgului din Șerbănești, este o jalbă adresată Ocârmuirii județului Olt, în 1832, de către un cojocar slătinean, care fusese agresat fizic de către arendașul târgului și i se impusese o taxă mai mare [6]⁾. După cum vom vedea ceva mai jos, arendașul în cauză era, nimeni altul, decât Gheorghe Bălan (alias Gheorghe Caracostea).

Conform profesorului Ion S. Floru ³⁾, originar din comuna Floru, “la Şerbăneşti cel mai mare târg se ţine la Sfântu Ilie (20 iulie)”. Tot el spune, în cartea sa “Un copil, un sat…” ³⁾, că, la acea vreme a sfârşitului de veac XIX, acest târg ţinea şase zile. «Întâia şi a doua zi e târg de vite (obor). Pe câmp lat cât vezi cu ochii se adună cai din trei judeţe, boi, vaci, viţei, căci mulţi duc la târg vite în scop de a le face preţ şi le vând numai în cazul când li se oferă preţ de chilipir. În cele trei zile, ce urmează se fac târgueli, dar nu cu temeiu, căci lumea este ocupată cu munca şi rar de se duce cineva să cumpere vreun lucru de mare lipsă. În ziua de sărbătoare (20 iulie, …) se golesc satele de flăcăi, de fete, de mai toţi bărbaţii şi femeile. Căruţe cu boi se ţin şir, poştalioane cu cai fac numeroase abateri din drumul mare, în graba de a o lua înainte. Femei cu legătura cu premenele în cap şi cu pantofii în mână, flăcăi cu chimire ţintuite cu nasturi galbeni şi cu cămăşi numai în flori, se întrec la drum cu fete cari n'au avut noroc să găsească o caruţă cu boi, sau un poştalion cu cai. Când soseşti în târg, tot câmpul este acoperit de căruţe şi de poştalioane, lângă cari femeile dau pe ochi cu cel din urmă suliman, îşi alunecă iia cea mai frumoasă peste cămaşa în care a venit, îşi încalţă pantofii cam cu greu, căci n'au mai fost puşi de multă vreme şi picioarele au bătături, ciorapii sunt prea groşi, mai şchioapătă, mai rabdă, necaz şi iar necaz. Însă la doi paşi, peste două minute, necazul se sfârşeşte, căci târgul e mai frumos decât oraşul, un oraş în corturi, imaginea unui oraş în mijlocul verii. Sub foi de cort, potrivite ca nişte barăci de lemn, la linie, pe mai multe rânduri, formând străzi, stau negustorii despărţiţi pe mărfuri: unii lipscani, altii fierari, alţii lemnari, alţii cu băuturi, mai spre coadă olari, pielari, stau faţă în faţă, despărţiţi printr’un fel de stradă mare. Dealungul stradei, pedinaintea prăvăliilor trece valul de lume, din care unii se abat şi se târguesc, alţii pleacă tocmindu-se şi aşteaptă să-i cheme negustorul înapoi, toţi privesc, toţi petrec. Pe mijlocul stradei şi-au scos unii pepeni de vânzare, alţii struguri, alţii turtă dulce, câte un simigiu prăjeşte gogoşi în uleiu şi face un fum de te înneacă, pe când câte o jupâneasă grasă şi groasă prăjeşte într'o tigaie enormă cheftele presărate cu făină, în untură care sfârâie pe foc: un ban bucata, numai un ban cu feliuţa de pâine. Băiat pofticios, te opreşti, ţii felia, pe ea îţi pune chefteaua şi pleci măreţ muşcând din ea: “odată e sfântu Ilie!”. S’au, mai bine, intri sub cort, în boltă. Acolo însă găseşti cunoscuţi şi rude, cu cari nu te-ai mai văzut de ani, de cel puţin un an. “Frumosul gaichii, cum a crescut, decând nu l-am mai văzut" exclamă câte o mătuşă, şi te sărută şi te strânge în braţe cu atâta dragoste, de simţi că şi tu ai rădăcini pe lume. Şi te aşează lângă ea şi te pune să te săruţi cu veri, cu verişoare, cu cunoscuţi şi începe o masă, care ţine 2-3 ceasuri, căci au adus de acasă pui fripţi, brânză, pâine albă coaptă în ţest, spoită pe d'asupra cu ou şi ornată cu trăsături de furculiţă, iar negustorul se mulţumeşte să treacă vreo vadră de vin la o masă. Însemnătatea târgurilor e tot atât de mare din cauza acestor întâlniri cât pentru înlesnirile comerciale. La târguri se văd flăcăi şi fete, se plănuesc nunţi, sau se desfac căsătorii vechi şi numai ce auzi că în beţia bucuriei cutare femeie şi-a lăsat bărbatul şi şi-a găsit pe primul pretendent. Astfel şi dureri, nu numai bucurii rămân în urma acestor petreceri.

Pela ora 5 târgul începe să se spargă. Pleacă pâlcuri pâlcuri flăcăi şi fete, mai grăbiţi, pleacă gospodarii cu carele încărcate de marfă vie de nu se sfărâmă dacă se răstoarnă carul, mai puţin grăbiţi pleacă poştalioanele, iar în calea tutulor ies copiii, cari au rămas acasă şi cari se aşteaptă să li se aducă unuia un chimiraş că a văzut de boboci sau de viţei, altuia o pereche de pantofi că a vazut de oi în vreme ce ciobanul era luat la munci agricole, uneia o fustă de mătase sau, cel puţin de lânărie, că a dus greul rariţei, secerei, ariei, în cazul cel mai rău turtă dulce şi o ţivloae, cu care copilul cel mic are să spargă urechile tutulor. Toată această desfăşurare presupune, cum este natural în acest anotimp, o vreme călduroasă şi fără ploaie. Se întâmplă însă să vie şi câte o ploaie repede tocmai în toiul târgului, şi atunci să mai vezi, cum se întorc toţi leoarcă de apă, desculți ca să nu strice pantofii, cu capul gol ca să apere basmalele de mătase, cu poalele ridicate, ca să apere fustele.Cei din căruţe sunt şi mai ticăiţi, căci în căruţă s'a strâns apa, ca într’un vas, hainele Ii s'au udat şi Ii s'au mototolit.»

Tot cam de atunci dăinuie, probabil, şi acea “reclamă” de bâlci pe care o auzeam deseori, fără s-o înţeleg, de la bunica şi părinţii mei: ”Ia cârnatul / Că-l ia altul / Şi rămâi cu rumegatul!” Nu înţelegeam, mai ales, ultima parte, uşor ironică, a acestui slogan specific locului: Cum adică să “rămâi cu rumegatul”? Ştiam că numai vitele rumegă… Păi vorba aceasta, înţeleg acum, a fost bine ticluită de comercianţi: pe de o parte, “a rumega”, în acest context, avea înţelesul de “a înghiţi în sec”, pe de altă parte, se putea referi la un alt înţeles figurat al acestui verb, acela de “a sta pe gânduri pentru a analiza mai bine o anumită decizie ce ar urma să fie luată”.

Profesorul Dumitru Ilie ⁴⁾, citând din manuscrisul lui Iancu St. Toma - “De la Bacea la Tituleşti”, afirmă că târgurile de la Şerbăneşti au luat fiinţă cu mult înainte de 1800. Și, într-adevăr, într-un studiu recent, referitor la dezvoltarea comerţului în Moldova şi Ţara Românească în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, se spune că “Domnii acordau boierilor şi mănăstirilor dreptul de a înfiinţa pe moşiile lor bâlciuri periodice şi le înzestrau cu privilegii, fiindcă bâlciurile contribuiau la lărgirea comerţului şi, mai ales, fiindcă nu puteau rezista presiunii boierilor” [7]⁾. De aceea, este de presupus că târgurile de la Şerbăneşti au fost instituite de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, căruia i-a aparţinut moşia Şerbăneşti.

Locul târgului, aşa cum îi ziceau pe vremuri şerbăneştenii, a cunoscut de-a lungul timpului, trei amplasamente diferite, toate localizate în actuala zonă centrală a comunei (v. Fig. 1). Cea mai veche locaţie este cea despre care vorbeşte Ion S. Floru în citatul de mai sus (v. Fig 1, poz. A), locaţie care a durat, se pare, până la naționalizarea din 1947-1948. Acest loc al târgului arăta ca un câmp imens, „lat cât vezi cu ochii”, greu de delimitat precis, după atâţia ani, dar poziţinarea lui era de-a lungul străzii principale (Şoseaua Mare), în Dealul Şerbăneştilor, peste drum de fostul conac boieresc, devenit apoi sediul CAP-ului şi vizavi de sediul actual al Primăriei.

Fig. 1. Amplasamentele pe care le-a avut ”Locul târgului” de-a lungul timpului

În anul 1815, arendaşul moşiei Şerbăneşti era Gheorghe Bălan (alias Gheorghe Caracostea) şi el a hotărât să mute bâlciul din dealul CAP-ului (cum i se spunea pe vremea copilăriei mele!) pe o altă moşie de-a sa, în Catargia (se pare!), dar, în cele din urmă, îl readuce la vatra sa strămoşească, în 1828 ⁴⁾. Ceva mai târziu, în 1898, când fiii lui Constantin Manu (fost prefect şi senator de Olt) vindeau moşia Şerbăneşti către Maria Moret de Blaremberg (fiica bogatului politician și mare boier Nicolae Băleanu şi văduva lui Constantin Moret de Blaremberg - colonel, adjutant al lui Cuza și al lui Carol I), această moşie cuprindea 800 de pogoane de pădure tânără de 9-12 ani, 4915 pogoane pentru cultură şi 20 pogoane loc pentru bâlci ⁴⁾. Aşadar, vechiul loc al târgului, aşa cum îl descria mai sus profesorul Ion S. Floru, avea 10 hectare, deci era, într-adevăr, imens… În plus, este clar că târgurile de la Şerbăneşti făceau parte din categoria “târgurilor boiereşti”, stăpânii de moşie fiind interesaţi de întemeierea şi administrarea acestora, ele constituind o sursă importantă de venituri: “privilegiul de a întemeia bâlci pe o moşie era pentru beneficiar tot atât de cuprinzător ca o diplomă de imunitate” ⁷⁾.

Faptul că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX târgurile din Şerbăneşti ţineau câte şase zile, aşa cum îl citam mai sus pe Ion S. Floru, rezultă şi dintr-un alt document din acea perioadă [8]⁾, un raport al Ministerului de Interne referitor la serviciul sanitar veterinar. Aici se spune că la Şerbăneşti erau târguri anuale de vite miercurea şi joia, înaintea Floriilor, pe 16 şi 17 iulie (înainte de Sfântul Ilie) şi pe 22 şi 23 octombrie (înainte de Sfântul Dumitru). Aşadar, în primele două zile era organizat târg de animale, următoarele două zile erau zile de târguieli, a cincia zi era târgul propriu-zis şi marea sărbătoare, după care, a şasea zi era “spartul târgului”, bună şi ea pentru amatorii de chilipiruri…

În 1931 [9]⁾, “locul târgului şi oborul vitelor” era în proprietatea lui Constantin P. Pârvulescu, avea o suprafaţă tot de 10 hectare şi era “vecin: la nord cu lotul Ilie Ghiocheanu, la sud cu şoseaua Slatina-Roşiori, la răsărit cu vatra satului, la apus cu loturile de casă ale împroprietăriţilor”.

Cel mai probabil, după exproprierile din 1945-1947, locul târgului s-a mutat mai jos, tot pe strada principală, întinzându-se însă mai mult de-a lungul drumului ce leagă cătunul Stârcu de Şoseua Mare (v. Fig. 1, poz. B). Aici, deja, suprafaţa alocată era mult mai mică, dar suficientă pentru vremurile ce aveau să urmeze, avându-se în vedere că, în anii din urmă ai perioadei comuniste, organizarea târgurilor de acest gen era interzisă, oamenii trebuind să meargă la muncile câmpului, nu să piardă timpul cu distracţiile… Totuşi, prin anii ’60, pe când se realizase Parcul “8 Mai”, în actuala locaţie a târgului săptămânal (v. Fig. 1, poz. C), târgul începuse să se mute, deja, în această zonă. Aici se instalau tiribombele şi tot aici, toamna, de “Ziua recoltei”, se amenajau umbrare, de unde se vindeau mărfuri şi produse agricole de tot felul. Umbrarul era un adăpost făcut dintr-un schelet de lemn, acoperit cu prelată, care să protejeze marfa şi vânzătorul, în caz de ploaie, fiind ornat cu crengi de stejar, pline de frunze şi ghinde verzi, aduse special din pădurea de la Benga, ca să ţină de răcoare şi să dea un aer de sărbătoare locului. În plus, trebuie ştiut că, în tradiţia românească, ghindele şi frunzele de stejar sunt simboluri ale vieţii viguroase, ale fecundităţii şi perenităţii.

Atât locul târgului din locaţia B cât şi cel din locaţia C erau frecvent inundate de apele Dorofeiului, atunci când veneau mari, ceea ce era un dezavantaj major, ce a condus, în cele din urmă, la dispariţia parcului comunal şi la devierea cursului Dorofeiului, prin fostul cătun Comăneşti, astfel încât să nu mai treacă prin această zonă centrală a comunei. Sub pretextul inundaţiilor, care băltiseră locul, şi sub presiunea dispoziţiilor regimului comunist de a nu se mai pierde timpul cu astfel de distracţii, prin anii ’80, pentru şerbăneşteni aceste târguri practic dispăruseră. Erau alungaţi cu miliţia negustorii de turtă dulce sau îngheţată, care veneau de prin comunele învecinate, în virtutea tradiţiilor de sute de ani, iar despre tiribombe nici vorbă… Auzeam chiar că vânzătorilor de îngheţată, pentru a-i face să nu mai dea ocol satului până ce îşi vindeau marfa, cum se întâmpla adesea – dacă nu erau lăsaţi în locul târgului – le puneau, cu miliția, nisip sau motorină în îngheţată, fiind, astfel, nevoiţi să se întoarcă păgubiţi acasă…

După revoluţia din decembrie 1989, au început să se reia, încet-încet, vechile tradiţii, deşi sub o altă formă, în acord cu vremurile noi, inclusiv tradiţia celor trei târguri ce îi făcuseră pe şerbăneşteni vestiţi în toate localităţile din jur. Mai mult decât atât, începând din anul 1998, locul târgului a fost hotărât de către Consiliul Local să fie pe fostul amplasament al Parcului “8 Mai” (v. Fig 1, poz. C) şi, tot aici, să aibă loc, în fiecare sâmbătă-dimineaţa, un târg săptămânal ²⁾. Acest târg, în noua sa configuraţie, “reprezintă o formă tradiţională de comerţ, cu o structură de vânzare destinată comercializării legumelor, fructelor, animalelor vii, inclusiv a articolelor necesare acestora, lânii, furajelor, cerealelor, seminţelor, produselor artizanale şi meşteşugăreşti, produselor agroalimentare şi industriale şi a materialelor de construcţii” ²⁾. Potrivit aceleiaşi surse ²⁾, “Târgul săptămânal Şerbăneşti dispune de un spaţiu de 11780 mp, din care:

a) 790 mp pentru legume, fructe, ouă şi lapte;

b) 4000 mp pentru comercianţi cu amănuntul pentru articole de îmbrăcăminte, încălţăminte şi articole de uz gospodăresc;

c) 990 mp pentru comercializare cereale;

d) 3000 mp pentru materiale de construcţii;

e) 1000 mp pentru grătare;

f ) 2000 mp pentru parcare şi spaţii verzi.”

După cum se poate observa din structura organizatorică prezentată mai sus, un amplasament aparte, în locul târgului, îl au grătarele, care se încing în fiecare sâmbătă pe o suprafaţă de 10 ari, toată valea mirosind a mici, cârnaţi şi frigărui de tot felul… Aşadar, de la acele chiftele prăjite în untură, de care a fost marcată, în mod plăcut, copilăria lui Ion S. Floru, am ajuns la vremea grătarelor îmbelşugate, care îi atrag, de departe, pe şerbăneşteni și nu numai!

Târgul de Florii este primul târg al anului, prilejuit fiind de sărbătoarea Floriilor, sărbătoare ce are loc, întotdeauna, în duminica dinaintea Paştelui, numită şi duminica Floriilor. Acest târg era aşteptat cu nerăbdare de către copii, în mod special, pentru că ştiau că, dacă au fost cuminţi şi i-au ajutat pe părinţi la treburile lor zilnice, aceştia o să le cumpere din târg ceva lucruri noi cu care să îi primenească în ziua de Paşte, cum este obiceiul. Pentru cei mai în vârstă, mai ales cei cu nume de Florea sau Floarea, era un bun prilej de a se mai distra puţin şi de a mai uita de muncile câmpului, care abia începeau. Din bătrâni se spunea că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte, de aceea, se lăsa cu mare dezamăgire şi supărare, pentru toată lumea, dacă în ziua târgului de Florii era ploaie sau vreme rea… Atunci, în gândul tuturor se năştea aceeaşi întrebare fatală: Ce se vor face ei de Paşte, când vor trebui să îmbrace hainele noi, abia cumpărate? Iar li le va strica ploaia şi noroiul ca şi în alţi ani... Pe de altă parte, acest târg era un bun prilej de distracţie şi informare, după o iarnă plină de ger şi nevoi, când oamenii din sat se vedeau destul de rar.

Târgul de Sfântul Ilie a fost, se pare, dintotdeauna, târgul cel mai mare dintre cele trei ce se ţineau în decursul unui an. Explicaţia ar fi că, pe de o parte, acest târg are loc în mijlocul verii, pe 20 iulie, când vremea este caniculară şi te îndeamnă să ieşi afară din casă şi să laşi deoparte toate muncile câmpului, dar, pe de altă parte, şi din cauză că, acest târg era legat de sărbătoarea secerişului, când oamenii făceau rost de grâu şi veneau în târg să îl vândă ca să facă rost de bani pentru a-şi cumpăra de-ale casei şi “de-ale gurii”, câte şi mai câte… Ori, cel mai adesea, ei făceau “schimburi de produse cu cei din zonele de deal şi de munte care participau la târg şi aduceau obiecte şi produse specifice zonei lor” ⁴⁾.

Despre Sfântul Ilie, ca divinitate solară şi meteorologică, se crede că leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindina, provoacă tunete, trăsnete, ploi torenţiale şi incendii. Exista, de asemenea, şi în rândul şerbăneştenilor credinţa că dacă în ziua de Sfântul Ilie tună, alunele vor seca. Cert este că, în ziua târgului de Sfântul Ilie nimeni nu îşi dorea să plouă, deşi, de multe ori, o ploaie repede de vară, cu tunete şi trăznete tot venea…

Avându-se în vedere căldura specifică miezului de vară, cea mai aşteptată de toţi, la târgul de Sfântul Ilie, era căruţa cu îngheţată. Aceasta era, cel mai adesea, o căruţă trasă de un cal în care se afla un hârdău mare cu gheaţă şi în mijlocul hărdăului, era vasul cu îngheţată, un vas adânc din aluminiu, cu capac, din care ţi se servea îngheţata la cornet. Gheaţa era scoasă direct din gheţărie, unde fusese pusă, la păstrare în iarnă, după ce dăduse gerul Bobotezei. Ca să reziste la arşiţa de afară, hârdăul era acoperit cu diverse aşternuturi vechi sau haine groase, negustorul-cofetar lăsând să se vadă doar gura vasului cu îngheţată. Un cornet mic costa 50 de bani sau un ou, un cornet mare costa 1 leu sau două ouă…

Începând din 2010, cu ocazia târgului de Sfântul Ilie are loc şi manifestarea culturală numită Sărbătoarea secerişului. Despre prima ediţie a acestei manifestări, presa locală [10]⁾ spunea că a fost «organizată sub egida Consiliului Judeţean, a primăriei şi consiliului local şi a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale” şi că “a fost o reuşită din toate punctele de vedere. Programul manifestării a debutat cu reuniunea din sala de şedinţe a Consiliului Local în cadrul căreia a fost lansat volumul „Şerbăneşti – pagini de monografie”, carte purtând semnătura profesorului de istorie Dumitru Ilie, fiu al comunei şi realizată în excelente condiţii grafice la Editura „Casa Ciurea“ din Slatina. Prin scriitură, prin documentarea riguroasă şi solidă, întemeiată pe studierea unui bogat material bibliografic şi a numeroaselor izvoare şi menţiuni referitoare la istoricul aşezării, monografia se constituie într-o lucrare de referinţă pentru cunoaşterea şi studierea acestei vetre de cultură şi civilizaţie… Un moment care a fost întâmpinat cu emoţie şi cu ropote de aplauze din partea publicului prezent la sărbătoare l-a constituit parada portului popular, desfăşurată pe artera principală, în centrul civic al comunei. A încântat asistenţa cromatica splendidă a costumelor populare purtate de formaţiile artistice de dansatori şi de căluşari din Şerbăneşti şi din alte opt (sic!) vetre folclorice din judeţ: Scorniceşti, Pârşcoveni, Izvoare, Cezieni, Tia-Mare, Drăgăneşti-Olt, Corbu. Evoluţia lor pe scena amenajată în aer liber în poiana din centrul localităţii a făcut, o dată în plus, dovada că tezaurul folcloric din aşezările rurale ale Oltului e păstrat şi cultivat cu dragoste şi sfinţenie, nu numai de vârstnici, ci şi de noile generaţii de mesageri ai jocului şi cântecului popular de pe aceste meleaguri.

Pe scenă au urcat apoi, la invitaţia primarului Titi Peligrad, cuplurile de vârstnici cu cei mai mulţi ani de căsnicie, pe care Consiliul Local i-a felicitat şi premiat ca semn al preţuirii pentru exemplul lor de cinste, demnitate şi hărnicie.

A fost momentul în care primul edil a evocat cu emoţie valorile frumoase ale familiei ţărăneşti, memoria unor personalităţi remarcabile ale culturii naţionale, precum istoricul şi criticul literar Dumitru Caracostea, profesorul şi criticul literar Dumitru Popovici, profesorul universitar şi istoricul Matei D. Vlad, fii ai satului, cu care şerbăneştii (sic!) se mândresc.»

Fig. 2. Secvenţe de la ediţia a doua a ”Sărbătorii Secerişului” – 2011

În 2011, consecvenţi, şerbăneştenii au organizat a doua ediţie a Sărbătorii secerişului (v. Fig. 2 [11]⁾), despre care s-a spus că ¹¹⁾: “După ce anul trecut a organizat prima ediţie a Sărbătorii Secerişului (n.a.: vorbind despre primarul Titi Peligrad), anul acesta, ediţia a doua s-a consumat tot pe 20 iulie, de Sfântul Ilie, în centrul comunei, pe un traseu fixat între piaţă (n.a.: locul târgului, fostul parc comunal) şi sediul primăriei. O paradă a portului popular, la care au participat tineri şi copii din câteva localităţi ale judeţului, a precedat un program artistic, susţinut de ansamblurile folclorice din Scorniceşti, Pârşcoveni, Cezieni, Tia Mare, Drăgăneşti-Olt, Corbu, Curţişoara, Dobroteasa, Morunglav, Sârbii-Măgura şi Şerbăneşti. Cei mai buni dintre cei mai buni au fost premiaţi de către gazdele din Şerbăneşti. Fără fast exagerat, cu cheltuieli minime din bugetul localităţii, ediţia a doua a Sărbătorii Secerişului de la Şerbăneşti reprezintă o abordare corectă a modului cum administraţia locală înţelege să fie alături de cetăţean, nu numai în rezolvarea problemelor curente ale acestuia.”

Despre Sărbătoarea secerișului, care a devenit deja o tradiție la Șerbănești, mi-am produs însă să vorbesc, cu o altă ocazie, într-un documentar separat, fiind multe de spus și de arătat, de la ediție la ediție!

Târgul de Sfântul Dumitru are loc în fiecare an pe 26 octombrie, când este ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru), considerat stăpân peste iarna care vine. Cu ocazia acestui târg şerbăneştenii îşi procură, în special, cele trebuincioase iernii care se apropie: varza pentru băgat la acrit, ardeiul şi gogonelele pentru murături, gogoşarii şi, bineînţeles, prazul, care prin părţile acestea nu se prea face… Pe vremea comuniştilor, acest târg se transformase în Ziua Recoltei, sărbătoare ce avea loc, de regulă, în ultima duminică din octombrie, deci fără a se mai ţine cont de data târgului tradiţional dedicat zilei de Sf. Dumitru. Sărbătorile religioase presupuneau zile de nemuncă iar oamenii simpli de la sat, cu credinţă în Dumnezeu, se fereau, practic, să lucreze în aceste zile sfinte, deşi pentru regimul comunist, singura zi legală de odihnă era duminica. În schimb, în 1910, de exemplu, acest târg dura, oficial, patru zile, în perioada 26 – 29 octombrie [12]⁾, adică încă trei zile după sărbătoarea Sfântului Dumitru.

Bâlciurile, încotro? Despre ceea ce vor însemna, în viitor, bâlciurile la nivelul comunei Şerbăneşti n-aş vrea să mă aventurez şi să fac supoziţii de nici un fel dar sigur sunt că ele vor dăinui, sub o formă sau alta, încă multe veacuri de aici înainte. De ce spun asta? Pentru că pe la începutul secolului trecut, adică acum peste o sută de ani, ilustrul institutor George Poboran, pe atunci director al “Şcolii de băieţi nr. 1 Ionaşcu” din Slatina, în cartea sa intitulată “Istoria oraşului Slatina” [13]⁾, vorbind despre bâlciuri (târguri) făcea următorul comentariu pe care, dacă nu l-aş fi descoperit la timp, poate că – sub o formă mai blândă, desigur – l-aş fi făcut şi eu aici:

“În timpurile de faţă nu se mai poate, negreşit, vorbi de afaceri comerciale serioase la bâlciuri. Cu desvoltarea căilor de comunicaţie, cu avântul poştei, telegrafului şi telefonului, distanţele au dispărut. Centrele de populaţiune s’au apropiat între ele aşa de mult în cât consumatorii din toate părţile ţărei se pot aproviziona cu cea mai mare uşurinţă de la negustorii stabili, împrăştiaţi de altfel până şi prin localităţile cele mai puţin importante. În astfel de condiţiuni, de ce folos mai pot să fie bâlciurile, ca chestiune de tranzacţiuni comerciale? De nici unul, de sigur şi numai aşa se explică degenerarea lor în locuri de petreceri, din acelea, cari numai măgulitoare nu pot să fie pentru popor.

Bâlciurile şi-au trăit traiul. Dacă totuşi se mai găsesc încă şi prin alte ţări, chiar din occidentul Europei, apoi acolo ele şi-au schimbat cu totul caracterul de odinioară. Au devenit un fel de expoziţiuni, unde neguţătorii vin cu probe de mărfuri pentru a le expune şi a încheia tranzacţii pe baza lor.”

Şi tot Poboran, în acelaşi context ¹³⁾, ne transmite un alt mesaj incredibil, cu care eu personal nu sunt de accord, mesaj însă demn de luat în seamă, în ce priveşte bâlciurile:

“La noi şi pentru motivele arătate (cele din citatul de mai sus), s’a cerut în mai multe rânduri complecta desfiinţare a bâlciurilor. Rezolvarea cestiunei în felul acesta prezintă însă dificultăţi considerabile şi iată de ce: Avem în ţară două categorii de bâlciuri: unele înfiinţate înainte de 1864 (n.a.: cazul bâlciurilor din Şerbăneşti) altele creiate după această dată. Cea mai mare parte din bâlciurile dinainte de 1864 funcţionează pe proprietăţi particulare şi au fost înfiinţate prin diverse hrisoave domneşti ca o răsplată acordată proprietarilor acelor moşii, fie pentru serviciile aduse ţărei sau domnitorului, fie pentru alte motive. În asemenea condiţiuni, avem a face cu un drept câştigat, parte integrantă din chiar dreptul de proprietate. El n’ar putea să fie desfiinţat de cât prin răscumpărare, fapt care ar necesita pentru Stat cheltueli foarte mari”. Şi argumentele lui Poboran continuă tot în direcţia desfiinţării, cu orice preţ, a bâlciurilor de tot felul sau, măcar, să se ia o “măsură salutară” privind “interzicerea în bâlciuri a vânzărei de băuturi spirtoase şi a ori-cărui fel de spectacol.” Care ar mai fi, atunci, farmecul acestor bâlciuri, considerate şi de G. Christ ¹³⁾, în ziarul “Universul” din 8 mai 1909, “vestigii din vremurile înapoiate de altă dată”?... Ion S. Floru, copilărind prin aceste locuri exact în perioada la care face referire Poboran, îşi amintea, totuşi, la modul admirativ şi fascinant despre aceste bâlciuri, aşa cum îl citam la începutul acestui documentar…

Să vedem însă ce spuneau și învățătorii Petre și Paula Ghimișescu, câteva decenii mai târziu, în 1942 [14]⁾:

”Bâlciurile care se fac în această comună de trei ori pe an (la Florii, la Sf. Ilie și Sf. Dumitru) dau prilej sătenilor să petreacă și să se întâlnească cu rudele și prietenii din satele vecine. După terminarea bâlciului, mulți dintre ei pleacă la cârciumă să se cinstească. Odată aceste bâlciuri erau foarte mari și vestite. Sătenii se puteau aproviziona cu tot ce aveau nevoie. De câțiva ani însă, au început să piardă din faima de odinioară și dacă lucrurile vor merge tot așa, ele vor rămâne numai o amintire.” Motivul invocat de aceștia, referitor la această stingere a tradiției bâlciurilor, este unul surprinzător (dar pertinent!) : ”bâciurile au devenit foarte puțin frecventate de negustori, reducându-se la alvițari sau antreprenori de distracții (tiribombă, roată cu noroc și câte odată circuri).” Se pare, într-adevăr, că, pe de o parte, legislația aplica tot felul de constrângeri și, pe de altă parte, rețeaua comercială organizată se consolida, ușor-ușor, în toate zonele. Așa, de pildă, dacă pe la sfârșitul de veac XIX, perioadă evocată de Ion S. Floru, sătenii petreceau cu băutură, în toată regula, chiar în târg, acum, în evocarea învățătorilor Ghimișescu, băutura în bâlciuri era deja interzisă, că, după cum am văzut, din bâlci aceștia plecau la cârciumă... Și tot la bâlci se încingeau și hore, că una dintre aceste hore se numea chiar Hora târgului, așa cum rezultă dintr-o înregistrare făcută pe fonogramă, la începutul sec. XX, în Șerbăneștii de Sus [15]⁾.

Aşadar, nu numai pe vremea comuniştilor bâlciurile au fost puse în pericol! Interesant este că, atunci când s-a pus problema desfiinţării bâlciurilor, au fost aduse în discuţie doar argumente economice, comerciale sau legislative. Despre tradiţie însă, ca fenomen social, nimeni nu vorbeşte nimic şi nici nu şi-a pus problema legiferării ei în vreun fel, deşi, după umila mea părere, însăşi Constituţia ţării ar trebui să apere şi, mai mult chiar, să garanteze perpetuarea tradiţiilor româneşti... Conform dicţionarului ¹⁾, tradiţia este o lege nescrisă, un obicei al pământului; sună ciudat această formulare de lege nescrisă, a un fel de fără-de-lege... Totuşi, expresii specifice precum „râde ca proasta-n târg”, „spartul târgului” sau „a rupe gura târgului” vor dăinui, cu sau fără voia oricărui legiuitor, şi dincolo de târgul în sine ...

Craiova, 7 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. * * * - DEX Online. Dicționare ale limbii române, http://dexonline.ro/, accesare 26 ianuarie 2019.

[2]. * * * - Regulamentul de organizare şi funcţionare al Târgului Săptămânal din Comuna Şerbăneşti, Judeţul Olt. Consiliul Local Şerbăneşti, HCL nr. 13/23.04.2010.

[3]. FLORU, I. - Un copil, un sat... Editura Socec, Bucureşti, 1931.

[4]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[5]. LAHOVARI, G. I., BRĂTIANU, C. I. şi TOCILESCU, G. G. - Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 5. Societatea Geografică Română, Editura J. V. Socecu, Bucureşti, 1902.

[6]. * * * - OT-F-00011-1-29. Jalbă adresată Ocârmuirii județului Olt. ANR Olt.

[7]. * * * - Dezvoltarea comerţului în Moldova şi Ţara Românească în perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Crispedia, https://crispedia.ro/dezvoltarea-comertului-moldova-si-tara-romaneasca-perioada-de-trecere-de-la-feudalism-la-capitalism/, accesare 26 ianuarie 2019.

[8]. FURTUNĂ, I. St. – Raport general asupra serviciului sanitar veterinar în România pe anii 1898 şi până la 1904. Ministerul de Interne, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1904.

[9]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 136, Bucureşti, 16 iunie 1931.

[10]. PRAIDA, D. - Clipe de bucurie şi satisfacţie la „Sărbătoarea Secerişului Şerbăneşti”. În “Gazeta Nouă”, Slatina, 21 iulie 2010.

[11]. DOROBANŢU, A. – Bucurie pentru un bob de grâu. În „Ziarul de Olt” nr. 339, 22-28 iulie, Slatina, 2011.

[12]. * * * - Regulamentul Legii repausului duminical. Monitorul Oficial nr. 48, București, 3 iunie 1910.

[13]. POBORAN, G. – Istoria Oraşului Slatina, Ediţiunea II. Tipografia de lux Costică Constantinescu & Fiu, Slatina, 1908.

[14]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos, Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[15]. NICULESCU–VARONE, G. T. ș.a. – Dicționarul jocurilor populare românești. Editura Litera, București, 1979.

Accesați fișierul în format pdf: