Sulița lui nea Genu

Prin aprilie 2017, colaboratorul meu, Ionuț Preda, mai lisean decât mine, îmi dădea un prim semnal cum că ”la Genu lui Pisăru am văzut un obiect foarte vechi de luptă” [1]⁾. Eu, rupt fiind de actualitatea șerbăneșteană, l-am rugat, atunci, pe Ionuț să facă cumva și să discute cu nea Genu pentru a-i da voie să-l fotografieze și să afle de la el ceva amănunte în legătură cu proveniența acestui ”obiect”. Răspunsul lui Ionuț avea să mă lase însă trist și mut: ”Dar el a murit, din păcate...” [2]⁾ Și, într-adevăr, moartea lui intervenise, în mod oarecum neașteptat, în urmă cu doar câteva luni, pe 20 noiembrie 2016 [3]⁾.

Cine a fost nea Genu? Pe numele său adevărat, Eugen Pisăru, zis și Genu lu’ Pisăru dar și Vânătoru, acest iscusit șerbăneștean era cunoscut, pe plan local, atât ca ”negustor de artefacte” dar și ca un vânător autorizat, deținător legal de armă. De unde și porecla de Vânătoru... Dar nea Genu, cum încă îi mai zice Ionuț Preda, chiar dacă el a murit de ceva vreme, pe lângă aceste pasiuni, avea și tot felul de idei îndrăznețe, despre care poate o să vorbesc cândva, după o documentare mai în detaliu la fața locului. Mânat de aceste pasiuni ciudate ale lui, ”nea Genu umbla și prin alte sate” ²⁾. Mai ar fi de menționat, de asemena, că atât nea Genu (Eugen Pisăru) cât și nea Niculae (Nicolae Mara) făceau între ei (”și mai sunt și alții”) tot felul de schimburi cu ceasuri ieșite din uz și diverse alte lucruri rare, cu valoare istorică sau doar sentimentală, fiind, la vremea lor, ”un fel de vânători de obiecte vechi” [4]⁾. În viața de zi cu zi, nea Genu era un om dinamic, dominat, în permanență, de idei dintre cele mai trăznite, vorbăreț, glumeț și ”drăcos tare”...

Cu ajutorul celor ce l-au cunoscut mai bine, sper să am ocazia, cât de curând, să vorbesc despre Eugen Pisăru și într-un alt context, încercând să-i prezint mai în detaliu o parte dintre proiectele sale utopice dar și ciudata sa filozofie de viață... Că, deși la școală Eugen Pisăru fusese un elev mediocru, el era totuși un tip spontan [5]⁾, ghidat de o inteligență nativă debordantă și preocupat, în permanență, să atragă atenția celor din jur.

Sulița recondiționată. Cum spuneam, pe vremea când trăia, nea Genu i-a arătat lui Ionuț Preda acel ”obiect foarte vechi de luptă”, care era, de fapt, ”o suliță, cum se băteau cavalerii prin filme”. Numai că el ”a găsit-o cam degradată, jumătate mâncată de rugină”, ”dar a refăcut-o”... Locul pe unde a fost găsit acest vârf de suliță (că numai ceva din vârful ei mai rămăsese!) se află pe undeva ”pe Brăneasa”, după cum spunea nea Genu ¹⁾. Acum, proprietarul suliței lui nea Genu a devenit fiul acestuia, Valerică, și a trebuit să ducă ceva muncă de lămurire cu el, Ionuț, până a reușit să-l convingă să-i arate acea suliță și să-i dea voie s-o fotografieze...

De la Valerică însă, prin felul său flușturatic de a fi, nu poți înțelege prea multe și, până la urmă, nici el nu știe prea bine istoria obiectelor moștenite. Totuși, Ionuț și-a mai amintit că nea Genu i-ar fi spus că, pentru recondiționarea suliței găsite, inițial, ar fi ”alămit-o la Radu lu’ Marineci și d-aia pare mai galbenă la vârf” ⁴⁾, după care s-a ocupat el de ea și, în final, a ajuns la stadiul ce se poate observa în Fig. 1.

Și, după cum se vede, sulița găsită de nea Genu are un vârf foliform, confecționat din bronz iar acest vârf are, la rândul lui, câteva particularități pe care nu le-am identificat încă la alte sulițe analizate în decursul documentării mele:

1. Nervurarea în formă de pețiol, asociată întotdeauna sulițelor foliforme, lipsește, rolul de rigidizare al acesteia fiind preluat, în mod meșteșugit, printr-o îngroșare, la bază, a vârfului de suliță și printr-o rutunjire adecvată a formei;

2. Cele două coarne inofensive, cu rol doar de menținere pe poziție a suliței și de limitare a adâncimii de pătrundere a acesteia, așa încât moartea celui rănit să fie sigură iar sulița să poată fi ușor reperată și, eventual, recuperată, sunt greu de echivalat cu ceva existent, ca formă. Iar despre punctele încrustate pe ele, poate doar Radu Marineci și-o mai aminti ceva... Or fi fost, oare, aceste puncte ornamentale pe sulița nerecondiționată sau este o ”contribuție” a lui nea Genu? Pentru că dacă toate aceste detalii constructive ale suliței recondiționate sunt conforme cu originalul, ar fi de făcut, totuși, un comentariu, oarecum, șocant:

Această suliță, prin forma sa, s-ar încadra în categoria sulițelor din epoca vikingilor (sec. VII-X e.n.), așa cum am încercat să exemplific în Fig. 2, imaginea fiind preluată dintr-o lucrare de specialitate bine documentată [6]⁾. Necunoscându-se însă, deocamdată, urme clare ale sălășluirii vikingilor prin ținuturile acestea, exceptând zona Dobrogei, n-aș vrea să fac speculații pe această temă [7]⁾.

Dar când te gândești, totuși, că valea Brănesei se întinde pe vreo 3 km numai pe fostul teritoriu al comunei Șerbănești (actualul teritoriu înglobând doar Brăneasa Mică), parcă s-ar simți nevoia de mai multe detalii, privind locul mai exact unde nea Genu a găsit-o! Și Ionuț mai avea o speranță: poate că nea Genu i-o fi povestit lui Radu Marineci mai multe despre acea suliță, atunci când s-au întâlnit de i-a alămit-o... Mi-a promis c-o să-l întrebe și pe Radu, când îl va întâlni. Poate vom avea noroc de ceva informații noi, cine știe?! Până atunci însă, cu sau fără aceste informații, rămâne să lămurim un lucru pe cât de important, pe atât de delicat: De când și de unde provine sulița lui nea Genu găsită pe Brăneasa? Mai ales că, pe malul celălalt al Vedei, la Barza și la Stoborăști, se spune că au fost găsite, de asemenea, ceva vârfuri de sulițe [8]⁾.

Ipoteze conjuncturale. Eliminând, deocamdată, din calcul una dintre vechile utilizări ale suliței, aceea de armă de vânătoare, pentru că, totuși, sulița cu vârf din bronz era destinată, în special, războinicilor de profesie nu vânătorilor, ar mai rămâne, în discuție, doar o abordare a suliței în cauză ca armă de luptă corp la corp sau prin aruncare la distanță. Bazându-mă, în acest moment, doar pe imaginile din Fig. 1 și pe informațiile sumare pe care Ionuț Preda a reușit să le obțină de la Eugen Pisăru, pe când trăia, aș îndrăzni să lansez, deocamdată, două posibile ipoteze, în ce privește proveniența suliței găsite pe Brăneasa:

1. Sulița ar putea proveni de pe vremea vestitului drum roman, Limes Transalutanus, care trecea, în decursul anilor 107 – 247 e.n., pe undeva prin partea estică a Șerbăneștilor, prin apropiere de valea Brănesii.

2. Sulița ar putea fi cu mult mai nouă, de pe la 1559, când a avut loc Bătălia de la Șerbănești, confruntându-se aici (posibil!) oastea Doamnei Chiajna cu oastea boierilor pribegi, știut fiind că, în decursul secolelor XV-XVII, în cavaleria țărilor europene, principala armă de luptă era încă sulița [9]⁾.

Fig. 1. Sulița lui nea Genu, după recondiționare

Fig. 3. Conjunctura istorică și geografică a ipotezei privind proveniența suliței din zona Limesului Transalutanus

Dar, hai să le luăm pe rând și să vedem ce argumente, pro și contra, am avea pentru fiecare dintre aceste două ipoteze!

Fig. 2. Sulițe din epoca vikingilor

Limes Transalutanus, cum spuneam, a fost un drum roman, care constituia însă și o linie de apărare a Daciei sudice, la răsărit de Olt, așadar, și o frontieră estică a Imperiului Roman. Și, pentru a veni cu ceva detalii, în acest sens, ”se crede că frontiera era compusă dintr-un drum ce urma linia hotarului, un val de pământ înalt de circa trei metri, cu o lățime de 10-12 m, cu un miez de pământ ars, întărit pe porțiuni cu palisade sau ziduri de piatră, precum și un șanț de apărare. Din loc în loc existau în apropiere și garnizoane militare.” [10]⁾ Astfel, de pildă, la Crâmpoia, în apropiere de râul Vedea, a fost descoperit un castru roman, cunoscut de localnici sub numele de ”Reduta tătarilor”. Trupele de pază de acolo, de la garnizoană, aveau, în principal, sarcina să apere drumul acesta de invazia popoarelor migratoare iar raza lor de acțiune era, de obicei, între 8 și 30 km [11]⁾. Între aceste garnizoane militare existau însă turnuri de veghe, densitatea acestora fiind stabilită, în funcție de câmpul de vizibilitate, într-o direcție și alta a limesului. În cazul limesului german, de exemplu, turnurile erau amplasate la circa 500 m unul față de celălat [12]⁾. Avându-se în vedere faptul că Șerbăneștii se află poziționat între castrul roman de la Crâmpoia și cel de la Urlueni, cam pe la jumătatea distanței de circa 16 km ce desparte cele două castre, este de presupus că aici, în zona Brăneasa, a existat, cu siguranță, un turn al limesului (releu vizual), și sulița lui nea Genu ar putea proveni chiar din vecinătatea acelui loc (v. Fig. 3). Am zis ”turn” dar, dacă privim mai cu atenție vederea din satelit accesată pe Google Maps în 20 septembrie 2017 [13]⁾, s-ar părea că în zona încercuită în Fig. 3 și detaliată în Fig. 4, putem identifica ceva mai mult: un castru (poate!) sau un fel de poartă prin care se pătrundea în Dacia romană... Cine știe?! Poate că dincolo de acele urme misterioase, vizibile din satelit, stă ascunsă o mică parte din ”uriașul invizibil” – Limes Transalutanus, cum, bine inspirat, îl numea cunoscutul arheolog, Eugen Teodor, într-o recentă carte a sa [14]⁾. Acum, de drept, aceste locuri aparțin, în bună parte, de comuna Tufeni; de fapt însă, se pare, că tot șerbăneștenii le dețin, ca teren cumpărat sau arendat... Cu siguranță însă că, prin proiectul de cercetare Limes Transalutanus, al cărui director este chiar iscusitul arheolog pe care tocmai l-am citat, se va face lumină și în ce privește această supoziție a mea, având toată convingerea că se va găsi, cu această ocazie, și răspunsul adecvat în ce privește ”vulnerabilitatea” strategică a zonei dintre ”forturile de la Crâmpoia și Urlueni” [15]⁾.

Fig. 4. Conturul enigmatic al unui posibil castru roman de la Șerbănești, de unde ar putea proveni sulița lui nea Genu

Fig. 5. Conjunctura istorică și geografică a ipotezei privind proveniența suliței din zona Bătăliei de la Șerbănești

Despre traseul acestui drum roman însă, pe zona comunei Șerbănești, și despre locația turnului sau fortului din Brăneasa, mi-am propus însă să vorbesc, mai pe larg, într-un documentar separat și sper să fac acest lucru cât de curând! Că, cine știe!? Traseul drumului văzut din satelit ar putea fi doar o stranie coincidență, el reprezentând, de fapt, traseul magistralei de gaze Corbu – Turnu Măgurele...

Pe de altă parte, este știut faptul că, încă de pe vremea reformelor generalului Gaius Marius (157 î.e.n. – 86 î.e.n.), suliţa (denumită hasta, în latină) devenise armă standard aflată în dotarea soldatului roman [16]⁾. Deci, și pe vremea acestui drum roman, Limes Transalutanus, ce trecea pe la est de Șerbănești, trupele de pază erau dotate tot cu sulițe, ca armă de bază... Poate că de la aceștia provine și sulița lui nea Genu! Nu trebuie uitat, de asemenea, că pentru existența zilnică a unui soldat roman ”carnea se achiziţiona majoritar de la comercianţi sau era procurată prin vânătoare” ¹⁶⁾. Așadar, poate că soldații romani au rătăcit, de pildă, sulița în cauză în urma unei vânători (”autorizate”) pe valea Brănesei!

Bătălia de la Șerbănești, din octombrie 1559, am localizat-o, ca amplasament al teatrului de luptă, în documentarul special dedicat, undeva la poalele dealului Boghia, pe malul stâng al Dorofeiului, la circa 2 km de valea Brănesa (v. Fig. 5). Această localizare era în acord cu documentarea lui Alexandru Odobescu și cu descrierea făcută, mai apoi, de acesta în nuvela istorică ”Doamna Chiajna”. Dar, să nu uităm că, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, ruta principală a drumului olacului, așa cum rezultă din harta lui Szathmari de la 1864 [17]⁾, era pe Brăneasa, trecerea Vedei făcându-se printre Barza și Stoborăști, nu pe la Ungurei... Pe de altă parte, tot atunci, spuneam că, potrivit unei legende locale [18]⁾, lupta ar fi avut loc, de fapt, pe dealul Rușețului, toponim neidentificat încă de mine și, în acest context, o posibilă locație a acestuia ar putea fi în zona Brăneasa. Cu alte cuvinte, fie locația indicată de Odobescu, nu ar fi prea exactă, și bătălia în cauză ar fi avut loc, de fapt, pe valea Brănesii, la intersecția cu vechiul drum al olacului, fie bătălia ar fi putut începe la poalele dealului Boghia - acolo unde deja am convenit că ar fi avut loc, în documentarul Bătălia de la Șerbănești (cu argumente suficiente!) - dar cele două tabere s-au fugărit spre valea Brănesii, în căutarea rutei principale a fostului drum al olacului. Și uite-așa, neștiind deocamdată vechimea acestei sulițe, am putea presupune că ea ar putea proveni de pe câmpul de luptă al acestei bătălii...

Concluzii. Cât timp a trăit, Eugen Pisăru a fost foarte mândru de sulița sa, pe care o purta adesea cu el, așa ca să-l vadă și să-l știe tot satul ce vânător dotat era... Pentru că el știa foarte bine că sulița despre care vorbim aici avea o valoare istorică deosebită și că una dintre vechile ei întrebuințări ar fi putut fi și aceea de armă pentru vânat, dar parcă tot mai mult îl încânta ciudata sa postură de cavaler medieval... pe motoretă Mobra! Pentru că nea Genu avea și motoretă, era dotat... ³⁾ Prin 2018, când Eugen Pisăru era deja mort, ironizându-l, cumva, pe Marian Neaga – președintele Asociaţiei Vânătorilor "Dropia Şerbăneşti 1", care posta pe Facebook mai multe potârnichii vânate și înșirate – ca trofeu – pe capota mașii sale de teren, un șerbăneștean îi dădea următoarea replică prietenească: „Nici cu ochelari nu văd ce păsărici ai împușcat. Genu era mai vioi, cu motoreta, tu degeaba ai Jeep.” [19]⁾ Așadar, Genu Vânătoru a intrat, deja, în conștiința șerbăneștenilor, în folclor!

În ce privește însă însemnătatea istorică a acestei sulițe, e greu, pentru moment, să ne pronunțăm! Un lucru este însă cert: sulița lui Eugen Pisăru a iscat un important semn de întrebare în ce privește tainele nebănuite ale Brănesei... Prin acele locuri, „lângă pădurea Albota” și „în partea de nord-est” a fostei comune Șerbănești de Jos, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, se mai puteau încă vedea „urmele unui sat vechiu, distrus de Turci” – sat izolat numit Hoți - și, tot atunci, se spunea că ”aci s’a găsit în pământ un țest mare de fier” ²⁰⁾. Deci istoria acelor locuri este una interesantă, insuficient de explorată!

Iar dac-ar fi să dau crezare eu, mai mult sau mai puțin, uneia dintre ipotezele enunțate mai sus, atunci aș înclina, spre ipoteza fortului roman din apropierea fostei păduri Albota, așa cum este el localizat de mine (prin încercuire) pe harta militară din Fig. 3. Și aș veni, aici, cu un argument în plus, destul de vag și acesta, dar care merită a fi relatat:

În Dicționarul geografic al județului Oltu [20]⁾, apărut în 1895, când se vorbește de pădurea Albota, adică zona pe unde am identificat eu acele enigmatice urme ale unui posibil fort al Limesului Transalutanus, se face mențiunea că: ”Mai mulți locuitori, din com. Șerbănești, afirmă că au văzut, la mulți consăteni, diferite monede romane de argint, de mărimea unei piese de 2 lei, cu efigia lui Traian sau vreunui general roman”. Însă, pe de altă parte, soții Ghimișescu relatau în monografia lor dedicată fostei comune Șerbăneștii de Jos următoarea descoperire [21]⁾: ”În primăvara anului 1934, locuitorul Ilie M. Stroie a găsit pe când săpa la lotul său situat în partea de est a satului, o monedă de argint turcească, cam de mărimea unei monezi românești de 2 lei. Inscripția nu s’a putut descifra fiind scrisă cu litere arabe. Pe una din părți avea gravată semiluna. Moneda nu mai există, locuitorul transformând’o în cercei femeiești.” Adică, tot pe Brăneasa (”în partea de est a satului”), trecuseră, pe vremuri, și turcii! Iar dacă ar fi să dăm crezare faptului că această monedă era inscripționată cu ”litere arabe”, atunci am putea afirma că ea provenea din perioada de după secolul al XIII-lea, știut fiind că limba turcă a folosit alfabetul arab din secolul al XIII-lea până la 28 noiembrie 1928 [22]⁾. Așadar, bătălia de la Șerbănești a doamnei Chiajna având loc în secolul al XVI-lea, ne-ar putea duce gândul și la cea de-a doua ipoteză lansată de mine, aceea a bătăliei de la Șerbănești...

În orice caz, acele monezi romane și turcești descoperite, cam prin același loc cu sulița lui nea Genu, parcă ne-ar spune ceva: că merită să urmărim cu mai multă atenție acest filon istoric!

Craiova, 3 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. PREDA, I. – Convorbiri. Messenger, Șerbănești, aprilie 2017.

[2]. PREDA, I. – Convorbiri. Messenger, Șerbănești, iunie 2017.

[3]. RAICU, N. – Convorbiri. Messenger, Șerbănești,octombrie 2017.

[4]. PREDA, I. – Convorbiri. Messenger, Șerbănești, iulie 2017.

[5]. PISĂRU, Fl. – Convorbire telefonică. Timișoara, 29 decembrie 2020.

[6]. * * * - Viking Age Arms and Armor Viking Spear. Hurstwic, http://www.hurstwic.org/history/articles/manufacturing/text/viking_spear.htm, accesare 28 septembrie 2017.

[7]. LĂPUȘAN, A. – Constanța de odinioară: Unii își fabrică istoria, noi ne lepădăm de ea! Povestea fără final a bisericuțelor de cretă. În ziarul ”Ziua de Constanța”, 20 decembrie 2016.

[8]. DONEA-TECUCEANU, G.L. - Monografia comunei Tufeni. GPP Nr.7 Slatina, 2000, p. 21.

[9]. YUGRINOV, P. - Европейское древковое оружие XV—XVII вв (Sulițe europene de luptă din secolele XV-XVII), https://military.wikireading.ru/38968, accesare 13 septembrie 2017.

[10]. GRIGORE, G.V. – Valurile de pământ Troiene (2). În cotidianul ”Națiunea”, București, 1 iulie 2015.

[11]. TUDOR, D. – Arheologia romană. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

[12]. * * * - Limes Transalutanus. Proiect de cercetare, http://limes-transalutanus.ro/, accesare 17 septembrie 2017.

[13]. * * * - Șerbănești. Google Maps, https://www.google.ro/maps/place/%C5%9Eerb%C4%83ne%C5%9Fti/@44.3264556,24.6857643,3277m/data =!3m2!1e3!4b1!4m5!3m4!1s0x40ad124178aa0311:0xd03b0c0f7590b899!8m2!3d44.3246749!4d24.6950218?hl=en, accesare 20 septembrie 2017.

[14]. TEODOR, E.S. - Uriaşul invizibil: Limes Transalutanus. O reevaluare la sud de râul Argeş. Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.

[15]. TEODOR, E.S. - Terminologie descriptivă în toponimia din vestul Munteniei. Simpozionul național ”Arheologia peisajului și frontierele romane”, Muzeul Național de Istorie a României, București, 20 noiembrie 2015.

[16]. * * * - Armata romană. Enciclopedia dacică, http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=romanii&fisier=ARMATA_ROMANA, accesare 30 decembrie 2017.

[17]. SZATHMÁRI, C. P. – Charta României meridionale – 1864, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, http://charta1864.ro/charta.html, accesare 2014.

[18]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[19]. BADEA, I.C. – Postare Facebook, 23 septembrie 2018, https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2111005199160045&set=pb.100007517566206.-2207520000..&type=3, accesare 22 ianuarie 2021.

[20]. ALESSANDRESCU C. și SFINȚESCU, I.G. – Dicționar geografic al județului Oltu. Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, București, 1895.

[21]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturiii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[22]. * * * - Limba turcă. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_turc%C4%83, accesare 10 decembrie 2017.

Accesați fișierul în format pdf: