Preotul Ioan Angelescu

Pe când eram copil, bunica mea, mamarea Budicoaia (pe numele ei real Ioana Ivașcu), îmi vorbea adesea despre Popa Niță, ba chiar mi-a arătat și mormântul său, spre care puteam privi – peste gardul bisericii –, chiar din curtea casei ei din Dealul Papii. Dar un lucru nu am știut eu sau nu l-am înțeles deloc, atunci; anume, faptul că Popa Niță locuise, nu departe de ea, în Miculești, chiar în pieptul dealului, vizavi de învățătorul Petrică Popovici. Deci din grădina mamarii eu priveam, fără să știu, peste valea Pojorâtei, direct spre casa unde el sălășluise...

Locul și data nașterii. Preotul Ioan Angelescu (zis Popa Niță) s-a născut pe 21 mai 1858 [2, p. 304] în Șerbăneștii de Jos, pe vremea când încă nu se înființaseră comunele și primăriile, deci cu puțin timp înainte de reforma administrativă a lui Cuza, din 1864. Iar popii aveau, la vremea aceea – dinaintea reformei –, singurele evidențe asupra sătenilor, ca botezuri, căsătorii și înmormântări.

Părinții. Despre părinții preotului Ioan Angelescu am aflat, deocamdată, destul de puține lucruri. Se știe doar că tatăl său a fost Popa Anghel, care, în 1875,  slujea la Biserica din Dealul Papii, alături de alți doi preoți șerbăneșteni: Scarlat și Constantin, [28, p. 80]. Și el a rămas în slujba acestei biserici până în anul 1880, când avea să cedeze locul fiului său, Ioan Angelescu, [28, p. 80]. Datorită tatălui său, numit de săteni Popa Anghel, numele preotului Ioan Angelescu a fost consemnat, adesea, în presa vremii, fie Ioan Anghelescu, fie Ion sau Niță Anghelescu, adică Ion fiul lui Anghel...

Tatăl său, Popa Anghel, socotind după anii în care a slujit la Biserica din Dealul Papii (înainte de 1880), ar trebui să fie același cu Popa Anghelache sin preotu Ion, care apare, ca slujitor al acestei biserici atât în 1832, cât și în 1838, după care, din 1875, se vorbește doar de Popa Anghel [28, p. 80]. Că popă fiind, poate chiar el, sau altcineva din breasla sa, a observat că sufixul patronimic -ache, de proveniență grecească, la modă în epoca fanariotă (când semnifica o „dorință de înnobilare a numelui”, [33, pp. 263-276]), devenise deja ușor peiorativ, sugerând mai mult un nume de alintare, dar fiindu-i „atașată în mod stabil o conotație ironică”, [36, p. 11]. Și, tot așa, copiii, și i-a numit Angelescu sau, poate, Anghelescu, pentru a suna mai românește și mai popește... Că, în documentele vremii, numele fiului său a apărut fie Anghelescu (nume de modă mai veche!), fie Angelescu, cum iscălea Popa Niță și cum i-au moștenit numele copiii săi...

Mama lui Popa Niță, preoteasa lui Popa Anghel, nu se știe, deocamdată, cum s-a numit și nici altceva despre ea nu se știe...

Școala. Ioan Angelescu era absolvent de seminar inferior [2, p. 304], adică, a „patru clase seminariale”, [27, p. 86]. Învățător, la Școala Veche, ar fi trebuit să-l aibă pe Ion Ghioca Râșnețu, care, judecând după nume și după neam, a locuit tot în Miculești. Pentru că acolo, „pe dealul Miculeștilor”, spune prof. Ecaterina Oprișan,  „în fata casei lor era Iancu lui Bleau, rudă cu familia Angelescu” și, ceva mai la deal de casa lui Popa Niță, „erau tot rude de-ale lor: Cârstea și altul Drăghici. Mi-a spus despre ei bunica mea, dar eram prea tânără ca să bag la cap poveștile ei despre rudele de acolo” 5. Iar bunica Ecaterinei Oprișan era Alexandrina (căsătorită Crângeanu), una dintre fiicele preotului Ioan Angelescu.

Căsătoria. Înainte de a fi hirotonit, potrivit canoanelor bisericești, Ioan Angelescu s-a căsătorit cu Elena 5. Împreună au avut gospodăria în dealul Miculeștilor, vizavi de casa învățătorului Petre Popovici, „un pic mai sus pe stânga” 5, cum urcai spre Ivănești și Surcelești, pe actuala str. Miculești. Prin 2023, casa lui Popa Niță dispăruse, în locul ei ridicându-se vila din Fig. 1 [1]. Oricum, preotul Ioan Angelescu se pare că avusese, ca terenuri ce i-au aparținut, pe lângă locul de casă, care se întindea până în valea Dorofeiului, și clinul unde își construise casa învățătorul Petrică Popovici (după căsătoria cu Ecaterina, fiica lui Popa Niță), dar și clinul de peste fostul drum al Drăgăneștilor (actual, str. Lisa), de pe valea Pojorâtei 5, unde avea să-și facă gospodăria (prin anii ’60) Stelică Corbeanu, care venise la Șerbănești după soție, din comuna vecină, de la Vîlcele.

Fig. 1. Locația casei din str. Miculești a preotului Ioan Angelescu – foto: 2023

Hirotonisirea. După absolvirea seminarului, în 1880, Ioan Angelescu a fost hirotonit (așa cum rezultă și de pe înscrisul făcut pe crucea sa de mormânt) la biserica din Șerbăneștii de Jos, în Dealul Papii, unde avea să fie numit preot, [2, p. 304].

Copii. Popa Niță a avut, împreună cu preoteasa Leana, șase copii – doi băieți și patru fete [2]: Vasile, Alexandrina, Cleopatra, Ecaterina, Pascal și Matilda. Și – după cum își amintește inginera Marcela Mihailovici, fata cea mare a lui Popa Gică –, având atâția copii, „Popa Niță a dat doar băieții la învățătură” [3], fetele rămânând mai puțin școlite. Dar, conform tradiției șerbăneștene de la acea vreme, nu era vorba numai de bani: Se credea că, dacă fata învață carte, își ia nasul la purtare și nu mai e bună de măritat acolo, în sat.

Vasile Angelescu s-a născut pe 20 iulie 1882 în com. Șerbănești de Jos [30, p. 17] și era cel mai mare dintre copiii lui Popa Niță. După ce a absolvit liceul, el „a lucrat la P.T.T., ca funcționar (telegrafist)”, [30, p. 17].

În 1907 s-a căsătorit cu Tudorița N. Constantinescu (i se zicea Teodora), care era născută şi domiciliată în Slatina, [30, p. 17]. Teodora Angelescu era învățătoare 4, dar se pare că nu a profesat decât pentru puțină vreme 5. 

În orice caz, din certificatul de căsătorie al lui Vasile Angelescu cu Teodora Constantinescu (v. Fig. 2 și Fig. 3) – pe care îl transcriu întocmai, în cele ce urmează, pentru o cât mai corectă descifrare și edificare –, aflăm o serie de lucruri interesante, la nivelul anului 1907, despre familia lui Popa Niță:

„REGISTRU STĂREI CIVILE

PENTRU CĂSĂTORIȚI

Din anul una mie nouă sute șeapte luna Iunie ziua șeapte spre zece, ora zece dimineața; Act de căsătorie al D-lui Vasile Angelescu, june vârsta două zeci și cinci ani, de profesiune telegrafist, născut în comuna Șerbănești de jos Județul Oltu și domiciliat în comuna Slatina, fiu major al Preotului Ion Angelescu de profesiune Preot și al D-ei Elena Angelescu, domiciliați în comuna Șerbănești de jos, care părinți fiind față au consimțit la această căsătorie cu D-ra Tudorița N. Constantinescu vârsta două zeci și nouă ani, menajeră, născută și domiciliată în comuna Slatina, fică majoră a decedatului Nae Constantinescu și a decedatei Vasilca Nae Constantinescu. Cei de față contractanți și părinți[i] viitorului soț, ne-au declarat că nu s-au făcut un contract de căsătorie. Actele preliminare sunt: publicația de căsătorie făcută fără oposițiune în această comună Slatina în ziua de două zeci și una Aprilie anul curent; Estractul din registrul de născuți al comunei Șerbănești de jos pe anul una mie opt sute opt zeci și doi din care se constată etatea viitorului soț; Estractul din registru stărei civile de născuți al comunei urbane Slatina pe anul una mie opt sute șeapte zeci și opt din care se constată etatea viitoarei soții; Estractul de moartea părinților viitoarei soții și adresa Număru două sute șeapte zeci și șease a Escadronului cinci Deposite pentru aprobarea căsătoriei viitorului soț. Tuturor acestor acte parafate de noi și oprite la acest oficiu spre a rămânea alăturate la registru precum și capitolul șease de sub titlu cinci Codul civil s-a dat citire de noi în auzul tutulor celor de față mai sus arătați după care contractanți[i] au declarat că voesc a lua în căsătorie unul pe Domnișoara Tudorița N. Constantinescu și alta pe Domnul Vasile Angelescu, și noi I. I. Florescu delegat oficer al stărei civile comunei urbane Slatina, am pronunțat în numele legei că contractanți[i] sunt uniți prin căsătorie. Toate cele de mai sus s-au făcut în public în casa Primăriei în ființa ceruților doi martori și anume Domnul Ion Sanda vârsta șease zeci ani profesiune proprietar și Marin Ianculescu vârsta trei zeci și nouă ani funcționar, domiciliați în orașul Slatina, cel dintâi martor din partea soțului, iar cel după urmă din partea soției și după ce am dat citire acestui act în auzul tuturor celor de față, soți, părinți[i] soțului și martori l-am subscris împreună toți aceștia, mama soțului declarând că nu știe carte, s-a subscris de noi.

Vasile Angelescu

Tudorița N. Constantinescu

Preotu I. Angelescu

Elena I. Angelescu

Ion Sanda

Marin Ianculescu

Oficer, I. I. Florescu ”

Fig. 2. Certificatul de căsătorie al lui Vasile Angelescu, pag. 1 – 17 iunie 1907

Și, hai să vedem cam ce informații certe se desprind din acest vechi document!

1.     

Fig. 3. Certificatul de căsătorie al lui Vasile Angelescu, pag. 2 – 17 iunie 1907

Soția lui Vasile Angelescu era cu vreo patru ani mai mare decât el, avea, la vremea căsătoriei, ambii părinți morți și, tot la acea vreme, era casnică, nu avea un serviciu;

2.      Vasile Angelescu, în momentul căsătoriei, își satisfăcuse serviciul militar obligatoriu dar, pe atunci, inclusiv rezerviștii, nu aveau libertate totală de decizie în anumite chestiuni, cum ar fi fost căsătoria, bărbatul trebuind să facă, în acest scop, o cerere de căsătorie către autoritățile militare (unitatea unde era arondat), care trebuia să-și dea acceptul;

3.      Marin Ianculescu, cel care participa, ca martor din partea soției, la căsătorie, era, de fapt, cumnatul Tudoriței Constantinescu, soțul sorei acesteia – Constantina, cu care avea să locuiască în aceiași curte, pe str. Obrocari nr. 6 (acum, str. Tudor Vladimirescu nr. 8);

4.      Mama lui Vasile Angelescu, preoteasa Leana, în mod inexplicabil, era analfabetă, deși soțul său, Popa Niță – învățător la Școala Veche, la un moment dat, ar fi putut să o învețe măcar să se iscălească...

5.      În certificatul de căsătorie în cauză se poate observa semnătura lui Popa Niță, care semna Preotu Ioan Angelescu, iar pentru soția sa – Elena –, semna tot el...

6.      Căsătoria lui Vasile Angelescu cu Tudorița Constantinescu avea loc la scurt timp după ce preotul Ioan Angelescu fusese arestat, torturat și anchetat, la Caracal și la Slatina, în legătură cu învinuirea sa de instigare a țăranilor la răscoala din 1907.

Fig. 4. Vasile Angelescu cu soția, Teodora, și fiica, Constanța Lidia – Slatina, circa 1913

Câțiva ani mai târziu, Vasile împreună cu soția sa, și-au ridicat – în curtea părintească a Teodorei – o casă frumoasă și durabilă, casă ce mai există și astăzi, pe str. Tudor Vladimirescu nr. 8 [4]. Vasile și Tudorița Angelescu au avut împreună doi copii: Alexandru și Constanța Lidia 4. În fotografia din Fig. 4 [5], îi putem vedea pe soții Angelescu împreună cu fiica lor, Constanța, iar în fotografia de grup din Fig. 5 5, îi putem identifica, de la dreapta la stânga, pe: Teodora Angelescu (în picioare), Vasile Angelescu (pe scaun), Alexandru (Sandu) Angelescu (între genunchii tatălui său), Cleopatra Dumitrescu (în picioare, sora lui Vasile Angelescu), Constantina Niculescu (pe scaun, sora Teodorei; după căsătorie, Constantina Ianculescu), Marin Ianculescu (pe scaun, soțul Constantinei 4), Constanța Lidia (fetița din partea stângă, fata lui Vasile și a Teodorei) și „o fată din vecini” (tânăra în

Fig. 5. Familia lui Vasile Angelescu și alți apropiați – cca 1917

picioare, între soții Ianculescu). Ambele fotografii sunt făcute în fața casei lui Vasile Angelescu, casă care, cum spuneam, mai există încă la Slatina (ușor mutilată, e drept!), pe str. Tudor Vladimirescu (fostă Obrocari), nr 8 (v. Fig. 6 [6]). În această casă, după cum își amintește prof. Ecaterina Oprișan, pe vremuri, „se afla un portret mare al lui Ioan Angelescu cu barbă și potcap” 5. Ceva mai aproape de zilele noastre, prin 2013, în această casă locuia „Rodica Papa, fiica celebrului profesor Alexandru Popescu zis și Alecu-Mustață, alături de soțul ei” 4. Pentru că acolo, în acea casă, au fost „trei generații de bărbați”, care au venit în casa soției 4. Și, după cum spune sursa citată 4: «Peste casa de la numărul 8 de pe str. Tudor Vladimirescu au trecut cele două războaie mondiale. În timpul Primului Război Mondial, soții Angelescu și fiica lor Lidia au mers în refugiu la Șerbănești în casa preotului Niță Angelescu, bunicul după tată al Lidiei. În casa de pe strada Obrocari, cum se numea atunci actuala stradă Tudor Vladimirescu, s-au  așezat ofițeri germani. Când au revenit din refugiu, micuța Lidia s-a grăbit să intre în casă, dar neamțul a oprit-o în prag. Fetița i-a dat peste picior și arătându-i fotografia ei de pe peretele din spatele ofițerului german i-a spus: „asta este casa mea!”. Neamțul a privit peste umăr, a înțeles și s-a dat la o parte. Nici cel de-Al Doilea Război Mondial nu a ocolit casa familiei Angelescu. Aici vor sta și nemți, și ruși. Nemții se vor purta mai frumos decât rușii… Când fetița familiei s-a îmbolnăvit, neamțul a mers la spital și i-a adus medicamente. Rușii însă

Fig. 6. Fosta casă din Slatina a lui Vasile Angelescu – foto: 2018 (stg.) și 2023 (dr.)

spărgeau lemne în casă, jucau cazaciocul în pat, rupeau scândurile din podea ca să le pună pe foc, și chiar au reușit… să usuce un lămâi de aproape doi metri, după ce l-au folosit pe post de toaletă.» Urâte vremuri au mai fost și oribile fapte rusești!

Întâmplător sau nu, peste stradă de această casă, la nr. 5, locuia în aceeași perioadă de început de veac XX, profesorul Vasile Procopiu – director al Școlii de Agricultură Strehareți [3, p. 13] și socrul inginerului macedonean Dumitru Caciona, administratorul – pe atunci – al moșiilor Brâncoveanu și al conacului de la Momiceni. Cacionea, cum îi ziceau șerbăneștenii, se căsătorise cu Alecsandrina, fata profesorului Procopiu, în 1915 [4]. Să fie, oare, acea „fată din vecini”, ce apare în fotografia de grup prezentată ceva mai înainte, chiar Alecsandrina? Greu de presupus, dar nu imposibil...

Așa cum precizam și în prefață, explicațiile referitoare la conținutul majorității fotografiilor din acest documentar le datorez profesoarei Ecaterina Oprișan, strănepoata lui Popa Niță, care – la rândul ei – le-a obținut de la verișoara sa „Florina  Burchilă, nepoata lui Vasile și a Teodorei” 5.

În februarie 1930 Vasile Angelescu a fost avansat ca diriginte al oficiului poştal din Slatina, până atunci fiind „oficiant superior” la această poștă, [5, p. 6]. Doi ani mai târziu, în 1932, prin decret regal, lui i se acorda semnul onorific „Răsplata muncii pentru 25 ani în serviciul statului“, [9, pp. 2-3]. Și, câțiva ani mai târziu, ziarul „Dimineața” relata că «în ziua de 27 August [1933], a avut loc în sala Ștefănescu Invalidu, o întrunire a celor decoraţi cu „Bărbăţie şi credinţă“. Adunarea a avut loc sub preşedinţia d-lui V. Angelescu, dirigintele oficiului poştal, care luând cuvântul, aduce elogii celor ce posed această distincţie, arătând faptele de eroism şi devotament de care au dat dovadă pe câmpul de luptă.»,  [6, p. 12]. Pentru că – trebuie știut – Vasile Angelescu – în perioada cât a fost dirigintele poștei din Slatina – era și președintele Asociației „Bărbăţie şi credinţă cu spade“ [7, p. 8], care milita pentru anumite drepturi, și a rămas pe acestă funcție până în ianuarie 1934, când era mutat cu serviciul „în alt oraș”, [22, p. 6]. După alți câțiva ani, în 1939, Vasile Angelescu, avea să fie decorat cu medalia Centenarul Regele Carol I, [30, p. 17]. Iar, în 1941, el era deja pensionar și participa, ca recenzor pentru Slatina, la recensământul general din acel an, [30, p. 17].

Pe 28 octombrie 1944, șerbăneșteanul Vasile Angelescu era numit „în funcțiunea de ajutor de primar” al orașului Slatina, „în locul d-lui maior Ștefănescu Andrei, demisionat”, [13, p. 21]. Ca membru al Partidului Național Țărănesc, în martie 1946 era delegat, pentru a doua oară, a fi ajutor de primar al oraşului Slatina, [30, p. 17]. Se știe, de asemenea, despre el, că, [30, p. 17]: „În perioada iulie - august 1946 a fost primar al oraşului Slatina, iar în noiembrie acelaşi an, înainte de alegerile parlamentare, era preşedintele organizației județene a Partidului Naţional - Anton Alexandrescu.” Adică din țărănist, Vasile Angelescu devenea, deodată, membru al unui partid creat și sprijinit de comuniștii români, în cadrul strategiei lor de a dezbina opoziția democratică...

Vasile Angelescu, prin căsătoria fiicei sale, Constanța Lidia, „a fost socrul lui Alexandru / Alecu Popescu (Mustață), cu dublă licență în matematică și geografie” 2. La Liceul „Radu Greceanu” din Slatina, renumitul profesor Alecu Popescu (zis Mustață) a

Fig. 7. Prof. Alecu Popescu (Mustață) întâmpinând cu pâine și sare pe tovarășul Ciu En-lai – Slatina, 26 iunie 1966

predat „numai geografie, dar acasă dădea meditații  la matematică” 2. Fiica lui Vasile Angelescu, Constanța,  era absolventă a facultății de geografie, dar „nu a funcționat ca profesoară” 5. Despre Alecu Popescu (zis Mustață), unul dintre foștii săi elevi [7], Emil Petre, spune că a fost „un profesor de rezonanță istorică al liceului [...], specialist în cunoștințe de geografie, franceză, germană, rusă și chineză”. Și, tot prof. Emil Petre, mai spune că Alecu Popescu „a fost cel care în [iunie 1966] pe podul OLT la intrarea în Slatina, îmbrăcat în costum național l-a primit cu pâine și cu sare pe prim-ministrul Chinei, Ciu En-lai. Eu am fost prezent la această ceremonie.” Și, într-adevăr, pe 21 iunie 1966, într-o zi de marți, dimineața, prof. Alecu Popescu – nepotul, după soție, al lui Popa Niță, îl întâmpina pe prim-ministrul chinez Ciu En-lai cu pâine și sare, îmbrăcat într-un frumos costum național (v. Fig. 7, [23, p. 1]), „la intrarea în orașul Slatina”, alături de oficialitățile regionale și locale, precum „Petre Duminică, prim-secretar al comitetului regional de partid Argeș, Constantin Sandu, președintele Sfatului popular regional, și alți reprezentanți ai organelor locale de partid și de stat”, [23, p. 1]. Oaspetele chinez sosea în Slatina pentru a vizita Uzina de Aluminiu, venind de la Craiova, unde vizitase, cu o zi înainte, uzina Electroputere și Combinatul chimic de la Ișalnița, [23, p. 1] [24, p. 1].

Fig. 8. Copiii Cleopatrei Dumitrescu și ai altor neamuri – cca 1923

Alexandrina Crângeanu (1885 – 1965) a fost căsătorită cu grefierul stoicăneștean Constantin Crângeanu de la fosta judecătorie Șerbănești și au avut gospodăria la poalele dealului Măgura, acolo unde avea să locuiască, după aceea, preotul Gheorghe Popescu (zis Popa Gică), urmare a căsătoriei sale cu Aneta, unicul copil al Alexandrinei și al lui Constantin Crângeanu. Prin anul 1910, când aceștia doar ce își construiseră acea casă, se întâmpla un episod cel puțin bizar, relatat de judecătorul ieșean Vasile Elefterescu, care era atunci coleg cu grefierul Constantin Crângeanu la Judecătoria Șerbănești. Iată, așadar, ce relata acesta, printre multe altele, ziarului „Conservatorul” [1, p. 2]: „Îngăduiala să judec cu săptămânile în localuri de ședințe fără strop de foc și învăluit în groase blăni de drum în cel mai cumplit ger al ernei anului geros 1908, cu toate adresele mele repetate prefecturei de a se procura lemne pentru acele localuri, îngrăditurile [NA: îngrăditură – gard din nuiele împletite] locuinței mele de la reședința Șerbănești și acele ale grefierului meu I. [NA: corect, C.] Crângeanu dărâmate cu toipe [NA: toipă - un fel de bâtă scurtă] și topoare până la pământ de către milițieni sub comanda șefului de post de jandarmi Urucu, sub cuvânt de alienare a străzilor întocmai ca la capul Bunei Speranțe, [NA: simbolic vorbind, precum la trecerea dintre lumi] — adrese pline de insulte în scris și oficiale iscălite fără jenă de chiar însuși prefectul, pe care uimit le citeam și apoi ți le trimeteam oficial d-tale ca ministru de resort fără nici un rezultat și deci tăcând, d-ta aprobai asemenea mișelii.” Adică, pe motiv de răzbunare politică pe judecătorul Vasile Elefterescu, care era – totuși – o personaliate în domeniul juridic, la acea vreme, Alexandina și Constantin Crângeanu s-au ales fără gard la drum (chit că era el din nuiele!); că despre o aliniere a străzilor (cum se invoca) nu prea putea fi vorba... Despre Alexandrina Angelescu (după căsătorie, Alexandrina Crângeanu), Lisăndrina cum îi spuneau apropiații și șerbăneștenii, am scris însă mai multe lucruri interesante în documentarul dedicat lui Popa Gică.

Cleopatra Dumitrescu a fost căsătorită cu învățătorul Mihai Dumitrescu cu care a avut cinci fete și un băiat, ea murind apoi de tânără, în urma unui avort 2. În fotografia ovală din Fig. 8 5, putem vedea pe cei șase copii ai Cleopatrei alături de alți câțiva copii din neamul lor, după cum urmează (de la stânga la dreapta): Constanța, Ecaterina (Tinica), Lucică, Eugenia (Geana, n. 1909 [8]) și, în fața ei, Aneta (Neti, fata cea mică), Matilda (lângă Aneta, în față) – moartă de tânără; apoi, în spatele Matildei, este Aneta Crângeanu (viitoarea preoteasă a lui Popa Gică, nepoata lui Popa Niță), iar „în dreapta, copiii familiei Drăghicescu, băiatul e tatăl Drăghiceștilor de azi [NA: Nicu Drăghicescu], iar Ea cred, dacă-mi amintesc bine, se numea, ori i se spunea Lolica, și-mi amintesc că venea pe la mama mea [NA: preoteasa Aneta] pe vremea când era copil, atâta  vreme cât i-a trăit mama, Madame Drăghicescu”, spunea, în urmă cu câțiva ani, prof. Ecaterina Oprișan, strănepoata lui Popa Niță 5. Fotografia aceasta, din câte îmi amintește fațada casei ce se întrezărește în spatele copiilor, pare a fi făcută în curtea casei lui Popa Niță, în dealul Miculeștilor, probabil că pe vremea când acesta încă mai era în viață.

În perioada 1918 – 1923, Cleopatra Dumitrescu a lucrat ca învățătoare suplinitoare la Școala Veche, din Șerbăneștii de Jos, iar – prin 1908 – activa ca maestră de lucru, tot la Școala Veche, după cum prevedeau normele didactice de la acea vreme, [27].

Fig. 9. Înv. Mihai Dumitrescu – cca 1924

Soțul său, învățătorul Mihai Dumitrescu (v. Fig. 9 [9]) era, de fel, din Sinești, jud. Olt, absolvise Școala Normală Carol I din Câmpulung Muscel (azi, Liceul pedagogic) [10] și, la Școala Veche din Șerbănești, ajunsese în 1908, pe locul rămas liber după moartea învățătorului Ion Leabu, [27]. Minte sclipitoare, în noiembrie 1910 el își lua deja definitivatul, ca învățător, la școala din Șerbănești, [8, p. 2]. Mihai Dumitrescu a fost apoi participant la primul război mondial, fiind chiar și prizonier al nemților [28, p. 95]. Începând cu 1 aprilie 1920, învățătorul Mihai N. Dumitrescu a fost „înaintat institutor pe loc”, prin decizie ministerială, urmare a examenului pe care îl susținuse și la care obținuse nota 8,44, [11, p. 7312]. În acea perioadă, tot el era și președintele Băncii populare Șerbănești-Domnești, [12, p. 7825]. Iar, în 1928, i se acorda gradul I, ca învățător, [21, p. 4]. A fost, totodată, director al Școlii Vechi până în 1932, când se transfera, la cerere, la Școala nr. 36 din București [28, p. 96], pentru a-și putea da copiii la școli, mai departe, așa cum își dorea. Așadar, învățătorul Mihai Dumitrescu, ginerele lui Popa Niță, a fost un intelectual de seamă în viața satului de atunci.

Fig. 10. Pascal Angelescu, circa 1923

Ecaterina Popovici (1897–1976) a fost căsătorită cu învățătorul Petre Popovici, fratele cel mare al cărturarului Dumitru Popovici. Au  avut împreună șase copii, toți băieți: Mihai (zis Mișu), Constantin, Eugen, Sergiu, Eugenia și Mircea, zis Marcel 2. Familia lor nășise copiii lui Popa Gică și, având atâția băieți – potrivit celor mărturisite de fiul acesteia, Mișu –, Ecaterina – mama lor, «le-a zis odată: „Cel mai fericit dintre voi va fi Sergiu, că are trei fete!”» Și fina ei, Ecaterina Oprișan, spunea concluziv, după moartea lui Sergiu Popovici, că „cu adevărat, așa e” [11]. După ce, în 1932, învățătorul Petre Popovici se transfera la București, la Școala nr. 36, pentru a-și putea ține copiii în școală, la liceu și facultate – așa cum făcuse și cumnatul său, învățătorul Mihai Dumitrescu –, Ecaterina Popovici devenea un fel de administrator al averii moștenite. Că aveau ceva pământ Popovicii și, prin 1936, ea își luase și o mașină de treierat, [28, p. 42]. Dar, despre Ecaterina Popovici și despre familia ei sper să pot scrie, cândva, ceva mai mult, atunci când voi cuteza să demarez (barem!), documentarul despre Neamul Popovicilor din Șerbănești. Iar, când am scris documentarul despre Dumitru Popovici, am relatat deja câte ceva și despre fratele său, învățătorul Petrică Popovici.

Pascal Angelescu (zis Păscălel [12]) era absolvent al Gimnaziului „Radu Greceanu” din Slatina, promoția 1909, [20, p. 2]. În 1912, el promova examenul al II-lea al Facultății de drept din București [19, p. 6], iar, în 1913, promova examenul al III-lea, devenind licențiat în drept [16, p. 4], după care a ajuns judecător (probabil la Judecătoria de la Negreni), pentru că „s-a căsătorit și locuia în comuna Bircii” 12, acum sat aparținând de orașul Scornicești. Pascal Angelescu (v. Fig. 10 5) „a murit însă de tânăr, după ce s-a îmbolnăvit de tuberculoză” 12. Povestea vieții lui Păscălel este una deosebit de tristă: „...după ce s-a căsătorit cu Tincuța din Bircii, ea era bolnavă de oftică (TBC), i-a dat boala [și] lui, [apoi] el a murit primul, iar ea pe urmă” [13]. Așa s-a stins, în floarea tinereții, familia lui Pascal Angelescu, c-așa era medicina – neputincioasă – pe vremea aceea, față de multe boli... Se putea muri din orice, dar TBC-ul era nemilos.

Fig. 11. O parte dintre membrii familiei lui Popa Niță – cca 1925

Matilda Angelescu (i se spunea Matildica) era cea mai mică dintre copiii preotului Angelescu, a fost necăsătorită și „a rămas în casa părintească a preotului Ioan Angelescu și a soției lui Elena” 2, unde a locuit singură până la moarte. Îngrijită fiind, la anii bătrâneții, de familia lui Dumtru (?) Rotaru (Dede a-lu’ Mitică al Leanii), acesta împreună cu soția sa, Ioana, au rămas, în cele din urmă, stăpâni pe casa și grădina ce aparținuseră lui Popa Niță 5. Pe Matildica, bătrână fiind, prin anii ’70, încă o mai vizita – din când în când – nepoata ei, preoteasa Aneta, care venind din Măgură, pentru a-și scurta drumul, de la podul de la Nae a-lu’ Grigoraș, o lua pe poteca miculeștenilor, de pe malul drept al Dorofeiului. Că această potecă veșnică, pe atunci, trecea prin fundul grădinii lui Popa Niță, o grădină „cu nuci mulți și alți pomi fructiferi” 5. Acolo, în dealul Miculeștilor, Popa Niță avea un loc de casă destul de mare, pentru că, în cele din urmă, pe „terenul acela și-au făcut case cei doi băieți ai lui Dede, pe lângă cea în care locuiesc Dede și Ioana, care e de fel de la Sus” 5.

Slujitor al altarului la Parohia Șerbăneștii de Jos. În 1909, preotul Ioan Angelescu era parohul Bisericii din Dealul Papii, unde fusese numit preot pe 10 mai 1880, și îl avea ca ajutor (supranumerar) pe preotul ceva mai în vârstă, Constantin Șerbănescu, care, la rândul său, fusese numit la această biserică pe 1 iulie 1852, [2, p. 304]. Parohia sa avea, la acea vreme, „familii 300, suflete 1560”, [2, p. 304]. Adică o familie era constituită din peste cinci persoane; copii mulți, câte cinci-șase la fiecare familie...

În perioada 1910 – 1920, cel puțin, preotul Ioan Angelescu de la parohia Șerbăneștii de Jos era unul dintre preoții „cu drept de vot la alegerile de membri în consistoriul superior bisericesc din județul Olt”, [10, p. 12117] [15, p. 12176] [14, p. 5330]. Asta însemna că el avea și un rol activ în viața administrativă a bisericii, la nivel de județ, nu doar în viața liturgică și pastorală a comunei.

În fotografia de grup din Fig. 11 5, îl putem vedea pe Popa Niță, în dreapta, alături de mai mulți membri ai neamului său. În fața preotului se află preoteasa Elena Angelescu (Leana), soția sa, iar mâna sa dreaptă este pusă pe umărul învățătorului Petre Popovici (așezat pe scaun, cu unul dintre copiii săi în brațe). Iar, în stânga, sus, cu vioara, era învățătorul Mihai Dumitrescu 5, ginerele lui Popa Niță, ca și Petrică Popovici, de altfel. Că, pe vremea aceea, învățătorii trebuiau să știe să cânte, obligatoriu, la un instrument... În stânga, jos, este Alexandrina, fiica lui Popa Niță, iar în spate, cu mâna pe umărul ei, este Aneta [14], fiica acesteia și nepoata lui Popa Niță, viitoare preoteasă, după căsătoria cu preotul Gheorghe C. Popescu (zis Popa Gică). În dreapta învățătorului Petrică Popovici, ar trebui să fie soția sa, Ecaterina, tot fată a lui Popa Niță, avându-l în brațe, în scutec, pe unul dintre băieții lor, abia născut; și, în fața sa – între preoteasa Elena și Alexandrina –, un al treilea fecior al Popovicilor, ceva mai mare.

Într-o pisanie rămasă în manuscris de la preotul Gheorghe C. Popescu – după a doua reparație majoră făcută Bisericii din Dealul Papii prin strădania sa, în perioada 1974-1980 –, se amintește, printre altele, și de o altă reparație de amploare făcută acestui lăcaș, „în anul 1923, prin stăruința preotului Ioan Angelescu și a Consiliului parohial, în frunte cu Anastase Sardescu”, [34]. Era un ultim efort mobilizator pe care Popa Niță îl făcea, înainte ca moartea să îl răpună... Iar Anastase Sardescu era bunicul meu dinspre mamă și avea să moară și el destul de tânăr, că eu n-am mai apucat să-l cunosc.

Învățător la Școala Veche. În perioada 1910 –1918, când fiinca sa, Cleopatra Dumitrescu, activa ca învățătoare la Școala Veche, preotul Ioan Angelescu a suplinit adesea activitatea acesteia, având în vedere faptul că ea a avut șase copii și era nevoie, destul de des, să rămână acasă pentru a-i îngriji. De fapt, așa cum rezultă din monografia învățătorilor Ghimișescu (Paula și Petre, soț și soție), titularul postului era chiar preotul Ioan Angelescu, care avea o pregătire adecvată, în timp ce fiica sa, Cleopatra, era cea care îl suplinea, ea neavând o calificare pe măsură, [27, p. 70]: „Acest post [NA: deținut de Popa Niță, în 1912] este suplinit apoi cu mici întreruperi până la 1 Noiembrie 1918 de Cleopatra M. Dumitrescu”, spuneau aceștia.

Victimă nevinovată a răscoalei din 1907. Într-o lucrare destul de recentă, referitoare la „cei mai importanți clerici din vechile județe Olt și Romanați care au participat la luptele naționale și sociale ale românilor”, se spune că „Deși nu a fost implicat direct în evenimentele din anul 1907, părintele Ion Angelescu a fost arestat de autoritățile județului Olt și trimis la penitenciarul din Slatina, deoarece a refuzat să participe la o adunare organizată cu scopul de a-i liniști pe țăranii răsculați. Eliberat, a fost arestat din nou, în urma declarației arendașului din comuna sa natală, referitoare la faptul că este simpatizantul răscoalei țărănești, fiind amenințat cu împușcarea.”, [25, pp. 70-71]. Să vedem însă, pe bază de documente și de mărturii, cam cum au stat, de fapt, lucrurile…

Pe 12 martie 1907 izbucnise răscoala, mai întâi la Crâmpoia, după care, în aceeași zi, s-a întins și la Șerbănești, dându-se foc la averea moșierilor. Despre cum a izbucnit răscoala și despre cine și cum i-a instigat pe țăranii șerbăneșteni, am scris în documentarul Răscoala din 1907 și voi mai scrie poate, că sunt încă multe de spus.

Pe 16 martie 1907, într-o zi de vineri, învățătorul Ion Leabu, de la Școala Veche, consemna în „jurnalul său de campanie” că, [24, pp. 386-387]: „Astăzi, asemenea am dat tot concursul autorităţilor, am pus să se tragă clopotele şi să se vestească tot satul, bărbaţi și femei, să vie la sfînta biserică. Preotul paroh I. Angelescu a lipsit şi a refuzat să se îmbrace în odăjdii. Preotul Constantin Șerbănescu, socrul meu, în vîrstă de 86 ani [NA: corect, 83 ani], s'a îmbrăcat în sfintele odăjdii, a luat crucea și evanghelia, a făcut o mică slujbă, a citit evanghelia relativă la turburări şi apoi a ţinut o mică cuvîntare potrivită împrejurărilor, după care a dat citire ordinului domnului revizor școlar, ordinului domnului director al Casei Centrale, a manifestului Înaltului Guvern, manifestul înaltului cler, făcîndu-le în detail toate explicațiunile cuvenite spre înțelegerea deplină a tuturor, în asistența tuturor autorităților locale și ale consiliului băncilor populare şi a sătenilor bătrîni.

Apoi le-am ţinut un lung discurs și i-am înfricoșat, arătîndu-le urmările grozăviilor anarhice făptuite. I-am povățuit a fi supuşi autorităţilor și legilor ţării, a rămînea pașnici şi liniștiți şi a-şi relua fiecare firul ocupațiunelor sale. Acelaş lucru am făcut la biserica Comunei Serbăneștii-de-sus, unde am chemat și pe sătenii cătunului Jarcaleții și la biserica cătunului Buta, unde sătenii veniseră cu cărămizi să dea după mine. M'am răstit, cu mîna pe revolver, la cîțiva şi nu mi-au făcut nimic. Și în aceste cătune am fost asistat, de preot şi de autorităţile comunale, care mi-au dat tot concursul.“

Într-o evocare a răscoalei din 1907 făcută de revista „Luceafărul”, în 1977, se spunea însă – cu referire la cele relatate de învățătorul Leabu –, că [31, p. 5]: „Socru-său [preotul Constantin Șerbănescu] n-a vrut nici el să iasă din casă, abia când l-a văzut că scoate pistolul s-a albit şi-a făcut cruce şi n-a mai zis nimica. Nu era vina lui că a trebuit să-l ameninţe... Ce să-i faci dacă n-a înţeles singur că e vorba de viitorul familiei lor?” Eu parcă tind să cred, totuși, că acest ultim episod este – mai degrabă – o născocire gazetărească, neexistând dovezi în acest sens. Dar atitudinea autoritară a lui Leabu, care se apăra și amenința, deopotrivă, cu revolverul în mână, parcă îndeamnă la asemenea născociri (oare?!).

A doua zi, sâmbătă – 17 martie 1907, potrivit celor reclamate Ministrului Justiției, de preotul Ioan Angelescu și de comerciantul șerbăneștean Dumitru Stănculescu („fostul arendaș din cătunul Buta” [29, pp. 387-388]), se întâmpla următorul trist episod: „La 17 Martie am fost ridicaţi de la domiciliu împreună cu 11 ţărani şi excortați de la Șerbănești-Olt, la Caracal, de către d. Căpitan Teodorescu din regimentul 2 Călărași, care ne-a torturat teribil; şi aduși la Slatina, toţi am fost puşi în libertate de către d. Procuror, deoarece nu s’a constatat nici o culpabilitate contra noastră relativă la răscoale. Azi [NA: 30 martie 1907], d. Căpitan Teodorescu, detașat cu escadronul la Slatina, din nou a pornit să ne aresteze, și aceasta provine numai din motivul că d-sa fiind ginerele d-lui Pelopolas [NA: corect, Paulopoulos], arendașul moşiei Șerbănești, voeşte, după stăruința socrului său, să răsbune pe nedrept, amenințîndu-ne că ne împușcă. Rugăm binevoiți a ordona Parchetului Olt liberarea noastră definitivă, întrucît nu avem absolut nici o cunoștință și este păcat să suferim atîtea miserii, mai cu seamă că noi am fost chiar victima răsculaților.” În ce mod îi afectaseră răsculații pe cei doi petiționari șerbăneșteni, nu prea am reușit să înțeleg, dar cred că știau ei ce spun... Cert e că Popa Niță, prin gestul său de a nu da ascultare învățătorului Leabu și a merge la biserică să predice sătenilor despre ceva dumnezeiesc, care să-i sperie sau să-i îmbuneze, provenea tocmai din faptul că nu voia să se implice în niciun fel în răscoala țăranilor. De ce i-a fost frică însă, n-a scăpat!

Întâmplător, în acea zi de 17 martie 1907, învățătorul Ion Leabu fusese convocat la Slatina de către noul prefect conservator Constantin D. Anghel, care doar ce îl înlocuise pe Constantin Manu, cu scopul de „a ne consfătui asupra situației nenorocite a țărei, a stabili responsabilitățile și a ni se da consilii potrivite pentru stabilirea liniştei şi ordinei legale”, [29, pp. 387-388]. Că trebuie știut, învățătorul Leabu era implicat profund în politica vremii; el se declara independent, dar era susținut de Partidul Conservator aflat la putere atunci. Și – ce să vezi? –, în timpul acesta, când Ion M. Leabu era plecat din comună, a sosit căpitanul Teodorescu „cu un excadron de călăraşi din Caracal, care în urma cercetărilor făcute a făcut mai multe arestări, între care un preot şi fostul arendaş din cătunul Buta” [29, pp. 387-388]. Era vorba, evident, de preotul Ioan Angelescu și de fostul arendaș Dumitru Stănculescu, ale căror nume Leabu nu le consemna însă, ca și când nu se merita sau nu le-ar fi cunoscut...

La o zi după cele întâmplate, duminică – 18 martie 1907, pe prima pagină a ziarului „Universul”, corespondentul acestuia din Caracal anunța, într-un mod deosebit de alarmant, că, [18, p. 1]: „Azi, d. căpitan Theodorescu din cavalerie, trimis în Olt spre a reprima răscoala din Șerbănești, care amenința să treacă și în Romanați, s’a întors aducând arestați pe preotul Ion Anghelescu, Dumitru Stănculescu, un periculos criminal, Florea Ene Tomulescu, Dumitru Comănescu, Mitrică Anghel Constantin, Const. Comănescu, Ilie Stanca Văduva, Radu Iancu, Dumitru Dorandoc, Marin Turlea și Marin Scarlat, toți din comune vecine cu Șerbănești. Aceștia sunt cei mai periculoși instigatori cari au cutreerat județul, făcând faptele cele mai grozave.” Preotul în cauză era, de fapt, Ioan Angelescu, nu Ion Anghelescu... Dar ce făcuse, totuși, Popa Niță, de ajunsese acolo? Ce fapte groaznice făcuseră acești oameni? Și cum de deveniseră toți acești șerbăneșteni, deodată, „cei mai periculoși instigatori”, criminali, ba chiar ajunseseră să  cutreiere tot județul?! Toate acestea erau, de fapt, minciuni gazetărești evidente, greu de iertat și de înțeles vreodată...

În ce-l privește pe Popa Niță, în primul rând (între noi fie vorba!), era clar că o învinuire îi venea de la faptul că nu dăduse curs solicitării învățătorului Ion Leabu, de a veni la biserică – atunci când a cerut el, pe 16 martie 1907 – ca să vorbească cu oamenii, să-i îmblânzească sau (mai degrabă!) să-i sperie, să nu mai dea foc conacelor, că-i vede și-i va pedepsi Dumnezeu... Dar, până la urmă, cine era învățătorul Ion Leabu să-i comande parohului, care avea alte subordonări pe linie ierarhică?! Nu era nici măcar primarul comunei... În schimb, Leabu era epitropul (administratorul) bisericii din Dealul Papii, adică subordonatul lui Popa Niță și omul cu care, probabil, adesea avea ceva divergențe. Cu toate acestea, Popa Niță se pare că nu l-a acuzat cu nimic, nicioadtă, pe învățătorul Ion Leabu, atâta timp cât celor din familia sa le-a rămas în minte doar episodul, deloc relevant, al arestării sale, în seara zilei de 17 martie 1907: „El fusese să împărtășească un bolnav, și se întorcea acasă. Jardarmii umblau prin sat și, văzându-l pe preot circulând, au zis că el este organizatorul răscoalei din Șerbănești”. Pentru că „în general, țăranii se luau după cei cu mai multă carte, iar el era preotul comunei” 12. Iar în perioada aceea, când a fost arestat, erau restricții să mai umbli seara pe drum, după o anumită oră; că cine știe ce puneai la cale...

Pe 20 martie 1907, corespondentul din Slatina al ziarului „Adevărul” anunța, ca știre de dezinformare (destul de aiurea!), că: „Astăzi au sosit din Caracal 13 capi de revoltă, cari se refugiaseră acolo din comuna Șerbănești. Printre ei se află preotul și primarul acelei comune.”, [17, p. 2]. Auzi știre, cică se refugiaseră la Caracal, luați pe sus fiind și împinși de la spate de căpitanul Teodorescu... Săracii șerbăneșteni! Și de unde o scoseseră cu primarul, când de fapt era vorba de fostul arendaș de la Buta (al lui Hagi Pantelie și Ion Dacian), Dumitru Stănculescu?! Oricum, cert e că pe 20 martie 1907, Popa Niță ajungea la Slatina, pe jos și mânat din urmă de același căpitan Teodorescu – ginerele arendașului de la Șerbănești, acolo urmând a fi audiat și judecat.

Peste nicio săptămână, pe 26 martie 1907, protoiereul Jean J. Marinescu de la Protoieria județului Olt informa Episcopia de Argeș, de care aparținea, că, [32, pp. 271-272]: „Cu ocaziunea mişcărilor ţărăneşti din acest judeţ fiind bănuiţi ca instigatori cucernicii preoţi: Carp Popescu din parohia Tituleştii, Ioan Anghelescu din parohia Şerbăneştii de Jos şi Ioan Pretorian din parohia Tesluiu au fost arestaţi la comunele respective şi transportaţi sub escortă la arestul din Slatina. Aci însă, luîndu-li-se interogatoriu de d. Procuror local, la Carp Popescu fiind şi eu <de> faţă s-a constatat nevinovăţia lor, fapt pentru care au fost puşi în libertate.” Și, câteva luni mai târziu, tot el, într-un alt raport ce i se cerea de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, venea și cu o lămurire asupra acestei stări de fapt [32, pp. 326-327]: „Dacă aceşti preoţi au fost arestaţi şi denunţaţi ca instigatori, apoi aceasta se datoreşte nu adevărului, ci urelor personale din localitate care tocmai găsiseră timpul oportun a-şi avea satisfacţiunea cea mult dorită.” Și asta cam așa era, văzând cam cum au stat lucrurile la Șerbănești...

Dar pe 6 aprilie 1907, Prefectura Olt era sesizată de către Direcția Generală de Poliție a Ministerului de Interne ca să cerceteze petiția adresată lor de arendașul Sterie Paulopoulos, petiție „în care se arată ca instigatori ai răscoalelor preotul Niţă Anghelescu şi D. Stănculescu”. Așadar, acesta nu se lăsa învins, în convingerile sale! Iar solicitarea ministerului în cauză era să se facă „cercetări şi a ne da informaţiuni complete şi amănunţite asupra celor două persoane denunțate, înapoind totdeodată şi petiţiunea”, [32, p. 285]. Iar prefectul dispunea, normal, cercetarea... Guvernul conservator căzuse și liberalii veniseră din nou la putere.

Ca răspuns, pe 11 aprilie 1907, prefectul de Olt informa Ministerul de Interne și Ministerul de Război asupra unor „cazuri grave” din județul său, petrecute în timpul răscoalelor, printre care și cazul de la Șerbănești, cu referire însă la abuzurile căpitanului Teodorescu. El spunea că, [32, pp. 286-287]: „Un al doilea fapt ce voi să vă semnalez şi care urmează <de> asemenea a fi reprimat privitor la căpit<anul> Teodorescu, din regimentul 2 Călăraşi Caracal. Domnia sa a intrat în judeţul nostru împreună cu un număr de călăraşi de sub comanda sa, s-a transportat în comuna Şerbăneşti, unde fără să aibă autorizaţia parchetului, nici vreun ordin de la comandantul forţelor din judeţul nostru, a procedat la arestarea mai multor locuitori. De aici, i-a transportat la Caracal, de unde apoi i-a înaintat la Slatina cu excortă într-o stare de plîns.

Oamenii erau nevinovaţi, deoarece parchetul după cercetare i-a pus imediat în libertate. Faptul domnului căpitan n-are altă explicaţie decît că probabil domnia sa a voit să satisfacă anemozităţi<le> administratorilor moşiei socrului domniei sale Domnul Poulopulo [= Paulopol] arendaş devastat din comuna Şerbăneşti.” Armata făcea ordine de capul ei...

La fel, pe 4 iulie 1907, episcopul Eparhiei Argeș informa și el, pe ministrul cultelor, care-i ceruse să prezinte un raport privind modul de comportare a preoților în timpul răscoalele țărănești, că [32, pp. 312-313]: „Preoții: Ioan Predescu, supranumerar în parohia Băseni, comuna Băseni-Stărei; Ioan Seboianu, supranumerar în parohia Seboeni şi Ştefan Rudeanu, supranumerar în parohia Şuici, judeţul Argeş; de asemenea Ion Anghelescu, paroh în parohia Şerbăneşti de Jos şi Ioan Pretorian, supranumerar în parohia Tesluiu, ambele în judeţul Olt, au fost arestaţi ca instigatori, în urmă însă au fost puşi în libertate, dovedindu-se nevinovăţia lor.” Cel puțin, justiția părea că-și face treaba! Armata însă cu cine era?!...

Fig. 12. Mormântul preotului Ioan Angelescu – foto 24 septembrie 2015

Pe la începutul lui februarie 1967, când se evocau jubiliar – la îndemnul interesat al partidului –, răscoalele din 1907, la Șerbănești avea loc, în fața Școlii Noi, dezvelirea unei plăci comemorative în amintirea țăranilor răsculați. Am fost și eu prezent la acel eveniment, că ne aduseseră acolo învățătorii și profesorii. Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci, decât că era noroi cât cuprinde și ne călcam în picioare, de înghesuială ce se făcuse, ca să auzim spusele lui „moș Marin Micu”, care avea 83 ani atunci și era veteran al răscoalei din Șerbănești. Presa a fost și ea prezentă și a consemnat spusele lui, [35, p. 8]: „Autoritățile i-au prins și i-au bătut pe Iancu Ciobanu, pe Radu Militaru, pe părintele Niță, că se amestecase și el, și pe alții pe care i-am uitat și care au murit de mult, poate și din bătaia de atunci. Și pe mine m-au bătut și m-au închis 6 luni la Slatina.” Așadar, după 60 de ani de la acele evenimente nefericite, lui moș Marin Micu îi rămăsese în minte doar că părintele Niță „se amestecase și el” în acea răscoală. Nu știa cum „se ametecase”, dar își amintea că fusese „prins” și „bătut”...

S-ar putea crede, totuși, că bănuiala arendașului grec provenea de la faptul că, înainte de a izbucni răscoala, pe seama nelegiuirilor făcute de acesta, țăranii șerbăneșteni făcuseră mai multe jalbe către autoritățile vremii, [32]. Și, cum țăranii nu prea erau știutori de carte, la acea vreme, ei păreau a fi fost îndrumați și ajutați de cineva mai școlit ca să facă aceste petiții. Și, evident, că Popa Niță da de bănuit a fi cel mai în măsură să facă acest lucru, pentru sătenii lui... E greu de crezut, totuși, că preotul Ioan Angelescu, ar fi declanșat și animat, în acest fel, acea stare de învrăjbire.

Simpatizant al țărăniștilor? Preotul Ioan Angelescu poate fi bănuit însă că, după tot ce pățise și pătimise în timpul răscoalei din 1907, ar fi devenit un simpatizant al Partidului Național Țărănesc. Fără a se ști prea multe detalii în acest sens, să nu uităm, totuși, că liderul țărănist de Olt, Dumitru Căpățâneanu, prin 1934 – pe când era deputat de Olt, povestea că mișcarea țărănistă de Olt a luat ființă pe 8 noiembrie 1918 „în casa lui Vasile Angelescu din str. Oboreni [NA: corect, str. Obrocari] 6, Slatina-Olt”, unde s-au adunat „76 de învăţători, preoţi, săteni fruntaşi”, [26, p. 3]. Iar fiul lui Popa Niță, Vasile Angelescu, am văzut că ajunsese, conjunctural, primar și ajutor de primar al orașului Slatina, ca țărănist... De aceea, parcă aș îndrăzni să cred că, printre preoții prezenți, în 1918, în casa de la Slatina a lui Vasile Angelescu, s-a flat și Popa Niță, că doar era vorba despre fiul său și voia – ca orice părinte –, să îl susțină, cumva...

Moartea. Potrivit învățătorilor Ghimișescu Petre și Paula (soț și soție), preotul Ioan Angelescu a păstorit la biserica din Dealul Papii „pînă în anul morții 1927”, [27, p. 86]. Mormântul său se află lângă ușa exterioară a altarului, pe latura sudică a bisericii de la Jos (v. Fig. 12, [AI]), acolo unde a slujit întreaga viață. Când a murit, avea doar 69 ani. Se pare că chinurile prin care trecuse, pe nedrept, în 1907, îi grăbiseră sfârșitul.

Concluzii. Preotul Ioan Angelescu (zis Popa Niță) a fost, pentru șerbăneșteni, martirul unor vremuri triste și nelegiuite. El pare să fi fost, deopotrivă, atât victima unor răzbunări venite din partea învățătorului Ion Leabu, cât și a bănuielilor nefondate ale arendașului grec, Sterie Paulopoulos, al moșiei  Șerbănești-Domnești.

Prin Popa Niță, om simplu și fără prea mari ambiții, încrengătura elitelor șerbăneștene și-a continuat, totuși, în mod tradițional, evoluția. Astfel, cu neamul său s-au interferat nume cu rezonanță locală puternică, precum Popovici, Popescu, Dumitrescu și Drăghicescu. Dar, totodată, prin cei doi feciori ai săi, a încercat să evadeze din mediul sătesc, care pe el îl dusese în pragul umilinței și al deznădejdii.

Odată cu moartea Matildei Angelescu, rădăcinile neamului lui Popa Anghel și-ale lui Popa Niță dispăreau din Șerbănești – ca nume, cel puțin –, dar ceva încrengături de rudenie au mai rămas încă verzi, cu siguranță, acolo, în dealul Miculeștilor.

[1] * * * – Șerbănești. Google Maps, aprilie 2023, https://www.google.com/maps/place/Șerbănești, accesare 26 iunie 2025.

[2] OPRIȘAN, Ecaterina – Corespondență. E-mail, București, 7 iulie 2020.

[3] POPESCU, Călin – Corespondență. E-mail, Pitești, 6 octombrie 2020.

[4] SÎRGHIE, Elena – În spatele zidurilor. Linia Întâi, Slatina, 11 septembrie 2013, https://linia1.ro/in-spatele-zidurilor-4/, accesare 8 iunie 2025.

[5] OPRIȘAN, Ecaterina – Fotografii. E-mail, București, 3 decembrie 2020.

[6] * * * – Slatina. Google Maps, https://www.google.com/maps/place/Slatina, accesare 12 iunie 2025.

[7] PETRE, Emil – Profil. Facebook, https://www.facebook.com/emil.petre.775/about_work_and_education, accesare 17 iunie 2025.

[8] OPRIȘAN, Ecaterina – Îndreptări. E-mail, 4 octombrie 2020, Valea Mărului, Argeș.

[9] OPRIȘAN, Ecaterina – Corespondență. E-mail, București, 9 octombrie 2020.

[10] OPRIȘAN, Ecaterina – Familia înv. M. Dumitrescu. E-mail, București, 11 septembrie 2020.

[11] OPRIȘAN, Ecaterina – Popa Gică. E-mail, București, 8 octombrie 2020.

[12] POPESCU, Călin – Corespondență. E-mail, Pitești, 6 septembrie 2020.

[13] OPRIȘAN, Ecaterina – Moartea fraților și copiii lui Popa Niță. E-mail, București, 11 septembrie 2020.

[14] OPRIȘAN, Ecaterina – Corespondență. WhatsApp, București, 9 noiembrie 2020.

Accesați fișierul în format pdf: