Ioan E. Momiceanu

Mă tot gândeam, până mai anul trecut, dacă Ioan E. Momiceanu este un personaj suficient de relevant pentru istoria comunei Șerbănești sau este doar o nălucire de-a mea stârnită așa, într-o doară, de valul amintirilor încă nestinse... Copil fiind, îi auzeam, adesea, vorbind, pe părinții mei și pe alți săteni mai în vârstă, despre un anume Momiceanu, ca despre o nălucă ispititoare ce bântuise, timp de ani buni, peste hotarele Momicenilor. De ce și de unde această percepție a mea? Vom găsi, cu siguranță, în cele ce urmează, răspunsurile potrivite la aceste întrebări și, mai cu seamă, vom înțelege, cred eu, că Momiceanu a însemnat, pentru Șerbănești, mult mai mult decât ceea ce auzisem eu cândva...

Locul și data nașterii. Ioan E. Momiceanu s-a născut la Giurgiu, probabil în anul 1845, judecând după faptul că în 1863 el era deja major, preluând, ca moștenire din partea tatălui său, o parte din moșia Momiceni ²⁰⁾. Numele său de botez, se pare, că a fost acela de Iancu E. Momiceanu și Iancu i se zicea și de către familie și cunoscuți. Totuși, după moartea tatălui său, el își atribuie, oficial, numele de Ioan E. Momiceanu, preluând, după cum se poate lesne observa, numele de Ioan de la numele de familie al tatălui său, care se numea Eustatie Ioan, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Părinții. Ioan E. Momiceanu era fiul negustorului Eustatie Ioan, zis și Statie Ioan Nuțu, iar inițiala E, pe care și-o atribuia, cu sfințenie, întotdeauna, ne spune că numele corect al tatălui său era, totuși, Eustatie (nu Statie) iar Nuțu era, probabil, un nou cognomen pe care, între timp, acesta și-l asumase, așa cum, își numise Momiceanu pe toți fiii săi (de la moșia Momiceni, ce-i aparținea, totuși, doar în parte, după cum vom vedea!) ²⁶⁾.

Tatăl lui Ioan E. Momiceanu se numea, așadar, Eustatie Ioan (uneori, numit și State Ion) și era macedonean din ”Ianina de Epir a Turciei” [1]⁾, judecând după neamurile ce le avea la Buta, negustor ce se stabilise la Giurgiu în jurul anului 1830. Era vremea când ”mulți din epiroți obișnuiau a lua drumul spre Țările Românești, unde se și așezau, atrași de bogății și câștiguri, cât și de farmecile dulci ale femeilor” [2]⁾. În 1837, el a fost ales deputat al acestui oraș iar pe 16 octombrie 1844, prin decret al domnitorului Gheorghe Bibescu, era numit, pentru un an, președinte (primar) al Magistratului din Giurgiu [3]^{) 12)} [4]⁾. La acea dată, când devenea deputat, el se căsătorise deja cu Zinca Chiru, avându-se în vedere că pe 3 februarie 1843, Kiru Toma (alias Toma Hagi Chiru), socrul lui Eustatie Ioan, legaliza foaia de zestre a Zincăi. El a avut ceva afaceri împreună cu socrul său dar pe 27 decembrie 1848 ieșea din această tovărășie ²⁰⁾. Socrul său era, de asemenea, un om important al orașului Giurgiu. În semn de aleasă recunoștință, pe la 1900, una dintre străzile importante din Giurgiu îi purta numele lui Hagi Chiru [5]⁾. Pe 28 septembrie 1856, State Ioan era în posesia unei părți din moșia Momiceni, alături de Gheorghe Caracostea și Vasilichi Ion Bălan ²⁰⁾ [6]⁾ iar, în 1860, el era, de asemenea, unul dintre proprietarii moșiei Momiceni, alături de aceiași macedoneni Gheorghe Caracostea și Enache Bălan [7]⁾ (zis și Vasilichi Ion Bălan), toți fiind de-un neam, numele de Bălan, Ioan și Caracostea, fiind purtat, după cum se știe, în diferite perioade și conjuncturi, de către mai toți boierii din neamul lui Caracostea [8]⁾. Despre Enache Bălan știm, de pildă, că era văr primar cu State Ioan și că domicilia la Buta, în timp ce Gheorghe Caracostea își avea sediul la Tâmpeni (actual, Movileni). În 1861, consulatul britanic declara că State Ioan nu a fost niciodată sub protecția sa, ceea ce înseamnă că i se aduseseră ceva acuzații în legătură cu afacerile sale ²⁰⁾. Înainte de 1863, după moartea lui Hristor și Constantin Gheorghiu, Eustatie cumpărase împreună cu vărul său, Enache Bălan, și partea de moștenire ce revenea altor verișori de-ai lor, conform unei conjuncturi succesorale favorabile [9]⁾. În anul următor, în 1864, Eustatie Bălan făcea procură lui Iancu Momiceanu, fiul său, legalizată de Poliția orașului Giurgiu, pentru a-l reprezenta în instanță, deși prin 1863, când abia împlinise 18 ani, Momiceanu se judeca (chipurile!) cu tatăl său pe motive succesorale [10]⁾. Eustatie Ioan a murit, probabil, cu câteva zile mai înainte de 18 mai 1867, când i se sigilau bunurile personale în vederea efectuării partajului succesoral [11]⁾.

Mama naturală a lui Ioan E. Momiceanu se numea, așa cum am văzut, Zinca și era fata lui Kiru Toma, cunoscut și sub numele de Toma Hagi Chiru, negustor vestit, deputat și arendaș al Domeniului Giurgiului. El deținea, în jurul pieții mari din Giurgiu, fostul hotel ”Dacia”, devenit, mai apoi, ”hanul Țăranu” ^{3) 12)}. Jumătate din acest han avea să îi revină Zincăi, în 1843, ca zestre din partea tatălui său ¹²⁾. Ea a murit însă destul de tânără, înainte de 12 august 1852, lăsând în urma sa doi copii minori, pe Sevastița și pe Iancu [12]⁾. Spun că a murit înainte de această dată deoarece atunci se pronuța, definitiv, Tribunalul din Vlașca asupra plângerii înregistrate de pitarul Sotir Chiru, care era, se pare, fratele Sevastiței, și care solicita ca să nu i se mai îngăduie lui State Ioan ”a însuși rămasurile ne mișcătoare de la soția sa Zinca” ¹²⁾. Adică, să i se retragă toată zestrea fostei sale soții și să se întoarcă la moștenitorii de drept ai acesteia. Tribunalul însă, după recursul făcut de Eustatie Ioan, a admis că acesta era ”Epitrop legal al orfanilor rămași de la soția sa Zinca” și, ca urmare, ”Epitropul este el singur responsabil când ar veni în paguba ne-vârstnicului”. Cu alte cuvinte, în calitatea sa de tutore al celor doi copii (Iancu și Sevastița), încă minori, Eustatie Ioan era singurul în măsură să le administreze averea ce le revenea ca moștenire... În 1857, același Sotir Chiru se mai judeca încă cu Eustatie Ioan, tatăl lui Momiceanu, pentru ”nișca daraveri de tovărășie” ²⁰⁾. După care, relația cu neamurile fostei sale soții s-a stins pentru totdeauna...

Mama adoptivă a lui Ioan Momiceanu se numea Maria (în familie, i se spunea Marica sau Marghioala) și era cea de-a doua soție a lui Eustatie Ioan, cu care se căsătorise după moartea primei sale soții, Zinca, mama naturală a lui Momiceanu. Bazându-ne pe faptul că, în 1855, se născuse Scarlat Momiceanu, fratele după tată al lui Ioan Momiceanu, căsătoria Maricăi cu State Ioan a avut loc în jurul anului 1854, deși abia pe 24 aprilie 1857 era legalizată foaia dotală a Marghioalei de către Tribunalul comercial din Brăila, semn că aceasta ar fi provenit de prin acele părți ²⁰⁾.

Frații. Așa cum aminteam, în treacăt, și ceva mai sus, Ioan E. Momiceanu a mai avut o soră (după mamă și după tată), care se numea Sevastița, și un frate (după tată), pe care-l chema Scarlat.

Sevastița era născută în 1844 și pe 23 august 1861, când ea avea doar vreo 17 ani, tatăl State Ioan (alias Eustatie/Eustație Ioan) se adresa Tribunalului Vlașca pentru a-i legaliza foaia de zestre a fiicei sale, stăruind, în acest fel ”ca în urma morți consoartei sale Zinca să dirije și să reguleze poziția în societate a ne vărsnicilor rămași” ¹²⁾. După căsătoria ei cu Polizu Chirculescu, ea avea să se numească Svesta Polizu Chirculescu; Svesta, probabil de la Sevastița. Din păcate, aceasta avea să moară pe 5 aprilie 1870, când avea doar 26 de ani [13]⁾. Soțul său, Polizu Chirculescu, murise și el înainte de moartea Sevastiței ¹³⁾.

Scarlat era frate cu Ioan Momiceanu, după cum spuneam și mai sus, doar după tată și era născut în 1855 ²⁰⁾. Ca și fratele său mai mare, Ioan sau Iancu (cum i se spunea în părțile locului), Scarlat își asumase cognomenul de Momiceanu, sperând și el, de bună seamă, să-și facă o afacere prosperă pe partea din moșia Momiceni ce o moștenea de la tatăl său. În ianuarie 1883, el se căsătorea cu domnișoara Maria P. Nancovici, ambii având domiciliul în București, ocupația sa declarată fiind aceea de comerciant [14]⁾.

Cu zece ani în urmă, în 1873, moșia Momiceni pe care o deținea Ioan E. Momiceanu avea peste 1500 de pogoane și se învecina, spre est, cu moșia Ecaterinei C. Manu (Șerbăneștii de Jos), la nord, cu moșia fraților Volga (moștenitorii lui Gheorghe Caracostea), la sud, cu proprietățile moșnenilor din satul Ungurei și la vest, cu partea din moșia Momiceni a lui Scarlat E. Momiceanu, fratele după tată al lui Ioan E. Momiceanu; în actul de ipotecare a moșiei Momiceni, Ioan E. Momiceanu îl numește pe fratele său Scarlat Eustațiu și atât ²⁷⁾: adică, Momiceanu era doar el, numai că, așa cum am văzut, Scarlat își va prelua și el numele de Momiceanu... În această conjunctură nefastă a fraților Momiceanu, pe 13 iunie 1877, prințul Grigore Basarab Brâncoveanu a căzut la o înțelegere cu Scarlat Momiceanu, ca să îi cumpere și partea lui din moșia Momiceni, după ce îi cumpărase, la mezat, moșia lui Ioan E. Momiceanu, fratele său; această înțelegerea prevedea ca Scarlat Momiceanu să renunțe, în acest mod, la procesele ce le avea pe rol cu prințul Brâncoveanu cu privire la ordonanța de adjudecare a moșiei Momiceni, care nu ținea cont de faptul că Scarlat Momiceanu avea dreptul de a moșteni un sfert din moșia Momiceni ⁴⁹⁾, moșie ce aparținuse tatălui lor, Eustatie Ioan.

După mai multe amânări, pe 28 iulie 1883, prințul Grigore Basarab Brâncoveanu plătea, în sfârșit, lui Scarlat Momiceanu ultima jumătate din valoarea moșiei Momiceni, devenind, astfel, pe deplin stăpân al acesteia [15]⁾. Din cei 20000 lei noi ce îi mai avea de primit, Scarlat s-a ales doar cu vreo 14000, restul fiind cheltuieli de judecată de tot felul...; oricum, Scarlat a acceptat ca litigiul dintre el și prinț să se încheie aici, declarând că nu mai are nimic de primit... În iulie 1885, Scarlat E. Momiceanu era numit copist al comisariatului maritim din Sulina [16]⁾. Patru ani mai târziu, pe 20 decembrie 1887, Scarlat Momiceanu semna o moțiune a Partidei Național-Liberale prin care o parte dintre cetățenii orașului Giurgiu protestau împotriva opoziției de atunci, care îl criticau pe regele Carol I și instituția monarhică [17]⁾. Aceasta înseamnă că, după ce isprăvise cu moșia Momiceni, pe care i-o cumpărase, vrând-nevrând, prințul Brâncoveanu, se întorsese în orașul de obârșie al tatălui său, unde le mai rămăseseră, probabil, ceva proprietăți. Atât în perioada dinainte de a pierde moșia Momiceni, cât și după aceea, Scarlat Momiceanu a locuit însă la București, așa cum rezultă din mai multe documente ale vremii [18]⁾.

În 1907, când avea să fie omorât fratele său Iancu, Scarlat Momiceanu, deși mult mai tânăr, era deja mort rămânându-i, ca urmaș, un singur copil, Scarlat Sc. Momiceanu, care era încă minor și care avea, ca tutoare legală, pe mama sa, Maria Momiceanu [19]⁾. Așadar, soția lui Scarlat Momiceanu, așa cum arătam și ceva mai sus, se numea Maria și locuia în București, Calea Griviței, nr. 179 ^{19) 72)}.

Școala. Ioan E. Momiceanu se năștea dintr-o familie școlită sau, în orice caz, care aprecia cartea și învățătura. Astfel, printre bunurile de mare preț inventariate cu ocazia morții tatălui său, Eustatie Ioan, se afla și o ladă ”plină cu cărți diferite”, cărți ce erau menționate într-o listă separată [20]⁾. Pe atunci, cărțile erau considerate bunuri de mare preț și erau păstrate în lăzi ferecate, nu în rafturi de bibliotecă... În anul școlar 1867 – 1868, Iancu Momiceanu (acesta era numele lui atunci) era, formal, elev al Institutului Schewitz-Thierrin din București, de pe strada Scaune [21]⁾, care era un pension renumit la acea vreme, fiind destinat copiilor ce proveneau din familii bogate. Totuși, demn de remarcat e faptul că Momiceanu ar fi trebuit să aibă, la acea dată, peste 20 de ani...

Căsătoria. Ioan E. Momiceanu a fost căsătorit cu Elena I. Momiceanu, care, în 1876, după ce li se scotea la vânzare moșia Momiceni, cerea separațiune patrimonială de averea soțului său. Astfel, în 17 ianuarie 1877, Tribunalul de Olt se pronunța după cum urmează [22]⁾:

”D-na Elena Momiceanu, prin suplica admisă la No. 1,172, din anul espirat, a cerut în judecată pe soțiul său Ioan E. Momiceanu, pentru separațiune patrimonială. După care, sorocindu-se causa pentru astăzi, la 17 Ianuarie, când la apelul nominal făcut, s'a presentat în instanță numai reclamanta prin procuratorul D. Hristache Eliade, lipsind părătul, din partea căruia procedura fiind complectă, și tribunalul a intrat în cercetarea procesului;

Tribunalul, în numele legei, a admis cererea reclamantei Elena Ioan Momiceanu, de întemeiată, și în consecință ordonă separațiunea patrimonială a reclamantei în sumă de 3,000 galbeni, prevăzuți în actul de dotă, de averea sociului său I. Momiceanu. Această sentință se va publica, conform art. 632 din procedura civilă, sentința de faciă se pronunciă cu dreptul de apel și oposiție, conform legei.

Dată și citită în ședință publică astă-zi, 17 Ianuarie 1877. No. 5.”

Ce a urmat? Se pare că despărțirea definitivă a celor doi...

Soția. Despre Elena Momiceanu nu avem, deocamdată, prea multe date dar dota de 3000 galbeni pe care o primise la căsătoria sa cu Momiceanu, ne spune că provenea, în mod firesc, dintr-o familie de același rang cu familia lui Eustatie Ioan.

Copiii. Trăind o viață tumultuoasă și printre himerele unui destin nemilos, Ioan Momiceanu nu a avut copii. De altfel, după despărțirea de Elena I. Momiceanu, cu care nu a avut copii, el nu s-a mai recăsătorit. În aceste condiții, după moartea sa neașteptată, moștenitorul legal a devenit nepotul său, Scarlat Sc. Momiceanu, fiul fratelui său (după tată), care se numea tot Scarlat, așa cum am văzut mai sus.

Moșteniri. Mai mult sau mai puțin întâmplător, Momiceanu a beneficiat, de-a lungul existenței sale, de mai multe moșteniri de care nu a avut parte să se bucure prea mult, el punând, mai presus de orice, Momicenii, ca vis suprem al lui, vis insuflat încă din copilărie de către tatăl său, care îi atribuise, se pare, un cognomen predestinat: Momiceanu...

Hanul Chirului (Giurgiu). După moartea mamei sale, Momiceanu devenea proprietar, de drept, împreună cu sora sa, Sevastița, pe jumătate din hanul Chirului din Gurgiu, care îi revenea ca moștenire din partea mamei sale. Minori fiind însă, atât Iancu cât și Sevastița, acest han rămânea, în fapt, în administrarea tatălui lor, Eustatie Ioan. Mai mult decât atât, în 1861, pentru a-și asigura zestrea fiicei sale, Sevastița, și pentru a stinge într-un mod favorabil lui, revendicarea succesorală invocată în instanță de către pitarul Sotir Chiru, din postura sa de tutore legal al ambilor minori, Eustatie decide ca întreaga jumătate din hanul Chirului să revină Sevastiței, pe care urma să o mărite cu Polizu Chirculescu ¹²⁾. Instanța, ”considerând că la cazu de a se ivi contestație din partea rămasului ne-vârstnicu, asupra modului înzestrări celii de astă zi fiici, epitropul singur este responsabil” și ”văzînd că băiatul Iancu este încă ne-vârsnicu și ca să se poată îndeplini obligația regulată prin citatul aliniatu ar trebui să se adaste vârsnicia sa ceia ce vine în dezavantajul norociri ivită fiici de astăzi”, îi legalizează foaia de zestre astfel formulată, ginerele său, Polizu Chirculescu, semnând ”că și-au priimitu toate lucrurile dintr’însa, că se mulțumește a nu se mai cerceta pașnica posesie și împrejurările din Condica popririlor” ¹²⁾. Totuși, imediat după împlinirea vârstei majoratului, începând cu februarie 1864, Momiceanu scotea la vânzare partea din hanul Chirului din Giurgiu, moștenire din partea mamei sale, anunțul sunând cam așa [23]⁾:

”Jumătate din hanu Chirului, proprietatea sub-scrișilor, aflată în Orașu Giurgiu, peața cea mare, este de vânzare. Doritorii se potu adresa la D. State Ioan în Giurgiu. I. E. Momiceanu, P. Chirculescu.” Asta înseamnă că ceea ce Tribunalul Vlașca anticipase, cumva, s-a și întâmplat... Când a devenit major, Momiceanu a revendicat și a dobândit dreptul său de moștenire, din partea mamei, și nu i-a mai păsat de ”norocirea” ce i se ivise surorii sale în urmă cu câțiva ani. Norocirea în cauză era, desigur, aceea de a nu rata căsătoria cu Polizu Chirculescu, care provenea, se pare, tot dintr-o familie de negustori.

Moșia Jupaniotu (Crâmpoia). Înainte de 1870, Ioan E. Momiceanu moștenea de la Dumitru Jupaniotul, care decedase, averea pe care acesta o deținuse la Crâmpoia. Aflăm despre această moștenire (destul de ciudată) dintr-o plângere a țăranilor din Crâmpoia adresată ziarului satiric Urzicătorul, scrisoare din care se desprindea următorul episod de coșmar, la care Momiceanu era părtaș indirect [24]⁾:

”Așa le-a și făcutu ajutorulu subtu prefectului, D. Marin Stăncescu în înțelegere cu Domnulu I. Momicianu, moscenitorulu decedatului Dumitru Jupaniotu. Cându țăranii nu voiau să platească zapise încheiate cu raposatulu de 30-40 ani și plătite de multu, pentru care presentau chitanțe de răspunderea aceloru bani, d. Stăncescu le rupea acele chitanțe ș'apoi mi-i punea cu facia josu la pământu, și unu jandarmu, Florea din Mihăesci ș'unu altulu Preda Lisandra din Tutulesci, unulu pe capu și altulu pe picioare, da cu unu tufanu nodorosu. Pe draculu a căutatu, pe draculu a găsitu! Cine îi punea să se împotrivească și să nu platească de douăzeci de ori chiaru? Cându stăpînirea cere, ori cine trebue să dea. Aci nu e lege, nu e dreptate. Stăpânirea e totu.” Dumitru Jupaniotu era boier de neam și fusese unul dintre unioniștii de marcă ai județului Olt [25]⁾. El, neavând urmași și apropiindu-se de vârsta bătrâneții, îi lăsase, prin testament, averea lui Momiceanu, cu obligația ca acesta să-l aibă în îngrijire și ocrotire. Soția sa, Joița, murise de când avea doar 40 de ani ⁴⁴⁾ și, probabil, după acest moment, Jupaniotu a hotărât să-l împuternicească pe Momiceanu ca tutore al său. În această calitate, până pe 19 ianuarie 1872, Ioan E. Momiceanu ipotecase moșia Momiceni ca garanție de tutore pentru casa răposatului moșier Dimitrie Jupaniotu ²⁸⁾. Adică pentru a fi sigur că Momiceanu se va ocupa de îngrijirea lui până dincolo de moarte, Jupaniotu îi ceruse lui Momiceanu să garanteze acest lucru punând gaj pe moșia Momiceni. Și ce bine ar fi fost, pentru Momiceanu, dacă Jupaniotu ar fi trăit mai mult, că nu ar mai fi putut face acel împrumut nefast pe care îl garanta cu moșia Momiceni, așa cum vom vedea…

Moșia Momiceni. Prin 1856, Moșia Momiceni avea, ca proprietari, pe Gheorghe Caracostea (partea nordică), Enache Bălan și soția sa, Vasilichi Zot (partea de sud-vest) și Eustatie Ioan (partea de sud-est), așa cum rezultă din Fig. 1. Pe 11 septembrie 1863, State (Eustatie) Ioan dădea jumătate din partea lui de moșie de la Momiceni fiului său, Ioan E. Momiceanu, cu scopul de a stinge pretențiile pe care acesta le avea într-un proces pe care-l intentase împotriva tatălui său... State Ioan nu avea să rămână însă în pagubă deplină, Momiceanu obligându-se să-i dea tatălui său, an de an, până la moartea acestuia, câte 100 de galbeni. Trei ani mai târziu, pe 23 aprilie 1866, Ioan E. Momiceanu lua cu arendă de la tatăl său, State (Eustatie) Ioan, cealaltă jumătate a moșiei acestuia de la Momiceni, pe termen de cinci ani, pentru 200 de galbeni. Din păcate sau din fericire, pentru Ioan Momiceanu, tatăl său avea să moară în anul următor ²⁰⁾, fără a apuca, probabil, să mai ia vreun galben de la fiul său...

În 1865, procesul de hotărnicie dintre Constantin Crețulescu și Statie Ioan Nuțu (alias Eustatie Ioan), tatăl lui Ioan E. Momiceanu, era încă în cercetare și proprietarii moșiilor în cauză (Șerbănești – Domnești și Momiceni) deveniseră, între timp, Constantin Manu (moșia Șerbănești) și Ioan E. Momiceanu (moșia Momicenii de Câmp, aceasta fiind, se pare, denumirea părții sudice a moșiei Momiceni, cea dinspre Buta). Astfel, pe 5 iunie 1865, Constantin Manu și Ioan E. Momiceanu s-au înțeles asupra hotărniciei, făcând corecțiile necesare, și au încheiat actul de împăcăciune în cauză, act în baza căruia procesul a încetat de drept și de fapt [26]⁾. La rândul lui, pe 24 iunie 1867, Momiceanu făcea și hotărnicia părții din moșia Momiceni pe care o deținea [27]⁾.

În 1873, moșia Momiceni pe care o deținea Ioan E. Momiceanu avea peste 1500 de pogoane și se învecina, spre est, cu moșia Ecaterinei C. Manu (Șerbăneștii de Jos), la nord, cu moșia fraților Volga (moștenitorii lui Gheorghe Caracostea), la sud, cu proprietățile moșnenilor din satul Ungurei și la vest, cu partea din moșia Momiceni a lui Scarlat E.Momiceanu, fratele după tată al lui Ion E. Momiceanu [28]⁾.

Afaceri și proiecte. Ion E. Momiceanu a fost obsedat, întreaga sa viață, de afacerile agricole, în mod special. Se știe, de pildă, că, în 1864, Ioan Bălan şi Ioan Momiceanu își manifestau dorința de a repara biserica de la Buta, lucru care, în 1867, se și finaliza [29]⁾. Asta înseamnă că, în 1864, când abia ajunsese la vârsta majoratului, Momiceanu își începuse deja afacerile în zona Momiceni-Buta-Șerbănești, pe baza moștenirii din 1863 a părții lui din moșia Momiceni.

Fig. 1. Moșia Momiceni și proprietarii ei, în 1852

Ferma Momiceni. Imediat ce a intrat în posesia moșiei Momiceni, în 1864, Ioan E. Momiceanu începea să construiască la Momiceni un conac cu mai multe anexe gospodărești, toate realizate și gândite după cele mai avansate tehnici agricole ale vremii. Aici avea să construiască, pe lângă conacul ce constituia sediul administrativ al moșiei, magazii spațioase și trainice, atelier de fierărie, fântâni cu burduf, adăposturi pentru animale, heleșteu și locașuri pentru servitorii fermei sale.

Arendarea. După preluarea în administrare a părții sale din moșia Momiceni, așa cum am văzut, în 1866, el lua în arendă și partea de moșie ce îi mai rămăsese tatălui său. Cam din aceeași perioadă, Momiceanu a luat în arendă și întreaga moșie Șerbănești-Domnești (Șerbăneștii de Jos) a Ecaterinei Manu, moșie pe care aceasta o primise, ca zestre, în 1864, de la tatăl său Constantin Crețulescu [30]⁾.

Împădurirea. În 1875, când i se scotea la vânzare moșia Momiceni, Momiceanu deținea aici 350 pogoane ”pădure măruntă” [31]⁾ sau, într-un alt document, ”pădure redie” ³³⁾, rediu însemnând, conform DEX, ”pădure mică și tânără”. Asta înseamnă că, odată cu clădirea fermei de la Momiceni, Momiceanu realiza și împădurirea zonei învecinate. Așadar, Momiceanu este părintele actualei păduri Momiceni și lui o datorăm…

Cultivarea plantelor pentru coloranți. În 1873, Momiceanu apărea în catalogul de la Viena al industriașilor români, la Grupa a II de afaceri – Agricole și Forestiere, ca producător, la Buta, de plante pentru coloranți roșii [32]⁾. Aceasta era prima încercare de a produce, în această zonă, la câmp, altceva decât cereale. Probabil că această afacere nu a durat prea mult dar lui Momiceanu i-a venit o altă idee...

Morăritul. În 1873, Momiceanu punea ipotecă pe întreaga avere de la Momiceni, avere care includea și ”una moară de boui cu două perechi petri” ²⁷⁾ [33]⁾. Este de presupus că cei care deserveau această moară erau argații de la curtea conacului, pe care Momiceanu îi găzduise acolo, încercând să populeze zona. Pe lângă propriile nevoi, cu siguranță, Momiceanu vizase ca, prin intermediul acestei mori, să-și utilizeze mai eficient forța de muncă și recoltele anuale de cereale, făcând, astfel, negoț cu făină sau mălai, nu cu grâu și porumb...

În aceeași perioadă, exista o moară asemănătoare în cătunul ”Pruni” din satul Floru, lângă Șerbănești, moară pe care, mai târziu, profesorul Ioan S. Floru, care copilărise acolo, o descria după cum urmează [34]⁾:

”Moara era de boi și se compunea dintr'o roată mare, să zic de 7 metri în diametru, cu niște măsele de stejar, fixate în partea exterioară a roții. Aceasta se ține suspendată orizontal d'asupra pământului la vreo 30-40 de centimetri prin niște căpriori, cari pleacă de la roată și se unesc sus la fusul roții ca muchiile unei piramide. Spițele roții se unesc în baza fusului din centru sunt însă rari, ca să se poată înjuga între două o pereche de boi. Mișcarea roții reclamă însă patru sau chiar șase boi. În mișcare, măselele mișcă vălătucul, care seamănă cu cel dela morile de apă, iar acesta învârtește pietrele înăuntru. Foarte de multe ori am mânat boii la moară, ocupație foarte plicticoasă, căci te învârtești în loc o jumătate de zi. Se mai adăoga că animalele nu se simțeau deloc cu mine. Boii, caii primiau lovituri dela mine, dar să grăbească pasul nu se îndurau, ori se iuțeau la început apoi se opreau îndată, deaceea Ispir albea ochii la mine, scrâșnea din dinți și când îmboldea pe galben ori pe medelean, începea să urle moara, iar nea Radu [proprietarul morii] dinăuntru: «încet, nebunule, că rupi măselele morii».”

Cam așa trebuia să arate și moara de la Momiceni și, tot așa, copiii foștilor argați ai lui Momiceanu făceau, probabil, această muncă de corvoadă, mânând zile și săptămâni în șir boii sau caii pentru a roti pietrele morii...

Popularea Momicenilor. Pe 16 august 1876, Ioan E. Momiceanu făcea o rugăminte surprinzătoare către prințul Grigore Basarab Brâncoveanu, rugăminte care îi dezvăluie, cel puțin în parte, unul dintre planurile sale mărețe: acela de a popula moșia Momiceni ⁴⁷⁾:

”Măria-ta cu ocaziunea a o sumă de familii creştine ce suntu refugiate în România de dincolo de Dunăre, găsindu de enteresu a popula Moşia cu 50 familii căroru trebue să cedezu 50 de pogoane, iar queltuelile ce vor trebui de transportu şi întreţinere până se vor instala le sufăru eu; și fiind-că Măria-voastră sunteţi în dreptu a vă pronunţa asupra acestei afaceri, vă rogu respectuosu bine voiţi a-mi încuviinţa această lucrare cu quare nu puţinu moşia se dezvoltă devenindu populată.” Momiceanu făcea referire, în acest context, la emigranții bulgari, care trecuseră Dunărea după revolta din aprilie 1876 pentru a scăpa de măcelul otoman prin care se dorea restabilirea normalității în Bulgaria [35]⁾.

Și, după aceea, visul lui Momiceanu, cel puțin în parte, părea să se îndeplinească! Așa se face că, în 1895, când apărea dicționarul geografic al județului Olt, despre Momiceni se spunea că este un ”sat, pendinte de com. Șerbănești-de-sus, plasa Șerbănești, jud. Olt, situat pe o coastă, în mijlocul Boianului, la vest de comuna Șerbănești de jos” [36]⁾. De fapt și de drept, trebuie spus, totuși, că Momicenii nu au fost niciodată mai mult decât un cătun răzleț arondat fostei comune Șerbăneștii de Sus… De altfel, în perioada sa de glorie, când Momiceanu încă mai trăia, conform aceleiași surse, cei câțiva locuitori ai Momicenilor posedau ”20 de boi, 15 vaci, 6 cai, 850 oi și 25 porci”, ceea ce ne-ar îndreptăți să credem că, pe lângă muncile de pe moșia prințului Brâncoveanu, principala lor ocupație era aceea de cioban. Asta dacă nu ar fi fost vorba, în acel inventar agricol, chiar de animalele prințului Brâncoveanu de la ferma Momiceni…

Procesul cu Ecaterina C. Manu. Așa cum aminteam, în treacăt, și ceva mai înainte, după 1864, pe când se ocupa de construirea conacului de la Momiceni și de plantarea actualei păduri de la Momiceni, Ioan E. Momiceanu a fost și arendașul moșiei Șerbănești-Domnești, pe care abia o primise, ca zestre, Ecaterina Crețulescu, la căsătoria sa cu prefectul de atunci al județului Olt, Costache Manu. După câțiva ani de colaborare cu Momiceanu, în calitate de arendaș, în 1871, Ecaterina C. Manu pune la cale un contract-capcană de arendare pe termen lung a moșiei, mai precis pentru o perioadă de 11 ani, cu condiția să i se achite, în avans, 5000 de napoleoni (monezi franțuzești din aur), fără a se preciza însă clar ce reprezenta acel avans, după care arenda anuala pe care Momiceanu trebuia să o plătească era de doar 1200 napoleoni, în timp ce înainte de acest contract el plătea 2000 de napoleoni anual... Aparent, cei 5000 de napoleoni plătiți de Momiceanu în avans reprezentau valoarea avantajului că i se arenda moșia pe un termen mai lung dar și valoarea riscului că, între timp, prețul arenzii ar fi putut crește. Numai că nu era chiar așa! Era, de fapt, o plată în avans a unei părți din arendă, el plătind, înainte, 2000 napoleoni, după aceea, doar 1200 napoleoni... Deoarece, dacă nu ar fi acceptat acest contract, pentru Momiceanu ar fi însemnat o mare pierdere, în condițiile în care el investea în mod serios la Momiceni, s-a făcut luntre și punte, a făcut rost de cei 5000 de napoleoni, a plătit acel avans și a semnat contractul ce avea să-i devină fatal, în cele din urmă. De ce? Pentru că, după numai patru ani, în 1875, Momiceanu intra în incapacitate de plată și nu a mai putut să-i achite Ecaterinei Manu arenda anuală de 1200 napoleoni, ce i se cuvenea. Ce a urmat? Un proces interminabil, care a fost demarat de către Ecaterina Manu, cerând în instanță, rezilierea contractului pe motiv de neachitare a obligațiilor bănești. În ianuarie 1882, instanța a dat câștig de cauză Ecaterinei Manu, aprobând rezilierea contractului și punerea de sechestru pe bunurile lui Momiceanu, fără a face însă nicio referire la avansul de 5000 napoleoni pe care Momiceanu îi plătise la semnarea contractului în cauză. Ca urmare, Momiceanu a solicitat să i se restituie partea din suma de 5000 napoleoni aferentă diferenței de șapte ani, cât el nu avea să mai posede moșia Șerbănești, luată în arendă. Cererea lui a fost însă respinsă și, ca urmare, Momiceanu a făcut recurs. Astfel, pe 20 aprilie 1882, Curtea de apel din București făcea publică citația, ce îi era adresată Ecaterinei C. Manu, proprietara, de atunci, a moșiei Șerbăneștii de Jos, după cum urmează [37]⁾:

”D-na Ecaterina C. Manu, aflată în străinătate, se vestesce ca, la 26 Iunie 1882, orele 10 dimineața, să vie a se înfățișa în procesul ce are cu Ioan E. Momiceanu, pentru restituirea sumei de lei 63,636, cu procentele lor, plus cheltueli de instanță, pregătit cu toate actele necesare; cunoscând că, la cas de nevenire, se va resolva în lipsă, conform art. 148 pr. c. civil. No. 2,442, 1882 Aprilie 20”

Și, tot cu acea ocazie, se făcea publică, de asemenea, petiția lui Ioan E. Momiceanu adresată Curții de apel București, ca recurs împotriva sentinței dată pe 19 ianuarie 1882 de către Tribunalul Ilfov ³⁷⁾:

”Domnule prim-președinte,

Fac apel împotriva alăturatei sentințe a onor tribunal Ilfov, secția civilo-corecțională, cu No. 22 din 1882, prin care mi s’a respins pe nedrept cererea ce am făcut contra D-nei Ecaterina C. Manu de a’mi înapoia partea din suma de 5000 napoleoni, aferentă la 7 ani în care n’am posedat moșia ce luasem în arendă de la D-sa.

Tribunalul în adevăr constată că contractul de arendă este resiliat din culpa mea, dar din aceasta resultă un lucru că sunt dator să despăgubesc pe doamna proprietară, precum am și făcut, de pagubile ce a suferit din resilierea contractului; dar din aceasta nu resultă că pe lângă despăgubiri trebuie să pierd în întregul ei suma de 5000 napoleoni pe care o plătisem înainte și care făcea parte din prețul arendei pe 11 ani.

Căci pentru D-na proprietară să ia suma de 5000 napoleoni peste despăgubirea pagubilor ce a suferit, ar fi un câștig ilicit, la care nu’i dă drept nenorocirea ce am avut de a nu mă putea ținea de contract.

Iar pentru mine să plătesc, peste despăgubirea pagubilor ce am causat prin nenorocirea mea, încă și suma de 5000 napoleoni, ar fi o pedeapsă care nu mi se poate aplica de oarece nu este scrisă nici în lege, nici în contract.

Vă rog să bine-voiți a chema în judecată pe D-na Catinca C. Manu, care se află domiciliată în străinătate și nu are nici o reședință actuală în România, citându-se conform art. 75, alin. 2, combinat cu § al 7-lea din c. pr. civile, prin Monitorul oficial și la ușa onor curți, și a se condamna să’mi restitue suma de 63,636 lei cu dobânzi de la intentare și cheltueli de judecată.

Alătur copie după hotărârea tribunalului Ilfov, secția II civilo-corecțională cu No. 22, din Ianuarie 19, 1882, cum și un esemplar pentru întimată.

I.E. Momiceanu, domiciliat la D. Dr. Leontie, str. Doamnei Anastasia.”

În anul următor, în ședința din 15 februarie 1883, Curtea de Apel din București admitea cererea lui Momiceanu, cu o singură opinie contrară, după cum urmează [38]⁾:

”Președinția: D-lui AI. Filiti, președinte.

Membri: D-nii G. D. Econumu, D. Cuculi, Gr. Petroni.

Supleant : D. Thom. Brătianu.

D. I. E. Momiceanu, prin petiția de la 19 Aprilie 1882, înregistrată la No. 1,544, a făcut apel în contra sentinței tribunalului llfov, secția II civilo-corecțională, cu No. 22 din 1882, dată între dânsul cu D-na Ecaterina C. Manu. În consecință s'a citat părțile și după, o simplă amânare la 16 Octombre s'a presentat apelantul în persoană asistat de D. Gr. G. Păncescu, iar din partea defendoarei D. M. E. Schina, autorisat cu procură legalizată de comisia culoarei Galbenă, la No. 3,833 din 1877.

D. Schina ceru amânarea spre a se cita și D. C. Manu sociul spre a o autorisa. D. Păucescu susținu că a autorisat'o tribunalul și nu mai poate cere amânarea. Curtea pentru motivele din închierea No. 2,211, a respins cererea D-lui Schina. După aceasta D. Schina propuse că citația nu este bine dată, căci s'a publicat prin Monitor fără a fi citată și la domiciliul sociului, ultimul domiciliu.

Curtea pentru motivele din aceeași închiere, a amânat procesul la 30 Noembrie, pentru a se cita D-na Manu conform al. 7 de sub art. 75 pr. civilă; la această zi nefiind citația publicată prin Monitor, s'a amânat procesul la 15 Februarie 1883. Astă-zi la apelul nominal au răspuns apelantul în persoană asistat de D. Gr. G. Păucescu și P. Borș, iar din partea defendoarei D. M. E. Schina, autorisat cu două procuri una legalizată de comisia culoarei Galbenă, la No. 3,573, și alta de agenția română din Paris, la No. 49 din 1880, în virtutea cărora declară și pe D. M. Cornea; s'a observat apelul și s'a văzut făcut în termen.

După cetirea sentinței apelate D. Borș având cuvântul susținu că prin contract autentic clientul său au Iuat în arendă moșia Șerbănesci-Domnesci, proprietatea D-nei Manu, pe 11 ani, și cu arendă anuală de 1,200 napoleoni, și cu condiție ca peste această arendă să'i mai dea 5,000 napoleoni, pentru a putea beneficia de termenul de 11 ani; clientul său plătesce câștigurile în 4 1/2 ani, atunci numai poate plăti, și defendoarea face proces, obține rezilierea contractului cu esecutarea provisorie și'l dă afară din moșie, sechestrându-i toate productele pentru un rest de 15,000 lei, ce'i făcea mai mult de cât datoria. După aceasta clientul său face acest proces cerând restituirea sumei prin analogie din acei 5,000 napoleoni, pe care tribunalul o respinge interpretând eronat art. 13 din contract; D-sa susține că ori pe ce tărâm s'ar pune adversara nu poate opri întreaga sumă de 5,000 napoleoni; dacă susține că această sumă a luat'o ca garanție, atunci a'i opune că conform art. 1,684 c. civil, că garanția nu poate trece garanția principală, dacă este o garanție pentru deficitul din arendare, atunci adversara nu are nici o pagubă căci moșia a dat'o cu preț mai mare, chiar de s'ar admite că ar avea un drept la globire, încă această globire este prea mare, prejudiciu ne esistând, dacă va zice în fine că este filodorimă, apoi filodorima se dă unei terțe persoane, iar nu părții contractante; art. 13 însă are un alt înțeles; arenda mai înainte era 2,000 napoleoni, și în contract de și se spune că este de 1,200 napoleoni însă acești 5,000 napoleoni este diferența de la 1,200 până la 2,000 luați prin anticipație, așa fiind, clientul său a posedat 4 ani, pentru care defendoarea este în drept a lua diferența, dar pentru 7 ani cât n'a posedat cu ce drept voesce a ține? D-sa susține că nu'l poate priva de acest drept, pe cât nu este stipulațiune espusă, cere dar reformarea sentinței și condamnarea defendoarei să'i restitue suma de 60,000 mii lei noui, cere și chieltueli.

D. Schina, având cuvântul, zice că testul pe care se pune D-sa, este interjectarea convențiunei; clienta deține banii în virtutea stipulațiunei fäcute de nisce părți capabile de a stipula, dar D-na Manu a suferit păgubi însemnate și afară de aceasta art. 13 din contract spune că această sumă s'a dat proprietarei numai ca adversarul să poseadă 11 ani moșia, și numai când din culpa proprietarei nu ar poseda, atunci numai să aibă drept a cere restituirea, și pentru ce aceasta? Pentru că nimeni nu arendează pe mai mult de 3-5 ani; căci moșiele cresc, și pentru aceasta a stipulat plata celor 5000 napoleoni o dată pentru tot-d'a-una; în fapt apelantul de la început nu a plătit câștigurile regulat, în cât a fost silită D-na Manu să ceară resilierea contractului, acum dacă contractul s'a resiliat din culpa apelantului, mai are el drept să ceară ceva? Nu, căci așa au convenit și contractul este legea părților, cere dar respingerea apelului.

D. Păucescu, având cuvântul în replică, susținu că această moșie a avut'o chiar clientul său mai nainte cu 2000 napoleoni, și la facerea contractului în litigiu părțile au redus la 1,200 napeleoni, iar diferența pe tot timpul s'o plătească o dată înainte; ast-fel fiind D-sa susține că din această sumă să reție defendoarea prin analogie pe timp cât a posedat clientul său moșia, precum și daunele ce v'a constata că au avut, iar restul trebue să'l restitue; nu este filodorimă căci pentru o arendă de 1,200 napoleoni nu se dă filodorimă 5000 napoleoni; nu este nici daune interese stipulate prin contract și nici chiar clauză penală, căci nu se zice a'i perde dacă nu va plăti arenda, cu atât mai mult că art. 4 din contract prevede cazul când nu se plătesce arenda, cere a se condamna defendoarea să'i restitue suma aferentă care este de vr'o 63,000 pentru 7 ani cât nu a posedat.

D. Cornea la acestea răspunde că suma n'o deține fără cauză, ci în virtutea contractului care este legea părților; este decis judecătoresce că contractul s'a resiliat din culpa apelantului, această sumă s'a dat irevocabilă D-nei Manu și numai într'un singur caz se obligă a o restitui; apoi când părțile au stipulat un singur caz pentru restituire, toate cele-l-alte cazuri le-au înlăturat, adversarul zice că această, sumă este un preț din arendă, apoi dacă ar fi așa în caz când apelantul ar poseda 10 ani și atunci s'ar resilia din culpa D-nei Manu, încetează a mai fi arendă? Căci dânsa s'a abligat s'o restitue întreagă și încă cu 15 la sută dobândă, și în fine dacă este arendă, de ce apelantul nu cere dobândă? Cere respingerea apelului ca nefondat

și chelteli de judecată.

În urma acestora curtea deliberând, a pronunciat următoarea desisiune:

Curtea,

Asupra apelulul interjectat de I. E. Momiceanu contra sentinței tribunalului Ilfov, secția II civilo-corecțională No. 22 din 1882, prin care i s'a respins cererea ce făcuse contra D-nei Ecaterina C. Manu, de a i se restitui partea din suma de 5000 napoleonl de aur, aferentă celor 7 ani în care nu s'a folosit de moșia Șerbănesci-Domnesci, proprietatea întimatei, pe preț de 1,200 napoleoni de aur, pentru fie-care an, plătit în două rate semestriale, plus suma de 5000 napoleoni, platiți o dată la facerea contractului peutru întreaga folosință de 11 ani.

Considerând că apelantul a plătit întimatei o dată cei 5000 napoleoni la facerea contractului, cât și ratele semestriale în timp de 4 ani, însă în anul 1875 arendașul a încetat plata ratelor semestriale, din care cauză întimata a și recurs în justiție și a dobândit resilierea contractului, despăgubindu-se din vânzarea productelor găsite pe moșie, de daunele cauzate din neesecutarea obligațiunei arendașului; Considerând însă, că întimata Ecaterina Manu n'a restituit nimic fostului său arendaș din suma de 5000 napoleoni primită o dată pentru toată durata contractului; Având în vedere că din termenii chiar ai contractului de arenduire art. 13 rezultă că întimata a primit suma de 5000 napoleoni spre a se bucura arendașul de esploatarea moșiei în termenul stipulat de 11 ani, adăogându-se că această plată nu esclude obligațiunea arendașului de a plăti pe viitor și ratele semestriale.

Că prin urmare preciul arenduirei în specie era compus din două elemente; 1. O sumă totală de 5000 napoleoni plătită cu anticipație la facerea contractului pentru întreaga durată de 11 ani ; 2. De o sumă anuală de 1,200 napoleoni plătiți gradat din 6 în 6 luni.

Considerând că această interpretare a contractulul se confirmă și prin împrejurarea că aceiași moșie fusese mai nainte arendată tot lui Momiceanu pe pret anual de 2000 napoleoni, fără altă sumă plătită la facerea contractuluă o dată pentru tot-d'a-una. Având în vedere principiul că chiar îndoială de ar fi asupra intențiunei părților, disposițiunele îndoioase se interpretă

în favoarea celui ce se obligă; că prin urmare suma de cinci-mii napoleoni nu a putut fi de cât o parte din prețul exploatărei;

Considerând că obligația de a plăti arenda are drept corelativ folosința imobilului arendat, că aci obligația încetează o-dată cu folosința care'i servea de causă juridică;

Considerând din fapt că contractul de arendare a fost resiliat în 1875 și arendașul espulsat după moșie, urmează că întimata deține fără causă partea din suma de cinci-mii napoleoni aferentă celor șapte ani, care au curs de la resilierea contractului;

Considerând că întimata pentru a fi în drept a deține întreaga sumă de cinci-mii napoleoni, analogia cuvenită celor șapte ani în care apelantul nu a exploatat moșia arendată.

Pentru aceste motive făcând calculul conform celor ce preced;

În virtutea legei,

Admite apelul făcut de I. E. Momiceanu, reformează sentința tribunalulul Ilfov secția II civiIo-corecțională cu No. 22 din 1882 și condamnă pe D-na Ecaterina C. Manu ca să restitue apelantului suma de lei nuoi șase-zeci și trei de mii.

Condamnă pe defendoarea a plăti apelantului duoă-sute lei din care se va scădea taxa și timbrele care se va plăti fiscului precum și taxele cuvenite portăreilor, iar restul rămâne apelantului ca cheltueli.

Aceasta decisiune este supusă recursului în casațiune și revisuirei în termenul prescris de lege.

Dată și citită în ședință, publică astă-zi 15 Februarie 1883.

Al. Filiti, D. Cuculi, Gr. Petroni, Th. Brătianu.

Opinie

Sub-scrisul adoptând întru toate faptele și motivele din sentința apelată.

Sunt de opiniune de a se respinge apelul făcut de I. E. Momiceanu și a se confirma sentința tribunalului Ilfov, secția II civilă cu No. 22 din 1882.

G. D. Economu.”

Așadar, făcând recurs, Curtea de Apel îi dădea câștig de cauză lui Momiceanu, însă fără a se pronunța în vreun fel asupra solicitării sale de ”dobândă de la intentarea procesului”, dobândă ce trebuia aplicată asupra diferenței din suma de 5000 napoleoni pe care Ecaterina C. Manu trebuie să i-o restituie [39]⁾. Ca urmare, procesul continuă, Momiceanu dorind să recupereze și această dobândă, deși el nu intrase nici măcar în posesia diferenței de la cei 5000 de napoleoni...

Așa se face că, săturându-se, probabil, de atâtea procese și sperând într-un mijloc mai eficace de a ieși din această belea, pe 3 martie 1883 Momiceanu hotărăște, de comun acord cu doctorul C. Leonte, să încheie următorul act de cesiune [40]⁾:

”Sub-semnatul fiind dator mai multe sume de bani D-lui doctor Leonte și mai având nevoie astă-zi și de altă sumă cedez prin aceasta D-lui doctor Leonte creanța ce am contra D-nei Ecaterina C. Manu și care este constatată prin decisiunea onor curți de apel din Bucuresci, secția II, cu No. 44, din 1883, pronunțată în zioa de 15 Februarie espirat, în preț de lei nuoi 60,000, pe care 'am primit astă-zi în mâinile mele, pentru care am dat acest act D-Iui doctor Leonte, în basa căruia are dreptul a urmări pe debitoarea mea pe orice cale spre a se putea despăgubi de menționata sumă de lei 60,000.

Dacă suma pe care onor curte mi'a recunoscut'o se va rectifica, atunci D. doctor Leonte, va fi dator să'mi dea peste prețul stipulat mai sus și acea sumă la care se va recunoasce că mai am drept, oprind pentru D-sa 10 la sută, pentru cheltueli ce va face cu esecutarea.

Cererea însă pentru rectificarea sumei la care a fost condamnată D-na Ecaterina C. Manu, mă oblig a o face și a o susține eu înaintea curții.

Pentru timbru de înregistrare se atașează timbru proporțional în sumă de lei nuoi 60.

Bucuresci 1883, Martie 3.

(Semnat) I. E. Momiceanu.

(Semnat) Leonte.”

Acest act de cesiune a fost legalizat câteva zile mai târziu, pe 8 martie 1883, de către Tribunalul Ilfov ⁴⁰⁾.

Mai mult decât atât, pe 21 iunie 1883, Momiceanu înaintează Tribunalului Ilfov următorul act de subrogațiune [41]⁾:

”Subsemnatul I.E. Momiceanu, având a lua de la D-na Ecaterina C. Manu 63.000 lei noui, în virtutea hotarîrei definitive și executorie a curței apelative din Bucuresci, secția II, sub No. 44 dia 15 Februarie 1883, asupra cărei sume având deja cedați D-lui doctor Leonti 60.000 lei , ast-fel că prisosindu'mi lei 3.000, subrog pentru această sumă în drepturile mele, dobândite prin zisa hotărîre, pe D. Adolf Hilberger, care m'a achitat de onorariul datorit avocatului meu P. Borș pentru sustinerea procesului câscigat, rămânând D. Hilberger în drept a’și scoate, în modul cum va chibzui, de la D-na Ecaterina C. Manu sus menționata sumă. Drept care dau acest act subscris de mine și autentificat de onor tribunal Ilfov secția notariatului. Această subrogație se face fără reservă asupră’mi.

I. E. Momiceanu m. p.

Bucuresci 1883, Iunie 21”

Ca urmare a acestui demers, pe 10 iulie 1883, dr. Leonte făcea public, prin Corpul Portăreilor Tribunalului Olt, următorul anunț [42]⁾: ”Noi Simion Marinescu șeful portăreilor după lângă, tribunalul Olt, cu reședința în orașul Slatina și domnu doctor Leonti, de profesiune doctor, domiciliat în Bucuresci, cesionarul domnului I. E. Momiceanu, îndreptățit prin decisiunea curței de apel din Bucuresci, secția II sub No. 44 din 1883, învestită cu formula esecutorie la No. 167 din 1883, al cărei dispositiv și titlul esecutoriu se notează mai jos și în virtutea art. 496 procedura civilă somăm și invităm în mod formal pe doamna Ecaterina C. Manu, de profesiune menajeră, fostă cu domiciliul în capitala Bucuresci, strada Frumoasă No. 4, și acum necunoscut, ca în termen de 30 zile libere de la aparațiunea lui in coloanele Monitorului oficial, să achite noă doctor Leonti, cesionarul domnului Momiceanu sau să, depue în mînile noastre agentul judecătoresc suma de lei noui 63.000 plus 200 lei noui din cari se va scădea taxa și timbrele cari se vor plati fiscului, precum și taxele cuvenite portăreilor, iar restul va rămânea apelantului ca cheltueli; cunoscând că în cas contrariu se va urmări și vinde moșia Șerbănesci-de-Jos sau Domnesci, cu toate îmbunătățirile și pădurile anume Crângu Satului, Crângulețele-Bungetu, Periveni și Buta, situate în plasa Șerbănesci, județul Olt.

Șeful portăreilor, S. Marinescu.

Creditor, doctorul Leonti cesionarul domnului I. E. Momiceanu, prin procurator A. Anastasievits.”

Așa se face că, pe 7 octombrie 1883, Tribunalul Olt publica în Monitorul Oficial încuviințarea de vânzare prin licitație publică a moșiei Șerbăneștii de Jos a Ecaterinei C. Manu, după cum urmează [43]⁾:

”Tribunalul, prin jurnalul No. 3.475 de la 19 Septembre 1883, a încuviințat vînzarea cu licitație publică în pretoriul acestui tribunal, în zioa de 13 Ianuarie 1884, orele 10 dimineața, a averei imobilă a debitoarei Ecaterina C. Manu, de profesiune menageră, domiciliată în Bucuresci, strada Frumoasă No. 4, care avere se compune ast-fel:

Moșia Șerbănesci-de-Jos sau Domnesci, situată în comuna Șerbănesci-de-Jos, plasa Șerbănesci, județul Olt, având vecinătățile următoare: la răsărit se învecinesce cu moșia Tufeni Stoborăsci, la apus cu moșia Momiceni, la miază-zi cu moșia Buta și la miază-noapte cu moșia Șerbanesci-de-Sus; pe această moșie se află locuri arabile, livezi de fân, pădure mare și mică; ca înbunătățiri se află o casă cu 6 camere, sală la mijloc și foișor afară, învelită cu șiță nouă, care servă de conac, o magazie de blăni cu două despărțituri, învelită în șiță, duoă pătule ruinate, o cuhnie de drugani cu duoă camere, din care una servă pentru servitori, învelit cu coceni, aceste ecarete sunt împrejmuite cu gard de nuele și mărăcini, în fața conacului se mai află construit un han de zid, având 4 camere și sală la mijloc, în etajul de sus și jos o prăvălie și pimniță sub ele, învelit cu șiță nouă.

Această avere s'a urmărit și se vinde spre despăgubirea domnului Doctor Leonti, de profesiune doctor, domiciliat în Bucuresci, cesionarul domnului Ion E. Momiceanu, îndreptățit prin decisiunea curtei de apel secția II din Bucuresci, sub No. 44 din 1883, învestită cu formula esecutorie No. 167 din 1883, pentru suma de lei 63.000, plus lei 200, din care se va scădea taxa și timbrele care se vor plăti fiscului precum si taxele portăreilor.

Se notează însă că, căutându-se de grefă opisile de popriri de la acest tribunal, în starea cum se găsesc, pe numele doamnei Ecaterina C. Manu și asupra imobilului urmărit nu s'a găsit figurând nici o sarcină, popritoare.

Se somează toți aceia cari ar pretinde veri-un drept de proprietate, usufruct, servitute, chirie, privilegiu, ipotecă sau ori-ce alte drepturi din cele prevăzute de art. 506 din procedura civilă, asupra zisului imobil, să se presinte cu cerere la acest tribunal mai înainte de zioa vînzărei, căci în urmă ivindu-se nu li se vor mai considera.

No. 12.886. 1883, Septembre 23.”

Așa, și aici, s-a încheiat procesul lui Momiceanu cu Ecaterina Manu! Cu dr. C. Leonte, fost senator conservator, Momiceanu a rămas însă prieten până la moarte, Leonte fiind, se pare, un om influent dar și deosebit de generos.

Procesul Momicenilor. Pe 16 decembrie 1871, atunci când semna acel contract nefast de arendă cu Ecaterina Manu, pentru a plăti avansul de 5000 de napoleoni, Ioan E. Momiceanu s-a împrumutat de 5300 galbeni de la bancherul evreu Solomon Iosif Halfon, pe termen de șase ani, sub garanția principelui Grigore Basarab Brâncoveanu, garanție legalizată de Tribunalul Olt pe 22 ianuarie 1872. El recurgea la această formă ciudată de garanție deoarece, după cum am văzut, până pe 19 ianuarie 1872, Ioan E. Momiceanu ipotecase deja moșia Momiceni, ca garanție de tutore pentru casa răposatului moșier Dimitrie Jupaniotu, din Crâmpoia, de la care, se pare, că, după moartea acestuia, a preluat ceva proprietăți [44]⁾. Deoarece Ioan E. Momiceanu nu s-a achitat, se pare, de prima rată a împrumutului, așa cum fusese convenit, pe 8 februarie 1873, este nevoit să-și pună ipotecă moșia Momiceni cu conacul și toate anexele gospodărești aferente, ipotecă pe care o înregistrează la Tribunalul Olt pe 21 decembrie 1873... ^27). Cu această ocazie, primarul comunei Șerbănești de Sus certifica faptul că Momiceanu avea ”în paşnică posesiune moşia” Momiceni ²⁸⁾. Peste încă un an, când probabil datoriile lui Ioan E. Momiceanu s-au tot adunat, pe 26 noiembrie 1874, s-a dispus deja formula executorie pentru vânzarea prin licitație a moșiei Momiceni, conform actului de ipotecă ²⁸⁾. Pe 20 iunie 1875, evreul Solomon I. Halfon cere vânzarea moșiei Momiceni, pretinzând că nu i s-au plătit dobânzile, deși le plătise prințul Brâncoveanu [45]⁾. Ca urmare, trei luni mai târziu, pe 20 septembrie 1875, șeful portăreilor de pe lângă Tribunalul Olt a cerut vânzarea prin licitație a moșiei Momiceni ce aparținea lui Ioan E. Momiceanu ⁴⁵⁾. Ca urmare, pe 22 septembrie 1875, adică două zile mai târziu, Tribunalul Olt a încuviințat vânzare prin licitație a moșiei Momiceni ³³⁾. Mai mult decât atât, pe 16 decembrie 1875, I.E. Momiceanu nu reușea să își plătească dobânda de 318 napoleoni la împrumutul pe care îl făcuse, în 1871, la bancherul Solomon Iosef Halfon, ca urmare, pe 10 martie 1876, prințul Grigore Basarab Brâncoveanu, care garantase pentru acest împrumut, a fost nevoit să plătească el această dobândă [46]⁾. Pe 1 martie 1876, Tribunalul Olt a admis cererea Mariei State Ioan, mama adoptivă a lui Momiceanu, care contesta vânzarea moșiei Momiceni pe motivul că imobilul în cauză era rămas moștenire de la defunctul său soț, State Ioan, pentru cei doi fii ai lor: Ioan Momiceanu și Scarlat Momiceanu, dintre care, Scarlat era considerat încă minor, deși, la acea dată, el avea deja 21 de ani, născut fiind în 1855 ³³⁾. Pe 20 martie 1876, procuratorul prințului Grigore Basarab Brâncoveanu depune cerere de urmărire a veniturilor moșiei Momiceni pentru recuperarea plății ⁴⁶⁾. În același an, pe 28 iunie, Scarlat E. Momiceanu, fratele după tată al lui I.E. Momiceanu, depune și el contestație privind vânzarea moșiei Momiceni ³³⁾. Disperat, pe 16 august 1876, I.E. Momiceanu a făcut o cerere (rămasă fără răspuns) către prințul Brâncoveanu, prin care solicita să-i transmită moșia Momiceni, ca garant al acelui împrumut nefast, cu condiția să i-o arendeze lui pe o perioadă de 15 ani [47]⁾. Pe 25 august 1876, Tribunalul Olt a respins contestația lui Scarlat Momiceanu și a dispus vânzarea moșiei Momiceni ³³⁾. Pe 3 septembrie 1876, a avut loc supra-licitarea moșiei Momiceni, deja adjudecată de prințul Gr. Basarab Brâncoveanu, și nu a mai fost o altă ofertă ³³⁾. Pe 1 octombrie 1876, prințul Gr. Basarab Brâncoveanu a solicitat să i se consemneze pe seama CEC creanța din partea creditorului Ioan E. Momiceanu ³³⁾ iar pe 16 noiembrie 1876, Tribunalul Olt emitea ordonanța de adjudecare a moșiei Momiceni principelului Grigore Basarab Brâncoveanu ³³⁾. Ioan E. Momiceanu a făcut însă recurs și, pe 13 ianuarie 1877, a avut loc judecata ⁴⁷⁾. În cele din urmă, Înalta Curte de Casație și Justiție validează adjudecarea moșiei Momiceni pentru principele Grigore Basarab Brâncoveanu [48]⁾.

Fig. 2. Semnăturile lui Ioan și Scarlat Momiceanu

Procesul Momicenilor nu se încheia însă aici! Pe 13 iunie 1877, prințul Grigore Basarab Brâncoveanu a încheiat o convenție cu Scarlat Momiceanu de cumpărare a părții sale din moșia Momiceni [49]⁾. Pe de altă parte, pe 17 noiembrie 1877, I. E. Momiceanu cheamă în judecată pe prințul Gr. Basarab Brâncoveanu pentru neachitarea obligațiilor de garant al ipotecării moșiei Momiceni [50]⁾. Pe 21 noiembrie 1877, Curtea de Casație a comfirmat odronanța de adjudecare a moșiei Momiceni în favoare prințului Grigore Basarab Brâncoveanu, după recursul lui Scarlat Momiceanu [51]⁾. Pe 27 noiembrie 1877, la doar câteva zile după ce Curtea de Casație a respins recursul făcut de fratele său, Scarlat, Ioan E. Momiceanu i-a adresat, din Slatina, o nouă rugăminte prințului Grigore Basarab Brâncovanu. De data aceasta, el îi propunea, de fapt, lui Brâncoveanu să-și răscumpere moșia, în niște condiții greu de crezut, după toate cele întâmplate, deși el avusese grijă să-l asigure pe prinț că nu trebuie să se îndoiască ”câtuși de puținu de această afacere”... ⁵¹⁾ Pe 13 iunie 1880, Prințul Grigore Basarab Brâncoveanu a amânat cu doi ani, până în 1882, plata moșiei Momiceni cumpărată de la Scarlat Momiceanu ⁴⁹⁾. În mod oarecum bizar sau de-a dreptul profitor, pe 19 noiembrie 1880, Ioan E. Momiceanu se prezenta, în calitate de procurator, la un proces în care era în joc o altă parte din moșia Momiceni, care aparținuse răposatului Enache Bălan și care fusese și ea câștigată, la licitație, de același prinț Brâncoveanu [52]⁾. Era și aceasta o încercare a lui Momiceanu de a mai salva ceva din ceea ce fusese cândva moșia Momiceni și năzuințele lui supreme. El pledase pentru ca, în schimbul retragerii ”recursului și apelurilor” de către acești moștenitori, prințul să cedeze 120 de pogoane în posesiunea lui Costea N. Băluia, lucru care a și fost acceptat de către prinț ⁵²⁾. Pe 15 mai 1882, prințul Grigore Basarab Brâncoveanu achita jumătate din valoarea moșiei Momiceni cumpărată de la Scarlat Momicenau și mai prelungește cu un an achitarea ⁴⁹⁾. Urmare a acestei întârzieri a plății, pe la începutul anului 1883, Scarlat Momiceanu ceruse și obținuse executarea silită a veniturilor moșiei Coteana, care aparținea prințului. La rândul lui, prințul Brâncoveanu a contestat în instanță această măsură de constrângere, considerând că banii ce îi avea de primit Scarlat Momiceanu erau mai puțini decât ceea ce acesta pretindea; mai mult decât atât, prințul solicită condamnarea lui Scarlat Momiceanu la daune-interese pentru recuperarare prejudiciilor produse ca urmare a acestui sechestru [53]⁾. Pe 28 iulie 1883, prințul Brâncoveanu a plătit lui Scarlat Momiceanu ultima jumătate din valoarea moșiei Momiceni, devenind astfel pe deplin stăpân [54]⁾. În Fig. 2 sunt prezentate semnăturile celor doi frați Momiceanu, semnături desprinse din cererile disperate adresate prințului Brâncoveanu, cu rugăminți de tot felul, în ideea că vor reuși să salveze ceva, măcar o părticică, din fosta lor moșie părintească...

La scurt timp după acapararea moșiei Momiceni, pe 12 februarie 1885, prințul Gr. Basarab Brâncoveanu se împrumută la Prima Societate de Credit Funciar Român, girând cu moșia Momiceni. Însă, înainte de acordarea împrumutului de 180000 lei noi, unul dintre experții Primei Societăți de Credit Funciar Român făcea o analiză în detaliu a dosarului moșiei Momiceni, cu care prințul gira împrumutul. În cele din urmă, expertul în cauză își spune concluziile referitoare la istoricul acestei moșii, ca proprietate recent achiziționată de prinț și aceste concluzii sunt destul de dure în ce-l privește pe principe. De aceea, poate, raportul acesta a fost atașat la dosarul de împrumut în cauză sub anonimat și nedatat. Așadar, concluzia principală a acestui raport este aceea că Ioan E. Momiceanu fusese escrocat de prințul Brâncoveanu pe baza unor ”înțelegeri frauduloase” cu bancherul evreu Solomon Iosif Halfon. Mecanismul juridic și financiar prin care Momiceanu ”s-a dat legat de mâini și de picioare” este unul bazat pe o declarație falsă a lui Halton, dată în fața Tribunalului, cum că dobânzile aferente împrumutului nu mai fuseseră plătite de doi ani, în realitate însă acestea fuseseră plătite chiar de prinț, în calitatea sa de garant... [55]⁾.

După ce principele Grigore Basarab Brâncoveanu a murit, pe 15 octombrie 1886 [56]⁾, figura, ca tutore al moșiei Momiceni, mama sa adoptivă, Zoe Mavrocordat Brâncoveanu, până pe 25 februarie 1892, când a murit și ea; după acest moment, administrarea afacerilor Brâncoveanu au rămas în sarcina soției lui Grigore Basarab Brâncoveanu, principesa Ralu Masurus Brâncoveanu, prințul Constantin Basarab Brâncoveanu fiind încă minor. În această calitate, principesa Ralu Basarab Brâncoveanu era citată într-un proces la Curtea de Apel București, proces ce urma să aibă loc pe 6 mai 1895, reclamantul fiind același Ioan E. Momiceanu; el revendica anumite pretenții legate (probabil!) tot de moșia Momiceni pe care principele Grigore Basarab Brâncoveanu o adjudecase, cum am văzut, încă din 16 noiembrie 1876 și, după aceea, procesele se ținuseră lanț... [57]⁾

Moartea lui Ion Momiceanu a venit înainte de vreme, pe neașteptate, el fiind victima conjuncturală a răsculaților din 1907, de la Crâmpoia. Despre acest episod sinistru, din 12 martie 1907, al răscoalei de la Crîmpoia, fostul prefect de Olt, Constantin Anghel, relata următoarele [58]⁾: ”în comuna Crâmpoia, fostul proprietar al moşiei D-rului Leonte, Momiceanu, a fost ucis şi casele lui arse de răsculaţi - deşi încetase de a mai fi proprietar rural prin vânzarea moşiei către D-rul Leonte - numai din îndemnul unor cârciumari lacomi cari, se pare, râvneau la bonurile ce le ţinea în casă. Ceeace a îndârjit pe răsculaţi a fost că el nu s-a înfricoşat de ei ci a început a trage cu puşca din podul unui grajd ca să-i alunge. Tăbărând atunci asupra lui, n-au mai ţinut seama de strigătele-i disperate şi l-au lovit până l-au doborât la pământ. Când însă l-au văzut mort, furia le-a căzut, remuşcarea i-a cuprins. I-au aprins o lumânare şi s-au pus să-i sape groapa, ca pentru a scăpa de dojana acelei guri mute. Apoi l-au îngropat şi i-au pus cruce. Când am descins în localitate, câteva zile în urmă, în prejma ruinelor caselor încă fumegânde, lângă un răzor de zambile în floare, înveselind grădina mohorâtă, am găsit încă pe mormântul proaspăt pe câinele lui de vânătoare, care urla jalnic a pustiu, ca în povestea câinelui Azor.”

Asasinii lui Momicenau au fost identificați și arestați în scurt timp, după care, conform documentelor vremii [59]⁾, ”în timpul transportărilor lor la Drăgănești […] încercând a se răscula, trei din ei au fost împușcați în fața trupei.” Cât despre relatarea fostului prefect de Olt, ar trebui lămurite, totuși, câteva lucruri:

1. Înainte de răscoală, Momiceanu vânduse, într-adevăr, doctorului Leonte, moșia Vătășanca, de la Crâmpoia, pe care o moștenise, se pare, de la Dumitru Jupaniotu, el rămânând însă, în continuare, arendaș al proprietăților pe care dr. Leonte le avea la Crâmpoia. Deci, în momentul răscoalei, Momiceanu nu mai era moșier, era doar arendaș...

2. Omorârea lui Momiceanu nu a fost, se pare, una urmată de remușcări din moment ce, pe 14 martie 1907, ajutorul de primar al comunei Crâmpoia raporta prefectului de Olt că: ,,Locuitorii acestei comune revoltîndu-se au devastat casele Teodor Panaitopol, Anton Panaitopol, brutăria Milan Petre, iar întregile proprietăți ale dlor doctor Leonte, Ion Ghioc[h]eanu, Gheorghe Burcă, Ion Momiceanu și Mavrodin au fost devastate și în urmă arse cu desăvîrșire, diferitele mobiliere, multe vite, producte și altele de la aceste proprietăți au fost arse și furate de locuitori, omorînd pe dl Momiceanu, dîndu-l pe apa Dorofei. Locuitorii și astăzi sînt încă agitați.” Adică, după ce l-au omorât în bătaie, răsculații l-au aruncat pe Momiceanu în apa Dorofeiului, care trecea, se pare, prin fundul grădinii acestuia. Un cântec de răscoală relatat, în 1969, de șerbăneșteanul Murgea Ilie, în vârstă de 88 de ani, descrie și mai înfiorător, chiar, moartea lui Momiceanu: ”Stat Ion și cu Belu / În pod că mi se suia / Jos în tindă îl trântea, / În patru părți îl tăia. / Fără popi și lumânare / Îl dă pe Dorofei la vale, / Ca să uite pe-ale lor / De jaful boierilor.” [60]⁾

3. Povestea câinelui Azor, la care se face referire, este relatată, de fapt, în poezia ”Câinele soldatului” a lui Grigore Alexandrescu și este, într-adevăr, una asemănătoare...

4. Dacă Momiceanu a fost îngropat de către răsculați în curtea casei sale, așa cum ne relateaza prefectul Anghel, atunci poate ne lămurește cineva, din Crâmpoia sau de oriunde, ce s-a întâmplat cu osemintele lui după aceea… Mai zac ele, oare, și acum în acea grădină pe care încă nu am identificat-o pe teren? Eu tind să cred, totuși, că prietenul său, dr. Leonte, după ce lucrurile s-au mai liniștit, s-a ocupat de exhumarea lui Momiceanu și de înmormântarea lui, creștinește, într-un cimitir. Rămâne însă să vedem dacă ipoteza mea se va adeveri în vreun fel…

Ce a urmat? Scarlat Sc. Momiceanu (v. Fig. 3 [61]⁾, arhiva C. Vasilescu-Dodină), nepotul lui Ioan Momiceanu, care era încă minor, devenea singurul moștenitor legal al averii lui Ioan Momiceanu. În ce consta această avere? În niște ”scrisuri funciare rurale” pe care le deținea la Creditul Funciar Rural din București, un fel de bonuri valorice despre care vom discuta imediat!

Fig. 3. Scarlat Sc. Momiceanu

Scarlat Sc. Momiceanu era fiul lui Scarlat E. Momiceanu, fratele după tată al lui Ioan Momiceanu, și al Mariei Momiceanu. El era născut pe 21 noiembrie 1892 [62]⁾ și, rămânând orfan de tată, cea care s-a ocuptat de educația lui a fost mama sa, Maria Momiceanu, care l-a îndrumat spre cariera militară. Ascensiunea lui în domeniul militar a fost una destul de rapidă, el ajungând, în 1944, până la gradul de general de brigadă în rezervă. Astfel:

23.06.1913 – A fost înaintat la gradul de sublocotenent, pe când era elev în anul II al Școlii militare de infanterie [63]⁾;

14.05.1915 – Avea gradul de locotenent și a fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spadă în gradul de cavaler [64]⁾;

01.10.1924 – A fost admis, ca ofițer-elev în anul I, la Școala superioară de război [65]⁾;

10.05.1934 – A fost înaintat la gradul de locotenent-colonel ⁶²⁾;

27.02.1939 – A fost numit colonel ⁶²⁾ [66]⁾;

23.03.1944 – A fost trecut în rezervă cu gradul de colonel ⁶⁶⁾;

24.03.1944 – Imediat după pensionare și când avea, totuși, doar 52 de ani, Scarlat Sc. Momiceanu a fost avansat la gradul de general de brigadă în rezervă, fiind reținut însă ca ofițer activ încă vreo șase luni, până la terminarea războiului ⁶²⁾.

Ca funcții deținute de Scarlat Sc. Momiceanu, se pot aminti:

23.06.1913 – Sublocotenent la Regimentul 4 Infanterie Ilfov ⁶³⁾;

14.05.1915 – Locotenent la Regimentul 61 Infanterie ⁶⁴⁾;

01.10.1924 – Căpitan la Regimentul carelor de luptă ⁶⁵⁾;

1936 – 1937 – A activat ca profesor-colaborator, predând cursul de informații și contra-informații, la Centrul de Instrucție Sanitară, militarilor cu termen redus, medici veterinari și farmaciști [67]^{) 66)};

01.04.1941 – 20.09.1941 - Inspector la Inspectoratul II de pregătire pre-militară ⁶²⁾;

20.09.1941 – 10.05.1942 - Ofițer comandant la Regimentul 25 Infanterie ⁶²⁾;

10.05.1942 – 30.10.1942 - Șeful Comisariatului Militar Ilfov ⁶²⁾;

01.11.1942 – 01.05.1943 - Șeful Secției de pregătire pre-militară la Facultatea de Medicină ⁶²⁾;

01.05.1943 – 05.10.1943 - Ofițer comandant al Brigăzii 8 Infanterie ⁶²⁾;

05.10.1943 – 09.04.1944 – Locțiitorul comandantului general al Diviziei 1 Vânători de munte; deși el fusese, scriptic, pensionat din 23 martie 1944, rămânea încă un ofițer activ ⁶²⁾;

10.04.1944 – 23.08.1944 - Comandant general al Diviziei 15 Infanterie ⁶²⁾;

23.08.1944 – 10.09.1944 - Comandant general al Diviziei 15 Instrucție ⁶²⁾;

10.09.1944 – 01.10.1944 - Comandant general al Diviziei 15 Infanterie ⁶²⁾.

Scarlat Sc. Momiceanu a fost căsătorit cu Alexandrina Sc. Momiceanu (născută Răsnovanu) și au locuit, prin 1920, în București, str. Maramureș, nr. 17 [68]⁾ iar, în 1929, locuiau pe Calea Griviței, nr. 77 [69]⁾, respectiv Calea Griviței nr. 83, în 1947 [70]⁾. Generalul de brigadă Scarlat Momiceanu, a avut doi copii, Lucreția Mihaela (n. 7 octombrie 1920) și Dragoș Florin (n. 6 noiembrie 1922) ⁶¹⁾. El a murit pe 30 mai 1972, la vârsta de 80 ani ⁶²⁾. Fiul lui Scarlat Sc. Momiceanu, Dragoș, a fost un renumit medic urolog român [71]⁾.

”Cupoanele” sau ”bonurile” lui Momiceanu. Pe 20 februarie 1908, Maria Momiceanu, soția lui Scarlat Momiceanu, fratele lui Ioan Momiceanu, adresa următoarea cerere către Creditul Funciar Rural din București [72]⁾:

”Domnule director,

Prin Monitorul Oficial No. 86 din 18 Iulie 1907 am publicat poprirea sau opoziția ce am făcut pentru mai multe scrisuri funciare rurale 5%, între care și pentru cele cu No. 92.373, 92.374 și 92.375 a 1.000 lei 5% cu cuponul de 1 Iulie 1907, iar nu 1 Ianuarie 1907. Vă fac cunoscut prin aceasta că ridic poprirea sau opozitiunea ce am făcut pentru aceste 3 scrisuri funciare rurale 5% a 1.000 lei cu No.92.373, 92.374 și 92.375, cu cuponul de 1 Iulie 1907, pentru că le-am găsit și primit dela d. Gr. Teodorescu, din comuna Câmpina, la care le avea date în păstrare defunctul I. Momiceanu.

Cu perfectă stimă,

Maria Momiceanu, tutoare legală a fiului meu Scarlat Scarlat Momiceanu, cu domiciliul în București, calea Griviței No. 179,

casele No. 1.”

Pe 22 februarie 1908, Dr. Leonte, prietenul lui Ion Momiceanu, depunea și el o cerere asemănătoare ⁷²⁾:

”Domnule director,

Prin notificarea No. 7.432 din 24 Aprilie 1907, st. n., am făcut poprire pe mai multe scrisuri funciare rurale, între care și acelea cu No. 92.373, 92.374 și 92.375 a 1.000 lei 5% cu cuponul de 1 Ianuarie 1907. Această poprire am făcut-o în calitate de prieten al defunctului I. Momiceanu. Fiindcă cele trei scrisuri de mai sus cu No. 92.373, 92.374 și 92.375 a 1.000 lei 5% cu cupoanele de 1 lanuarie 1907, s'au găsit și le-a și primit d-na Maria Momiceanu, tutoarea legală a moștenitorului I. Momiceanu, care este proprietar al tuturor 3 scrisuri pentru care făcusem poprire, declar prin aceasta că ridic poprirea ce făcusem, arătată mai sus, pe aceste scrisuri arătate aci.

Cu stimă,

Dr. Leonte, cu domiciliul în București, strada Vienei No. 10.”

Așadar, începând din 1912, dr. C. Leonte și Maria Momiceanu făceau poprire pe mai multe titluri la purtător (scrisuri) furate, distruse sau pierdute, titluri care valorau mai multe mii de lei și pe care Momiceanu le deținuse, probabil, împreună cu dr. Leonte la Prima Societate de Credit Funciar Român și, ceea ce este demn de reținut, câteva dintre notificările acestor popriri datau chiar din 1907, imediat după moartea lui Momiceanu [73]⁾ [74]⁾. În realitate însă, Momiceanu avusese grijă și dăduse în păstrare aceste bonuri unui prieten de la Câmpina. Așadar, bănuiala că răsculații ar fi vizat, la Momiceanu, ”bonurile ce le ținea în casă”, putea ascunde ceva adevăr... În 1915, Scarlat Sc. Momiceanu era deja major (pe atunci, majoratul era la 21 de ani) și își preluase pe cont propriu procesele împotriva societății Creditul Funciar Urban București, de la care câștiga, la tribunal, dreptul de a i se vira la ”Casa de depuneri valoare cupoanelor de dividend exigibil începând dela 1 Ianuarie 1907 până în prezent și cele viitoare dela scrisurile funciare urbane București 5 la sută”. Valoare totală a acestor scrisuri funciare ce proveneau de la răposatul Ioan E. Momiceanu erau de 14000 lei [75]⁾. Deci, tot ce a rămas după Momiceanu s-a câștigat doar după lungi procese și cam atât a valorat, în lei, dar au rămas, totuși, după el investiții și locuri, care îi mai pomenesc încă numele...

Toponime. După Momiceanu au rămas, în zona Crâmpoia-Buta-Șerbănești-Momiceni, o serie întreagă de locuri ce i-au purtat numele timp de mai mulți ani, până ce au dispărut sub talpa nepăsătoare a istoriei... Dintr-o simplă privire aruncată asupra hărții militare a zonei Șerbăneștii de Jos [76]⁾, hartă întocmită, inițial, în anul 1907, când Momiceanu tocmai fusese omorât, putem reține, de pildă, un loc ce îi purta numele (v. Fig. 4): Eleșteul lui Momiceanu, pe Valea Caselor, la Crâmpoia, unde avea moșia Vătășeanca, pe care o moștenise de la Dumitru Jupaniotu. A rămas, de asemenea, pădurea Momiceni, pe care el a înființat-o, și a mai rămas conacul de la Momiceni, la care voi face referire în continuare...

Palatul domnului Momiceanu era denumirea, destul de pompoasă, care i se mai atribuia încă, și în 1924, conacului de la Momiceni, figură de stil inspirată, probabil, din geografia județului Olt a lui Sfințescu, carte apărută în 1886, unde acesta spunea că ”la Momiceni, D-nu Momiceanu are un mare palatu” [77]⁾. Acest conac, în perioada 1991 – 1992, a intrat în patrimoniul cultural al județului Olt sub denumirea de Ansamblul Momiceanu, după care, pe la începutul anilor 2000, conacul a devenit ruină și demolarea lui a fost pierdută de sub control... Acum, în afară de pădurea și barajul de la Momiceni, ca părți ale decorului ambiental creat de Momiceanu, nu a mai rămas nimic care să amintească de acel ”palat” [78]⁾...

Fig. 4. Locația heleșteului lui Momiceanu de pe Valea Caselor, în 1907

Concluzii. Iancu Momiceanu, alias Ioan E. Momiceanu, a fost și rămâne un personaj controversat. Se pare, totuși, că el s-a bucurat, la vremea sa, de un respect deosebit, pe plan local. Să nu uităm că el era numit ”domnul Momiceanu” și după trecerea sa în neființă iar localnicii îi ziceau ”boier Iancu”, chiar și atuci când el era un biet falit... Bazându-se, probabil, pe acest respect de care se bucura în rândul comunității, el a fost singurul proprietar din zonă, care a cutezat să mai rămână la sediul său în timpul răscoalei din 1907. Modul nemilos însă în care acesta a fost omorât de către răsculații din Crâmpoia a fost urmarea unei ultime gafe pe care Momiceanu avea să o facă: aceea de a trage un foc de armă, în aer, sperând că, în acest mod, are să-i sperie pe răsculații care venisără să-i devasteze averea ce-i mai rămăsese... Să nu uităm că, în timpul vieții sale, Momiceanu a mers din gafă în gafă, orbit fiind de mirajul unui țel măreț: acela ca Momicenii să devină o oază de belșug și civilizație. Ce era rău în asta? Nimic, desigur! Numai că asupra Momicenilor s-a abătut, parcă, un mare blestem, a cărui victimă a fost și Momiceanu... Cu toate eșecurile sale pe plan personal, după Momiceanu au rămas însă câteva lucruri, care, pe plan local, au însemnat ceva:

· Un conac bine gândit și gospodărit, pe care inginerul Caciona avea să îl aducă la rang de fermă model;

· O pădure, care acum se numește pădurea Momiceni, deși ar trebui să se numească pădurea Momiceanu;

· Un heleșteu pe valea Bungetului și altul pe Valea Caselor.

Noi ce-am făcut însă, în urma acestuia? L-am ponegrit, ca pe un nenorocit de moșier ce a fost, i-am tratat cu dispreț realizările sale de-o viață și i-am șters, cu grijă, numele de peste tot... Oare, chiar o fi meritat Momiceanu această soartă?

Craiova, 6 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 91, Bucureşti, 21 aprilie 1879.

[2]. BEZA, M. – Urme românești în Epir. În revista ”Boabe de grâu” nr. V-11, București, noiembrie 1934.

[3]. STĂNCESCU, S.A. – Din trecutul orașului Giurgiu. Institutul Modern de Arte Grafice ”Unirea”, București, 1935.

[4]. * * * - Istoric primari. Primăria Giurgiu, http://www.primariagiurgiu.ro/portal/giurgiu/primarie/portal.nsf/AllByUNID/00001832?OpenDocument, accesare 18 mai 2018.

[5]. LAHOVARI, G.I. ș.a. – Marele Dicționar Geografic al Romîniei, Vol. 3. Stab. Grafic J.V. Socecu, București, 1900.

[6]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 102, Bucureşti, 9 mai 1878.

[7]. * * * - Procesul Caracostea-Mănăstirea Glavacioc - Sentință a Curții Apelative Civile, Secția II, 26 august 1861. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[8]. IONAŞCU, I. – Biserici, chipuri şi documente din Olt, vol. 1. Editura Ramuri, Craiova, 1934.

[9]. * * * - Coprinderea Actului de împrumut a lui Enache Bălan și a soției sale, punând zălog partea din moșia Momiceni ce le aprținea, decembrie 1863. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[10]. * * * - Jurnal de executare judecătorească privind hotărnicia moșiei Momiceni, 8 iunie 1866. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[11]. * * * - Proces verbal de sigilare a bunurilor decedatului State Ioan, 18 mai 1867. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[12]. * * * - Copie Jurnal de legalizare a zestrei lăsată de State Ioan fiicei sale Sevastița, 20 mai 1879. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[13]. * * * - Extras din Registrul actelor de deces care certifică moartea Svestei (Sevastița) Polizu Chirculescu, sora lui Ion E. Momiceanu, 6 aprilie 1870. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[14]. * * * - Monitorul Comunal al Primăriei București, nr. 4. București, 30 ianuarie 1883.

[15]. * * * - Notă a avocatului lui Scarlat Momiceanu în urma procesului de lichidare, de către prințul Gr. Basarab Brâncoveanu, a părții din moșia Momiceni ce aparținuse lui Scarlat, 28 iulie 1883. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[16]. * * * - Telegraphul, nr. 3940, București, 19 iulie 1885.

[17]. * * * - Telegraful, nr. 4646, București, 29 decembrie 1887.

[18]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 138, Bucureşti, 27 septembrie 1883.

[19]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 194, Bucureşti, 2 decembrie 1911.

[20]. * * * - Catagrafia averii decedatului State Ioan, 17 iunie 1867. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[21]. POTRA, G. – Din Bucureștii de ieri, vol. II. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990.

[22]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 43, Bucureşti, 24 februarie 1877.

[23]. * * * - Românulu, nr. 48. București, 15 februarie 1864.

[24]. * * * - Urzicătorul, nr. 50, București, 11 ianuarie 1870.

[25]. OȚETEA, A. – Documente privind unirea principatelor, vol. I. Documente interne (1854 – 1857). Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1961.

[26]. * * * - Actu de împăcăciune între Constantin Manu și Ion E. Momiceanu, 5 iunie 1865. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[27]. * * * - Act de ipotecare a moșiei Momiceni de către Ion E. Momiceanu- Grefa Tribunalului Olt, 21 decembrie 1873. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[28]. * * * - Act de ipotecare a moșiei Momiceni de către Ion E. Momiceanu, 6 februarie 1873. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[29]. * * * - OT-F-00385 Parohia "Adormirea Maicii Domnului“ Buta, (1935-1943). ANR Olt, Slatina, accesare 15 martie 2017.

[30]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[31]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 245, Bucureşti, 30 ianuarie 1883.

[32]. * * * - Officieller General-Catalog. Verlag der General-Direction, Druckerei des Journals ”Die Presse”, Wien, 1873.

[33]. * * * - Ordonanță de adjudecare a moșiei Momiceni principelui Grigore Basarab Brâncoveanu, 16 noiembrie 1876. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[34]. FLORU, I. - Un copil, un sat... Editura Socec, Bucureşti, 1931.

[35]. * * * - Războiul Ruso-Turc (1877–1878). Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Ruso-Turc_(1877%E2%80%931878), accesare 17 aprilie 2017.

[36]. LAHOVARI, G.I., BRĂTIANU, C.I. şi TOCILESCU, G.G. - Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 4. Societatea Geografică Română, Editura J. V. Socecu, Bucureşti, 1901.

[37]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 22, Bucureşti, 27 aprilie 1882.

[38]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 279, Bucureşti, 12 martie 1883.

[39]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 276, Bucureşti, 9 martie 1883.

[40]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 278, Bucureşti, 11 martie 1883.

[41]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 221, Bucureşti, 2 ianuarie 1884.

[42]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 77, Bucureşti, 10 iulie 1883.

[43]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 147, Bucureşti, 7 octombrie 1883.

[44]. RADIAN, V. - Văleni, jud. Olt – aspecte demografice şi elemente de etnografie (sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX). În revista ”Memoria Oltului” nr. 4(14), Găneasa – Olt, aprilie 2013.

[45]. Concluziile Primei Societăți de Credit Funciar Român referitoare la dobândirea moșiei Momiceni de către prințul Gr. Basarab Brâncoveanu, [1885]. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[46]. * * * - Cererea procuratorului general al prințului Grigore Basarab Brâncoveanu de urmărire a veniturilor moșiei Momiceni, în baza actului de ipotecă încheiat cu Ion E. Momiceanu, 20 martie 1876. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[47]. * * * - Cererea lui Ion E. Momiceanu către prințul Grigore Basarab Brâncoveanu prin care solicită trasferarea proprietății asupra moșiei Momiceni, 16 august 1876. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[48]. * * * - Deliberarea Înalții Curți de Casație și Justiție referitoare la adjudecarea moșiei Momiceni pentru principele Grigore Basarab Brâncoveanu, [decembrie 1876]. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[49]. * * * - Act de tranzacție a unei părți din moșia Momiceni între Scarlat Momiceanu și principele Grigore Basarab Brâncoveanu, 13 iunie 1877. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[50]. * * * - Cererea lui Ion E. Momiceanu de chemare în judecată a prințului Grigore Basarab Brâncoveanu pentru neachitarea obligațiilor de garant al ipotecării moșiei Momiceni, 17 noiembrie 1877. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[51]. * * * - Cererea lui I.E. Momiceanu către principele Gr. Basarab Brâncoveanu privind o propunere de răscumpărare a moșiei Momiceni, 27 octombrie 1877. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[52]. * * * - Act de lăsare în posesiune a 120 pogoane din moșia Momiceni către Costea N. Băluia de către prințul Gr. Basarab Brâncoveanu, care adjudecase fosta moșie a lui Enache Bălan, conform unei înțelegeri prealabile, 19 noiembrie 1880. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[53]. * * * - Contestația prințului Grigore Basarab Brâncoveanu referitoare la sechestrul pus pe veniturile moșiei Coteana, pentru despăgubirea lui Scarlat Momiceanu, [1883]. . Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[54]. * * * - Notă a avocatului lui Scarlat Momiceanu în urma procesului de lichidare, de către prințul Gr. Basarab Brâncoveanu, a părții din moșia Momiceni ce aparținuse lui Scarlat, 28 iulie 1883. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[55]. Concluziile Primei Societăți de Credit Funciar Român referitoare la dobândirea moșiei Momiceni de către prințul Gr. Basarab Brâncoveanu, [1885]. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[56]. BUDU-GHYKA, M. & F. – La Généalogie des Craiovești – Brâncoveni, decembrie 2007. http://www.ghika.net/Histoire/Craiovesti.pdf, accesare 16.10.2016.

[57]. * * * - Citație adresată principesei Ralu Basarab Brâncoveanu, în calitate de tutoare a prințului Grigore Basarab Brâncoveanu, într-un proces cu Ion E. Momiceanu, 14 aprilie 1895. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[58]. ANGHEL, C. – Amintirile unui fost prefect din timpul răscoalelor. Tipografia profesională ”Dimitrie C. Ionescu”, București, 1912.

[59]. * * * - Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907: Desfășurarea răscoalei. B. Oltenia – Muntenia. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977.

[60]. IVAȘCU, A. - Controverse privind izbucnirea răscoalei din 1907 în județul Olt. În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 2 (60), Găneasa, februarie 2017.

[61]. * * * - Memoriul original al Lt. Col. Momiceanu Scarlat. Arhivele Militare Pitești.

[62]. AMMENTORP, S. - The Generals of WWII. Generals from Romania. Danemarca, http://www.generals.dk/general/Momiceanu/Scarlat/Romania.html, accesare 11 martie 2016.

[63]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 69, Bucureşti, 28 iunie 1913.

[64]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 54, Bucureşti, 2 iunie 1915.

[65]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 109, Bucureşti, 22 mai 1924.

[66]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 247, Bucureşti, 26 octombrie 1937.

[67]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 271, Bucureşti, 20 noiembrie 1936.

[68]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 233, Bucureşti, 12 februarie 1920.

[69]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 161, Bucureşti, 24 iulie 1929.

[70]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 80, Bucureşti, 5 aprilie 1947.

[71]. * * * - Istoric spital. Spitalul Clinic "Prof. Dr. Theodor Burghele", București, accesare 19 mai 2018.

[72]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 259, Bucureşti, 23 februarie 1908.

[73]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 146, Bucureşti, 2 octombrie 1912.

[74]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 147, Bucureşti, 1 octombrie 1913.

[75]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 170, Bucureşti, 29 octombrie 1915.

[76]. * * * - Şerbăneştii de Jos. Plan director de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. http://www.geo-spatial.org/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 12 martie 2017.

[77]. SFINȚESCU, I. – Elemente de geografia judeçiului Oltulu. Tipografia ”Ignoranticidulu”, Slatina, 1886.

[78]. IVAȘCU, A. – Conacul de la Momiceni. EcS, https://sites.google.com/site/enciclopediacomuneiserbanesti/conacul-de-la-momiceni, ediția 14 noiembrie 2016.

Accesați fișierul în format pdf: