Buta

Documentarul acesta m-am hotărât destul de greu să-l scriu, din simplul considerent că știam, totuși, prea puține lucruri despre satul Buta. Încetul cu încetul însă, după circa cinci ani de căutări, materialele bibliografice s-au adunat în număr suficient, astfel încât să pot relata, acum, butenilor și șerbăneștenilor, deopotrivă, câte ceva despre istoria destul de veche a acestor locuri, o istorie fascinantă dar insuficient de explorată, din păcate... Și scriu despre Buta, acum și aici, pentru că, după cum spuneam și cu alte ocazii, Buta a fost arondată, prin tradiție, fostelor comune Șerbănești, până la prima organizare administrativă comunistă, în 1950. Deci Buta este parte integrantă, de neuitat, a istoriei ceva mai vechi a comunei Șerbănești, așa cum vom vedea...
Istoric. În documentarul ”Descoperiri din neolitic” spuneam că, prin 2007, Ionuț Preda din Șerbănești a descoperit un ciocan din piatră pe valea Bungetului, în apropierea hotarului dintre Șerbănești și Buta, la circa un kilometru de vatra satului Buta. Așadar, istoria habitatului în aceste locuri este una milenară. Tot în zona satului Buta, localnicii au descoperit, încă din secolul al XIX-lea, în apropierea movilei Rențea, în timp ce arau, ”diferite bucăți de olărie groasă, veche”  1). Despre movila Rențea însă și despre comorile istorice ascunse aici poate o să mai scriu, cândva, și în alte documentare, cu alte prilejuri. De aceea, în acest context, aș vrea să fac doar o remarcă profană şi uşor amară: 
Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea movila Rențea era localizată (corect!) ”la 600 metri spre est de cătunul Buta” și nu se știa despre ea decât că ”locuitorii spun că ar fi făcută de Tătari” 1), acum, în 2017, știm că această movilă s-a transformat, în mod savant, în ”Tell-ul eneolitic de la Crâmpoia”, monument istoric intrat în patrimoniul național, fiind localizat de Ministerul Culturii în satul Crâmpoia, zona Rentea  2). Păi de ce Crâmpoia și nu Buta și de ce Rentea și nu Rențea? Ce s-o fi întâmplat între timp? Și ca să ne fie cât mai clară identificarea, ni se mai dă ca reper al locației ”pe malul pârâului Doroftei la 1,5 km V de sediul fostului CAP”  3). Păi de ce Doroftei și nu Dorofei? Și parcă, totuși, Buta este un reper mai apropiat și mai cunoscut decât ”sediul fostului CAP”... Iar Primăria Crâmpoia ne bagă în ceață de-a binelea, lămurindu-ne că, printre altele, ”ca vestigii ale trecutului sunt cele două măguri situate în zona Rențea, în partea de nord a comunei”  4). De fapt, nu știm prea bine: o fi Rențea sau tot Rentea, pentru că pe saitul primăriei în cauză, nu sunt folosite semnele diacritice specifice limbii române! Dar movila în cauză s-a transformat, cu siguranță, în ”două măguri”... Cândva, cu o altă ocazie, voi încerca să ne lămurim (probabil!) de unde provine, de fapt, această confuzie nebunească nepermisă, mai ales atunci când vorbim despre informaţii istorice și geografice transmise de instituții ale statului.
Oricum, să nu uităm că, pe la începutul secolului XX, acele locuri aparțineau, se pare, Paulinei I. Costescu Dacian, care era ”proprietară, domiciliată în com. Șerbănești, cătunul Buta, jud. Olt” și, mai mult decât atât, știm că pe acest teren se afla ”o construcție, conacul, adică o casă de zid acoperită cu fier, cam ruinată, compusă, din 3 camere și o marchiză la intrare, cari servește: una de dormitor, una de sufragerie și alta de bucătărie”  5).
Și satul Buta se pare că încă mai ascunde lucruri interesante, în ce privește istoricul acestor locuri! Așa se face că, în vara anului 2009, în cadrul proiectului ”Peisaje Arheologice. Perspective, istorie și evoluție” realizat de Direcţia CIMEC a Institutului Naţional al Patrimoniului, prin fotografiere aeriană, au fost surprinse, în zona de graniță, dintre Buta și Șerbănești, pe de o parte ”un cerc în vegetație”, pe valea Butei, dar pe teritoriul comunei Șerbănești, și, pe de altă parte, ”urme în sol vizibile”, tot în apropiere de valea Butei, pe dealul Boghia, la marginea satului (v. Fig. 16). De fapt, în mod eronat, sursa citată face mențiunea că fotografiile aeriene în cauză s-ar referi la ”valea Bungetului” și la ”dealul Bungetului”, ambele locații fiind arondate comunei Crîmpoia, satul Buta...

Fig. 1. ”Peisaje arheologice” în zona nord-vestică a Butei, la hotarul cu Șerbănești

Atestare documentară. Despre prima atestare documentară a satului Buta probabil că o să mai am ocazia să scriu pentru că, până acum, din câte ştiu, nimeni încă nu s-a încumetat să scrie ceva, cât de puțin, în legătură cu acest subiect. Însă, din ceea ce am reușit să aflu, deocamdată, aș putea face, totuși, câteva precizări... Așadar, trebuie spus că, potrivit recensământului făcut în perioada 1773 – 1774, sub administrația Rusească, plasa Șerbănești, în prima ei formulă organizatorică, era constituită din 13 sate: Floru, Tîmpeni, Șerbănești, Crîmpoaia, Buta, Văleni, Icoana, Plopi, Schitu Greci, Mierlești, Ungurei și Slobozia Cîrligați  7). Deci, în 1773, satul Buta exista, ca nume și locație!
Pe de altă parte, printre primele documente care amintesc despre satul Buta și despre moșia Buta sunt cele ale familiei Bălan, care s-a autodenumit, ulterior, Ioan și, în cele din urmă, Caracostea. Se știe, de pildă, că grecul Costea Bălan ”ar fi cumpărat înainte de 1800 moșiile: Şerbănești, Stoicănești, Perieţi, Moşteni, Floru, Buta, Boian, Jarcaleţi şi Făgeţel” 19). Așa se face că, în 1794, Costea Bălan construia biserica de la Buta  8). Este de presupus însă că satul Buta a existat cu mult timp înainte de secolul al XVIII-lea, eventual sub o altă denumire sau apartenenţă, așa cum voi încerca să argumentez, pe bază de documente, în cele ce urmează.
Astfel, într-un document din mai 1667, domnitorul Radu Leon-Vodă dădea o întărire către «Dobrin Cap. de Roșiĭ, fe[č]orul lui Gherghe Postelnic, nepotul luĭ Dobrin log[o]fătul din Ungureĭ», dându-ĭ satul Ungurei. Hotare: «calea moriĭ», «calea Ungurilor», «un codru de loc din piscul Strămbei», «vălceaoa Adăncație», «calea Boianului». I se daŭ din Divan cercetători: «Badea Capit. ot Nucet, i Tudor Peh. Den Greč, i Neagoe Peh. ot Fălcoiŭ, i Staico Căp. ot Put[u]roas[a], i Șerbu iuz. ot Bălțaț, i Bărcan Ceaușul ot Mihilești». Cîștigă Dobrin, rămîind pe adversariĭ săĭ, «Gherghe cu toat[ă] ceata lor [de frațĭ de oč[i]nă»] den Crămpoia». Dar aceștia ”nu s’au lăsat, ci iar aŭ rădicat pără, al doil[e] răndŭ, și aŭ venit naintea Domnii Meal[e] la Divan, de ș’au luat legea țărăĭ, 12 megiiaș jurători, pre răvașe domnești, anum[e] ot Mih[ă]ești Manea i Stănemir i Radu i Onciu Percean i Dančui, i ot Momiceanĭ Armean, i ot Ghimpaț Bușcan, i ot Șărbăneștĭ Manea steg[ar], i ot Corbul Vodan, i ot Tut[u]nești, Șerbu, i ot Bălțaț Bunea iuz., i ot Alămănești [scris: Alămăchești] Cr[ă]stea, i ot Stănislăvești Dumitru, ca să jure Dan și Gherghe și ceata lor cu aceștĭ 12 megeiaș de cătră Dobrin Cap. pentru hotarul Ungureilor, cum nu iaste Strămba hotarul den ceput păn în sfărșit, pen [sic] în piscu, ce iaste hotarul pre vălčaoa Adăncaat[ă], și pentru codrul de loc, cum nu l-aŭ ținut nič moș[u]-săŭ, nič tată-săŭ, nici el, den zilele luĭ Mihaĭ-Vod[ă] pănă acum, nič să fi luat Dobrin Cap. dijma dă pre dănsul. Deč, căndŭ au fostu la zi și la soroc, iară aceștĭ 12 megiiaș, eĭ s’aŭ strănsu toț deplin, fiindu ispravnic Stan vt. Postelnic, și aŭ socotit în tot chipul, și nič cum n’aŭ putut jura, ce aŭ dat ca să ție hotarul Ungureilor pre Strămba și codrul de loc să le ție Dobrin Cap. cu bun[ă] pač[e], precum am văzut Domnia Mea și cartea acestor 12 megiiaș și amăndooa răvașel[e] domneștĭ la m[ă]na lui Dobrin Capit[anul]. Deč au rămas Dan și Gherghe cu toat[ă] ceata den Crămpoia dă leage și de judecat[ă]. Drept aceia am dat Domnia Mea lu Dobrin Cap[itanul] ca să-ș ție satul Ungureĭ pre seamne și pre hotară cum scrie mai sus.”  9). Pentru a ne lămuri mai bine despre ce ar fi vorba aici, în acest document, și ce legătură ar avea cu satul Buta, trebuie punctate următoarele idei:
1. În 1667, era în dispută hotarul dintre Crîmpoia și Ungurei, mai exact extremitatea sud-vestică a acestuia. Dan și Gherghe, ”cu toată ceata” lor de proprietari din Crîmpoia, susțineau că hotarul cu Ungureii urmează valea Strâmba, de la un cap la altul, şi că hotarul nu ar devia, înainte de coada văii (”piscu”), pe valea Adâncata (un afluent pe stânga al Strâmbei), astfel încât ”codrul de loc” dintre coada văii Strâmba și vâlceaua Adâncata, ar fi aparținut de Crîmpoia, adică lor... În schimb, Dobrin, căpitan de roșiori, susținea că acel clin (”codru de loc”) ar fi al lui, ca moștenire din partea tatălui, și că hotarul dintre Ungurei și Crîmpoia nu ar urma valea Strâmbei pe toată lungimea sa.
2. La o primă judecată, făcută de un grup de boieri din Divanul țării, desemnați de domnitor ca să cerceteze cazul, Dobrin căpitan câștigase această dispută, însă crâmpoienii nu s-au lăsat și au mers din nou la judecată, aducând de această dată, un grup de ”12 megieși” (vecini), care să jure, în fața Divanului și a domnitorului, că acel ”codru de loc” ar fi fost, de fapt, al lor, al crâmpoienilor, nu al Ungureilor... Când a fost la jurat, cei 12 vecini aduși de crâmpoieni ”au socotit în tot chipul și nici cum n-au putut jura”. Adică, ori nu știau pre bine situația ori Dobrin avea dreptate, astfel încât crâmpoienii au pierdut...
3. Din grupul acelor așa-zis vecini, era de așteptat să găsim și pe cineva din satul Buta, care, în extremitatea sa sud-vestică, dar și în cea nord-estică se învecina cu satul Ungurei (v. Fig. 2). În schimb, acești ”megiiș” proveneau: 5 din Mihăești, 1 din Momiceni, 1 din Ghimpați, 1 din Șerbănești, 1 din Corbul, 1 din Tutunești, 1 din Bălțați, 1 din Alămănești (Alămăchești) și 1 din Stănislăvești. Adică, în total, 13 nu 12, amintind, parcă, de butada ”cei patru evangheliști au fost trei: Luca și Matei”...
Dar vorbind acum doar despre proveniența acestor așa-ziși ”megieși jurători”, hai să vedem care dintre aceștia proveneau, de fapt, din sate vecine cu moșia Ungurei! Păi, ținând seama de satele existente în zonă la acea vreme, am putea menționa, ca sate clar vecine, doar Momicenii, Corbul (sat dispărut, ce se afla prin zona fostei ferme Boianu) şi cam atât... Restul sunt fie sate cunoscute din judeţul Olt (Mihăeşti, Ghimpaţi, Şerbăneşti, Bălţaţi şi Stănislăveşti) dar neînvecinate cu Ungureii, fie sate neidentificate încă, pe deplin, de mine (Tutuneşti - posibil, Tituleşti şi Alămăneşti – posibil, Alimăneşti). Dacă admitem însă că satul Ghimpaţi ar putea fi, de fapt, Ghimpeţeni şi că Tituleştii şi Alimăneştii s-ar regăsi în document, ca sate vecine, potrivit asocierile deja menţionate, atunci singurul sat vecin cu Ungureii şi nereprezentat la judecată ar fi Buta. Asta ar putea însemna fie că satul Buta, la acea dată, încă nu exista, fie că el era un mic cătun ce aparţinea de satul Şerbăneşti... Când vom avea noi informaţii, poate că ne vom lămuri, totuşi, mai bine, în această privinţă!

Fig. 2. Limitele satului Buta la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, transpunere pe harta militară

Etimologie. În legătură cu denumirea satului Buta nu avem, deocamdată, dovezi etimologice clare dar rezultatele documentării mele converg către o ipoteză destul de fragilă, dar care amintește, totuși, de istoria mai veche a acestui sat. Astfel, trebuie amintit, aici, un citat preluat, în mod identic, de mai multe surse și devenit, în consecință, deja celebru: «se spune că, pe la anul 1240, când au năvălit tătarii şi au ajuns şi prin aceste meleaguri, aici au ridicat un „deal” care se află în satul Buta, ce aparţinea de comuna Şerbăneşti pe la poalele căruia şerpuieşte pârâul Dorofeiul»  10)  11)  12)  13). Dacă admitem această informație ca pe o legendă, deși sursa primară a acesteia îmi este încă neclară, în acest moment, am putea admite că, de fapt, acel așa-zis ”deal” ridicat de tătari sau de altcineva (nu se știe cine!) ar fi, de fapt, acea movilă Rențea, despre care aminteam ceva mai sus, movilă care, în termeni militari se numește ”biută”, adică punct de observare sau adăpost de apărare a unui obiectiv. De aici, de la această denumire mult prea tehnică, este lesne de presupus că sătenii i-au zis, înainte vreme, ”bută” și, mai apoi, ”buta”…
Vecinătăți. Pe 9 septembrie 1803, în hotărnicia făcută moșiei Momiceni, se consemna că ”ișind pă maidanul cămpului Buianului, am trecut valea Călmățuiului, mergând spre răsărit, asupra drumului Ostarului până în valea Strâmbă din drumul Ostarului, unde am dat în capu și hotaru moșiii moșilor din Buta”  14). Două zile mai târziu, pe 11 septembrie 1803, potrivit hotărniciei făcute moșiei Șerbănești-Domnești (Șerbăneștii de jos), se consemna însă că vecinătatea acestei moșii cu Buta începea de la ”coada văii Strâmbe, la răscrucile drumului Astarului, în capul Șerbăneștilor. De aici se înjugă în lung Șerbăneștii cu moșia moșnenilor silișteni din satul Buta și merg înainte din coadele văii Strâmbe și drumul Astarului drept spre răsărit”  15). Pe de altă parte, într-un document din 1865, se face referire, de asemenea, la ”răscrucile drumului astarului [...], unde stă capulu moșiei Șerbăneșci Buta cu Momiceni”  16). Așadar, în ce privește extremitatea vestică a fostei moșii Buta, un punct topografic de referință era ”coada văii Strâmbe, la răscrucile drumului Astarului” (nu Ostarului, cum greșit s-a transcris uneori!). Acum, trecând atâta amar de ani, se pune, firesc, întrebarea: Unde se află, oare, ”coada văii Strâmbe” și care era ”drumul Astarului”? Răspunsul la această întrebare îl găsim, implicit, în harta militară a zonei Șerbănești (v. Fig. 2), hartă întocmită pe baza ridicărilor în teren efectuate în 1907  ) şi a vecinătăţilor menţionate ceva mai jos. Aici se poate observa că valea Strâmbă sau Strâmba, cum i se mai spune, are, de fapt, trei cozi (coada fiind, în acest context, denumirea, improprie, dată locului de unde se formează o vale, sau o apă; izvorul acesteia). Aceste trei cozi, începând de la nord spre sud, sunt, în odine, următoarele: valea Tufanului, valea Codrului și valea Strâmbă... Numai că, în harta în cauză, se face, cu siguranță, o inversiune! Valea Strâmbă ar trebui să fie ramura mijlocie, care are lungime mai mare și care preia valea Tufanului, așa precum ar trebui să preia și valea Codrului. Așadar, în hartă s-au inversat, se pare, din greșeală, coada văii Strâmbe cu coada văii Codrului... Asumându-ne, așadar, această greșeală evidentă (zic eu!), putem observa că ”răscrucile drumului Astarului” se aflau, într-adevăr, la ”coada văii Strâmbe”. Identificăm, cu această ocazie, și locația acelui drum al astarului, despre care se vorbește în documentele vechi. El venea dinspre Stoicănești și, aici, la ”coada văii Strâmbe” făcea o răscruce, drumul principal continuând în direcția nord-est, spre drumul olacului, care mergea la Slatina, dar și spre locul târgului de la Șerbănești, când acesta se mutase în Catargia. Alte două ramificații ale drumului astarului mergeau una înainte, spre Buta și Barza, iar alta spre sud-vest, către Crîmpoia și Ungurei. Ce era astarul? Era ”un fel de pânză groasă de cânepă”, folosită, în special, pentru căptușit hainele dar și ”pentru împodobit caii domnești, pentru strecurat etc.”  18) și, în decursul secolelor XVIII – XIX, acesta era adus, în zona Șerbănești, pe acest drum de către caravanele de negustori turci, greci sau macedoneni, care treceau Dunărea pe la cetatea Turnu. Pentru că astarul provenea ”mai ales din diferitele provincii ale Turciei – din Mosul, Tokat, Urfa, Borla, Brusa, Adrianopol, Rumelia - și din Persia”  19). Dar despre acest drum, acum dispărut, voi mai scrie și cu alte ocazii, fiind mai multe de spus...
Pe de altă parte, în 1882, moșia Buta, în suprafață de 250 pogoane, proprietatea lui Gheorghe H. Volga, se învecina ”la răsărit cu moșia Statului, numită Barza, la apus cu moșia Ungurei a fraților Ungurei, la mează-noapte cu moșia Șerbănesci-Domnesci, proprietatea D-nei Manu, și la mează-zi cu moșia numită Crâmpoaea sau Vătași, partea de proprietate a doamnei Elena Spano; ca îmbunătățiri pe această moșie se află: o pereche case de zid cu duoă etagie, jos duoă camere și sus trei, pe mijloc săli, pardosite cu scânduri și învelite cu șiță veche, alături cuhnie cu odaea ei și privată de zid acoperite cu șiță veche, în față sală (foișor); o magasie de bârne, învelită cu șiță, duoă pătule de nuele, învelite cu șiță; un grajd de bârne, învelit cu șiță, și o saia de vite, învelită cu coceni, curtea împrejmuită cu scânduri de brad; pe acest pământ este locuri arabile, fânețe și o vie ca de 4 pogoane pământ, viea împrejmuită jumătate cu nuele și jumătate cu parmaci vechi30)
În 1919, știm că fosta pădure Buta (v. Fig. 2) era proprietatea Mariei Blaremberg și aparținea de moșia Șerbănești-Domnești. Și mai știm, de asemenea, că după exproprierea din acel an, se rezerva ”proprietarei drum de acces la pădurea Buta pe drumul existent depe hotarul moșiei Șerbănești și Moșia Buta”  20). De remarcat ar fi aici faptul că, deși pădurea în cauză se numea Buta, ea aparținea totuși de Șerbăneștii de Jos, denumirea ei datorându-se, probabil, doar faptului că era vecină cu moșia Buta și că, pentru a ajunge la ea, cel mai rapid, trebuia să se intre pe drumul de la granița dintre Șerbănești și Buta. Pe de altă parte, tot cu ocazia reformei agrare din acel an, Paulinei I. Dacian i se expropria o parte din moșia Buta. Terenul de circa 22 ha, astfel expropriat, se învecina după cum urmează: ”la apus cu moșia Momiceni, la miazănoapte cu moșia Șerbănești-Domnești, la miazăzi cu moșia succesorilor I. Pârâianu, iar la răsărit cu restul proprietăței” 15). Conform reformei agrare din 1921, i s-au mai expropriat Paulinei Dacian alte 53 ha și 20 arii ”începând în continuare[a] exproprierii dela 1918 în spre răsărit până la compleatare, vecină la răsărit cu restul proprietății neexpropriat, la apus cu porțiune[a] expropriată la 1918, la miazăzi cu proprietatea succesorilor defunctului I. Pârâianu și la miazănoapte cu exproprierea d-nei Maria Blaremberg” 31). După toate exproprierile, prin 1930, Paulina Dacian mai rămăsese cu doar vreo 200 de pogoane, partea de nord-est a moșiei, care se învecina ”la răsărit cu moșia Crâmpoaia-Vătași, proprietatea d-lui Herman Steinberg, la apus cu Christache Teodorescu [n.a: domiciliat în Crâmpoaia  21)] și împroprietăriții din Șerbănești, la miazăzi cu delimitările satului Buta și la miazănoapte cu pamântul expropriat și dat împroprietăriților”  22).
Am făcut toate aceste relatări pentru a scoate în evidență limitele satului Buta în decursul ultimelor secole (schițate în roșu, în Fig. 2) și, pentru a scoate în evidență mutațiile ce au intervenit de atunci și până în zilele noastre, în ce privește granițele, am încercat să fac același lucru și pe vederea din satelit a satului Buta  23) (v. Fig. 4). Vecinătatea sud-estică, în special, în ambele cazuri, ar putea conține ceva inexactități însă, deocamdată, acestea sunt toate indiciile disponibile... Ce trebuie remarcat însă, la o primă vedere, este faptul că granițele satului Buta au fost deplasate mult peste teritoriul Șerbăneștilor, în extremitatea sudică, spre fostul drum al astarului, cedându-se, astfel, teren crâmpoienilor... Cât despre fostul drum al astarului, acesta nu mai este de recunoscut! 
Moșierii. De-a lungul existenței sale, pământul extravilan al Butei a avut mai mulți moșieri și, în cele ce urmează, vom face referire doar la aceia care au fost identificați, deocamdată, prin documente. 
Costea Bălan. În 1924, istoricul și genealogistul Gheorghe Ghibănescu trecea pe la familia lui Constantin Caracostea din Tâmpeni (actual, Movileni), unde ”a cercetat hîrtiile și cunoștințele genealogice cu privire la această familie și a alcătuit un arbore, care pleacă din Costea Bălan [...] după 1770”  24). Potrivit acestei surse, se crede că un negustor de vite (gelep) din Negades (Grecia), pe nume Costea Bălan (n. 1750  25)), ”ar fi cumpărat înainte de 1800 moșiile: Şerbănești, Stoicănești, Perieţi, Moşteni, Floru, Buta, Boian, Jarcaleţi şi Făgeţel”. Cu o altă ocazie, când vorbeam despre academicianul Dumitru Caracostea, spuneam că «deoarece Costea era ceva mai brunet decât fratele său, Gheorghe, pentru a-I deosebi de acesta, partenerii turci îi ziceau “Kara-Costea”, adică Costea cel Negru, “kara” însemnând, în limba turcă, printre altele, şi “negru”. Această explicaţie este dată chiar de Dumitru Caracostea dar, coincidenţă sau nu, tot în limba turcă, “kara” înseamnă şi “teren, pământ, moşie”, adică porecla i se potrivea numai bine, putând fi interpretată şi altfel; de pildă, “Costea moşierul”… Altfel, gândind ceva mai româneşte, dacă acel Costea era brunet de-a binelea, numele de Bălan nu prea i se potrivea, iscând o antiteză puţin jenantă!» În 1794, pe când avea 47 de ani, Costea Bălan construia biserica de la Buta  26).
Gheorghe Gelep. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Buta făcea, în continuare, parte din categoria satelor aflate pe moșiile negustorilor gelepi. Proprietarul moșiei, la acea vreme, era un anume Gheorghe gelep  27). Acesta trebuie să fi fost unul dintre copiii lui Costea Bălan, dat fiind faptul că, potrivit declarațiilor din 1924 ale lui Constantin Caracostea, acesta ar fi avut trei copii: Sița (Anghelina), Hristodul și Gheorghiță 19). Pe de altă parte, conform unui arbore genealogic al familiei Caracostea-Bălan  ), rezultă că, de fapt, Costea Bălan ar fi avut nu trei, ci șase copii: Angeliki, Gheorghe, Hristudor, Elenița, Enache și Sița. Și se mai știe, de asemenea, că, după moartea lui Costea Bălan, doi dintre fiii săi, Hristodor și Gheorghe, pe 13 februarie 1840, își împărțeau averea moștenită și, cu acea ocazie, ”moşia Buta – toată după sineturile ei întregi cu toate clădirile şi îmbunătăţirile de pe dânsa” i-a revenit lui Gheorghe Caracostea  29).
Niță Gelepul. Date fiind informațiile de mai sus, ceva nu se prea leagă, în toată această înlănțuire a stăpânirii satului Buta. Ceva ne scapă, pentru moment! Pentru că, în Catagrafia obștească a Țării Românești din 1831, apare ca singur stăpân al moșiei Buta, Niță Gelepul 10). În acest caz, este dovedit, după cum vom vedea, că acest Niță Gelepul era același cu Enache Bălan, cel despre care se spune că era, de asemenea, fiul lui Costea Bălan 24). Și, într-adevăr, numele adevărat al lui Niță Gelepul era Enache Bălan, în familie spunându-i-se Ioniță  30). În 1864, Ioan (alias Ioniță, Niță sau Enache) Bălan şi Ioan Momiceanu (nepot de văr al lui Enache  31)) își manifestau dorința de a repara biserica de la Buta, reparație care, în 1867, se și finaliza  32). Potrivit testamentului soției sale, acesta a murit în jurul anului 1868, nu a avut copii și, de aceea, înfiase o nepoată, Alina N. Băluca 23) 24). În afară de sursa citată mai sus 27), nu avem însă, deocamdată, nicio dovadă că acesta ar fi fiul lui Costea Bălan și, în aceste condiții, cum rămâne cu Gheorghe Caracostea!? Ar însemmna că Gheorghe Caracostea ar fi același cu Enache Bălan și cu Niță Gelepul, ceea ce ar fi, zic eu, greu de crezut...
Vasilichi Zotu. După moartea lui Enache Bălan (Niță Gelepul), stăpânul moșiei Buta a devenit, de drept, soția acestuia, Vasilichi Zotu sau Vasiliki Zot, așa cum el hotărâse, prin testament 23) 24). În 1872 murise și Vasilichi Zotu, moștenitori devenind nepoata acestora, Atena V. Alexiu, pe care o înfiaseră (numită Alina, într-un alt document) și cu soțul acesteia, Vasile Alexiu  33).
Atena V. Alexiu și Vasile Alexiu. Așa, peste noapte, și printr-un noroc, nepoata înfiiată de Enache Bălan, Atena, care s-a căsătorit cu Vasile Alexiu, încă din vremea când trăiau ambii părinți adoptivi, a devenit, împreună cu soțul său, mari proprietari domiciliați în Buta dar cu averi și în Momiceni și la Drăgănești. Numai că, în scurt timp, toată moștenirea lor avea să se ducă pe apa sâmbetei, acumulând datorii pe care nu au mai fost în stare să le plătescă la termenul scadent...  34)
Alcibiadi H. Volga. În 1875, se scotea la vânzare prin licitație publică, partea din moșia Momiceni ce aparținuse lui Ion E. Momiceanu, pentru despăgubirea bancherului Salomon Iosef Halfon, moșie care se învecina ”la miază zi cu moșia Buta a Domnului Volga și Spano”  35). În 1879, Alcibiadi H. Volga, care era de profesie doctor și locuia ”în comuna Ianina de Epir a Turciei”, deținea proprietăți în satul Buta, unde locuia ”plenipotentul său părinte, Hristodor I. Wolga”  36). Tatăl său, Hristodor I. Wolga, era ”de profesie agricultor și administratore [al] moșiei fiului și ficei D-sale, din Buta29)
George (Gheorghe) H. Volga. În 1882, Tribunalul de Olt încuviința vânzarea prin licitație a ”500 pogoane pământ din Buta Șerbanesci-de-Sus, a fraților Volgești, declarând urmărit numai partea de moșie ce i se cuvine D-lui George Hrist. Volga, de 250 pogoane moșie”. Și, mai departe, din aceiași sursă, aflăm că ”această avere s'a urmărit și se vinde spre desdăunarea D-lui Epamenonda Aravandinos”  37).
Elena Spano. Fiica lui Hristodor I. Volga, despre care se amintea în documentul citat mai sus, se numea Elena și era căsătorită cu un anume Spano, având împreună proprietăți atât în Buta cât și în Crâmpoia 23) 35).
Paulina I. Costescu Dacian. La reforma din 1919, se expropriau din moșa Buta, proprietate a Paulinei I. Dacian, ”22 hectare și 30 arii din 175 hectare și 50 arii teren cultivabil” 15). Mai apoi, cu ocazia reformei agrare din 1921, din moșia Buta a Paulinei Dacian au fost expropriate alte 53 ha și 20 arii, plus locul izlazului, ”pentru înființarea de pășune comunală” 31). Cu această ocazie, ea declara că ”moșia Buta, proprietatea dânșii, a fost muncită de dânsa în regie, în dijmă cu locuitorii până în anul 1919, când a arendat-o, cu contract în regulă, d-lui E. Colibășianu și Filipeanu, și că astăzi (pe 31 august 1922, n.a.) se află tot arendată, cerând însă ca să i se rezerve, peste suprafața ce-i rămâne neexpropriată, 50 ha, teren arabil pentru fiuI său, care urmează școala de agricultură Strihareț din Slatina încă din anul 1921”  38). Tot atunci, comisia de expropriere consemna că ”moșia Buta, proprietatea d-nei Paulina I.C. Dacian, situată în comuna Șerbănesti, județul Olt, este formată dintr-un singur trup, avându-o constituită dotă la căsătoria sa, care la 15 August 1918, a avut o suprafață de 200 ha, din care s'a scăzut terenul necultivabil în suprafață de 24 ha, și 50 arii, rămânând teren cultivabil 175 ha și 50 arii, asupra cărora s'a operat exproprierea31). Pe de altă parte, ”având în vedere că proprietara a cerut să i se rezerve peste suprafața ce-i rămâne neexpropriată încă 50 ha, pentru fiul său care urmează școala de agricultură din Slatina, încă din anul 1921, cerere care nu poate fi admisibilă, întrucât conform art. 55 din regulamentul legii agrare, prevede că la fii proprietarului cari studiază agronomia li se poate rezerva un lot de 50 ha, la regiunile de șes, peste suprafața ce le rămâne neexpropriat, conform legii agrare, numai în cazul în care ar fi fost înscriși în școală până la 1 Ianuarie 1920; ori cum fiul proprietarei, după declarațiunea dânsei, nefiind înscris în școala de agricultură la acea dată, nu se poate bucura de acest drept, și deci nu i se poate rezerva acel teren31). În 1924, cel mai mare proprietar, pe teritoriul satului Buta, era (încă!) Paulina Dacian, care (chipurile!) avea o moșie de 200 ha  39). De fapt, după exproprierile repetate, îi mai rămăseseră doar vreo 200 pogoane, așa cum se va vedea imediat. În 1927, ea ipoteca moșia de la Buta iar, în perioada 1929-1930, i se scotea la vânzare, prin licitație, deoarece nu achitase la termen împrumutul de 400000 lei ce îl făcuse la căpitanul Dan Moisescu din București. La acea dată, moșia ce îi rămăsese, după expropriere, mai avea doar 200 pogoane 5)  40).
Se pare că de la această familie, Dacian, au mai rămas încă ceva urmași sau, mai degrabă, supuși prin Buta, acest nume existând încă prin aceste locuri... Astfel, în 2007, în satul Buta la nr. 55, locuiau două persoane sărmane, ce se numeau Dacian Floarea Ioana și Dacian Rada  41), iar în 2010, pe strada Principală la nr. 1, locuia, de asemenea, Dacian Ioana  42)...
Nicolae Caracostea era fratele cel mic al academicianului Dumitru Caracostea, a fost căsătorit cu Maria Anghelescu  43) și pentru perioade scurte, între anii 1931-1938, a fost primar al fostei comune Șerbăneștii de Jos de vreo patru ori 7). În mod curios, în 1924, Nae Caracostea apărea, în Anuarul ”Socec” al României Mari, ca fiind singurul proprietar de moșie de la Șerbănești, din neamul lui Caracostea, el deținând atunci 100 ha din moșia Rogojina  44). În 1961 însă, când satul Buta aparținea deja de comuna Crâmpoia, Nicolae Caracostea specifica în testamentul său, printre altele, că domicilia în satul Buta și că ”fiilor mei legitimi, Caracostea Mircea și Caracostea Alis, le-am repartizat suprafața de 10 ha, teren ce a fost luat de Sf[atul] Popular al comunei Crâmpoia”  45). În aceiași perioadă, el mai era proprietar doar pe ”un teren în suprafață de 1 ha (un hectar) și o casă cu două odăi și o sală, făcută din paiantă”, care se aflau localizate ”în vatra satului Buta” și se învecinau ”la Răsărit, cu proprietatea locuitorului Gheorghe Dondea, la Apus cu islazu satului Buta, la Miază Zi cu șoseaua Roșiori-Crâmpoia-Potcoava și la Miază Noapte, cu apa Dorofei44). Casa și terenul aferent, din dealul Boghiei, au fost lăsate, prin testament, fiilor lui ”nelegitimi”: Popescu Eugen, Popescu Niculae și Popescu Theodor, menționând că ”Ficei mele Popescu Victoria nu îi las nimic, find întreținută în școală de frații iei. Acești copii sunt recunoscuți ca copii ai miei find făcuți cu mama lor Popescu Maria care a fost îngrijitoare la mine la curte44). Și, din toată averea ce-o agonisise la Buta, Nae Caracostea a consemnat, totuși, prin testamentul său din 1961, că îi va mai rămâne doar ”jumătate din casă” și un teren de 30 ari, cealaltă jumătate din casă lăsând-o fiului său, Eugen Popescu... Așa se face că, prin anii ’60, copil fiind, când treceam pe lângă acea casă din dealul Boghia, ea mai constituia încă un punct de atracție, nu casa în sine, care nu era una deosebită, ci un spectacol coloristic ce se-ntâmpla aici. Caracostea încă nu murise dar, având deja peste 80 de ani, se retrăsese, probabil, la București, unde își avea ”copiii legitimi”, și casa era în îngrijirea ”coanei Aglaia”, care se ocupa, aici, cu creșterea păunilor, ceea ce era o raritate în zonă. Și cum să nu te încânte și să nu-ți marcheze copilăria asemenea frumuseți coloristice, nevăzute până atunci! Nicolae Caracostea a murit în 1971, când avea deja 90 de ani 42), iar ”coana Aglaia”, pe numele său adevărat – Apostescu Aglaia  46), prin 2013, figura că locuia în Buta pe str. Bisericii, la podeț  47)...

Fig. 3. Vatra satului Buta cf. hărții lui Szathmári (1864)

Obștea sătească. Așa cum rezultă din actele de hotărnicie ale moșiilor Șerbănești-Domnești şi Momiceni, citate ceva mai sus 10) 9), în 1803, locuitorii din Buta aveau statutul social de ”moșneni silișteni” (”moşii din Buta” 9) fiind, de fapt, aceiaşi cu „moşnenii silişteni„ 10)), deci ei erau stăpâni, în devălmășie, din moși-strămoși, nu doar pe vatra satului 10), ci și pe partea de moșie ce se învecina cu Momicenii 9). Potrivit recensământului din 1831, satul Buta avea 60 de familii 14) și, după legea rurală din 1864, au fost împroprietăriți 42 locuitori cu 149 ha 1). Pe de altă parte, în 1884, se vorbește despre ”obștea foștilor clăcași din Buta”, care acum erau ”rezași”, și care era citată, în calitate de ”vecini limitrofi” cu proprietatea Cleopatrei V. Toncescu din Crâmpoia, să fie prezentă ”la fața locului” în ziua de 29 octombrie 1884, pentru că urma să se facă hotărnicia moșiei Toncescu  48). Deci, pe lângă ”moșnenii silișteni”, în Buta au existat, la acea vreme, și clăcași, care munceau pe moșiile proprietarilor buteni.
Conform recensământului din 1941, satul Buta avea 136 clădiri și 525 locuitori, în creștere față de 1930, când erau doar 433 locuitori (populație statornică)  49) dar în scădere față de recensământul din 1912, când Buta avea 662 locuitori  50). Conform recensământului din 2011, Buta avea, ca populație stabilă, 798 de locuitori. Mai aproape de zilele noastre, în 2016, satul Buta avea însă un număr de 1050 locuitori  51), înregistrându-se, așadar, o creștere însemnată a populației. Diferența față de 2011 ar putea proveni, totuși, din faptul că mulți dintre acești locuitori nu sunt stabili în Buta.

Fig. 4. Limitele satului Buta la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, transpunere pe vederea din satelit

Evoluția administrativă. În Monografia comunei Șerbăneștii de Jos, realizată de învățătorii Ghimișescu în 1942, aceștia spuneau despre satele Șerbăneștii de Jos și Buta că: «Aceste două sate n-au fost dintr-un început legate între ele. Dela 1864 – dată când se înființează pentru prima oară comuna ca unitate administrativă – până în anul 1908, luna iulie, ziua 1, satul Buta forma o comună cu satul Șerbăneștii de sus. Dela această dată, până la 1 Februarie 1930, toate aceste 3 sate (Șerbăneștii de jos, Șerbăneștii de sus și Buta) se contopesc și formează o comună sub denumirea de ”Șerbănești”. În urma acestei date, după legea administrativă din 1929, fiecare sat își are primărie aparte, până în anul 1931, August 15, când Șerbăneștii de sus formează comună cu gestiune separată iar Șerbăneștii de jos și Buta altă comună» 21).
Și, într-adevăr, în 1831, de exemplu, satul Buta făcea parte din plasa Șerbănești (nu apăruse încă legea comunală!) și era alcătuit din 60 de familii 10). Din 1864, satul Buta făcea parte, în mod destul de ciudat, din comuna Șerbăneștii de sus  52). La scurt timp după aceea, în 1867, Buta făcea parte din comuna Șerbăneștii de jos 23). În schimb, în 1872, satul Buta făcea parte, din nou, din comuna Şerbăneştii de Sus  53) iar, în 1878, denumirea comunei era Buta-Șerbănești de Sus și avea, ca primar, pe Ștefan Dincă  54)  55)
La sfârșitul secolului al XIX-lea, satul Buta era, de asemenea, pendinte de comuna Șerbăneștii de sus, plasa Șerbănești, jud. Olt, fiind reședința acestei comune, și avea o populație de 380 locuitori, dintre care 42 erau împroprietăriți după legea rurală. Ei posedau 80 boi, 50 vaci, 60 cai, 850 oi și 116 porci  56). Potrivit aceleiași surse, la acea vreme, vatra satului Buta era situată ”pe dreapta șoselei județene, la gura văei cu același nume” 47). E adevărat că, atunci când te referi la un drum, a spune ”pe dreapta” presupune să indici, obligatoriu, și sensul de mers că, altfel, nu prea e definită locația dar, privind mai cu atenție harta lui Szathmári  57), care a fost întocmită înainte de 1864, constatăm, într-adevăr, că locuințele satului Buta erau amplasate aproape toate doar pe dreapta drumului județean, când se vine de la Slatina și se merge spre Roșiori (v. Fig. 3). Probabil că, atunci, valea Dorofeiului era frecvent inundată, acea zonă a Butei aflându-se la confluența a trei vâlcele importante: două pe partea dreaptă a Dorofeiui (Buta și Bungetul) și a treia pe partea stângă a acestuia (Boghia), așa precum se poate observa și în Fig. 2. În ultimii ani, s-au făcut ceva amenajări hidrotehnice aici și inundațiile ar trebui să afecteze mult mai puțin pe localnicii stabiliți de partea cealaltă a drumului județean, pe partea Dorofeiului. Oricum, demn de remarcat ar fi aici faptul că, pe vremuri, centrul satului Buta era pe undeva prin zona bisericii, după care, s-a mutat, vrând-nevrând, în zona școlii, dată fiind amplasarea acesteia la șosea, pe drumul județean, acum zona centrală aflându-se cam pe la intresecția dintre strada Principală cu strada Bisericii...
În 1902, Buta făcea parte din comuna Șerbăneștii de sus, plasa Șerbănești, jud. Olt, fiind reședința acestei comune, care mai cuprindea, în plus, satele Șerbăneștii de sus și Momicenii 1). Apoi, în 1924, satul Buta făcea parte din comuna Șerbănești, plasa Perieți, jud. Olt. Din comuna Șerbănești mai făceau parte, la acea vreme, satele Șerbăneștii de jos, Șerbăneștii de sus și Jarcaleți 32). În 1931, se revine la forma de organizare inițială cu două comune: Șerbăneștii de jos și Șerbăneștii de Sus, satul Buta formând, împreună cu satul Șerbăneștii de jos, comuna Șerbăneștii de jos 8)
Intravilanul satului Buta însuma - în 2016 - 59,46 ha, propunându-se, pentru perioada următoare o creștere a acestuia până la 61,75 ha 45). Zonele în care se propunea extinderea acestui intravilan sunt cele colorate cu mov în Fig. 5  58): una spre nord nord-vest (spre Șerbănești) și alta spre sud-est (spre Crîmpoia), de-a lungul străzii Principale.

Fig. 5. Propunerile de extindere a intravilanului din satul Buta (2015)

Nomenclatorul stradal. Pe 29 iulie 2010, Consiliul Local al comunei Crîmpoia a emis hotărârea nr. 19, prin care se creau premizele unei noi perioade administrative, o perioadă modernă, în care vechile ulițe ale satului Buta au căpătat denumiri de străzi. Au fost declarate și ”botezate”, atunci, 13 străzi, unde se regăseau, pe rolul fiscal, 288 de persoane fizice și juridice. În Tabelele 1…13  59) am reprodus întocmai numele acestor persoane, ele redând întocmai o interesantă radiografie civică a satului Buta la nivelul anului 2010… Este un bun exemplu, acest nomenclator, de etalare a unui moment istoric al sistematizării sătești, după canoanele moderne ale mileniului trei!

Tabelul 1. Buta, str. Bisericii, titulari de rol în 2010

Tabelul 2. Buta, str. Bujorului, titulari de rol în 2010

Tabelul 3. Buta, str. Bungetului, titulari de rol în 2010
 
Tabelul 4. Buta, str. Dealul Papii, titulari de rol în 2010
 
Tabelul 5. Buta, str. Gorănești, titulari de rol în 2010
 
Tabelul 6. Buta, str. Lacul Barbului, titulari de rol în 2010

Tabelul 7. Buta, str. Macului, titulari de rol în 2010
 
Tabelul 8. Buta, str. Mărului, titulari de rol în 2010
 
Tabelul 9. Buta, str. Narcisei, titulari de rol în 2010
 
Tabelul 10. Buta, str. Principală, titulari de rol în 2010

Tabelul 11. Buta, str. Rozelor, titulari de rol în 2010
 
Tabelul 12. Buta, str. Salcâmului, titulari de rol în 2010
 
Tabelul 13. Buta, str. Școlii, titulari de rol în 2010
 
Pățania covrigarului Cristu Naumovici. Voiam să scriu, în acest documentar, câte ceva și despre fostele prăvălii și comercianți din Buta, mai ales că, din ceea ce îmi aduc eu aminte, mama mea, Catirina lu’ Sardescu, avea o soră la Buta, pe nume Rica, și aceasta era căsătorită cu un anume Grecu, despre care știam că ar fi fost ceva negustor... Nu am găsit însă, deocamdată, decât o amuzantă referire în pățania albanezului Cristu Naumovici, ”simigiu” de profesie, domiciliat în orașul Călărași  60). În 1930, acest simigiu fusese escrocat de un anume Ion N. Dinu, presupus butean, care îl convinsese să-i încredințeze ”covrigi în valoare de 700 lei, pe care inculpatul vânzându-i, în loc să-i plătească reclamantului, și-a însușit suma și a dispărut din oraș”. Ca garanție, el îi prezentase lui Naumovici ”certificatul cu Nr. 963 din 1929, eliberat de primăria comunei Șerbănești, cătunul Buta, județul Olt din care se constata că el, inculpatul Ion N. Dinu, este locuitor în acea comună, cu bune purtări și împroprietărit, și cu o poliță semnată Niculae D. Popescu din aceiaș comună cu inculpatul, pentru suma de 1.000 lei”  61). Când colo, ce să vezi?! ”Din cercetările făcute în cauză de șeful secției de jandarmi Crâmpoaia, județul Olt, și consemnate în procesul-verbal cu Nr. 45 din 1930, aflat la dosar, se constată că certificatul cu Nr. 963 din 1929, eliberat de primăria comunei Șerbănești, cătunul Buta, pe care inculpatul Ion N. Dinu l-a prezentat reclamantului Cristu Naumovici, pentru a-și stabili identitatea, purtarea și starea sa materială, este falș, pentru motivul că în anul 1929 nu era primărie în satul Buta și nici ștampilă nu avea confecționată, iar din adresa cu Nr. 450 din 1931 a primăriei Șerbăneștii-de-Jos, aflat[ă] la dosar, se constată că în acea comună, nu există nici o persoană cu numele de Ion N. Dinu, care să fi fost împroprietărit, iar primar și secretar au fost alte persoane decât cele semnate în certificatul fals dela dosar43). Cu toate acestea (culmea justiției!), Tribunalul Ialomița, care a judecat cazul, concluziona că ”nu se constată cu nimic că inculpatul Ion N. Dinu să fi falșificat certificatul cu Nr. 963 din 1929, eliberat de primăria comunei Șerbănești, cătunul Buta, județul Olt, astfel că tribunalul, în lipsă de probe de culpabilitate, urmează a pronunța achitarea lui43).
Concluzii. Mi-a făcut o deosebită plăcere să restitui, prin acest documentar, câteva file mai puțin cunoscute din istoria comunei Șerbănești și despre cum a fost aceasta văduvită de satul Buta, de către regimul comunist, încă din 1950. Marele savant Nicolae Iorga spunea că „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.” Încercarea mea este de a face cunoscută istoria acestor locuri, fără a-mi asuma însă, în vreun fel, faptul că ea nu se va mai repeta… De aceea, consider că șerbăneștenii și butenii, deopotrivă, au tot dreptul să-și revendice aparteneța administrativă, atât pe criterii istorice cât și edilitare bine întemeiate. Că, dacă ar fi să vorbim despre distanțe, de exemplu, tot cam pe la 3 km se află și una și cealaltă dintre primării (Șerbănești sau Crâmpoia), față de centrul Butei... Dar corect o fi, de exemplu, ca butenii să fie împroprietăriți, postdecembrist vorbind, cu pământul șerbăneștenilor iar impozitul să îl plătească la Crâmpoia? Pentru că despre oportunitatea ca, în viitorul apropiat, printr-o conjunctură favorabilă, actuala comună Șerbănești ar putea deveni, foarte ușor, un mic orășel, am mai vorbit, în treacăt, și într-un alt context...

Craiova, 11 februarie 2018
 

Referințe documentare:


[1].  LAHOVARI, G.I., BRĂTIANU, C.I. şi TOCILESCU, G.G. - Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 5. Societatea Geografică Română, Editura J. V. Socecu, Bucureşti, 1902.

[1]. * * * - Lista Monumentelor Istorice 2015. Județul Olt. Ministerul Culturii, Institutul Național al Patrimoniului, http://patrimoniu.gov.ro/images/lmi-2015/LMI-OT.pdf, accesare 21 octombrie 2017.

[1]* * * - Repertoriul Arheologic Național (RAN). Ministerul Culturii, Institutul Național al Patrimoniului, http://ran.cimec.ro/sel.asp?codran=126415.03, accesare 21 octombrie 2017.

[1]. * * * - Comuna Crâmpoia, județul Olt. Primăria Crâmpoia, http://www.primariacrimpoia.ro/portal-administratie-publica/crimpoia/bine-ati-venit-pe-siteul-nostru, accesare 6 noiembrie 2017.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 30, Bucureşti, 7 februarie 1930.

[1]. * * * - Buta. Peisaje Arheologice. Perspective, istorie și evoluție, https://peisaje-arheologice.ro/peisaje/fotografii-aeriene/buta, accesare 8 februarie 2018.

[1]. * * * - Populaţia şi împărţirile administrativ-teritoriale ale Vâlcii, din Paleoliticul mijlociu până la Epoca modernă. http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=225: popula%C5%A3ia-%C5%9Fi-%C3%AEmp%C4%83r%C5%A3irile-administrativ-teritoriale-al-v%C3%A2lcii-din-paleoliticul-mijlociu-p%C3%A2n%C4%83-%C3%AEnainte-de-epoca-modern%C4%83&Itemid=203&limitstart=30, accesare 8 februarie 2017.

[1]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, PaulaMonografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[1]. IORGA, N.Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. VII. Editura Ministerului de Instrucție, București, 1904.

[1]. * * * - Plan de Dezvoltare Locală. Potențial GAL ”Vedea – Găvanu – Burdea”. Județul Olt, 2010, http://galvgb.ro/uploads/PDL%20Vedea%20Gavanu%20Burdea.pdf, accesare 4 februarie 2018.

[1]. * * * - HOTĂRÂRE cu privire la: aprobarea Planului de Analiză şi Acoperire a Riscurilor al Comunei Şerbăneşti, Judeţul Olt. Consiliul Local Șerbănești, HCL nr. 16/11.03.2011, http://www.primariaserbanesti.ro/portal-administratie-publica/serbanesti/primaria-serbanesti/primaria/hotarari/hotarari-2011/hot-016-2011, accesare 4 februarie 2018.

[1]. * * * - Plan Urbanistic General (PUG) – Comuna Șerbănești, jud. Olt. S.C. Prospect S.R.L. Craiova, proiect nr. 162/2012, http://apmbc.anpm.ro/anpm_resources/migrated_content/uploads/100146_MEMORIU%20GENERAL_SERBANESTI.pdf, accesare 4 februarie 2018.

[1]. PIȚULESCU, G. - Şerbăneşti – 2017. „Sărbătoarea Secerişului”, o sărbătoare de suflet a primarului Titi Peligrad. În ”Ziarul de Olt”, Slatina, 18 iuli 2017.

[1]. * * * - Cartea de hotărnicie a moșiei Momiceni. 9 septembrie 1803, copie legalizată din dosarul Moşiei Grecii şi Bărcăneascăi din jud. Olt.

[1]. ILIE, D.Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[1]. * * * - Actu de împăcăciune între Constantin Manu și Ion E. Momiceanu, 5 iunie 1865. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[1]. * * * - Planul de tragere - Şerbăneştii de Jos. Direcţia Topografică Militară, 1952.  http://www.geo-spatial.org/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 6 noiembrie 2017.

[1]. * * * - DEX. Dexonline, https://dexonline.ro/definitie/astar, accesare 10 noiembrie 2017.

[1]. GIURESCU, C.C.Istoria românilor, Vol. 3, Partea II. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 14, Bucureşti, 3 mai 1919.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 114, Bucureşti, 24 august 1911.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 70, Bucureşti, 27 martie 1930.

[1]. * * * - Buta, jud. Olt. Google Maps, https://www.google.ro/maps/@44.3062915,24.7046471,1637m/data=!3m1!1e3?hl=en, accesare 11 noiembrie 2017.

[1]. IONAŞCU, I.Biserici, chipuri şi documente din Olt, vol. 1. Editura Ramuri, Craiova, 1934.

[1]. * * * - Constantin Costea BĂLAN. Geneanet,  http://gw.geneanet. org/bala?lang=en;pz=savinien+mihai;nz=caracostea+balan;ocz=0;p= constantin+costea;n=balan, accesare 10 octombrie 2015.

[1]. GHIMIȘESCU, Petre și GHIMIȘESCU, PaulaMonografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L.

[1]* * * - Revista Arhivelor, vol. 38. București, 1976.

[1]. * * * - Constantin Costea Bălan. Geneanet, https://gw.geneanet.org/bala?lang=en&pz=scholastique+theotiste&nz=caracostea+balan+vettier&ocz= 0&p=constantin+costea&n=balan, accesare 4 februarie 2018.

[1]. BARBU, M. - MOŞIA FLORU – proprietate a fraţilor Ioan şi Constantin Gh. Massu. În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 6(40), Găneasa, iunie 2015.

[1]. * * * - Act de diată (testament) al Vasilichii Zotu, soția răposatului Enache Bălan, [1868]. Acte

speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp,

Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[1]. * * * - Catagrafia averii decedatului State Ioan, 17 iunie 1867. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[1]. * * * - OT-F-00385 Parohia "Adormirea Maicii Domnului“ Buta, (1935-1943).  ANR Olt, Slatina, accesare 15 martie 2017.

[1]. * * * - Act de ipotecare a moșiei Momiceni de către moștenitorii răposaților Enache Bălan și Vasilichi Zot, [1872]. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 91, Bucureşti, 21 aprilie 1879.

[1]. * * * - Ordonanță de adjudecare a moșiei Momiceni principelui Grigore Basarab Brâncoveanu, 16 noiembrie 1876. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 91, Bucureşti, 21 aprilie 1879.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 244, Bucureşti, 2 februarie 1882.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 140, Bucureşti, 27 septembrie 1922.

[1]. * * * - Anuarul “Socec” al României-Mari 1924-1925, vol. II - Provincia. Editura “SOCEC & Co” SA, Bucureşti, 1925.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 221, Bucureşti, 4 octombrie 1929.

[1]. * * * - Hotărârea de Guvern nr. 139/2007 privind acordarea unor ajutoare financiare. Lege Online, https://lege5.ro/Gratuit/geydknjxg4/hotararea-nr-139-2007-privind-acordarea-unor-ajutoare-financiare, accesare 4 februarie 2018.

[1]. * * * - AVIZ Nr. 79 din 11.06.2010 având ca obiect atribuirea de denumirii străzilor din comuna Crîmpoia, judeţul Olt. COMISIA DE ATRIBUIRE DE DENUMIRI A JUDEŢULUI OLT. http://www.prefecturaolt.ro/comunicate/ 2010/avize/aviz79_11.06.2010.pdf, accesare 4 februarie 2018.

[1]. * * * - Hristudor Caracostea - Bălan. Geneanet, http://gw.geneanet.org/bala?lang=en;pz=savinien+mihai;nz=caracostea+balan;ocz=0; p=hristudor;n=caracostea+balan, accesare 18 septembrie 2014.

[1]. * * * - Anuarul “Socec” al Românie-Mari 1924-1925, vol. II - Provincia. Editura “SOCEC & Co” SA, Bucureşti, 1925.

[1]. * * * - Testamentul lui Nicolae Caracostea. Crâmpoia, 2 martie 1961.

[1]. RAICU, N. Convorbiri Messenger. Șerbănești, 6 februarie 2018.

[1]. * * * - HOTARARE Cu privire la actualizarea si insuşirea Inventarului bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Crîmpoia , judeţul Olt. HCL nr. 30/30.08.2013.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 142, Bucureşti, 30 septembrie 1884.

[1]. * * * - Indicatorul localităților din România. Imprimeria Institutului Statistic, București, 1941. 

[1]. * * * - Dicţionarul statistic al României intocmit pe baza rezultatelor definitive ale recensământului general al populaţiunii din 19 Decembre 1912. Direcțiunea Generală a Statisticei, Institutul de Arte Grafice C. Șfetea, București, 1912.

[1]. * * * - Memoriu General. PUG Crîmpoia, 2016. ANPM, http://apmot.anpm.ro/documents/25229/3677879/MEMORIU+ GENERALPUG+COM.CRAMPOIA.pdf/ d375a35b-077f-40bc-9624-a9d392112e51, accesare 5 februarie 2018.

[1]. * * * - Indicele comuneloru României după noua organisare a Legei comunale. Ministeriulu de Interne, Agricultură și Lucrări Publice, Imprimeria Statului, Bucuresci, 1865.

[1]. FRUNZESCU, D.Dicţionaru Topograficu şi Statisticu alu României. Tipografia Statului, Bucureşti, 1872.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 255, Bucureşti, 16(28) noiembrie 1878.

[1]. * * * - Certificat de pașnică posesie a moșiei Momiceni, 20 decembrie 1878. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[1]. LAHOVARI, G.I., BRĂTIANU, C.I. şi TOCILESCU, G.G. - Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 2. Societatea Geografică Română, Editura J. V. Socecu, Bucureşti, 1899.

[1]. SZATHMÁRI, C. P. Charta României meridionale – 1864, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, http://charta1864.ro/charta.html, accesare 5 noiembrie 2017.

[1]. * * * - Raport de mediu pentru P.U.G. Comuna Crîmpoia, județul Olt, 2015. ANPM, http://www.anpm.ro/documents/25229/2108353/PUG+CRIMPOIA. pdf/418f88ba-d2ed-42d4-ae54-38881d698297, accesare 5 februarie 2018

[1]. * * * - Nomenclator stradal. Anexa la HCL nr.19/29.07.2010, Consiliul Local Crîmpoia, jud. Olt.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 49, Bucureşti, 1 martie 1937.

[1]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 292, Bucureşti, 14 decembrie 1931. 


  Web-Stat web tracking Real Time Web Analytics

Clicky

Accesați fișierul în format pdf!


Comments