Balada „Nevasta fugită”

Am publicat decurând, în revista de istorie și cultură ”Memoria Oltului și Romanaților” [1]⁾, o ”încercare eseistică” interesantă dedicată unei balade șerbăneștene descoperită, întâmplător, într-o înregistrare video postată pe Faceboock de Valentin Rizescu (din Șerbăneștii de jos), înregistare realizată în 2017 al cărui protagonist este regretatul Vasile Bunciu, zis Valache... Și pentru că această cântare a lui Valache merita consemnată și în paginile Enciclopediei, cu toate picanteriile ei, am decis să fac acest lucru acum, cât timp subiectul în discuție îmi este încă viu în suflet și în gând!

De ce ”Nevasta fugită”? Nereușind să aflu încă o denumire clară, specifică locului, pentru această baladă, a trebuit să recurg la documentări și, bazându-mă pe tematica tratată, am ajuns la concluzia că denumirea cea mai potrivită este ”Nevasta fugită”, așa cum vom vedea în cele ce urmează. Așadar, cântarea lui Valache este, de fapt, o versiune inedită a unei balade cu o largă circulație, îndeosebi în Transilvania și în Moldova. În documentarea mea pe această temă, a ”Nevestei fugite”, nu am descoperit încă nicio versiune oltenescă a acesteia, iar din Muntenia, am identificat doar una-două. De aceea, am considerat benefică o consemnare analitică, pentru posteritate, a acestei versiuni novatoare, provenită din Șerbăneștii de Olt.

Balada nuvelistică despre care mi-am propus să vorbesc aici are origini foarte vechi, ea circulând, cum spuneam, sub diverse versiuni, mai ales în zona Transilvaniei dar și în Moldova. Prima versiune cunoscută a acestei balade, intitulată fiind chiar ”Nevasta fugită”, a fost publicată în 1870 și provenea din Gura Râului, un sat din apropierea Sibiului [2]⁾. În ce privește denumirea baladei, aceasta este foarte diferită, indiferent de zona de proveniență: ”Pe sub poale de pădure”, ”Nevasta fugită în lume”, ”Nevasta fugară”, ”Nevasta cu prunc mic”, ”Cântarea cu nevasta fugită”, ”Cântecul haiducului” etc. În mod curios însă, această baladă a devenit, cu timpul, în zona Sibiului, atât horă cât și colind... Așa, de pildă, în comuna Sadu, județul Sibiu, balada are și o versiune de colind cu caracter laic, colind ce se cântă de cetele de colindători în ajunul Crăciunului, când se duc la pădure pentru a aduce, conform tradiției, fagul cel mare în sat [3]⁾. Și fac referire la acest colind, numit ”Pe sub deal, pe sub pădure”, nu întâmplător, ci bazându-mă pe două considerente majore de înrudire cu balada ”Nevestei fugite”, de la Șerbănești: unul istoric și altul contextual. Așadar:

Istoric, ar fi de spus că, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe drumul ce vine de la Sibiu prin Slatina, trece prin Șerbănești și merge la Roșiorii de Vede, circulau regulat negustori ambulanți din zona Sibiului, mulți sălișteni, unii dintre ei stabilindu-se prin Șerbănești sau Roșiorii de Vede, unde și-au deschis prăvălii și cârciumi [4]⁾. Așa s-a întâmplat și cu familia Peligrad, care s-a stabilit la Șerbănești, în Șoseaua Mare, unde își deschisese o cârciumă vestită, cârciumă căreia șerbăneștenii îi ziceau ”La Ungureanu”, ea rezistând, din tată în fiu, până la venirea la putere a comuniștilor. Aici se încingeau, desigur, discuții aprinse dar și hore lumești de tot felul, se făcea politică și se chefuia adesea, cu lăutarii, până dimineața. Tot aici sătenii veneau să bea ”o litră dă țuică – d-argeșoaică, cum erea înainte” [5]⁾, țuică poreclită, mai apoi, ochii lui Dobrin... De aici, de la aceste petreceri nocturne, unde poposeau frecvent și cunoștințele, mereu călătoare, ale Peligrazilor, cred eu, că a fost preluată această baladă, ca idee, după care a fost ușor adaptată și dezvoltată, așa cum vom vedea...

Contextual, aș invoca asemănările de esență ale celor două versiuni ale baladei (cea sibiană și cea șerbăneșteană), asemănări în ce privește derularea subiectului, în partea sa de început, dar nu și deznodământul. Voi exemplifica, la momentul potrivit, aceste asemănări și deosebiri, atât față de acest colind sibian, cât și prin raportare la alte variante ale baladei, din alte zone ale țării. În mod destul de curios, versiunea din 1870 a baladei ”Nevasta fugită”, deși provenea tot din zona Săliștii Sibiului, este totuși destul de diferită, ea făcând referire, de la bun început, la orașele Abrud și Aiud: ”Peste-Abrudu, peste Aiudu / Dalelei ce drumu bătutu! / Dar de cine e bătutu? / De-o nevastă pribegită / De bărbatu-său fugită. / Se ducea biata nevastă / C-unu copilu micuțu în brață, / Copilașu nebotezatu, / În scutece ‘nfășuratu” ²⁾.

”Nevasta fugită”, de la Șerbănești. Într-o zi de 1 mai 2017, când tocmai împlinea 71 de ani, Vasile Gh. Bunciu (v. Fig. 1) din Șerbăneștii de jos, zis Valache, a avut plăcerea deosebită să le cânte prietenilor săi, cu un har actoricesc și lăutăresc înnăscut, o baladă veche de prin părțile locului, baladă pe care o auzise, cu siguranță, de la lăutarii vestiți ai Șerbăneștiului, cei din neamul lui Bălțatu și ai lui Mămăligeanu, de la care ne-au rămas mai multe cântece bătrânești și balade. Despre acești lăutari vom mai avea însă ocazia să mai discutăm, cu siguranță, și cu alte ocazii. În cele ce urmează, doresc doar să transcriu balada amintită, cu mici adăugiri și reformulări pe care le voi explicita și argumenta la momentul potrivit, așa cum o doinea Valache, până nu demult, pe ulița (acum, strada) Murgeștilor…

Nevasta fugită

Pe sub poale de pădure,

Mi-a plecat nevasta-n lume,

C-o basma neagră pe cap,

Cu pruncu’ nebotezat.

Pruncu’ plânge, mă-sa-i zice:

– Taci, pruncule, nu mai plânge!

C-aicea-i pădurea mare

Și ne ies bandiți-n cale,

Cu cuțite și pistoale,

Pe mine să mă omoare.

[Nici vorba n-o termina,

Cu bandiții se-ntâlnea:

– Lasă-ți pruncu pe pământ

Și mergi cu noi la hoțit!]

Iar nevasta răspundea

Și din gura ei zicea:

– Eu pruncu’ nu l-oi lăsa

Capu’ meu de vi l-oi da!

Ș-un bandit înfuriat

Capu’ jos că i l-a dat.

Și cu pruncu’ ce făcea?

Banda toată i-l lua.

I-l lua și i-l creștea,

Cu brânză de la cioban,

Cu lapte de la văcar.

[După ce pruncu’ creștea,

Pe cioban îl întreba:]

– Măi, ciobane, dumneata

N-ai văzut pe mama mea?

Iar ciobanu-i răspundea:

– Mama ta este-ngropată

Sus, la crucea cea de piatră!

Omorâtă d-un bandit

Cu [cuțitu’] de argint,

Cu [cuțitu’] de aramă,

Fără tată, fără mamă!

[Mă trezii flăcău d-odată,

Veni vremea de armată.]

Fără mamă, fără tată,

[Mă dusăi să fac armată!]

O făcui, mă liberai,

Găsii casa grajd de cai,

Curtea plină cu susai

Și pe păreți mucigai.

Luai securea și plecai,

Să-mi fac casă m-apucai.

[Să-mi fac singur altă casă]

Și dușmanii nu mă lasă...

(Baladă culeasă de la Vasile Gh. Bunciu, 71 ani, com. Șerbănești, jud. Olt)

Analiză comparativă. După cum se poate observa, balada ”Nevestei fugite”, de la Șerbănești, este structurată în trei secvențe de evocare a unei povești fabuloase de viață, secvențe pe care le vom analiza, în cele ce urmează, în ordinea succesiunii lor.

Mama pleacă în lume cu pruncul. Această secvență a baladei este evocată în majoritatea variantelor studiate, însă plecarea nevestei de acasă este descrisă în diverse moduri iar motivul plecării ei este, adesea, neinvocat, ca și în cazul baladei de la Șerbănești. Așadar, fără a ni spune exact de ce, nevasta a fugit de la bărbat (se presupune!), luând cu ea doar pruncul, ce era încă nebotezat. Drumul ei, pe unde fugise în lume, trecea ”pe sub poale de pădure” (în cazul colindului de la Sadu, ”pe sub deal, pe sub pădure”). În versiunea cântată de Valache, exprimarea acestuia este una deosebită: ”mi-a plecat nevasta-n lume”, ca și când și-ar spune propria-i poveste de viață. Cu excepția unui singur caz, întâlnit prin Moldova, în alte variante ale baladei, acest vers sună total diferit: ”trece-o nevăstuță-n lume”, ”trece-o nevăstuică-n lume”, ”pleac-o nevăistuică-n lume”, ”a plecat nevasta-n lume”, ”trece-o femeie în lume”, ”mere-o nevăstuică-n lume”, ”trece-o nevăstucă-n lume”, ”fuje-o nevăstucă-n lume” etc. Descrierea nevestei fugite este una sumară: purta o ”basma neagră pe cap” și cam atât... Ea își purta însă, în brațe, pruncul, care era încă ”nebotezat”, un detaliu regăsit în mai toate variantele baladei, detaliu menit a scoate în evidență nu numai cât de mic era pruncul, ci, mai ales, cum acesta pornise, urgisit și necreștinat, pe drumurile vieții. Și simțind parcă disperarea mamei, pruncul plânge, iar mama, în fuga ei nebună, nu își găsește timp să-l alăpteze ci doar să-l roage să tacă, altfel bandiții, cuibăriți în pădure, le vor ieși în cale, înarmați ”cu cuțite și pistoale”, presimțind cumva că viața ei se va sfârși aici... Următoarele patru versuri, care descriu întâlnirea cu bandiții, lipsesc din cântarea lui Vasile Bunciu și, pentru a da o cursivitate logică narațiunii, am considerat utilă adăugarea lor prin adaptarea versurilor similare din colinda de la Sadu: ”Vorba bin-n-o isprăvea / Hoţii-n cale le ieşea / - Tu muiere, tu nevastă / Lasă pruncu(l) jos din braţă, / Lasă-ţi pruncu’ pe pământ(u) / Și hai cu noi la hoşîtu”. Răspunsul nevestei, la amenințarea bandiților de a-și lăsa pruncul în pădure pentru a mearge cu ei la hoțit, este unul scurt și categoric: ”Eu pruncu’ nu l-oi lăsa / Capu’ meu de vi l-oi da!”. În versiunea colindului sibian, în schimb, nevasta își justifică, oarecum, refuzul de a urma hoții, părăsindu-și pruncul, încercând chiar să-i și înduplece și să-i sensibilizeze, în fel și chip: ”Să-i tăiem un cărpinel / Să-i facem un legănel / Ziua, noaptea să stea-n el”, după care povestea nevestei fugite se termină...

Revenind însă la versiunea baladei de la Șerbănești, după replica dură dată de nevasta fugită, unul dintre bandiți s-a înfuriat și, așa cum curajoasa femeie le replicase, i-a și retezat capul, omorând-o pe loc. Scena aceasta este descrisă, într-un mod destul de asemănător, și în ”Cântecul haiducului” al trupei de etno-rock numită ”Doar atât”, din Ploiești: ”Nici vorba nu o sfârși, / Tâlharii-n cale-i ieși. / - Lași copilul la pământ, / Mergi cu noi la haiducit! / - Copilașul n-oi lăsa / Capul de mi l-ați lua! / Și-atunci unu mai furios / Îi și dete capul jos.” Și, continuând asemuirea cu ”Cântecul haiducului”, în timp ce povestea mamei omorâtă de bandiți (în varianta ploieșteană, numiți și hoți, tâlhari sau haiduci) se termină aici, povestea pruncului continuă oarecum la fel: ”Copilul de mi-l luară / Și în ceată de-l băgară, / Îl crescu și-l făcu mare / Cu lapte de la mioare.” În varianta cântată de Valache însă, bandiții erau, se pare, ceva mai procopsiți, că, pentru a crește pruncul, ei dispuneau de ”brânză de la cioban” și ”lapte de la văcar”... Cu această originală combinație de versuri și de rimă (cioban – văcar), prima parte a baladei se termină.

Pruncul, devenit copil mare, își caută mama. După ce pruncul devine copil mare, atât în varianta șerbăneșteană a baladei cât și în cea ploieșteană, el se adresează ciobanului, în preajma căruia crescuse, întrebându-l dacă nu cumva o văzuse pe mama sa... Că bandiții, între timp, se pare că dispăruseră, lăsându-l pe copil să se descurce singur. Răspunsul ciobanului este unul dezolant: mama lui zăcea-ngropată ”sus, la crucea cea de piatră”, omorâtă fiind de un bandit, „cu cuțitu’ de argint”. Aici trebuie făcută o remarcă importantă: în versiunea originală, Valache zice ”cu capacu’ de argint” și, tot așa, când se repetă ideea măcelului, el zice ”cu capacu’ de aramă”. Considerând însă ilogică această exprimare și amintindu-mi de banditul înfuriat, care ”capu’ jos că i l-a dat”, am făcut o înlocuire, poate, nepermisă: am înlocuit capacul cu cuțitul… Că doar balada așa spune: bandiții erau înarmați ”cu cuțite și pistoale”! În plus, confuzia absurdă cu capacul, pe care Valache doar o reproduce așa cum o auzise (probabil!), se pare că nu este întâmplătoare. În ”Cântecul haiducului”, de care aminteam și ceva mai sus, se spune, atunci când copilul întreabă pe cioban despre mama lui, că femeia ar fi fost îngropată ”Sub cupola de argint / Omorâtă d-un bandit / Sub cupola de cleștar / Omorâtă d-un tâlhar”. Și, pentru a puncta, cumva, cruzimea cu care nevasta fugită fusese omorâtă, versiunea baladei de la Șerbănești face mențiunea, referitoare la banditul ucigaș, că era ”fără tată, fără mamă”…

Fig. 1. Vasile Gh. Bunciu (1946-2018), com. Șerbănești, jud. Olt – str. Murgești, 1 mai 2017

Copilul, devenit flăcău, pleacă în armată. Această secvență narativă este specifică doar baladei de la Șerbănești și este o continuare, la fel de tristă, a poveștii pruncului cu care mama sa fugise în lume. Pentru a scoate în evidență trecerea la o altă etapă a vieții, când copilul orfan devine flăcău, m-am simțit nevoit să mai fac și aici o altă reconstituire, adăugând două versuri subînțelese, care lipsesc însă din versiunea originală a lui Vasile Bunciu: ”Mă trezii flăcău d-odată, / Veni vremea de armată”. Și, reluându-se cu abilitate, expresia ”fără mamă, fără tată”, copilul orfan, devenit flăcău, își exprimă dorința să facă, totuși, armată pentru a deveni bărbat în toată regula. Că, altfel, legea îi scutea de armată, dintotdeauna, pe orfanii de ambii părinți... După ce s-a liberat din armată, care dura trei ani, în vremurile mai vechi, flăcăul și-a găsit casa ”grajd de cai, / Curtea plină cu susai / Și pe păreți mucigai”. Adică, pustietate dezolantă și dezastru... Imaginea ”curții pline cu susai” este, cred, una singulară în lirica noastră populară, susaiul fiind o bălărie înaltă, cu flori galbene, ce crește prin locurile părăsite, ca o pălămidă grasă din tulpina căreia mustește un suc lăptos, atunci când o rupi. Dar flăcăul nostru nu s-a lăsat învins; el ia securea și se apucă să-și construiască, singur, altă casă. Numai că vede și simte cum dușmanii sunt cu ochii pe el și nu-i doresc binele!

Cam aceasta ar fi, pe scurt, povestea nevestei fugite, de la Șerbănești, dar și a nefericitului prunc cu care aceasta plecase în lume... Sper ca, pe această cale, versiunea șerbăneșteană a baladei Nevestei fugite să-și găsească locul cuvenit în tezaurul folcloric oltenesc iar micile mele ajustări (evidențiate între parantezele drepte) să-mi fie iertate și înțelese! Că dorința mea a fost doar aceea de a reda în întregime și cât mai logic, textul baladei, gândind-o ca pe o mică bijuterie folclorică dragă, pierdută și regăsită întâmplător, după ani și ani.

Aplauze finale pentru Valache. După ce am vizionat de mai multe ori înregistrarea video datorată lui Valentin Rizescu din Șerbăneștii de jos, am rămas marcat, în special, de originalitatea textului și a melodiei, care vin, cum spuneam, de pe la sfârșitul veacului al XIX-lea. Și m-a impresionat, de asemenea, tăcerea pe care Valache o instaurase în rândul audienței sale, prieteni de chef, majoritatea mai tineri decât el, prieteni care, la sfârșit îi aplaudă, cu oarecare smerenie, strădania artistică... El triumfa însă de bucurie, încheind cu un ”Uff, bătrâne!” rostit cu toată tăria, ca și când își descărcase sufletul. Că doina și balada erau slăbiciunea lui, pe la petreceri, așa cum îmi mărturisea colaboratorul meu mai vechi, Ionuț Preda [6]⁾. Și poate că mai apucam să mai înregistrăm ceva cântece vechi de la Valache, dacă moarte nemiloasă nu îl găsea, la doar un an după această înregistrare inspirată... El o sfidase și o cântase, deopotrivă, de multe ori; dar despre Valache, trebuie menționat – așa, pentru generațiile viitoare - că nu avea nicio legătură cu lăutarii șerbăneșteni. El era doar un cântăreț voluntar al petrecerilor ocazionale, între prieteni; prieteni carel-l numeau, glumind dar cu respectul cuvenit, nea Valache sau Bătrânu. Că Valache, la rândul lui, li se adresa totdeauna, hazliu și părintește, cu bătrâne – așa, ca un tic... Altfel, Valache, la vârsta aceea, era, totuși, un om în putere, că el mai lucra încă ”cu ziua” pe la ”domn’ Inginer” [7]⁾. Sfiala și răceala aplauzelor finale, venite din partea audienței, era cauzată, se pare, de presimțirea unei despărțiri grăbite, pentru totdeauna, de bunul lor prieten! Atunci, ”a cântat pentru ultima dată”, după spusele lui Valentin Rizescu, dar cântarea lui a rămas încă vie, undeva - în eter; eu, prin aceste rânduri, m-am străduit doar s-o apropii ceva mai mult de noi, pentru totdeauna, cu toată povestea ei amară...

Craiova, 6 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. IVAȘCU, A. – O versiune inedită, oltenească, a baladei ”Nevasta fugită”. În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 11 (81), Găneasa, noiembrie 2018.

[2]. POMPILIU, M. - Balade populare române. Tipografia Societății Junimea, Iași, 1870.

[3]. VIDRIGHIN, I. – Sadu. Colinde din vremuri uitate, de demult. În cotidianul ”Tribuna”, Sibiu, 18 decembrie 2015.

[4]. BANCIU, A. - Roiri săliştene - Pilde de spirit întreprinzător şi dârză stăruinţă. În revista "Transilvania", ASTRA, Sibiu, Anul 75, Octomvrie—Decemvrie 1944.

[5]. DUMITRANA, F. – Convorbire cu Ionuț Preda. Înregistrare din 13 iulie 2018, Șerbănești.

[6]. PREDA, I. – Convorbiri. Messenger, 2 septembrie 2018, Șerbănești.

[7]. RIZESCU, V. – Comentarii. Facebook, https://www.facebook.com/valentin.rizescu.7?epa=SEARCH_BOX, accesare 25 ianuarie 2019.

Accesați fișierul în format pdf: