În mod aproape inexplicabil și oarecum regretabil, Dumitru Caciona, deși a trăit timp de câteva decenii printre șerbăneșteni, nu a dorit, se pare, să-și dezvăluie acestora adevărata sa identitate și personalitate. Nu a fost deranjat nici măcar de faptul că sătenii, fără excepție, îi ziceau Cacionea, crezând că acesta ar fi numele său adevărat... Profesorul Dumitru Ilie, mai în vârstă decât mine și consătean cu Dumitru Caciona, în cartea sa monografică dedicată comunei Șerbănești [9], face câteva referiri lapidare la acest enigmatic și adoptiv șerbăneștean, numindu-l, evident, de fiecare dată, Cacionea. De aceea, voi încerca prin acest documentar să evoc o personalitate polivalentă despre care s-a scris destul de mult, mai ales în rândul comunității aromâne, din rândul căreia provenea, dar niciodată în contextul legăturii sale de o viață cu comuna Șerbănești. 

Locul și data nașterii. Unul dintre primii biografi ai lui Dumitru Caciona a fost profesorul universitar Tache Papahagi și, referitor la data nașterii acestuia, Papahagi spunea, în 1922, că datorită soartei, Caciona a pribegit mereu prin lume „fără a ști nici dânsul când s-a născut”, [13]. Totuși, potrivit altor surse [67], știm că Dumitru Caciona s-ar fi născut în anul 1885 la Avdela, un sat macedonean aflat la poalele Pindului, sat numit și Abela, actual aparținând de Grecia. Dintr-o copie a certificatului de deces al lui Dumitru Caciona (v. Fig. 15), ar rezulta, într-adevăr, că acesta s-ar fi născut pe 24 decembrie 1885, în ajunul Crăciunului, [31]. Altfel, potrivit unei alte surse demne de încredere, Caciona s-ar fi născut în 1887, [35]. Tot la Avdela, dar câțiva ani mai târziu, se născuse și Tache Papahagi; așadar, Caciona și Papahagi erau consăteni… Avdela este un sat situat între munți, la 1350 m altitudine, [68] (v. Fig. 1, [29]).

Fig. 1. Satul Avdela, unde s-a născut D. Caciona

La începutul secolului XX, pe vremea când Caciona era emigrat în America, satul Avdela arăta puțin diferit (v. Fig. 2, [68]). Totuși, trebuie știut că la Avdela funcționa, încă din 1867, una dintre primele școli românești al cărui elev, probabil, a fost și Caciona. Urmare a poziției ferm pro-românești, renumite, a sătenilor de aici, pe 27 octombrie 1905, satul a fost incendiat de către luptătorii naționaliști din rezistența grecească, [28] (v. Fig. 3, [68]). 

Fig. 2. Satul Avdela înainte de 1905, pe când D. Caciona era în America

Fig. 3. Satul Avdela după incendiul din 1905

Părinții. Potrivit certificatului de deces al lui Dumitru Caciona (v. Fig. 15), părinții săi se numeau George Caciona și Elena Caciona. Potrivit unui certificat de deces considerat a fi al sorei lui Dumitru Caciona (v. Fig. 4), tatăl lui Dumitru Caciona s-ar fi numit, totuși, Gheorghe și nu George… Ei au avut, se pare, cel puțin doi copii: Dumitru și Stamula, ambii stabiliți în România. Și cam asta-i tot ce știm, deocamdată, despre părinții lui Caciona!

Frații. În acord cu documentele justificative ce au stat la baza retrocedării unor bunuri imobile ce-au aparținut lui Dumitru Caciona, înainte de 1949, rezultă că acesta ar mai fi avut o soră, ce se numea Stamula, [24]. Aceasta era mai mică decât Dumitru Caciona cu vreo 13 ani, fiind născută pe 10 ianuarie 1895, conform certificatului său de deces prezentat în Fig. 4 și a ”dovezii” de stare civilă emisă de Primăria Sectorului VI în anul 1998 (v. Fig. 5, [24]).  Oricum, acest ultim document este vag edificator în legătură cu numele soțului Stamulei Caciona, după care și-ar fi preluat numele de Peaha, și, mai ales, în legătură cu contextul în care aceasta apărea în acele ”registre speciale” ale fostei Primării de sector 7. O întrebare elemetară apare, firesc, pe buzele tuturor: În ce ”registre speciale” de stare civilă or fi găsit-o, oare, pe Stamula Caciona, funcționarii care au emis documentul în cauză? La morți, la divorțuri, la căsătorii… Ghici! Oricum, dacă-i așa, ea ar fi trebuit să fie căsătorită cu un anume Haralambie Peaha, încă de pe când locuia în Avdela (Grecia), știut fiind că, în 1915, ea îl năștea acolo pe Athanasie Peaha, unul dintre nepoții lui Caciona, care a preluat pe seama sa, la un moment dat, demersurile retrocedării de care aminteam mai sus (v. Fig. 6). O altă posibilă ipoteză, în legătură cu numitul Athanasie Peaha, nu vreau, deocamdată, să o luăm în discuție, dar, nu știu de ce, la o primă vedere a documentelor în cauză, mie asta mi-a venit în minte… Așadar, uitând de ce spuneam puțin mai ‘nainte, în 1960, conform ”dovezii” de stare civilă la care făceam referire mai sus, Stamula se afla în București, acolo unde îl regăsim, încă din 1951, și pe fiul său Athanasie, care, în acel an, căsătorit fiind cu Chiriachița Peaha, aceasta o năștea pe Doina Muriel, [24]. Nu știm, deocamdată, prin ce împrejurări, dar sora lui Dumitru Caciona, Stamula (căsătorită Peaha) a ajuns să moară, pe 27 decembrie 1986, la Brașov, în vârstă fiind de 91 de ani, așa cum rezultă din certificatul său de deces (v. Fig. 4).

Și dacă stăm să mai facem niște asocieri de rudenie, în baza acelorași acte justificstive invocate mai sus, ar rezulta că inginerul Dumitru Caciona ar mai fi avut și un frate, al cărui fiu mai trăia încă în 1991 și se numea chiar Dumitru Caciona (v. Fig. 14). Acest presupus nepot al inginerului Dumitru Caciona este cel care a declanșat, practic, seria retrocedărilor despre care am să vorbesc mai spre finalul acestui documentar… Mergând și mai departe cu speculațiile, acest presupus nepot al lui Cacionea, ar fi putut fi fiul lui Ilie Caciona, acel ”podgorean, angrosist de vinuri”, din Avdela, stabilit în Moldova pe la începutul secolului XX, [8]. Ca să fie clar însă, pentru toată lumea, nu avem încă nicio dovadă despre gradul de rudenie dintre acest Ilie Caciona și vreunul dintre cei doi Dumitru Caciona...

Ar mai fi o parte ascunsă a lucrurilor, deloc imposibilă, ca ”cetățeanul” Dumitru Caciona ce demara procedura retrocedărilor să fi fost chiar fiul inginerului Dumitru Caciona... Voi reveni, în treacăt, atunci când voi vorbi despre povestea retrocedării averilor lui Cacionea, cu câteva argumente în acest sens, sperând că, dacă această ipoteză va supăra pe cineva, totul va fi doar spre binele tuturor, în sensul de a se cunoaște, cât mai bine, adevărata biografie a inginerului Dumitru Caciona... 

Fig. 4. Certificatul de deces al Stamulei Caciona (căsătorită Peaha), [24]

 Fig. 5. Dovada faptului că Stamula Caciona ar fi fost căsătorită sub numele de Peaha, [24]

Fig. 6. Certificatul de deces al lui Athanasie Peaha, fiul Stamulei Caciona, [24]

Liceul. Dumitru Caciona a absolvit Liceul român din Bitola (v. [10] și [13]), oraș situat în Macedonia sârbească (numit, uneori, și Bitolia sau, în timpul ocupației otomane, Monastir). Bitola avea, la acea vreme, circa 70000 de locuitori, majoritatea albanezi turciți, dar și circa 15000 de aromâni. Acest liceu cu internat (v. Fig. 7) era subvenționat de statul român și a funcționat aici din 1880 și până în 1916, când a fost închis de către guvernul iugoslav, [2], [18]. Cu ocazia jubilării a 25 de ani de la înființarea Liceului român din Bitolia, redacția revistei ”Lumina”, revistă administrată de acest liceu, publica, printre altele, și numele absolvenților acestui liceu, [34]. Printre numele absolvenților din 1904, îl găsim și pe cel al lui Dumitru Caciona (în revistă, Cacioma D., greșeală de tipar, desigur, cunoscut fiind faptul că revista era tipărită la București [16], unde numele de Caciona, la acea vreme, nu spunea nimic!). În sprijinul acestei afirmații, voi aduce, mai multe argumente indubitabile, ceva mai jos, după cum se va putea constata. Având în vedere faptul că liceul presupunea, atunci, 7 ani de studiu, rezultă că Dumitru Caciona a fost elev al acestui liceu în perioada 1897-1904, pe vremea când foarte mulți copii din Avdela frecventau acest liceu, [34].

Fig. 7. Liceu român din Bitola, unde a fost elev D. Caciona, [34] 

Pribegia în America. Tache Papahagi spunea, în treacăt, despre prietenul său, Dumitru Caciona, că soarta ”l-a dus pînă în America”, fără a da însă nicio altă lămurire, [10]. Și, într-adevăr, imediat după terminarea liceului, Dumitru Caciona a emigrat in America, stabilindu-se în orașul Nashua, acolo unde, după 1900, se mai stabiliseră și alți circa 200 de tineri din Avdela, [8]. Astfel, în 1905, în revista ”Lumina” a Liceului român din Avdela, care jubila 25 de ani de la înființarea liceului, despre Dumitru Caciona, care absolvise acest liceu în 1904, se spune că era comerciant în America. În anul următor, în 1906, Dumitru Caciona sosea în România, venind din America, și făcea următoarea declarație pentru săptămânalul bucureștean ”Revista Macedoniei” (nr. 43, din 3 septembrie 1906), [10]:

”Suntem 200 de aromâni la Nashua, aproape toți naționaliști înfocați. În America, se întâmplă cu noi un fenomen ciudat. De îndată ce vine acolo un grecoman aromân, este forțat să-și lase sentimentele grecomane deoparte, pentru că naționaliștii români îl disprețuiesc pe toate căile.”

Interviul în cauză făcea parte dintr-un reportaj numit ”De la aromânii din America”, reportaj care îl prezenta pe Dumitru Caciona, în mod lapidar, ca fiind un tânăr ”bun la suflet”. Cu această ocazie, în mintea lui Caciona s-a înfiripat, se pare, un nou plan: acela de a veni la București pentru a-și continua studiile dar și afacerile imobiliare începute în America.

Facultatea. În 1907, venind din America, Caciona își începea sudiile la Școala Superioară de Agricultură ”Herăstrău” din București (v. Fig. 8), stabilindu-se în România, [41]. La acea vreme, directorul acestei instituții era inginerul agronom Constantin Sandu-Aldea, care era, în același timp, scriitor și prozator de orientare semănătoristă, devenit, mai apoi, membru corespondent (1919) al Academiei Române. Organizarea de atunci a moșiei ”Herăstrău” ce aparținea Școlii Superioare de Agricultură (v. Fig. 9), l-a marcat și l-a inspirat pe Caciona, mai târziu, în cariera sa de inginer agronom, după cum vom vedea în cele ce urmează.  După trei ani, cât durau studiile, în 1910, Dumitru Caciona își lua diploma de inginer agronom, [13], [16].

Fig. 8. Școala Superioară de Agricultură ”Herăstrău” - București, unde a fost student D. Caciona, [64]

Afacerile imobiliare începute în perioada pribegiei sale în America au continuat, se pare, pentru o scurtă perioadă de timp, și în timpul șederii sale la București. Așa s-ar explica, de pildă, faptul că, anterior reformei administrative din 1939, el construise un grup de case pe noua vatră de sat din Săruleștii Noi, județul Ilfov. Astfel, începând cu 30 iunie 1939, ”Grupul de case denumit Gara-Sărulești, inclusiv casele izolate: Emil Cociu, Florea Boghină și Dumitru Lambru, precum și grupul de case construite pe noua vatră de sat Săruleștii Noi, împreună cu armanul Dimitrie Caciona, situate pe teritoriul comunei rurale Sărulești, se declară ca sate, cu denumirea de ”Gara-Sărulești” și ”Săruleștii Noi”, repartizându-se comunei Sărulești”, [54]. Între timp, satul Săruleștii Noi, a cărui piatră de temelie fusese pusă, se pare, de către Dumitru Caciona, a dispărut, fiind înglobat în satul Sărulești, comuna Sărulești, comună care acum aparține de județul Călărași (v. Fig. 10). Așa precum se poate observa, alegerea lui Cacionea nu a fost una rea, atât ca locație cât și ca viitor urbanistic.

Totuși, ca o ironie a sorții, în acest mileniu, satului Sărulești i-au fost alocate denumiri de străzi, toate purtând denumiri de scriitori: Ion Pillat, Dimitrie Cantemir, Mircea Dinescu, Emil Cioran, Adrian Păunescu… Dar de Tache Caciona, cel care înființase satul nou, nu și-a amintit nimeni! Întâmplător sau nu, una dintre moșiile prințului Brâncoveanu se afla aici, la Sărulești. Poate că chiar de aici a început cariera lui Caciona de administrator al moșiilor Brâncoveanu…

Fig. 9. Planul moșiei ”Herăstrău” a Școalei Superioară de Agricultură la 1 ianuarie 1900, [64]

Fig. 10. Locația fostului sat Săruleștii Noi a cărui piatră de temelie a fost pusă de Dumitru Caciona

Căsătoria. Bazându-mă pe primele informații documentare dobândite, tindeam să cred că Dumitru Caciona, pierdut fiid în tumultul vieții, nu a mai apucat să-şi întemeieze o familie. Acea Alexandrina Cacionea, care cumpăra terenuri, în acelaşi timp cu Caciona, în zona Momiceni, și despre care amintesc, în treacăt, mai jos, a fost în preajma lui Caciona în perioada șederii sale la Momiceni dar era percepută, de cei ce i-au cunoscut, ca o relație efemeră, neoficială, [22]. De aceea, poate, credeam eu, că Dumitru Caciona nu a avut nici copii. Totuși, un document, recent descoperit, mă face să reconsider toate aceste supoziții ale mele… Astfel, în 1925, pe când își avea încă domiciliul la Brâncoveni, ca inginer la ferma prințului Basarab-Brâncoveanu, Dumitru Caciona făcea publică următoarea cerere de cetățenie română, cerere vădit naționalistă, care, într-o singură frază, făcea referire, în treacăt, inclusiv la situația sa familială de la acea dată (v. Fig. 11; sublinierile din transcriere îmi aparțin):

”Domnule președinte,

Subsemnatul Dumitru Caciona, inginer agricol, român de origină, născut în comuna Abela (Macedonia), pe baza actelor ce prezint trecute în cotrapagină, întrucât sunt stabilit în țară de peste 18 ani, căsătorit cu româncă și sunt hotărât a rămâne în țară unde sunt legat de familie și am toate interesele și ocupațiile ca agricultor, doresc a deveni cetățean român și m’am lepădat de orice protecție străină la care aș fi avut dreptul.

Cu toată stima,

D. Caciona, inginer-agricol, comuna Brâncoveni, județul Romanați”

Așadar, Caciona a fost căsătorit cu româncă, probabil acea Alexandrina, la care am mai făcut și voi mai face referire, dar cum anume se simțea el ”legat de familie” aici, în România, nu putem ști, deocamdată, cu exactitate… Ce însemna, mai precis, ”familie” pentru Caciona, la acea dată? Dacă în Monitorul oficial, în care se publica cererea lui Caciona [41], ar fi fost făcute publice și actele ”trecute în contrapagină”, întrebarea aceasta poate că acum nu își mai avea sensul, cât și multe altele…

Sejurul la Coteana. După 1912, principele Constantin Basarab-Brâncoveanu, pe vremea când era deputat liberal de Olt, îl cooptează pe inginerul Dumitru Caciona ca administrator al moșiilor sale din ținutul Oltului, ferma de la Brâncoveni fiind una dintre cele mai eficiente ferme din România, la acea vreme [3], în jurul ei gravitând și moșiile de la Coteana și Momiceni. Așa se face că, în perioada 1916-1919, Dimitrie Caciona locuia în comuna Coteana, județul Olt. Rezultă acest lucru din faptul că în anul 1916 armata îi rechiziționase, pentru trebuințele războiului, un cal murg în valoare de 800 lei, și, după război, pe 26 august 1919, el declara pierdut bonul de rechiziție aferent, emis pe numele Dimitrie Caciona, comuna Coteana, [37]. Moșia principelui, la acea dată, cuprindea circa 14000 de hectare și se întindea de la Brâncoveni și până la Buta. Mai mult de atât, în 1926, principele Brâncoveanu a luat în arendă la Coteana, din proprietățile statului, alte 200 de hectare pe care le cultiva cu ”plante alimentare și industriale”, [27]. În 1922, Dumitru Caciona era ”administrator de moșie”, [13] iar în 1923, în buletinul statistic al Ministerului Agriculturii și Domeniilor, el apare ca inspector al moșiilor Brâncoveanu, [30]. În 1925, principele Brâncoveanu avea la Coteana o moară cu motor de a cărei administrare se ocupa, de asemenea, ing. Dumitru Caciona, [59].

Înainte și după sejurul la Coteana, se pare că Dumitru Caciona ar fi locuit, pentru ceva vreme, în conacul de la Momiceni, acolo unde erau amenajate ”locuința administratorului și cancelaria moșiei”. Însă, în perioada primului război mondial (1916-1919), ”moșia a fost sub ocupație germană”; cu alte cuvinte, conacul era rechiziționat și Caciona, împreună cu tot aparatul său administrativ, au fost nevoiți să părăsească acest sediu, [23], [25]. Locația alternativă aleasă pentru această perioadă a fost la moșia de la Coteana, așa cum rezultă din reperele istorice trecute în revistă mai sus. În plus, din Coteana era și Iosifescu, ”omul de încredere” de la Momiceni al lui Caciona. Potrivit spuselor bărcăneșteanului Ilie Parcel (n. 1921), care a trăit o perioadă a tinereții sale în preajma lui Caciona, acest Iosifescu era un fel de administrator al moșiei Momiceni, deoarece ”ăsta dicta și hotăra”,  [23].

Coabitarea cu prințul Brâncoveanu. Prin 1925, Dumitru Caciona domicilia, împreună cu familia sa, la Brâncoveni, după cum rezultă din cererea de cetățenie română citată mai sus. Tot aici îl regăsim și în jurul anului 1930, acolo unde locuia, la acea vreme, și prințul Brâncoveanu și unde se afla una dintre fermele-model ale principelui, [24]. Aici se înfiripau, de bună seamă, multe dintre proiectele de afaceri ale principelui, proiecte pe care apoi Caciona le punea în practică. Aici se întâlneau și se consultau, cel mai adesea, cei doi corifei agrarieni și tot aici, în această perioadă, inginerul Dumitru Caciona școlariza horticultori, eliberându-le certificate de absolvire recunoscute de instituțiile statului de atunci, [55]. Prin 1936, domiciliul lui D. Caciona era, din nou, unul necunoscut pentru cei din jurul său, [54].

Șerbăneșteanul Dimitrie Cacionea. La Șerbăneștii de Sus Caciona a locuit pe undeva ”prin spatele bisericii” [21], în zona unde își aveau conacele boierii Caracostea, care erau și ei tot aromâni la origine… Este de presupus, de aceea, că între inginerul Dumitru Caciona și profesorul Dumitru Caracostea au existat oarece relații de prietenie sau, în orice caz, s-au cunoscut destul de bine.

Atât cât a putut, Dumitru Caciona a încercat să îi ajute pe noii săi consăteni. Astfel, în 1942, D. Caciona subvenționa cantina școlii din Șerbănești de Sus cu 5 duble de fasole iar în anul 1943, când preotul Gheorghe Dutchevici făcea reparații la biserica de la Șerbănești de Sus și lărgea cimitirul, Caciona a donat, în calitatea sa de proprietar, 5000 lei, aceasta fiind cea mai mare donație de atunci, [9].

În 1944, ing. D. Caciona, având domiciliul, de această dată, în comuna Șerbăneștii de Sus, declara, ca și în cazul primului război mondial, pierderea bonului de rechiziție a doi boi (atunci, era vorba de un cal!), în valoare de 38010 lei, [57]. N-am prea înțeles, în legătură cu acest aspect, cum se făcea că Dumitru Caciona tot pierdea aceste bonuri de rechiziție; el, care administra, cu deplină încredere, imensa avere a principelui Brâncoveanu, devenea neglijent cu propriile bunuri…

Fig. 11. Cererea lui Dumitru Caciona de dobândire a cetățeniei române, [41]

Poetul Tache Caciona. În mod paradoxal sau de-a dreptul genial, Dumitru Caciona (alias Cacionea) este considerat a fi un clasic al literaturii aromâne, deși activitatea sa literară se rezumă, în mod regretabil, la doar câteva poezii și la ”cîte ceva răzleț”, publicat din când în când, [13]. În activitatea sa publicistică, Cacionea este cunoscut sub numele de Tache sau Tachi Caciona, care nu era un pseudonim literar, ci numele său familiar, cum îi spuneau prietenii și cei apropiați. El a debutat publicistic în anul 1909, pe când era student, în Calendarul Armănescu al revistei Graiu Bun, cu poezia ”De-acasă”, [13].

În perioada 1910-1911, imediat după terminarea facultății, Tache Caciona a condus, împreună cu dr. T. Ceapara, dr. Constantin Sufleri, dr. Iancu Mihail și Ion Foti, ”frumoasa revistă Lilicea Pindului” (Floarea Pindului), [13]. În această revistă el a publicat poeziile ”Ah, iară-mi bate ochiul” și ” Di cu noapte”, [13]. Revista a apărut lunar, la București, din decembrie 1910 până în ianuarie 1912, sub redacția unui comitet studențesc, [17]. Poeziile lui Tache Caciona au un caracter mai mult epic, redând ”sbuciumările poporului său, sentimentul acut național”, [60]. Caciona este poetul aromân cel mai apropiat structural de George Coşbuc, în unele din versurile lui percepându-se, totuși, și unele ecouri din poezia lui Octavian Goga, [67].

Poezia ”Di cu noapti”, de pildă, pune în valoare tehnica populară a prelucrării fibrelor animale, specifică zonei unde se născuse (Avdela), ca una dintre cerințele fetei de la țară pentru a fi bună de măritat (v. [11]), evocând, totodată, ”cărvănăritul” (ca îndeletnicire a locuitorilor din Avdela), în mod ”luminos și viu cristalisat”, [14]:

”Di c’noapte s-lucreadză – acâțară

(De cu noapte să lucreze s-apucară)

Dail’eanele feate cu dor

(Drăguțele fete cu dor)

S-l’agiutâ la scamnu-acl’imară

(S-ajute la dărăcit le chemară)

Ș-la furcâ s-lî da ajiutor.                                                                      

(Și la torsul cu furca să dea ajutor.)

Alepțil’i giunari vor niveastă

(Flăcăii chipeși vor nevastă)

Țe s’toarcâ si știbă ustura

(Ce știe să toarcă, să-ndruge canura)

Ca perlu si știbă si-urdzască

(Din fire de păr, și să urzească,)

Și s’coasî si și-anâvâdească

(Să coase și să năvădească)

Si-un ocl’iu vor si-aibă di-amură.

(Și ochii să-i aibă ca mura.)

La volbu ustura si-u’ndreagă

(Pe sul urzeala s-o-nvârtă)

S-mea trana si știba și-u toarcă

(Suveica să știe să-ntoarcă,

Și s-țasă, s-frimită și s-tragă

(Să țese, să frământe și să tragă)

La scamnu vârtos dzua-ntreagă

(Vârtos de vătale ziua-ntreagă)

S-mularea si știba și-u’ncarcă

(Și-apoi catârul să știe să-ncarce).”

 

 Fig. 12. Tradiția industriei textile populare în Avdela la începutul secolului XX 

Traducerea și adaptarea în limba română ale acestei poezii (între paranteze!) îmi aparțin în bună parte. Fără a ști dialectul aromân dar punând cap la cap mai multe informații, precum și propriile cunoștințe, de pe vremea copilăriei, despre tehnica războiului de țesut, am încercat să fac această traducere cât mai logică, mai aproape de original și mai plină de înțeles, deranjându-mă, uneori, cum sună anumite versiuni românești ale acestei poezii… Ce bine ar fi fost (spune șerbăneșteanul din mine) dacă însuși Cacionea și-ar fi tradus în românește propriile poezii!

Și-un tâlc, din finalul acestei poezii, tot mai trebuie explicat aici: aromânii din Avdela erau vestiți caravanieri, vânzând mărfuri prin lume cu caravanele de catâri. Așadar, țesăturile femeilor erau, adesea, destinate vânzării cu ajutorul caravanierilor. Însuși Caciona se pare că provenea dintr-o astfel de familie… Fotografia din Fig. 12, preluată din Antologia aromânască a lui Tache Papahagi (v. [13]), reflectă parcă întocmai spusele acestei poezii.

Cu o tematică asemănătoare, poezia ‘Nă carte evocă înstrăinarea sexului bărbătesc al familiilor de aromâni, în peregrinările lor ”pentru existenţa zilnică şi un trai lipsit de griji”. Pe de altă parte, naționalismul (”adică lupta cruntă dusă pentru apărarea patrimoniului național”) este grăitor ilustrat în poezia Di-acasă, [14].

Pe lângă poeziile amintite, Tache Caciona a publicat și povestirea în proză Inima tu platări, [7]. Întreaga sa operă literară a fost scrisă în dialect aromân.

După mărturisirea pe care Dumitru Caciona o făcea, printr-o scrisoare adresată lui Tache Papahagi, în 1922, ”un caet întreg cu manuscrise i-a dispărut în timpul războiului pentru întregirea neamului nostru nord-danubian”, [13]. Norocul face, totuși, ca la intervenția scriitorului aromân Dina Cuvata, în anul 2000, să se publice, la Editura Cartea Aromãnã, o carte de 102 pagini a lui Caciona cu titlul ”Di-acasă”, carte ce cuprinde și multe din poeziile conținute într-un caiet încredințat poeților Ianachi Zeana și Teja Paris, [5]. O fi vorba despre acel caiet dispărut, despre care vorbea Papahagi, sau despre un alt caiet? Lucrurile nu sunt prea clare, pentru mine, deocamdată, și voi reveni, atunci când documentările vor aduce noi informații în acest sens…

În 1932, pe când Caciona avea 47 de ani, sub îngrijirea lui Tache Papahagi, la Editura Societății ”Apostol Mărgărit”, apare, la București, cartea ”Poeții Z. A. Araia și T. Caciona”. Tot Papahagi s-a ocupat și de transpunerea în limba literară a poeziilor lui Caciona, [32].

În perioada interbelică, poetul Tache Caciona a publicat în revista aromână ”Dimândarea” (Mustrarea), revistă apărută la București în perioada 1937 – 1940, [15].

Poeziile lui Tache Caciona au fost publicate în revistele aromâne ale vremii dar și în toate antologiile de literatură aromână: Antologia aromânească, publicată de Tache Papahagi  în 1922, Antologia lirică aromână, publicată în 1975, şi volumul Un veac de poezie aromână, publicat de Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu în 1985, [20].

Bancherul D. Caciona. Pe 19 septembrie 1920, prin fuziunea mai multor bănci slătinene, a luat ființă Banca Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale din Slatina. Această bancă grupa, pe lângă moșierii acționari din perioada antebelică, și noi asociați din rândul marilor proprietari, printre ei aflându-se și ”ing. T. Caciona din Slatina”, proprietarul moșiilor ”Șerbănești-Momiceni (300 ha) și Comani-Drăgănești (230 ha)”, cu 20000 lei capital subscris și vărsat, [27]. Față de această înformație ar trebui făcute cel puțin două observații:

1.    Moșiile în cauză, declarate ca fiind ale lui Caciona, erau, de fapt, moșiile principelui Constantin Basarab Brâncoveanu, așa cum voi încerca să dovedesc mai spre finalul acestui documentar; în treacăt fiind spus, în același timp cu devenirea lui Caciona acționar la această bancă, devenea acționar și un important nume din neamul Brătienilor, anume Constantin I.C. Brătianu, [27];

2.    Pentru prima dată, apare titulatura de ing. Tache Caciona, nume sub care Caciona era cunoscut doar între prieteni și în mediul publicistic; ba, mai mult, el apare, în acest an, ca având domiciliul în Slatina, ceea ce nu este exclus…

Pe 17 februarie 1924, este ratificată cooptarea lui D. Caciona ca membru în consiliului de administrație al Băncii Negustorești din Olt, bancă ce își avea sediul la Slatina pe strada Lipscani, nr. 95, și care era parte a uniunii bancare amintită mai sus. În fapt, el avea deja această calitate încă din 1923, [40]. În 1929, semna bilanțul contabil al băncii pe anul 1928, în calitate de administrator delegat, [43]. La fel se întâmpla și în 1930, semnând bilanțul pentru anul 1929, [44].  În aceeași calitate îl regăsim și în anii 1931-1938, [50]. Pe 7 mai 1936, inginerul D. Caciona este reales, în unanimitate, ca vice-președinte al băncii, tot atunci fiind reales, ca președinte, doctorul G. Kițulescu, [49]. În aprilie 1938, el semna deja ca președinte al acestei bănci, [50].

Inginerul D. Cacionea. În baza reformei agrare din 1921, de pe moșia prințului Constantin Basarab-Brâncoveanu a fost expropriat un lot experimentativ de 20 ha, lot care, începând cu 1 ianuarie 1926, a fost arendat de Dimitrie Caciona pentru 25 de ani. În 1927, acest lot era cultivat cu grâu din soiul B27 (10 ha), porumb din soiurile ”Dinte de cal” și ”Regele Ferdinand” (5 ha), ovăz din soiurile ”Cenad” și ”Cenad 88” și mazăre din soiurile ”Victoria”, ”Dippe” și ”Chemain long”. Caciona mai avea în inventarul fermei sale, la acea dată, ca animale: 4 boi, 1 cal, 1 vacă, 1 taur, 1 vier, 1 scroafă și 11 groștei iar, ca unelte: 1 plug de fier, 1 grapă de fier, 1 prășitoare, 1 semănătoare, 1 secerătoare-legătoare și 1 trior mic. Pe anul 1928, arenda era de 12000 lei iar lotul aducea un venit de 500-600 lei la hectar, adică nu prea îi aducea profit lui Caciona,  [9].

Pe de altă parte, pe moșiile prințului, inginerul Caciona practica o agricultură modernă, potrivit celor mai moderne tehnologii ale vremii de atunci. La Brâncoveni, de pildă, Caciona avea în administrație pepiniere de viță de vie americană, de pomi fructiferi și de trandafiri altoiți dar și o stație ultramodernă de selectare mecanică a sămânței de lucernă, punând la dispoziția agricultorilor, de asemenea, grâu selecționat. Din aceste considerente, inginerul D. Caciona era considerat a fi un ”specialist în agronomie„, un om cu o viziune largă în ce privește organizarea și exploatarea proprietăților funciare, [27]. Din aceste considerente, prin decret regal, în 1922, la propunerea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Dumitru Caciona era încadrat în corpul agronomic al Românei, ca agronom-șef, clasa II, [39].

În 1930, la propunerea Camerei Agricole, inginerul Dumitru Caciona era numit membru al comisiei speciale de pășuni a județului Olt, [44]. Pentru o scurtă perioadă de timp, între 9 iulie și 11 noiembrie 1931, inginerul Dumitru Caciona a deținut și o funcție de demnitar în cadrul Camerei agricole Olt, urmat fiind, pe aceeași funcție, de către Constantin Gh. Caracostea, [56]. Tot în această perioadă, Caciona a fost membru al Comisiunii județene de expropriere din județul Olt, în această calitate el participând, în vara anului 1931, printre altele, și la evaluarea exproprierilor efectuate în comuna Comani, [47].

În 1938, odată cu înființarea Colegiului Inginerilor din România, Dumitru Caciona a devenit membru al acestui înalt for științific al țării, secțiunea ”Agronomică”, [51].

În 1946, inginerul D. Cacionea depunea un memoriu la Camera Agricolă a județului Olt pentru înființarea unei ferme model (v. [62]), probabil cea de la Momiceni, iar prin 1948 se vorbea de numirea unui pădurar, conform Codului Silvic, pentru plantațiile Caciona-Eliad din zona Mărunței-Comani, proprietatea doamnei Lucia Băicoianu și alții, [58].

”Mic-burghezul” și ”mic-moșierul” D. Caciona. În 1929, Banca Uniunii Agricole Comerciale și Industriale din Slatina, la care Dumitru Caciona era asociat, așa cum arătam mai sus, scotea la licitație, pentru recuperarea creditelor neachitate, un teren de 55 ha al evreului Hernman Șternberg din Crâmpoia, teren ce se afla în zona moșiei Momiceni și se învecina, la est, cu moșia principelui Brâncoveanu și, la nord, cu lotul demonstrativ arendat lui D. Caciona, [42]. Profitând de această conjunctură favorabilă, Caciona a cumpărat acest teren: pe numele său, 35 ha  și pe numele presupusei sale soții (Alexandrina Cacionea), 20 ha, mărindu-și, astfel, moșia de la Momiceni, [63]. Acest lucru ar fi fost valabil, desigur, dacă acționariatul său la banca slătineană ar fi fost unul și de fapt, nu numai de drept...

Într-o situație asemănătoare, inginerul D. Caciona a fost unul dintre acționarii Societății Anonime ”Oltul” din Slatina, str. Drăgănești (devenită, mai târziu, ”Steaua Roșie”). Astfel, pe 30 aprilie 1939, el era cooptat ca membru în consiliul de administrație al acestei societăți, [52]. Să nu uităm, de asemnea, că, în 1920, Dumitru Caciona era numit censor al Societății Petrolifere Breaza, societate nou înființată, al cărui acționar principal era principele Constantin Basarab-Brâncoveanu, [38].

”Boierul Cacion”. În mod destul de curios, pe teritoriul actualei comune Vîlcele, comună vecină cu comuna Șerbănești, județul Olt, acolo unde se află acum fosta moșie Momiceni, Dumitru Caciona nu era cunoscut de săteni sub numele de Cacionea, cum îi ziceau șerbăneștenii, ci sub numele de ”boier Cacion”. Mi-a făcut această mărturisire distinsul bărcăneștean și cvasi-șerbăneștean Costel Vasilescu, acum caracalean cunoscut, și același lucru rezultă și din cartea istorică ”La fântâna ‘naltă” al cărui coautor este, [22], [26]. Într-unul dintre nenumăratele documente incluse în această carte, unul dintre ”informatorii” comunei Vîlcele, prin 1980, înștiința organele de securitate de atunci cum că ”În satele Licești și Dealu Mare avem cîteva elemente cum sînt: Stînculescu Ilie, Radu Ion, Stoian D. Marin și Burcă Florea, toți au fost și sînt certați cu legea. De fiecare dată cînd te întîlnești cu ei nu au altă vorbă decît că ce bine ne-a adus acest colectiv și acest regim. Caută să demonstreze ca niște nerușinați că o duceau mai bine cu boierul Cacion că le da din trei una, dar acum cerșim pe la poarta CAP-ului să ne dea munca noastră…”

Așadar, boierul Cacion, pe vremea comuniștilor, devenise, oarecum, regretat, de către o parte dintre vîlceleni… Ba, mai mult de-atât, potrivit bătrânilor vîlceleni ce l-au cunoscut pe boierul Cacion, acesta obișnuia, când trecea cu trăsura pe lângă săteni, să își ridice ușor căciula sau pălăria de pe cap și, după un gest reverențios, să li se adreseze, de pildă, cu un ”Bună ziua, copii!” sau cu un alt salut asemănător, potrivit momentului, [22]. Și mă limitez, deocamdată, aici cu comentariile legate de boierul Cacion, sperând să revin, cândva, cu mai multe amănunte.

Politicianul Dumitru Caciona. În vara anului 1931, Dumitru Caciona a participat la alegerile parlamentare de atunci. Prezent în ziua alegerilor, pe 1 iunie 1931, la secția de votare din comuna Bălănești, județul Olt (acum, sat aparținând de comuna Mărunței), un eveniment neplăcut a avut loc, eveniment despre care ziarul Adevărul din 7 iunie 1931 relata următoarele, [6]:

”Inginerul Caciona, după ce a strigat zadarnic să fie lăsat să intre în localul de vot, în calitatea lui de candidat, s-a strecurat abia pe la ora 10 în sala de votare. Aci a constatat că toate cabinele de vot erau așezate la distanță de 50 cm de perete, având scoase câte o scândură, iar acolo postat câte un bătăuș, care ștampila buletinul. A protestat, adresându-se judecătorului, care a rămas impasibil. La un moment dat, văzând că toate protestele rămân fără urmare, candidatul s-a așezat la masa președintelui și a început să scrie o contestație asupra neregulilor constatate. În acel moment, șeful bandelor de bătăuși, anume M. Lungu, s-a apropiat de inginerul Caciona și i-a propus în gura mare, deci în auzul președintelui biroului electoral, următorul târg: îți dăm 250 de voturi, dar să pleci din sală. Oferta a crescut la 300, apoi la 400 de voturi, fără rezultat, deoarece candidatul l-a refuzat cu indignare. Continuând să-și scrie contestația, inginerul a fost apucat de brațe de acest M. Lungu, iar de picioare de proprietarul Dinu Isvoranu (țepist) și pus în imposibilitate de a mai face vreo mișcare. În acelaș moment, bătăușii din spatele gheretelor de votare au început să-l lovească în cap, peste corp, până l-au umplut de sânge. Toate acestea în fața președintelui biroului electoral, care privea cu satisfacție sadică la degradantul spectacol. Fără cunoștință, cu hainele rupte în bucăți, plin de sânge, inginerul a fost scos din sală și aruncat în fața școalei. Certificatul medical eliberat a doua zi de d. dr. Enin, constată plagă profundă frontală, provenită din lovitură de box, în regiunea occipitală, două răni profunde, vânătăi pe tot corpul și brațe etc.”

De menționat ar fi faptul că Dumitru Caciona participa la aceste alegeri, pe listele de senatori, din partea Partidului Național Agrar, partid întemeiat de către Octavian Goga, prin desprindere din Partidul Poporului al mareșalului Averescu. Astfel, la alegerile pentru Senat ce au avut loc în 22 decembrie 1933, Dumitru Caciona a candidat din nou din partea acestui partid, pe listele județului Olt. Așa precum se poate vedea însă și în Fig. 13, el s-a clasat doar pe poziția a treia, obținând 353 de voturi, cel ales fiind liberalul Vasile Alimăneșteanu.

                 Fig. 13. Extras din rezultatul alegerilor pentru Senat din 22 decembrie 1933, [48]                

Exproprierea. În baza Decretului 83/1949, toate „exploatările agricole moșierești care au făcut obiectul exproprierii, potrivit legii Nr. 187 din 1945 și fermele model, constituite prin efectul aceleiași legi, cu întreg inventarul viu, mort și clădiri, aparținând sau afectate acestor exploatări, indiferent de locul unde se află” au trecut în proprietatea statului, [33]. De aici a început, practic, sfârșitul unei cariere și a une vieți de om… Cacionea rămânea, de acum fără nimic al lui și, mai mult decât atât, el era obligat să părăsească Șerbăneștiul și gospodăria sa, stabilindu-i-se un domiciliu forțat, în comuna Răcăciuni, județul Bacău… Și, având parcă o premoniție, atunci când comisia de expropriere l-a abordat pe Caciona pentru a-i anunța faptul că i s-a luat pământul și tot ce agonisise într-o viață de om dedicată agriculturii, la nivelul cel mai elevat al vremii, bărcăneșteanul Gheorghe Vasilescu (zis Dodină) fiind de față, a reținut replica amară a acestuia, referindu-se la pământ, în primul rând, [22]:  "Luaţi-l, mă, că nici al vostru n-are să rămână!"...

Domiciliul forțat la Răcăciuni. După exproprirea din 1948, Dumitru Caciona a fost obligat, se pare, la domiciliu forțat în comuna Răcăciuni, județul Bacău, acolo unde își avea reședința, oficial, și în 1971, la momentul morții sale (v. Fig. 15). Întâmplător sau nu, la Răcăciuni funcționa, la acea vreme (în 1948), o Școală profesională de mecanică agricolă, [4]. În decursul anului școlar 1951-1952, această înstituție de învățămînt a devenit Școală profesională de calificare tractoriști pentru ca, începând din 1955, școala să își modifice din nou profilul, transformându-se în Școală profesională zootehnică de ucenici crescători de animale mari, fiind frecventată și de fete, [4]. Dar să ne oprim, deocamdată, aici cu speculațiile legate de istoricul acestei școli, dat fiind faptul că, la acea dată, inginerul Dumitru Caciona ajunsese deja la venerabila vârstă de 70 de ani…

Moartea. Ca și în cazul nașterii, moartea lui Caciona ridică încă multe semne de întrebare. Astfel, dacă anul morții este indicat de toate sursele ca fiind anul 1971 (fără a se ști data precisă), în ce privește locul morții, lucrurile se complică... Cele mai multe surse au consemnat, ca loc al morții lui Dumitru Caciona, Avdela, acolo unde se și născuse, [20]. Unde s-ar fi putut întoarce însă Caciona, la Avdela, în pragul bătrâneții fiind, și după o viață de om trăită în România? Greu de dat un răspuns logic! Potrivit altor surse, Dumitru Caciona ar fi murit însă în anul 1971, la București, [5]. În încercarea mea de a afla adevărul, în acest sens, cu amabilitatea d-lui Costel Vasilescu din Caracal [24], am reușit, în cele din urmă, să intru în posesia unei copii a certificatului de deces al lui Dumitru Caciona (v. Fig. 14). Din acest document, duplicat solicitat de moștenitorii lui Caciona în 2005, rezută că:

1.    Dumitru Caciona s-ar fi numit, totuși, oficial, Dimitrie Caciona;

2.    Data nașterii sale, așa cum arătam și mai sus, ar fi 24 decembrie 1885, în Abela (Grecia);

3.    Data decesului său este 27 februarie 1971 și, la acel moment, domiciliul lui Caciona era încă în comuna Răcăciuni, județul Bacău;

4.    Părinții săi s-au numit George și Elena, așa cum menționam și ceva mai înainte.

Acestea fiind datele oficiale rezultate din actul de deces al lui Dumitru Caciona, la câteva întrebări ar trebui, totuși, să mai dăm un răspuns plauzibil, și anume:

1.    Unde anume, în București, a murit Dumitru Caciona și de ce? Această întrebare este firească, știut fiind că el avea domiciliul, oficial, în com. Răcăciuni, jud. Bacău;

2.    Dacă a murit în București, domiciliat fiind în altă localitate, unde este Dumitru Caciona, totuși,  înmormântat?

3.    Deşi avea peste 85 de ani, în momentul decesului, deci era o moarte oarecum aşteptată a acestuia, de ce a trebuit să treacă trei zile de la data morţii şi până la data eliberării certificatului (original) de deces (1 martie 1971)?

Încercând, pe baza documentelor pe care le dețin în mometul de față, să dau un răspuns rezonabil la aceste întrebări, sunt încă neclar, în multe privințe, dar o voi face, totuși, cu speranța că, pe parcurs, lucrurile se vor lămuri mai bine, gândindu-mă, desigur, la sprijinul prețios al tuturor celor în măsură să mă ajute în acest sens. Așadar:

1.    Este de presupus că ultimele clipe ale vieții l-au surprins pe inginerul  Dumitru Caciona în București, fiind în îngrijirea unui (posibil) nepot de-al său, nepot ce se numea tot Dumitru Caciona, era căsătorit cu Elena Caciona și locuiau, împreună, în sectorul 3 (zona Gara Cățelu; acum, sector 4), pe strada Istriei, nr 1, bloc C2, scara VI, ap. 80 (v. Fig. 14). Susțin această afirmație, bazându-mă pe faptul că certificatul original de deces al lui Caciona era eliberat de Primăria Sectorului 4, sector unde locuia și acel cetățean  Dumitru Caciona, care, în 1991, solicita filialei Arhivelor Statului din Slatina un certificat din care să rezulte averea inginerului Dumitru Caciona, avere confiscată după 1948, cu ocazia naționalizării (v. Fig. 15).

2.    Este greu de dat un răspuns documentat, deocamdată, în legătură cu înmormântarea lui Caciona! După mine, drept ar fi fost ca Dumitru Caciona să fi fost înmormântat la Șerbăneștii de Sus, acolo unde își avusese casele confiscate și unde donase, cu ani în urmă, bani mulți pentru extinderea actualului cimitir...

3.    În legătură cu data eliberării certificatului de deces, supoziții se pot face multe, dar doar atât, pentru moment.

Fig. 14. Scara de bloc unde se presupune că și-a trăit ultimele clipe ale vieții D. Caciona, [65]

”Retrocedările” sau ce a urmat după moarte lui Caciona. Imediat după revoluția din decembrie 1989, odată cu apariția Legii 18/1991, au apărut și primele revendicări din partea moștenitorilor inginerului Dumitru Caciona. Acest moment istoric ne-a prilejuit facilitarea, oarecum, a investigațiilor referitoare la biografia lui Caciona și nu numai... Tocmai de aceea, am considerat că merită să ne oprim puțin și asupra acestui aspect inedit din biogarfia postumă a lui Cacionea!  Astfel, în 1991, îmediat după aprobarea legii amintite mai înainte, un anume Dumitru Caciona (ce tristă coincidență!) solicita filialei Arhivelor Statului din Slatina un certificat din care să rezulte averea cu care figura inginerul Dumitru Caciona în ”Tabelul de proprietari de la 50 ha pămînt în sus” (v. Fig. 16). Exproprierea în cauză avusese loc în baza Decretului 83/1949 și, conform acestui document, se spune că (sublinierile îmi aparțin):

”La cererea cetățeanului CACIONA DUMITRU, domiciliat în București, str. Istriei nr. 1, bl. C₂, sc. VI, ap. 80, certificăm că Ing. D-TRU CACIONA figurează în Tabelul de proprietari de la 50 ha pămînt în sus, din comuna Șerbănești de Sus, Jud. Olt, pe anul 1948, cu: 2 (două) case de locuit, 2 (două) grajduri, 3 (trei) tractoare, 1 (una) batoză, 1 (un) trior, 2 (două) mașini de semănat, 4 (patru) mașini de secerat, 83 (optzeci și trei) [ha] teren arabil, 3 (trei) [ha] pășuni, 60 (șasezeci) [ha] păduri, 14 (patrusprezece) [ha] bălți și islazuri. Total 160 (una sută și șasezeci) [ha].

S-a eliberat prezentul certificat, spre a-i servi la Primăria Izvoarele, Jud. Olt.”

Fig. 15. Copie după un duplicat al certificatului de deces al lui Dumitru Caciona

De aici și de la acest document a început, practic, povestea (puțin zis interesantană!) a retrocedărilor revendicate de urmașii lui Cacionea... ”Cetățeanul” Caciona Dumitru, presupus a fi, așa cum spuneam mai sus, nepotul lui Cacionea sau (poate!) chiar fiul acestuia, nu știa, se pare, decât cu aproximație, cam pe unde se aflaseră averile lui Cacionea; altfel, ar fi trebuit să solicite acest certificat pentru a-i servi la primăriile Șerbănești sau Vîlcele și nu la Primăria Izvoarele... De altfel, după ce ”cetățeanul” Dumitru Caciona dobândea acest certificat de la Arhivele Statului, ceva inexplicabil s-a întâmplat... Aș tinde să cred că acesta a murit, demersurile sale începute în 1991 rămânând în sarcina presupusei sale soții, Elena Caciona, aceasta locuind, dintotdeauna, la aceeași adresă din București, str. Istriei, ca și ”cetățeanul” Caciona Dumitru, [36]. Nu este de înțeles însă cum de lipsesc din pachetul de documente depus în vederea retrocedării, documentele referitoare la acest personaj-cheie al retrocedării invocate, presupus soț al Elenei Caciona...

Pe de altă parte, tot așa, presupusul cumnat al inginerului Dumitru Caciona, cel care a fost căsătorit cu Stamula, era, se pare, comerciantul Haralambie Peaha, născut la Avdela, pe 14 februarie 1880. În 1930, acesta avea domiciliul la Chișinău, acolo unde locuia și Ilie Caciona, presupusul frate al lui Dumitru Caciona, [46], [24]. Preluând exemplul lui Dumitru Caciona, în 1930, Haralambie Peaha solicita cetățenia română, renunțând la cetățenia greacă, [46].

În mod, oarecum, inexplicabil, fiul lui Haralambie Peaha și al Stamulei, pe numele său, Athanasie Peaha, deși se afla pe același grad al succesiunii cu acel Dumitru Caciona (presupusul soț al Elenei Caciona), a intervenit, se pare, în această cursă a retrocedării ceva mai târziu (prin 1998), [24]. Totuși, ambii erau nepoții lui Caciona (se pare!)... Astfel, pe 7 octombrie 1998, Athanasie Peaha se adresează și el Arhivelor Nationale de unde obține o copie extras privind ”Situația proprietarilor de la 50 ha în sus care au trecut prin Comisiile de expropriere”. A obținut, în ziua următoare (destul de repede!), acest extras dar (culmea!) la două zile mai apoi, pe data de 10 octombrie 1998, Athanasie Peaha moare și el, [24]. De acum, Elena Caciona rămânea încă în cursă, moștenindu-l pe soțul său. La fel trebuia să se întâmple și cu Chiriachița Peaha, soția lui Athanasie Peaha, în calitatea sa de ”legatar universal”, conform actului de succesiune legalizat în 5 august 2002, [24]. Și totuși, pe 28 octombrie 2002, la nici trei luni de la această succesiune, se elibera primul titlu de proprietate, în baza Legii 1/2000, pentru Caciona Elena, Peaha Rili George și Georgescu Doina Mugura, în calitate de moștenitori ai defunctului Caciona Dumitru (v. Fig. 18). Așadar, se pare că, între timp, murise și Chiriachița Peaha... Cei care o moșteneau erau cei doi copii ai săi: Rili George și Doina Mura/Muriel (căsătorită Georgescu/Georges), [24].

Acest prim titlu de retrocedare se referea, în fapt, la retrocedarea pădurii Momiceni, în suprafață de 10 ha [24], pădure pe care nu știm când și prin ce împrejurări o cumpărase Dumitru Caciona... După nici 3 săptămâni, pe 25 noiembrie 2002, aceiași moștenitori intrau în posesia a încă 46 ha teren arabil aflat pe teritoriul comunei Stoicănești, județul Olt, [24]. Acesta ar trebui să fie locul numit, pe vremea copilăriei mele, La Peri, acolo fiind rămași, netăiați de secure, câțiva peri pădureți răsleți, uriași, ce aparținuseră, cândva, fostei păduri Bungetul. Acum, probabil că acest teren se află deja în posesia sau în arenda inginerului agronom Drăghicescu Longin Mircea, un modern succesor (profesional) al lui Caciona... Să nu uităm însă că modernist era și Cacionea, la vremea lui!

Revenind însă la povestea tristă a retrocedărilor, am descoperit cu oarecare stupoare, că aceiași moștenitori dobândeau, înainte 2004, o restituire ciudată, în baza Legii 10/2001, și anume, nici mai mult nici mai puțin, decât ”ruinele conacului Momiceanu împreună cu suprafața de 4 ha teren aferent”, [24]. Sunt surprins și nedumerit întrucât din certificatul eliberat de Arhivele Naționale (v. Fig. 16) nu rezultă că acest conac ar fi aparținut vreodată lui Dumitru Caciona. Considerând că acele două case de locuit din certificatul de avere confiscată (v. Fig. 16) ar fi fost parte a ceea ce a însemnat, cândva, fostul conac de la Momiceni, atunci nu este de înțeles, totuși, cum de acestea nu se regăsesc în schița de plan a moșiei Momiceni din anul 1925 (v. Fig. 17), schiță întocmită cu ocazia exproprierii principelui C. Basarab Brâncoveanu. Însă, demn de reținut, această expropriere nu includea nici conacul și nici pădurea Momiceni [25]... Se regăsesc, totuși, în acel plan, o serie de alte imobile, care este de presupus, că nu puteau dispare, între timp, până la naționalizarea din 1948; dimpotrivă, inginerul Caciona avusese grijă să se dezvolte... Cu răbdare însă, cândva, se va face, cu siguranță, mai multă lumină și în acest colț al biografiei lui Caciona. Totuși, revenind la povestea retrocedării, sub efectul Legii 10/2001, conacul și terenul aferent acestuia ar fi putut fi oferit, la schimb, urmașilor lui Caciona, ca măsură reparatorie în natură, prin echivalent, fiind vorba de o dispoziție de restituire...

Din păcate, imediat după această retrocedare, conacul, care era monument istoric declarat (nu se știe pe ce criterii!), a dispărut pur și simplu... Nu știm exact care a fost soarta acestui conac ruinat (e drept!) la data preluării, dar cert este că, începând cu 2004, el este declarat ”monument istoric dispărut”, după ce, în 1992, el intrase în Lista monumentelor istorice, [61]. Printre vîlceleni se vorbește că, oficial, demolarea conacului ar fi început, înainte de retrocedarea sa, cu scopul binecuvântat de a se construi noul sediu al Primariei Vîlcele… Și tot cert este că acum nu se mai cunoaște nici măcar urmă de conac, de parcă nici n-ar fi fost vreodată ceva pe acolo, rămânând doar amintirea lui, pentru cei ce-au apucat să-l cunoască… Din păcate, eu l-am admirat doar, copil fiind, de la o distanță de câtva sute de metri, mergând la fântâna de la Crângulețe după apă rece, când lucram pe câmp cu părinții, vara, în timpul vacanțelor. Dar amintirea lui a rămas, și pentru mine, una de neuitat… Despre istoria zbuciumată a acestui conac voi mai relata însă, cândva, într-un documentar special dedicat.

După aceste retrocedări înlănțuite, din anul 2002, probabil că ceva înstrăinări ale bunurilor retrocedate au avut loc și așa s-ar explica, poate, de ce, în perioada 2003-2004, conturile bancare ale respectabilului Peaha Rili George, strănepotul lui Caciona, intrau în vizorul Oficiului pentru Spălarea Banilor, [12].

Dar istoria acestei retrocedări a continuat! Astfel, în baza Legii 247/2005, de data aceasta doar Peaha Rili George și sora sa, Georges Doina Muriel, formulează cerere de retrocedare în natură pentru: 33 ha teren arabil, 50 ha pădure, 14 ha bălți și islazuri și 3 ha pășuni (total: 100 ha revendicate), [24]. Mătușa lor (sau ce-o fi oare!?), Elena Caciona, ieșea deja din cursă, nu se știe de ce… Dar hai să mai socotim o dată! Din totalul de 160 ha teren confiscat inginerului Dumitru Caciona (v. Fig. 16), urmașii amintiți mai sus ai lui Caciona dobândiseră deja 56 ha, în baza Legii 1/2000, și alte 4 ha (plus ”ruinele conacului Momiceanu”), în baza Legii 10/2001; în total, 60 ha teren. Acum, ei revendicau diferența de 100 ha. Așadar, supoziția mea că strănepoții lui Caciona ar fi primit conacul de la Momiceni la schimb, ca măsură reparatorie, este pusă deja sub semnul întrebării… Dac-ar fi fost așa, de undeva, din documente, ar fi trebuit să rezulte echivalentul acestei retrocedări la schimb. Și totuși, ce-o fi fost cu retrocedarea acelui conac? Probabil că el era doar un morman de moluz, la acel moment… Deoarece, pentru casele de la Șerbănești, dispărute încă din anii ’50, precum și pentru tractoarele și mașinile agricole exproprietate, cei doi strănepoți ai lui Caciona, în baza aceleeași Legi 247/2005, solicitau despăgubiri materiale, [24]. Și, răstălmăcind puțin spusele lui Cacionea, se pare că acestea ar suna, acum, ca un blestem blajin transmis peste generații: "Luaţi-le, mă, că nici ale voastre n-au să rămână!"... Dar el știa, mai bine decât noi toți, la ce se gândea atunci, în 1948, când rostea aceste vorbe …

Cacionea și principele Brâncoveanu. În loc de concluzii, m-aș rezuma doar la a puncta câteva aspecte ce au marcat destinul lui Dumitru Caciona, în relația sa cu principele Brâncoveanu. Așadar, prințul Constantin Basarab-Brâncoveanu (v. Fig 19) era cu vreo 10 ani mai în vârstă decât Dumitru Caciona, fiind născut în anul 1875. El se născuse, copilărise și primise educația în Franța. După bacalaureat, a venit în România pentru a-și face armata, devenind sublocotenent de artilerie. Se reîntoarce, după aceea, în Franța, unde studiază filosofia și literele la Colegiul Janson de Sailly. În anul 1900 însă, când avea doar 25 de ani, principele era cel mai mare proprietar funciar din țară și se afla în primii cinci bogătași ai

                                                                                                                                                                                                                                                                                                            

Fig. 16. Copie a certificatului de avere confiscată, în 1948, inginerului Dumitru Caciona 

Fig. 17. ”Schița de plan a instalațiunilor de pe Moșia Momiceni” în 1925, [25] 

României. În 1902, la Paris, el a editat și a condus revista ”La Renaissance Latine”, [3]. Înaintea reformei agrare din 1921, ale cărui dedesubturi legislative le cunoştea, aceasta fiind în discuție încă de pe vremea când el era deputat liberal de Olt, prinţul l-a cunoscut, cu siguranţă, pe Caciona, încredinţându-i, rând pe rând, frâiele mai multora dintre afacerile sale, unele cu aparente acte în regulă. Că aşa a fost, putem deduce, prin similitudine, dintr-o mărturisire recentă făcută de unul dintre urmaşii Brâncovenilor, istoricul Radu Albu Comănescu, [1]: ”în 1919-1920, străbunicul meu, Constantin Ioan Comănescu-Brâncoveni (1890-1971) – fiu al Ecaterinei Bibescu, verișoară de gr. 2 cu Martha Bibescu – trecuse pe numele arendașilor săi proprietăți, cu aparent titlu deplin (recuperându-le ulterior), cu scopul de a evita expropierea și a-i <<amortiza>>, pe cât se putea, efectele.”

Cu toate acestea, în urma reformei agrare din 1921, principelui i s-au expropriat peste 27000 ha din cele 11 moșii ale sale, el rămânând, totuși, cu 500 ha cultivabile, 371 ha pășune și 3481 ha neexpropriabile, la Coteana (jud. Olt), Sărulești și Obidești (jud. Ilfov), Rastu (jud. Dolj) și Brâncoveni (jud. Romanați), dar și cu un bogat inventar agricol deținut dinainte de expropriere, [27]. Se pare, așadar, că el ştiind de această reformă şi acceptând-o, vrând-nevrând, din punct de vedere politic, a transferat, cu acte în regulă, mai multe proprietăţi și  afaceri ale sale pe numele arendaşului său, Dumitru Caciona, care, precum s-a dovedit, era bun la toate…

Fig. 18. Copie a primului titlu de proprietate dobândit de moștenitorii lui Dumitru Caciona, [24]

   Fig. 19. Principele Constantin Basarab-Brâncoveanu la vârsta când colabora cu D. Caciona, [1], [3]  

În perioada 1945-1948, odată cu naționalizarea, principele a fost complet expropriat, fiind dat afară din toate reședințele deținute. Cu toate acestea, deși avea posibilitatea să plece din țară, a refuzat, preferând să moară în România, [3].

În politică, principele a început cu liberalii, după care trece la Partidul Conservator și, prin 1932, îl găsim în Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, [3]. Aici apărea o ușoară notă discordantă sau poate ușor strategică (cine știe!?): Caciona aderase la Partidul Național Agrar al lui Octavian Goga…

După cum se știe, principele a fost căsătorit de două ori: prima dată, în 1909, cu Eugénie Antoniadis, care în 1917 avea să moară, și a doua oară, în 1919, cu Nicollete Cesianu, [3].

Ca și principele, în perioada 1947 – 1949, Caciona a fost complet expropriat și a avut de suferit din partea regimului comunist, fiind considerat ”element burghez”. Șerbăneștenii l-au perceput pe Caciona, de asemenea, ca pe un fost moșier... În Fig. 20 se pot vedea semnăturile celor doi obidiți ai exproprierilor, pas cu pas, semnături puse pe diferite plângeri sau inventare dispărute peste noapte, în încercarea lor firească de a mai recupera ceva, cândva, din fosta moșie Momiceni...

          Fig. 20. Semnăturile lui D. Caciona şi a Principelui Constantin Basarab-Brâncoveanu, [25]         

În 1967, pe când avea 92 de ani, prințul Constantin Basarab-Brâncoveanu a murit în țară, așa cum și-a dorit, și, întâmplător sau nu, la câțiva ani după moartea prințului, Cacionea s-a stins și el din viață. Probabil că, odată cu moartea prințului Brâncoveanu, murise și speranța că ceva se va mai putea recupera de la regimul comunist, atât pentru el cât și pentru prințul ce-l îndatorase, se pare, prin împroprietăriri formale, până la moarte...

Ediția: 10.12.2015

Enciclopedia comunei Serbanesti (EcS), jud. Olt