Conacul de la Momiceni

Despre conacul care a existat, până nu demult, la Momiceni, marcând timp de peste un veac ultimul ”bastion” al domeniilor brâncovenești de pe teritoriul comunei Șerbănești, jud. Olt, nu s-au scris, până acum, prea multe lucruri. Iar poziționarea lui, în câmpul Boianului și la circa 2 km de drumul ce merge de la Șerbănești la Slatina (fostul drum al poștei), între Șerbănești, Schitu-Greci și Vîlcele (v. Fig. 1 [1]⁾), nu a fost una care să-l facă cunoscut la prea multă lume, scăpându-le, uneori, din vedere, chiar și cartografilor grăbiți... Și pentru că, la începuturile existenței sale și mult timp după aceea, acest conac se afla pe teritoriul actualei comune Șerbănești, în urmă cu ceva timp, când scriam documentarul dedicat lui Dumitru Caciona, promiteam că am să dezvolt, cândva, ”istoria zbuciumată a acestui conac”... Pe lângă această promisiune, față de mine însumi și față de cititorii Enciclopediei, mai am o promisiune de onoare făcută neobositului publicist caracalean, Costel Vasilescu, cel căruia îi datorez multe dintre materialele istorice folosite în acest documentar. Așadar, povestea conacului de la Momiceni nu avea cum să rămână nescrisă!

Origini. Dacă ar fi să ne luăm după informația transmisă de Ministerul Culturii și Cultelor, acest conac ar data din anul 1895 și (se subînțelege!) că ar fi parte integrantă a unui monument istoric al județului Olt, obiectiv economic ce fusese declarat a fi ocrotit de lege, în perioada 1991 – 1992, denumit fiind Ansamblul Momiceanu [2]⁾. Între timp, în 2004, acest monument istoric, fără nicio explicație, apărea în Lista monumentelor istorice dispărute [3]⁾... Dar să aflăm, mai întâi, câte ceva despre originile acestui conac și despre însemnătatea lui istorică! Și, încercând să descopăr, pentru început, pe ce se bazează informațiile oficiale menționate mai sus, am ajuns să aflu, deocamdată, doar că există ceva inadvertențe... De altfel, distinsul bărcăneștean (după obârșie) Costel Vasilescu, același cu cunoscutul caracalean la care făceam referire ceva mai sus, mă atenționa, într-o discuție amicală pe care am avut-o în urmă cu ceva timp, că ceva nu este în regulă, în legătură cu aceste informații oficiale. Așadar:

În primul rând, în ce privește data construirii acestui conac, sursele consultate, până în acest moment, ne spun cu totul altceva... Astfel, ”cu sentința tribunalului comercial de Ilfov, No. 576, din 1881, confirmată și prin decisiunea curței apelative, secția I, Bucuresci, No. 25, din 1882, învestită cu formula executorie”, în data de 27 ianuarie 1883, ”S’a pus în arendare cu licitație publică pe timp de 5 ani, cu începere de la 23 Aprilie 1883, și până la 23 Aprilie 1888, moșiile numitului debitor [principele Grigore Basarab Brâncoveanu, n.a.], și anume: 1. Moșia Momiceni, situată în comuna Șerbănesci, plasa Șerbănesci, județul Olt, având aproximativ 4500 pogoane, din care 350 pădure măruntă, iar restul pământ de muncă, având o casă mare în 2 etage, pentru conac, 2 pătule și d’asupra magasie pentru grâu, sub un acoperiș graj[d] și șopron, precum și 300 pogoane grâu arătură de toamnă; vecinătățile sunt: la răsărit se învecinesce cu moșia Șerbănesci și Buta, la apus cu Alimănesci și Isvoarele, la miază-zi cu Ungureni și la miază-noapte cu Șerbănesci și Momiceni a fraților Volga...” [4]⁾. Motivul pentru care Tribunalul de Olt anunța licitația în cauză era acela că un anume Ion Pancu, rentier din București, îl împrumutase pe principele Grigore Basarab Brâncoveanu cu ”6500 napoleoni de aur” și nu îi mai primise înapoi, așa cum le fusese învoiala. Dar ceea ce trebuie observat din citatul de mai sus este faptul că, în 1882, acest conac deja exista, precum și o parte din anexele gospodărești despre care o să mai vorbim ceva mai încolo... Pe de altă parte, în harta realizată, în 1864, de către pictorul și graficianul maghiar Carol Popp de Szathmáry, conacul de la Momiceni nu pare a fi conturat de niciun fel (v. Fig. 2 [5]⁾), deși este de presupus că ridicarea în teren pentru această hartă se făcuse cu ceva ani mai ‘nainte. Așadar, speculând cele două informații, conacul de la Momiceni era construit, de fapt, cu cel puțin 13 ani mai devreme decât ne informează sursele oficiale citate mai sus dar, probabil, nu mai devreme de 1864!

În al doilea rând, apare întrebarea firească: de ce s-a oficializat denumirea Ansamblul Momiceanu și, de aici, sintagma conacul Momiceanu, și nu, simplu și firesc, Conacul de la Momiceni? Desigur că, în mod logic, ne duce gândul la faptul că această denumire ar trebui să facă referire la un anume Momiceanu, care l-ar fi construit sau căruia i-ar fi aparținut, la un moment dat, acest conac. Și acest Momiceanu, în zonă, este știut că a existat; este vorba, desigur, despre cunoscutul Ion E. Momiceanu, moșierul care a fost omorât de răsculații din 1907, la Crîmpoia. Acest personaj, destul de straniu, despre care mi-am propus să vorbesc, cândva, într-un documentar separat, a marcat, se pare, viața mai multor generații de șerbăneșteni, buteni, bărcăneșteni, crîmpoieni și nu numai... Recunosc că, în acest moment, nu știu dacă, în acel documentar, voi vorbi de bine sau de rău despre Ion E. Momiceanu, dar cert e că el a cutreierat meleagurile Momicenilor timp de ani buni. Astfel, în 10 noiembrie 1878, Tribunalul de Olt dispunea revânzarea părții din moșia Momiceni a soților Vasile și Atena Alexiu, imobil ce se compunea după cum urmează: ”Moșia Momiceni, din districtul Olt, plasa Șerbănesci, de 322 stânjeni și 2 palme, 7 degete, conținând ca la 843 și jumătate pogoane, precum și restul de moșie tot din acel hotar, și ipotecă prin acel act, care a rămas debitorilor de la mătușa D-lor, întocmai după planul și hotărnicia D-lui inginer hotarnic G. Cataluda, care coprinde ca la 1027 pogoane, adică ambele părți coprinde în total suma de 1869 [sic!] și jumătate pogoane, pe care imobil se află locuri de muncă, livezi de fân și un vad vechiu pe care în vechime a fost sprijinită apa ca eleșteu, se învecinesce la răsărit cu moșia D-lui I.E. Momiceanu, actualmente în posesiunea principelui Brâncoveanu, la apus cu moșia Greci, Vălcelile, Isvoarele și Alimănesci, la sud cu moșia Corbu și Ungurei și la nord cu moșia D-lor fii Volga.” Moșia era scoasă la vânzare pentru despăgubirea creditorilor acestora: Alexe Romanov și Alcibiade H. Volga [6]⁾. Ce este de reținut însă de aici este faptul că, înainte de 1878, Ion E. Momiceanu deținuse partea din moșia Momiceni pe care a existat conacul! Acest lucru rezultă din vecinătățile indicate în citatul de mai sus dar și din prezența acelui ”vad vechiu pe care în vechime a fost sprijinită apa ca eleșteu”, vad existent pe valea Bungetului peste care, probabil, la începutul secolului XX, se reconstruise deja barajul din partea de sud-vest a conacului (v. Fig. 3 [7]⁾). Mai mult decât atât, se știe că, pe 11 septembrie 1863, State (Eustatie) Ioan dădea jumătate din partea lui de moșie de la Momiceni fiului său, Ion E. Momiceanu, cu scopul de a stinge pretențiile pe care acesta le avea într-un proces pe care-l intentase împotriva tatălui său [8]⁾. Așadar, încă din 1863, Ion E. Momiceanu era proprietarul de drept și de fapt al părții din moșia Momiceni pe care s-a aflat conacul. Peste 10 ani, mai precis pe 8 februarie 1873, Ion E. Momiceanu era nevoit să pună ipotecă moșia Momiceni ”împreună cu cassele şi toate namestiile aflată pe dânsa că[tre] Măria Sa Prințu Bassaraba de Brâncoveanu în primirea căruia sunt încredinţate documentele proprietăţii pentru suma de cinci mii trei sute bani aur, ce în anulu 1871 Decembrie 16 m-am împrumutatu de la D-lu Solomon Iosif Halfon din oraşiu Bucureșci, pe termen de şase anni începuţi de la 16 Decembrie ‘871, acelaşi anu, şi până la 16 Decembrie anul 1877 sub garanţia Mării Sale” [9]⁾. Am încercat să scot în evidență, în acest citat, existența, în 1873, a caselor și a anexelor gospodărești (namestii) pe proprietatea lui Momiceanu. Printre acele case, ipotecate împreună cu moșia Momiceni, se afla, cu siguranță, și conacul său... Așadar, conacul de la Momiceni a fost construit după 1863 și înainte de 1873, după care, ipotecat fiind, a fost adjudecat la mezat de prințul Grigore Basarab Brâncoveanu pe 3 septembrie 1876, înainte chiar de a se împlini sorocul împrumutului făcut, prin uneltirile puse la cale de evreul bancher Solomon Iosif Halfon și prințul Brâncoveanu [10]⁾. O confirmare, în plus, referitoare la existența conacului, încă din acea perioadă, avem dintr-un act din 20 septembrie 1875, când se cerea scoaterea la vânzare prin licitație a moșiei Momiceni, moșie care fusese ipotecată așa cum arătam mai sus. Conform acestui document, moșia se compunea din ”locuri de arătură, livezi de fân, pădure redie, precum și o pereche case de zidu cu două iatage cu mai multe încăperi, curte împrejmuită cu ulucă, două pătule mari învelite cu șiță și despărțite la mijlocu deasupra loru magazie de pus grâu pe care propretate se află și una moară de boi cu două perechi p[i]etri” [11]⁾. Așadar, printre casele și namestiile de care vorbea Momiceanu în actul de ipotecă din 1873 erau incluse, conacul de la Momiceni (”o pereche de case de zidu cu două iatage”), două pătule mari cu magazie de grâu deasupra dar și o moară acționată cu boi, precum și pădurea din apropierea conacului (acum numită pădurea Momiceni), care atunci era încă o pădure tânără (”redie”; cf. DEX, rediu înseamnă pădure mică și tânără; crâng). Și, tot conform DEX, trebuie menționat că, pe atunci, când se zicea ”o pereche de case” se înțelegea, de fapt, o (singură) casă dar cu toate dependințele sale.

Pe de altă parte, potrivit Anuarului județului Olt din 1924, citat în referința [12]⁾, chiar și la acea vreme se mai vorbea încă despre ”palatul domnului Momiceanu, care l-a costat 160,00[0] lei”, edificiu situat în ”satul Momiceni, pendinte de comuna Şerbăneştii de Sus, plasa Şerbăneşti, situat pe o coastă în mijlocul Boianului, la vest de comuna Şerbăneştii de Jos”, dar, aceeași sursă face, de asemenea, mențiunea, despre Momiceni, că ”Moşia e proprietatea principelui Brâncoveanu, cu o întindere de 1000 de ha arabile şi 500 de ha pădure”. Așadar, în denumirea ”conacul Momiceanu” se află, cu siguranță, un adevăr: conacul de la Momiceni a fost construit de Ion E. Momiceanu, probabil, în jurul anului 1864, pe terenul ce îl deținea în zona Momiceni, ca moștenire. Spun probabil în jurul anului 1864, deoarece, pe atunci, Ion E. Momiceanu era deja legat sufletește de zona Buta – Momiceni, care, atunci, aparținea de comuna Șerbăneștii de Sus. De ce cred asta? Pentru că, tot în 1864, Ioan E. Momiceanu și Ion Bălan (alias Enache Bălan [13]⁾) își exprimau dorința de a repara biserica de la Buta, lucru care, în 1867, se și finaliza [14]⁾. Pe de altă parte, tot în 1864, probabil pentru a face rost de bani și a se dedica, întru totul, moșiilor din zona Șerbăneștiului, Momiceanu își scotea la vânzare, împreună cu P. Chirculescu, partea lor de proprietate la hanul Chirului, han aflat în piața mare a orașului Giurgiu [15]⁾.

Cândva, sper să revin cu mai multe detalii despre modul ciudat în care Momiceanu dobândise terenul de la Momiceni dar și despre modul trist în care acesta l-a pierdut, împreună cu conac cu tot... Spun ”trist” pentru că, pe de o parte, prin 1882, într-o plângere adresată Tribunalului Ilfov, Momiceanu vorbea despre ”nenorocirea ce am avut de a nu mă putea ține de contract”, fiind vorba despre un contract nefast pe care-l încheiase, în 1875, cu Ecaterina C. Manu pentru arendarea pe 11 ani a moșiei Șerbănești-Domnești [16]⁾; pe de altă parte, însăși numele lui se pare că și-l atribuise, înainte de 1864, pentru a-și pune în practică un vis măreț: acela de a da viață unei afaceri prospere la Momiceni, vis care acum se spulberase...; pentru că, să nu uităm, potrivit academicianului Iorgu Iordan, Momiceanu este un nume de familie românesc (sau românizat, aș adăuga eu!) format din toponimul Momiceni la care s-a adăugat sufixul –anu [17]⁾. Într-o cerere adresată prințului Grigore Basarab Brâncoveanu, pe 16 august 1876, ca o ultimă încercare de a mai recupera ceva din fosta moșie Momiceni pe care acesta i-o cumpărase deja la mezat, Ion E. Momiceanu făcea o rugăminte surprinzătoare către prințul Brâncoveanu, rugăminte care îi dezvăluie, cel puțin în parte, unul dintre planurile sale mărețe, acela de a popula moșia Momiceni, instalând aici 50 de familii de refugiați ”de dincolo de Dunăre” [18]⁾:

”Măria-ta cu ocaziunea a o sumă de familii creştine ce suntu refugiate în România de dincolo de Dunăre, găsindu de enteresu a popula Moşia cu 50 familii căroru trebue să cedezu 50 de pogoane, iar queltuelile ce vor trebui de transportu şi întreţinere până se vor instala le sufăru eu; și fiind-că Măria-voastră sunteţi în dreptu a vă pronunţa asupra acestei afaceri, vă rogu respectuosu bine voiţi a-mi încuviinţa această lucrare cu quare nu puţinu moşia se dezvoltă devenindu populată.”

În al treilea rând, acceptând că există legături certe cu Momiceanu în istoria acestor locuri și a acestui fost monument istoric, de ce i s-a zis, totuși, ”Ansamblul Momiceanu” și nu ”Conacul Momiceanu”? Despre acest aspect, voi veni cu argumente suficiente, consider eu, ceva mai jos, cum că, într-adevăr, conacul de la Momiceni, are o rezonanță istorică mult mai complexă, în jurul acestui conac dezvoltându-se, după reguli noi, o adevărată fermă-model, deci putem vorbi, cu siguranță, despre un ansamblu muzeistic, care s-ar fi putut denumi și altfel, făcându-se trimitere directă la funcția istorică a acestui fost obiectiv economic: de pildă, ”Ferma model de la Momiceni”... Acum sună pretențios, e drept, această formulare, dar la sfârșitul de veac XIX, în jurul acestui conac, s-au gândit soluții ingenioase și s-a promovat un nou mod, ingineresc, de a face agricultura, așa cum vom vedea!

De la Brâncoveni la Momiceanu și ‘napoi? Potrivit profesorului Dumitru Ilie, înainte de 1800, când a murit, medelnicerul Tudorache Crețulescu, care era, la acea vreme, proprietarul de drept al Șerbăneștilor, ”a împrumutat în mai multe rânduri sume de bani de la familia Bălan care urmărea cumpărarea de moșii din domeniul acestuia” [19]⁾. Așa se face că, după moartea acestui ultim urmaș din neamul Brâncovenilor, soția sa, medelnicereasa Elenca Crețulescu, în perioada celei de-a treia domnii în Țara Românească a lui Mihai Constantin Șuțu (octombrie 1801 – mai 1802), se plângea acestuia că pentru a-și ”plăti datoria în care se afla încă din viața soțului său, și pentru a-și putea urni și greutatea casei, și-a vîndut o moșie Crețul, ce o are în sud [de] Dâmbovița” [20]⁾. În această conjunctură nefastă a Brâncovenilor, frații Bălan (alias Caracostea) au cumpărat mai întâi moșiile Floru și Momiceni ¹⁹⁾. Așa se face că, în 1856, proprietarii moșiei Momiceni erau macedonenii Gheorghe Caracostea, Enache Bălan și Eustatie Ioan, care toți erau de-un neam, numele de Bălan, Ioan și Caracostea, fiind purtat, în diferite perioade și conjuncturi, de către mai toți boierii din neamul lui Caracostea [21]^{) [22])}.

După cum arătam însă, ceva mai sus, Ion E. Momiceanu devenea proprietar, prin moștenire, de la tatăl său, Eustatie Ioan, prin 1863. Până atunci însă, când Momiceanu începea să adune proprietăți în zona Momicenilor, nu se pomenește în niciun document despre existența vreunei construcții pe acele locuri. Așadar, Momiceanu a fost cel care a gândit, inițial, ferma și conacul de la Momiceni, numai că, după cum am văzut, în 1876, el pierdea totul din cauza unui împrumut nefast... Noul proprietar al conacului de la Momiceni devenea, din acel moment, prințul Grigore Basarab Brâncoveanu, care, la rândul lui, și el avea să facă împrumuturi punând ipotecă pe această moșie. În aceste condiții, despre ceva îmbunătățiri aduse fermei de la Momiceni de către prințul Grigore Basarab Brâncoveanu, nu putem vorbi deocamdată. După moartea prințului, în 1886, moșia Momiceni a fost administrată o perioadă prin grija mamei adoptive a prințului, principesa Zoe Mavrocordat și, după moartea acesteia (1892), prin grija soției lui Grigore Basarab Brâncoveanu, principesa Ralou Masurus Brâncoveanu. Când principele Constantin Basarab Brâncoveanu a terminat studiile și a devenit major, în calitatea sa de moștenitor legitim, a preluat în administrare, printre multe alte moșii, și moșia Momiceni, numindu-l, la scurt timp, ca administrator general al domeniilor Brâncoveanu, pe inginerul agronom Dumitru Caciona (alias, poetul Tache Caciona). În această perioadă, ferma și conacul au suportat oarecare îmbunătățiri, față de ceea ce crease Momiceanu, îmbunătățiri pe care le vom evidenția în cele ce urmează.

Detalii arhitectonice. În câmpia Boianului, pe fostul drum al Drăgăneștilor, au mai fost ridicate, în decursul secolului al XIX-lea, și alte conace, cum au fost conacele Oporan și Anghelescu, conace care nu aveau însă, nici pe departe, grandoarea conacului de la Momiceni. De aceea, poate, chiar și în 1924, așa cum arătam mai sus, conacul de la Momiceni, mai șoca încă privitorul prin aparența sa, fiind denumit (exagerat de pompos, totuși!) ”palatul domnului Momiceanu”... Și să nu uităm că Momiceanu murise, înainte de vreme, încă din 1907, omorât fiind de răsculații din Crîmpoia! Cam din aceeași perioadă de triumf răsunător, când se mai vorbea încă despre conacul de la Momiceni ca despre un adevărat palat, datează și fotografia din Fig. 4, fotografie de o deosebită însemnătate istorică provenind din arhiva C. Vasilescu, ca și multe alte informații din acest documentar [23]⁾. Avându-se în vedere faptul că această fotografie, ca și altele două (v. Fig. 6 și Fig. 7 ), erau anexate, ca dovezi, la raportul comisiei desemnate de Ministerul Agriculturii și Domeniilor pentru a cerceta petiția depusă de prințul Constantin Basarab Brâncoveanu, în iulie 1924, prin care solicita răscumpărarea unor suprafețe de teren din moșiile Brâncoveni, Coteana, Momiceni și Obilești, terenuri ce îi fuseseră expropriate în baza Legii nr. 3093 din 14 iulie 1921, cu scopul de a înființa loturi demonstrative și ferme model (v. Fig. 5 ²³⁾), această fotografie ar trebui să dateze de pe la începutul lunii martie 1925. Se vede, de altfel, în stânga imaginii, lângă conac, sacaua pregătită să care apă în câmp, semn că începuse deja aratul... Ea a fost realizată de renumitul atelier foto ”Moscu” din Slatina și, în fața conacului, îl putem recunoaște pe prințul C. Basarab Brâncoveanu (în dreapta scării, cu palton negru), venit cu automobilul propriu, pentru a aduce comisia în cauză... Pe lângă inspectorul agronom, membru al comisiei, îi mai regăsim în fotografie pe administratorul domeniilor Brâncoveanu, inginerul Dumitru Caciona (față în față cu principele, rândul de jos), pe șoferul prințului (rămas în automobil și așteptând, parcă, să i se răcească motorul!) și, probabil, pe acel Iosifescu, care era ”un fel de administrator” al moșiei Momiceni [24]⁾.

Alături de grupul de persoane amintit, toți cu pălăria sau căciula în mână, gata de fotografiat, se pare că, în spate, pe scări, se mai află și un musafir nepoftit: un câine negru de vânătoare (probabil!)... Dar, revenind puțin la însemnătatea istorică a acestei fotografii - atât prin vechimea sa, cât și prin unicitate - ea a avut puterea miraculoasă de a-mi reînvia în memorie imaginea ștearsă a acestui conac pe care eu, copil fiind, nu l-am admirat (din păcate!) decât de la distanță, mergând la fântâna de la Crângulețe sau la barajul de la Momiceni... Pentru noi, șerbăneștenii, în anii ’60 – ’70, când eu colindam prin acele locuri, Momicenii erau deja un tărâm ce nu ne mai aparținea și care ascundea (pe semne!) anumite miracole, bine păzite, din moment ce părinții ne spuneau să nu cumva să mergem până acolo, la conac, ”că ne mănâncă câinii”... Bărcăneșteanul Costel Vasilescu, mai norocos decât mine, a reușit să cunoască mai bine acest conac și, de aceea, bucuria lui, când a descoperit această fotografie, a fost, se înțelege, una cu mult mai mare: ”Sunt singurul care deţin fotografia conacului, întrucât în dosarul de la Arhivele Naţionale, conform fişei de acces, nu a mai intrat niciun cercetător ori documentarist. Ţin la aceasta foarte mult şi aş dori ca atunci când o publicaţi, dacă o faceţi, să menţionaţi "din arhiva C. Vasilescu" [25]⁾. După cum se vede, am făcut această mențiune, cu pietate: atât aici, cât și într-un alt context! Punerea în valoare a acestei fotografii a început însă, oficial, în luna aprilie 2016, când, profesoara Sabina Elena Vasilescu, fiica domnului Costel Vasilescu, o publica în cunoscuta revistă istorică ”Memoria Oltului și Romanaților”, dăruind-o pentru totdeauna, firesc și meritoriu, posterității [26]⁾.

Așa cum se poate observa din Fig. 4, după circa șase decenii de existență, atunci - în 1925, conacul de la Momiceni necesita ceva reparații. Și, citându-l din nou pe Costel Vasilescu, ”Faţă de starea din poză, în anii după '60 când l-am văzut noi [adică eu - șerbăneșteanul și el – bărcăneșteanul, n.a.], diferea numai zugrăveala exterioară; în foto este tencuit obişnuit, prin drişcuire, iar colţurile rămase în relief din cărămida de construcţie, în anii '60 fiind complet gri deschis prin aplicarea completă a unui stropan din ciment obişnuit. Mai lipsea şi intrândul din dreapta, care, după unii, constituia garajul pentru autoturismul prinţului sau trăsura cu cuşcă a administratorului” [27]⁾. E bine, totuși, că această fotografie ne transmite, peste timp, imaginea originală a conacului, nemânjită de stropanul gri al perioadei comuniste!

Detalii peisagistice. Așa cum spuneam și ceva mai sus, în 1925, conacul de la Momiceni aparținea prințului Constantin Basarab Brâncoveanu și era înconjurat de o curte ce avea vreo 10 ha, curte ce se întindea până în marginea sudică a pădurii de la Momiceni (v. Fig. 3), care pădure se întindea și ea, la acea vreme, pe 134 ha [28]⁾. În partea de sud-vest se întindea valea Bungetului și pe ea, în vecinătatea conacului, era amenajat un heleșteu de vreo 7 ha, la câteva sute de metri în aval de lacul de La Cașcarade. Dar și mai apoi, pe vremea comuniștilor, acest cadru natural deosebit constituia un punct de atracție deosebit, oferind posibilități de pescuit, vânat și vegetație din belșug. Aici era ”locul predilect de ospăț [...] al președintelui CAP Vîlcele de Jos [...], Voicu Ion se numea și era însoțit în mai toate cazurile de Emil Bărbulescu, nepotul lui N. Ceaușescu” [29]⁾.

Detalii tehnice. Potrivit spuselor aceluiași generos bărcăneștean, Costel Vasilescu, conacul de la Momiceni constituia, de fapt, pe la începutul secolului XX, “locuinţa administratorului şi cancelaria moşiei” și era ”destul de încăpător, avea 4 camere mari la parter şi 4 la etaj, plus holuri, balcoane, intrare separată, scări interioare, toalete” ²⁴⁾. Pe lângă conac, așa precum se poate observa din schița prezentată în Fig. 6, în anul 1925, mai existau o serie întreagă de alte anexe agricole. Această ”schiță de plan” a fost realizată cu ocazia inspecției de care aminteam ceva mai sus ²³⁾ și, pentru a ne lămuri mai bine, voi încerca să dau câteva explicații în legătură cu aceasta. Așadar, ”Schița de Plan a Instalațiunilor de pe Moșia Momiceni (Județul Olt) Proprietatea Basarab – Brâncoveanu” ne arată că ”Întinderea totală a conacului” este de 10 hectare și are în componență șapte imobile:

1. Locuința administratorului și cancelarie, casă cu 2 etaje (v. Fig. 4);

2. Grajdul cailor (v. Fig. 8);

3. Atelierul de fierărie și lemnărie cu remisă de unelte; în fundalul imaginii din Fig. 8, mergând spre această fierărie se pot vedea și cei patru interlocutori fotografiați în fața conacului, plus câinele ce-i însoțea (v. Fig. 4);

4. Grajdul transformat în porcărie modernă industrială (v. Fig. 8);

5. Magazia de cereale (v. Fig. 7);

6. Magazia cu pătule și pod (v. Fig. 7);

7. Pătulul de porumb (v. Fig. 7).

Cu creion roșu, este marcat drumul ce venea la conac, pornind din actualul drum județean DJ 546A (în Fig. 6, numit șoseaua Slatina - Șerbănești), în timp ce, cu creion albastru și linie punctată, este marcată (se pare!) împrejmuirea conacului (nu a fermei!). Dacă ar fi să comparăm această schiță, având ca reper cartografic orientarea sudică (S) indicată cu creion albastru, cu harta militară făcută cu circa două decenii mai în urmă (v. Fig. 1 și Fig. 3), se pot face două observații interesante:

1. La conac se ajungea, din șoseaua Slatina - Șerbănești, pe un drum lăturalnic ce pornea din locul numit La Cașcarade, trecea pe la marginea de sud-vest a pădurii de la Momiceni, după care se bifurca, o ramificație a lui mergând la conac și cealaltă pe malul heleșteului de pe valea Bungetului, până la baraj.

2. Dintre ”instalațiunile” prezentate în ”Schița de Plan” din 1925, la începutul secolului XX nu existau, se pare, decât grajdul cailor (2), atelierul de fierărie și lemnărie (3) și pătulul de porumb (7); existau, în schimb, o serie de alte construcții, care, între timp, fie au dispărut, fie au fost omise din schița realizată în 1925, considerate a fi nerelevante.

De altfel, așa cum citam ceva mai sus, încă din 1873, de pe vremea lui Momiceanu, pe lângă conac, mai existau, ca anexe, ”două pătule mari învelite cu șiță și despărțite la mijlocu deasupra loru magazie de pus grâu pe care propretate se află și una moară de boi cu două perechi petri” ¹¹⁾. Ce s-a întâmplat cu acea moară învârtită de boi și dotată cu două perechi de pietre, este greu de explicat dar cert e că, în inventarul de mai târziu al moșiei, ea nu mai apare… Iar pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, se pare că ceva locuitori erau stabiliți deja cu gospodăriile, în preajma conacului, deoarece aceștia dețineau ”20 boi, 15 vaci, 6 cai, 850 oi și 25 porci” [30]⁾. A venit apoi răscoala de la 1907 și, conform documentelor vremii:

”În 13 martie a fost atacată de răsculați moșia Momiceni care făcea parte din domeniile Basarab-Brîncoveanu. Administrația domeniilor evalua pierderile suferite în urma devastării, împărțirii de bunuri și incendierii de către răsculați la 171 860 lei” [31]⁾.

Tot în același an, 1907, pe 24 mai, ”Administrația domeniilor Basarab-Brîncoveanu arată printr-o plîngere că i s-a jefuit o magazie de legume și pivnița, i s-au furat o parte din recolte, apoi s-a pus foc, rămânând neatinsă numai o magazie veche, cu grîu și porumb” [32]⁾. Deci conacul era prevăzut cu pivniță și magazie de legume, adeverindu-se, pe această cale, și spusele unor bărcăneșteni în vârstă (Măria lu’ Borcan și Mărin a-lu’ Lupu), cum că la Momiceni, pe vremea lui Cacion, exista și o ”plantaţie de vie altoită, circa 1 ha, situată de la conac spre heleşteu” [33]⁾, suprafață ce poate fi localizată și în harta militară din Fig. 3, grădina de legume fiind localizată, probabil, în aceeași suprafață îngrădită, pe malul heleșteului.

După cum se vede, conacul a scăpat, se pare, neatacat de către răsculații de la 1907, aceștia având de lucru doar pe la pivniță și pe la magaziile cu bucate, cărora, după ce le-au golit, le-au dat foc… După acest moment devastator din istoria conacului de la Momiceni, a urmat o perioadă de reconstrucție ce s-a întins până prin anul 1940. Astfel, față de imobilele ce apar în schița din Fig. 6, domnul Costel Vasilescu mi-a comunicat că ”a mai fost construită o casă de locuit, în anii 1935 – 1940, de către meșterul Radu Burea (Radu lu’ Șuțu din satul Mandinești al comunei Bărcănești – Vîlcele). Casa respectivă s-a aflat în partea de sud - vest a magaziei No. 5, în intervalul dintre această magazie şi conac, cu faţa spre nord (spre pădure)” ²⁴⁾. Conform acestor informații, am încercat, în Fig. 6, să localizez această casă (cu roșu), peste ”schița de plan” din 1925. Făcând uz de propriile amintiri, același Costel Vasilescu ne mai spune despre această casă de locuit că:

”Avea trei sau patru camere, decomandate, cu sală în faţă, sala fiind ornamentată cu ştacheţi aşezaţi în X pe toată lungimea, creînd romburi cu latura de 15 - 20 cm, în partea de sus având motive florale făcute din fierăstrău. […] În fața acestei delicate case, pe toată lungimea, se aflau câteva rânduri de trandafiri de o rară frumusețe. Doar domeniile aveau la Brâncoveni și pepinieră de trandafiri!” ²⁴⁾.

Și tot în același context, onorabilul meu colaborator, Costel Vasilescu, face următoarea relatare, plină de un vădit sentiment de amărăciune ^{24) 27)}:

”Am în față un Proces verbal scris cu creionul pe o [jumătate de] coală [de hârtie, cred că de maculator], pe care-l transcriu integral:

Proces verbal din 01-12-1962. Între GAS Tufeni și GAC Unirea [n.n. din Vîlcelele de Sus] prin care se predă clădirile:

- Clădire cu etaj = 18x8x8 = 8 camere = 21.000

- Clădire ad.tivă panta [?] = 12x10x4 = 9.000

- Magazie scândură = 40x10x3,5 = 55.000

- Atelier fierar = 12x8x3,5 = 37.500

- Gj d umle [probabil grajd de unelte sau animale] = 12x8x3,3 = 2.500

- Uzină cu motor = 15x4x3 = 12.500

- Remiză = 4x2x2 = 500

- [Mai este trecut ilizibil ceva de genul: clădire sau atelier...cartnaro!!] = 40.000”

După cum se poate observa, cu această ocazie, ”numai terenul aferent şi mijloacele fixe au fost date la GAC Unirea din Vîlcelele de Sus, GAC Tufeni luându-şi maşinile şi mijloacele şi utilajele tehnice de deservire şi exploatare” ²⁷⁾.

Lăsând la o parte modul jalnic în care ajunsese să fie gestionată averea lui Brâncoveanu, atunci când gestionar devenise statul, și încercând să ”traducem” cât mai bine documentul citat, trebuie să reținem, totuși, câteva detalii tehnice și istorice demne de consemnat:

1. Clădirea cu etaj, evident, este conacul și aflăm că acesta avea o lungime de 18 m, lățimea era de 8 m și înălțimea tot de 8 m; conacul avea în componență 8 camere iar valoarea sa de inventar (la acea vreme) era de 21000 lei;

2. Dintr-o analiză comparativă a proporțiilor clădirii, se poate deduce ușor că lungimea consemnată a conacului includea și garajul, ce apare în Fig. 4 ca un intrând lipit de conac, în partea dreaptă a imaginii (deci, în 1962, acest garaj încă mai exista); cât privește înălțimea clădirii, aceasta era socotită, probabil, de la nivelul solului și până la streașină;

3. Clădirea ad[ministra]tivă era, de fapt, din paiantă (în document, panta) și este aceeași cu casa de locuit construită de meșterul Radu lu’ Șuțu din Bărcănești, casă despre care vorbeam ceva mai sus, citându-l pe Costel Vasilescu; după cum se poate observa, era și aceasta o casă destul de mare, având o lungime de 12 m, lățimea de 10 m și înălțimea de 4 m; valoarea ei de inventar era de 9000 lei și a fost demolată prin anii ’70 [34]⁾;

4. Magazia de scândură la care se face referire este, cu siguranță, magazia ce are poziția nr. 5 în Fig. 6, magazie în care C. Vasilescu ne mărturisește că a intrat ”la lopătat de grâu” pe când era elev ²⁴⁾; această magazie, după cum se vede, avea niște dimensiuni imense: 40 m - lungime, 10 m - lățime și 4 m - înălțime și, cu o valoare de 55000 lei, constituia cel mai valoros imobil al fermei, la acea dată;

5. Atelierul de fierărie consemnat în acest proces–verbal ar trebui să fie același cu cel din Fig. 6, poz. 3, și avea o lungime de 12 m, lățimea de 8 m și înălțimea de 3,5 m; acesta avea o valoare de inventar de 37500 lei;

6. Grajdul de animale ar trebui să fie același cu grajdul cailor, poz. 2 din Fig. 6, și, ca dimensiuni, este asemănător atelierului de fierărie, numai că valoarea grajdului este de doar 2500 lei;

7. Uzina cu motor, de care se vorbește în documentul analizat, după dimensiuni, pare a fi clădirea ce apare în fotografia din Fig. 7, în spatele fierăriei, clădire ce exista și în 1925 dar (nu știm din ce motive!) nu a fost inclusă în ”schița de plan a instalațiunilor” de pe moșia Momiceni; aici trebuie să fi existat un motor pe benzină cu care se antrenau, cu ajutorul curelei de transmisie, diverse accesorii gospodărești sau, după cum rezultă din discuțiile avute de d-l C. Vasilescu cu anumiți bărcăneșteni, care au cunoscut mai bine conacul de la Momiceni (în ultimii ani ai existenței sale), aici era motorul care, antrenând un generator, producea curentul electric necesar în gospodărirea conacului ³²⁾;

8. Remiza, judecând după dimensiunile ei (destul de mici) se referă la o construcție în care erau păstrate uneltele agricole de uz general;

9. Ultima poziție din procesul – verbal pare să se refere la clădirea contoarului / cântarului ¹²⁾ de la Izvoranca.

Apoi, continuându-și șirul amintirilor, C. Vasilescu, mai face precizarea că ”după 1965 – 1966” ²⁷⁾ “mai exista decât conacul și magazia de cereale, nr. 5 pe plan” ²⁴⁾, magazie ”cu pereți dubli de scândură” ²⁷⁾. Și, tot în acea perioadă, mai exista încă ”fântâna cu burduf aflată în spatele conacului, la vreo 15 metri, adică o fântână cu gura largă, la mare adâncime (era pe deal) din care apa se scotea cu un hârdău cu capacitatea de vreo 10 - 15 găleţi legat de un cablu prins în tânjală şi tras de o pereche de boi. Sigur această fântână a fost săpată şi construită după 1950, pentru că în perioada interbelică, după cum mărturisea nea Ilie Parcel, o fântână asemănătoare, din care se aproviziona conacul, tot pe acelaşi principiu, se afla jos, spre sud, cam pe firul Bungetului, iar apa se căra sus cu sacaua” ²⁷⁾. Astfel, sacaua ce apare în Fig. 4, la care făceam referire și ceva mai sus, s-ar putea să fie chiar ”cea cu care era adusă apa […] de la fântâna-burduf de jos” ²⁷⁾. Astfel de fântâni, deși cunoscute încă de prin secolul al XVI-lea [35]⁾, au fost destul de rare în zonă, ele costând foarte mult. Dar când pânza freatică se găsea la peste 25 m adâncime, cum era la Momiceni, și când consumul de apă era destul de mare, aceasta era o soluție tehnică nimerită. Îmi pare rău, când scriu aceste rânduri, că nu am apucat să văd și eu această fântână, care mai exista încă pe vremea copilăriei mele (așa cum constat acum!) și care, acum, a devenit deja legendă!

Ferma agricolă de la Momiceni, în anul 1925, era ”condusă de un administrator, un ajutor contabil, 2 logofeți, 3 isprăvnicei, 2 pădurari, 1 mecanic, 1 fierar, 4 porcari, 3 ciobani și 6 argați de vite” ²⁸⁾. Conform aceleiași surse, inventarul din 1925 al conacului se compunea din următoarele bunuri:

Imobile (v. Fig. 9 ²⁸⁾):

1 grajd 265740,50 lei

1 pătul mare 320520,00 lei

1 pătul mic 10800,00 lei

1 magazie cereale 731040,00 lei

1 șopru pentru garnituri treerat 433560,00 lei

1 șopru pentru unelte și mașini 462800,00 lei

1 grajd pentru boi amenajat estra [extra, n.a] pentru porci 138116 + 193044 = 331160,00 lei

Conacul 641420,05 lei

1 coteț de porci 1240,00 lei

Staulul oilor 3630,00 lei

1 casă spălătorie și paseri [păsări, n.a.] 481040,00 lei

1 șopru pentru automobil 2160,00 lei

1 puț la Cracă [Crac, n.a.] #2 21580,00 lei

1 puț la Momiceni #3 21120,00 lei

1 puț la Vârtop #4 92300,00 lei

Împrejmuirile conacului 63380,00 lei

Cantorul [cantor = contoar = birou de plăți, n.a.] / cântarul ²⁶⁾ de la Isvoranca 7153,00 lei

Mobilier (v. Fig. 9 ²⁸⁾) în valoare de 40269 lei.

Material (v. Fig. 9, Fig. 10 și Fig. 11 ²⁸⁾):

1 locomobilă Clayton 12 HP 20000,00 lei

1 locomobilă CFU 12 HP 20000,00 lei

1 treerătoare Clayton 12 HP 20000,00 lei

1 treerătoare Ruston 12 HP 20000,00 lei

4 cultivatoare Wensky 6000,00 lei

6 estirpatoare [extirpatoare, n.a.] ”Silon” 7000,00 lei

4 scarificatoare 2000,00 lei

7 sămănători [semănătări, n.a.] în rânduri 40500,00 lei

4 sămănători împrăștietoare 10000,00 lei

1 sămănătoare reformată (scoasă din uz, n.a.) 2000,00 lei

1 greblă mecanică 2000,00 lei

3 secerători-legători ”[Mc]Cormi[c]k” 27000,00 lei

1 secerătoare simplă 2000,00 lei

5 trioare ”Murat” 12000,00 lei

2 cositori mecanice 5000,00 lei

1 vânturătoare uzată 1700,00 lei

3 pompe incendiu 3000,00 lei

9 pluguri ”Brabant” 8500,00 lei

14 pluguri [cu] 3 brazde 6000,00 lei

17 pluguri [cu] 1 brazdă, universale 6500,00 lei

1 plug BVR-H1 750,00 lei

1 plug BVR-H10 800,00 lei

3 grape fier cu 3 foi 5000,00 lei

3 grape fier cu 2 foi 1200,00 lei

1 trăsură cu coș piele 12000,00 lei

4 furgoane 40000,00 lei

2 per[echi] hamuri 5000,00 lei

1 auto-tractor Tourand Latil 573036,00 lei

Diferite scule și materiale 402040,00 lei

Animale (v. Fig. 11 și Fig. 12 ²⁸⁾):

24 boi 48286,04 lei

7 [i]epe 14433,33 lei

2 cârlani 6000,00 lei

5 cârlane 7500,00 lei

1 mânz 100,00 lei

1 mânză 100,00 lei

172 oi [și] 7 berbeci 14145,12 lei

7 noatine, 46 noatini, 49 miei și 41 miele 25400,00 lei

76 scroafe 75340,63 lei

3 vieri, 6 groștei, 12 groșteice, 43 purcei și 55 purcele 19300,00 lei

20 găini, 20 gâște, 5 curci și 12 pui găină 9284,20 lei

3 vaci [și] 1 taur 3816,60 lei

1 junică [și] 4 mânzați 1400,00 lei

După cum se poate observa în Fig. 12, acest inventar era semnat de administratorul domeniilor Brâncoveanu, inginerul Dumitru Caciona, și fusese văzut de inspectorul agronom Constantin Maloiu.

Începând cu 1 ianuarie 1926, un lot de 20 ha din moșia Momiceni a principelui Brâncoveanu a fost expropriat, devenind lot experimentativ, arendat pe 25 de ani de D. Caciona. A apărut astfel, separat, un alt inventar al lui Caciona, care, în 1927, se compunea din ¹⁹⁾:

Animale: 4 boi, 1 cal, 1 vacă, 1 taur, 1 vier, 1 scroafă și 11 groștei;

Unelte: 1 plug de fier, 1 grapă de fier, 1 prășitoare, 1 semănătoare, 1 secerătoare-legătoare, 1 trior mic.

Așadar, cel puțin în această perioadă, micro-ferma lui Cacionea avea o gestiune separată și un inventar simbolic, preluat, probabil, în mod tacit, de la C. B. Brâncoveanu…

Proprietarii conacului de la Momiceni, de-a lungul frământatei sale existențe, au fost (din câte știm până acum!), în ordine, următorii:

1. Moșierul Ion E. Momiceanu, care era din neamul boierilor Caracostea (alias Bălan sau Ioan); el a construit acest conac în jurul anului 1864, și l-a avut în posesie până în 1876, când, în urma unei ipotecări nechibzuite, a pierdut toată moșia Momiceni, care a fost adjudecată, în mod suspect, de către prințul Grigore Basarab Brâncoveanu; colac peste puză, imediat după pierderea moșiei, soția sa, Elena I. Momiceanu, înaintează acțiune de divorț, cerându-și dota înapoi, ”în sumă de 3000 galbeni” [36]⁾;

2. Principele Grigore Bibescu-Basarab Brâncoveanu, care a cumpărat la mezat moșia și conacul lui Ion E. Momiceanu, în anul 1876 ¹¹⁾, readucând astfel o parte din moșia Momiceni în proprietatea Brâncovenilor; el a deținut conacul, de drept, până în 1886, când a murit; de fapt, cea care se ocupa de moșia Momiceni, încă din 1883, era mama sa, Zoe Basarab Brâncoveanu [37]⁾;

3. Principesa Zoe Mavrocordat (devenită, prin adopție, Zoe Basarab Brâncoveanu), ca mamă adoptivă a principelui Grigore Bibescu-Basarab Brâncoveanu, după moartea acestuia, a devenit tutoarea moșiei Momiceni și a conacului până în 1892, când a murit și ea; prințul moștenitor (Mihai-Constantin) era, la moartea tatălui său, încă prea mic iar mama sa, Ralou Musurus Brâncoveanu, era la Paris, ocupându-se de educația prințului și, în plus, nu era cea mai îndreptățită să preia administarea domeniilor Brâncoveanu;

4. Prințesa Ralu Brâncoveanu, mama principelui moștenitor, a devenit și tutoarea acestuia, imediat după moartea Zoei Basarab Brâncoveanu, în 1892; în această calitate, prințesa Ralu Brâncoveanu era citată într-un proces cu Ion E. Momiceanu, în 1895 [38]⁾;

5. Principele Constantin Basarab Brâncoveanu, din 1898, după terminarea studiilor la Paris, a devenit stăpânul domeniilor Brâncoveanu iar conacul a fost în administrarea lui până în 1916, când este rechiziționat de către trupele germane de ocupație;

6. În perioada 1916 – 1919, ”moșia a fost sub ocupație germană” sau, mai bine zis, ”rechiziționată”, vizat fiind (se înțelege!), în primul rând, conacul ²³⁾;

7. Principele Constantin Basarab Brâncoveanu preia conacul în 1919, după retragerea trupelor de ocupație, și îl deține până prin 1935, când, se pare, că acesta se retrage de la moșia Momiceni, lăsându-l pe inginerul Dumitru Caciona să administreze în întregime afacerile agricole de aici ¹²⁾;

8. Inginerul agronom Dumitru Caciona fusese administratorul general al domeniilor Brâncoveanu și, după exproprierile pas cu pas ce s-au abătut și asupra moșiei Momiceni, se pare că, de prin 1935, preluase de la principele Brâncoveanu, în întregime, gestionarea acestei moșii (nu știm, deocamdată, sub ce formă de înțelegere!); Caciona administrează această moșie și conacul, sub titulatura legală de fermă-model, constituită în temeiul Legii nr. 187 din 1945 [39]⁾, până la apariția Decretului nr. 83 din 2 martie 1949, când trec în proprietatea statului și fermele model. Aceasta era starea de drept a proprietății asupra conacului de la Momiceni; în fapt, lui Dumitru Caciona, se pare că i se confiscase întreaga avere încă din 1948 [40]⁾;

9. Ministerul Agriculturii. În baza Decretului nr. 83 din 2 martie 1949 emis de Ministerul Agriculturii, ferma model de la Momiceni, ca și toate celelalte ”exploatări agricole moșierești [...] trec în proprietatea Statului, ca bunuri ale întregului popor [...] cu întreg inventarul viu, mort şi clădiri” [41]⁾;

10. GAS Tufeni, odată cu înființarea sa în baza Decretului nr. 151/1950, prin comasare hotărâtă de Ministerul Agriculturii [42]⁾, a luat în subordine și conacul de la Momiceni, avându-l în administrare cu o parte din terenurile adiacente, până în 1962, ca fermă agricolă ²³⁾.

11. GAC ”Unirea” Vîlcelele de Sus preia în administrare conacul la 1 decembrie 1962, de la IAS Tufeni; în acord cu Constituția, din 1965, toate GAC-urile s-au transformat în CAP-uri și, în acest cotext, fostul GAC ”Unirea” din Vâlcelele de Sus a devenit Cooperativa Agricolă de Producție Vîlcele de Sus;

12. CAP Vîlcele de Sus a deținut conacul de la Momiceni până în 1993 [43]⁾, când CAP-ul s-a desființat, urmare a căderii regimului comunist;

13. Societatea Agricolă „Unirea” a preluat în administrare ferma de la Momiceni, începând cu 1993 și până în 2004, când moștenitorii lui Dumitru Caciona revendicau retrocedarea terenurilor și clădirilor ce îi aparținuseră acestuia [44]⁾;

14. Peaha Rili George și Georges Doina Muriel, moștenitorii lui Dumitru Caciona, cărora li se retrocedează, prin 2004, ”ruinele” conacului și terenul aferent, considerate a fi aparținut lui Dumitru Caciona ³⁸⁾.

După acest moment, conacul și tot ce însemnase cândva ferma de la Momiceni au dispărut, pur și simplu, fără urmă… Acum, prin acele locuri, a rămas doar loc curat, ”de arat și semănat” (v. Fig. 13 [45]⁾). Și, într-adevăr, în vara anului 2017, la vremea secerișului, un alt colaborator statornic de-al meu, șerbăneștenul Ionuț Preda, îmi trimitea câteva fotografii cu ”ce a mai rămas din conacul Momiceni” (v. Fig. 14 [46]⁾) și din ”drumul ce trecea pe lângă el” (v. Fig. 15 ⁴⁶⁾). Ceea ce se mai poate încă observa, în aceste triste imagini, este doar ceea ce plugul, vremea și oamenii încă n-au distrus din fosta fermă de la Momiceni: un jgeab trainic din beton, folosit cândva la adăpatul vitelor, și un drum croit ad-hoc peste miriște... Amarnic și nedrept sfârșit!

Monument istoric? În contextul vidului legislativ de după revoluția din decembrie 1989, sub conducerea lui Andrei Pleșu, ca ministru al culturii, prin 1991, a fost inițiat proiectul legilslativ privind monumentele, ansamblurile și siturile istorice. Și, tot atunci, s-a demarat și întocmirea listei actualizate a monumentelor istorice, listă care nu mai fusese revizuită din 1955 [47]⁾. Din păcate, chiar dacă în expunerea de motive a proiectului de lege promovat de ministrul Pleșu se cerea adoptarea ei ”în procedura de urgență, deoarece se ocupă de partea cea mai afectată – prin distrugere – din patrimoniul cultural al țării”, legea în cauză a fost adoptată abia după un deceniu, adică în 2001...

Cu toate acestea, așa cum spuneam și la începutul acestui documentar, Ansamblul Momiceanu fusese inclus, de către Comisia Națională a Monumentelor Istorice, în lista monumentelor istorice (LMI) întocmită în perioada 1991 - 1992, având codul de clasificare 29B0562, după care, printr-un ordin al Ministrului culturii și cultelor, Răzvan Teodorescu, în 2004, el apărea în Lista monumentelor istorice dispărute [48]⁾. Potrivit art. 60 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentlor istorice ⁴⁵⁾, lista monumentelor istorice din 1991-1992 rămânea în vigoare, urmând ca în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii în cauză, Institutul Național al Monumentelor Istorice să actualizeze lista, potrivit atribuțiilor legale ale acestuia, ceea ce s-a și întâmplat, ordinul de ministru amintit apărând exact la momentul oportun...

Potrivit codului de clasificare alocat, Ansamblul Momiceanu era considerat un monument istoric de interes local (categoria B) și, în încercarea mea de a afla de ce acesta fusese legat, toponimic, de numele lui Momiceanu și nu de Momiceni dar și care a fost motivul pentru care acesta a fost declasat, m-am adresat, în 16 aprilie 2016, Direcției pentru Cultură a județului Olt de unde am primit, în scurt timp, un răspuns destul de competent (în cunoștință de cauză) dar suspicios de alambicat, pentru mine, care mă așteptam la un răspuns mult mai punctual. Așadar, răspunsul așteptat de mine, la cele două întrebări, a fost formulat de instituția de cultură în cauză, prin intermediul domnului ”inspector superior, Ing. Gheorghe Iorga”, cam la modul următor [49]⁾:

1. ”În Lista Monumentelor Istorice 1991 – 1992 figura «Ansamblu Momiceni» (conac, dependințe), sat Vâlcele, com. Vâlcele”. Cu alte cuvinte, denumirea monumentului istoric în discuție nu era Ansamblul Momiceanu – Conac, așa cum îl regăsim prin listele publicate pe Internet, ci Ansamblu Momiceni – Conac și dependințe… Probabil că acele așa-numite dependințe erau, de fapt, fostele anexe agricole ale fermei de la Momiceni. Sau, cum tot inspectorul în cauză declara în urmă cu ceva ani, o altă explicație a acestei neconcordanțe ar putea fi faptul că ”lista evidențiază un monument pe…«bucăți»” [50]⁾;

2. După apariția Legii 422/2001 a Monumentelor Istorice, ”Comisia de actualizarea Listei Monumentelor din Județul Olt formată din specialiști de la Direcția pentru Cultură Olt împreună cu reprezentantul Ministerului Culturii a făcut deplasarea în toate localitățile județului pentru a verifica starea de conservare a monumentelor istorice, dispariția monumentelor istorice, modificări de adresă. Menționăm că la data respectivă «Conacul Momiceni» erea distrus în proporție de 95%. Comisia a hotărât ca cele 2 monumente istorice din com. Vâlcele respectiv «Conacul Momiceni» și «Moara Enăchescu» (arsă) conform art. 18 alin. 1, lit. B să fie propuse pentru declasare și scoase din Lista Monumentelor Istorice a Județului Olt publicată în anul 2004.” Așadar, și în acest context, avem de-aface cu sintagma Conacul Momiceni, nicidecum Momiceanu...

Cât despre starea de ruină în care se afla conacul de la Momiceni, la acea vreme, avem, într-adevăr, și o altă mărturie în acest sens, cea a moștenitorilor lui Dumitru Caciona, cărora, înainte de 2004, li se restituise, în mod destul de ciudat, ”ruinele conacului Momiceanu” ³⁸⁾. Așadar, în acest context, apare din nou, Momiceanu, nu Momiceni!

Răspunsul instituției mai-sus menționate a fost fragmentat și sintetizat de mine, potrivit celor două întrebări adresate, însă citatele am încercat să le reproduc întocmai (sic!)… Totuși, trebuie spus că așteptările mele erau să aflu, de pildă, că motivul declasării conacului de la Momiceni și scoaterea lui din lista monumentelor istorice să fi fost acela al introducerii lui fără justificare în această listă, așa cum s-a vehiculat prin presa vremii ⁴⁷⁾. Dar hai să analizăm, totuși, pe bune, care a fost conjunctura istorică în care conacul de la Momiceni fusese înregistrat ca monument istoric și dacă a fost sau nu o greșeală această decizie luată la începutul anilor ‘90!

Păi, în primul rând, conform proiectului de lege inițiat atunci, sub conducerea ministrului Andrei Pleșu, știm că ”prin monumente istorice se înțeleg bunurile imobile, mărturii de neînlocuit ale evoluției culturii și civilizației de pe teritoriul României, relevante din punct de vedere istoric, arheologic, arhitectural, urbanistic, peisagistic, etnografic, artistic, memorial și al istoriei tehnicii” ⁴⁴⁾. Așadar, din acest punct de vedere, conacul de la Momiceni, cu tot ce-a însemnat el, pe plan local, era relevant din punct de vedere istoric (vechime de peste un secol, amintind de domeniile brâncovenești din această zonă dar și de răscoala de la 1907), conacul în sine era relevant din punct de vedere arhitectural și peisagistic (v. detaliile arhitectonice descrise mai sus și mediul ambiental deosebit: o oază de liniște în Câmpia Boianului, lângă un lac, o pădure și un heleșteu) iar toate celelalte ”instalațiuni”, despre care vorbeam ceva mai sus, erau relevante din punct de vedere al istoriei tehnicii (tehnica agricolă, desigur). Apoi, ”principalele criterii pentru ca o construcție să fie declarată monument istoric sunt: vechimea, raritatea într-o localitate, zonă sau regiune, reprezentativitatea pentru un stil, un curent artistic, o perioadă istorică, valoarea memorială – legată de personalități, evenimente sau momente din istorie, valoarea de mărturie” [51]⁾. Și, pentru cei din zonă, conacul de la Momiceni a constituit, într-adevăr, o raritate și a avut o reprezentativitate clară pentru o perioadă istorică însemnată (sec. XIX - XX). El a avut, de asemenea, o valoare memorială, de acest conac fiind legat numele principilor Grigore și Constantin Brâncoveanu dar și cel al inginerului agronom Dumitru Caciona (același cu poetul Tache Caciona; pentru șerbăneșteni, Cacionea și pentru bărcăneșteni, Cacion) și, nu în ultimul rând, cel al moșierului Ioan E. Momiceanu, ctitorul acestui conac și unul dintre martirii răscoalei de la 1907… Deci cei ce propuseseră includerea în lista monumentelor istorice a conacului de la Momiceni erau în cunoștință de cauză și o făcuseră în mod just!

Oricum, ultima mărturie vie despre Conacul ”Momiceanu” stă scrisă în Enciclopedia geografică a României [52]⁾, lucrare apărută în 2000! Ce-a fost după anul 2000? Se pare că demolarea conacului a fost pierdută de sub control... Greu de crezut, totuși, acest sfârșit!

Concluzii. În loc de concluzii, din nebuloasa acestui inedit documentar, care, pe alocuri, rămâne încă insuficient de șlefuit, o învățătură tot am putea trage:

Odată cu trecerea timpului, chiar și ”palatele” pot dispărea, la un moment dat, fără a se mai ști nimic despre ele. Cât despre noi, oamenii, ce să mai vorbim... De aceea, înainte de a deveni legendă, am considerat că ar fi necesară, totuși, o ”poveste” scrisă, în mod documentat, a conacului de la Momiceni. Și după ce, în urmă cu circa un an, îmi propusesem să fac puțină lumină asupra acestui subiect, iată că acum, în sfârșit, pot exclama, oarecum, ușurat: Et facta est lux! Pentru că, după cum spuneam, munca de șlefuire va mai continua încă...

Craiova, 5 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. * * * - Şerbăneştii de Jos. Planul director de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. Geo-spaţial, http://www.geo-spatial.org/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 14 februarie 2018.

[2]. * * * - Ordinul nr. 2314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, și a Listei monumentelor istorice dispărute. Ministerul Culturii și Cultelor, București, 16.07.2004.

[3]. * * * - Monumente istorice, în stare avansată de degradare. În cotidianul ”Gazeta de Sud”, Craiova, 27 august 2004.

[4]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 245, Bucureşti, 30 ianuarie 1883.

[5]. SZATHMÁRI, C. P. – Charta României meridionale – 1864. Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, http://charta1864.ro/charta.html, 2014.

[6]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 255, Bucureşti, 16 noiembrie 1878.

[7]. * * * - România liberă. București, 15 februarie 1883.

[8]. * * * - Catagrafia averii decedatului State Ioan, 17 iunie 1867. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[9]. * * * - Act de ipotecare a moșiei Momiceni de către Ion E. Momiceanu, 8 februarie 1873. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[10]. * * * - Concluziile Primei Societăți de Credit Funciar Român referitoare la dobândirea moșiei Momiceni de către prințul Gr. Basarab Brâncoveanu, [1885]. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[11]. * * * - Ordonanță de adjudecare a moșiei Momiceni principelui Grigore Basarab Brâncoveanu, 16 noiembrie 1876. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[12]. VASILESCU, S. E. - Principele Mihai-Constantin Basarab-Brâncoveanu, promotor al agriculturii moderne în România. În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 4(50), Găneasa, aprilie 2016.

[13]. * * * - Act de diată (testament) al Vasilichii Zotu, soția răposatului Enache Bălan, [1868]. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[14]. * * * - OT-F-00385 Parohia Buta. ANR Olt, http://cautare-b.arhivelenationale.ro/cautare-b/detail.aspx?ID=270605, accesare 30 aprilie 2016.

[15]. * * * - Ziarul ”Românul”, București, 15 februarie 1864.

[16]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 22, Bucureşti, 27 aprilie 1882.

[17]. IORDAN, I. – Dicționar al numelor de familie românești. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

[18]. * * * - Cererea lui Ion E. Momiceanu către prințul Grigore Basarab Brâncoveanu prin care solicită trasferarea proprietății asupra moșiei Momiceni, 16 august 1876. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[19]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[20]. URECHIA, V.A. – Istoria românilor, Tomul VIII. Tipografia și fonderia de litere Thoma Basilescu, București, 1897.

[21]. * * * - Jurnal de executare judecătorească privind hotărnicia moșiei Momiceni, 8 iunie 1866. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[22]. * * * - Procesul Caracostea-Mănăstirea Glavacioc - Sentință a Curții Apelative Civile, Secția II, 26 august 1861. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[23]. VASILESCU, C. – Arhiva personală – documente despre Momiceni și conacul de la Momiceni. Caracal, 23 februarie 2016.

[24]. VASILESCU, C. – Corespondență. Caracal, 26 octombrie 2015.

[25]. VASILESCU, C. – Corespondență. Caracal, 23 februarie 2016.

[26]. VASILESCU, S. E. - Principele Mihai-Constantin Basarab-Brâncoveanu, promotor al agriculturii moderne în România. În revista ”Memoria Oltului și Romanaților” nr. 4(50), Găneasa, aprilie 2016.

[27]. VASILESCU, C. – Corespondență. Caracal, 4 august 2016.

[28]. VASILESCU, C. – Documente referitoare la Momiceni și la celelalte moșii ale prințului Constantin Basarab Brâncoveanu. Caracal, 26 octombrie 2015.

[29]. VASILESCU, C. – Corespondență. Caracal, 19 februarie 2016.

[30]. LAHOVARI, G. I., BRĂTIANU, C. I. şi TOCILESCU, G. G. - Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 4. Societatea Geografică Română, Editura J. V. Socecu, Bucureşti, 1901.

[31]. OȚETEA, A. ș.a. – Marea răscoală a țăranilor din 1907. Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R. Institutul de Istorie ”N. Iorga”. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967.

[32]. STERPU, D. I. - Monografia comunei Vîlcele, jud. Olt, Manuscris, 1981.

[33]. VASILESCU, C. – Corespondență. Caracal, 8 octombrie 2017.

[34]. VASILESCU , C. - Convorbiri telefonice. Caracal - Craiova, 4 august 2016.

[35]. DRĂGOESCU, I. I. – Paleontologia fîntînii cu burduf. În revista ”Peuce” nr. VI, Tulcea, 1977.

[36]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 43, Bucureşti, 24 februarie 1877.

[37]. * * * - România liberă. București, 15 februarie 1883.

[38]. * * * - Citație adresată principesei Ralu Basarab Brâncoveanu, în calitate de tutoare a prințului Grigore Basarab Brâncoveanu, într-un proces cu Ion E. Momiceanu, 14 aprilie 1895. Acte speciale ale Primei Societăți de Credit-funciar Român, Documentele Moșiei Momicenii de Câmp, Arhivele Statului, Vol. 643, Principele Gr. Bassaraba de Brâncovénu.

[39]. * * * - OT-F-00030-1946-69 [...] Memoriu Ing. D. Cacionea pentru înființarea unei ferme model. ANR Olt.

[40]. VASILESCU, C. – Documente referitoare la Dumitru Caciona. Caracal, 3 noiembrie 2015.

[41]. * * * - Decretul nr. 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187 din 1945. Emitent: Ministerul Agriculturii. Publicat în ”Buletinul Oficial” nr.1 din 2 martie 1949.

[42]. * * * - Decretul nr. 151/1950 privind comasarea și circulația bunurilor agricole. Marea Adunare Națională, București, 7 iunie 1950.

[43]. * * * - Societatea Agricolă Unirea. Firme.info, http://www.firme.info/societate-agricola-unirea-cui4984375/, accesare 9 martie 2018.

[44]. VASILESCU, C. – Convorbiri telefonice. Caracal – Craiova, 13 noiembrie 2016.

[45]. * * * - Şerbăneşti. Hărţi Google, http://maps.google.ro/, 2012-2015.

[46]. PREDA, I. – Corespondență Messenger. Șerbănești, 8 august 2017.

[47]. * * * - Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice. Anul III, nr. 3, București 1992.

[48]. * * * - Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice. Parlamentul României, București, republicată în Monitorul Oficial nr. 398 din 20 noiembrie 2006.

[49]. * * * - Adresa nr. 343/21.04.2016. Ministerul Culturii, Direcția pentru Cultură Olt, Slatina.

[50]. * * * - Monumente istorice, în stare avansată de degradare. În cotidianul ”Gazeta de Sud”, Craiova, 27 august 2004.

[51]. * * * - Vila Kimmel rămâne sub asediu. Salvați patrimoniul Timișoarei, 24.10.2013, http://www.salvatipatrimoniultimisoarei.ro/idstiri.php?id=21.

[52]. GHINEA, D. – Enciclopedia geografică a României. Editura Enciclopedica, București, 2000.

Accesați fișierul în format pdf: