Atestarea documentară

Aşa precum rezulta, prin 2011 - 2012, din surse oficiale ale Primăriei [1]⁾ [2]⁾, precum şi din cartea monografică a profesorului Dumitru Ilie [3]⁰⁾, prima atestare documentară a localității Şerbăneşti, judeţul Olt, ar data din 23 iulie 1513, când, printr-un document, domnitorul Neagoe Basarab închina Mănăstirii Cutlumuş (sau Cutlumuz) de pe muntele Athos (din Grecia) satele: Călugăreni, Cireaşov, Dăneşti, Şerbăneşti şi altele. Din păcare, aici se face, cu siguranţă, o triplă eroare! Și să vedem de ce:

1. Din documentul menţionat nu rezultă, în niciun fel, că satul Şerbăneşti în cauză ar fi fost donat mănăstirii Cutlumuş;

2. Datarea documentului în cauză nu este certă, în ce priveşte anul, acesta fiind un pergament deteriorat în multe zone ale sale, inclusiv zona unde era trecut anul;

3. Satul Şerbăneşti despre care se vorbeşte, totuşi, în document (într-un alt context) nu are nicio legătură cu actuala comună Şerbăneşti sau cu vreunul din satele sale.

Dar, ca să ne lămurim mai bine despre ce este vorba, hai să luăm pe rând şi să analizăm, pe bune, toate aceste dezolante constatări ale mele!

Dacă citim cu atenţie transcrierea din slavonă a documentului la care se face referire (v. ref. [4]⁾, pag. 208 ... 215), transcriere prezentată, pentru edificare, în Fig.1, se poate constata că despre Şerbăneşti se vorbeşte numai că avea hotare comune cu Cireaşovul şi cu Călugărenii (în transcriere exactă, Calugherani), care erau sate mănăstireşti, şi că anumiţi boieri din acest sat, numit Şerbăneşti, au fost desemnaţi de către domnitor pentru a face parte dintr-o „comisie” de restabilire a vechilor hotare ale satelor donate, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirii Cutlumuş (în document, numită Cotlomuz). De altfel, după cum rezultă din documentul menționat mai sus ⁴⁾ dar şi din alte surse [5]⁾ [6]⁾, satele „mănăstireşti” în cauză (Cireaşov şi Călugăreni) erau donate acestei mănăstiri cu mult timp mai înainte, primele ajutoare din Ţara Românească venind aici, se pare, de pe vremea domnitorului Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364). Pe de altă parte, satele menţionate în hrisovul semnat de Neagoe Basarab se regăsesc şi într-un document similar emis de domnitorul Basarab Laiotă cel Bătrân, în anul 1475 sau 1476, făcându-se referire, de asemenea, la acelaşi hotar stabilit de pe vremea lui Mircea cel Bătrân ⁵⁾. Aşadar, începând de la domnia lui Mircea cel Bătrân, odată ce venea la conducerea ţării un al domnitor, se pare că obiceiul era ca acesta să reînnoiască dania către mănăstirea Cutlumuş. Aşa se întâmpla şi cu ocazia venirii la domnie a lui Neagoe Basarab, când, în plus, constatându-se că satele vecine intraseră peste hotarele satelor mănăstireşti, se dispunea restabilirea hotarelor de pe vremea lui Mircea. În acest scop, au fost incluși în „comisiile de judecată” şi boieri din satele vecine, bănuite că s-ar fi extins, în mod abuziv, peste teritoriul satelor mănăstireşti. Din satul Şerbăneşti, vecin cu satele Cireaşov şi Călugăreni, aşa cum rezultă din documentul menționat, a fost numit a face parte din aceste comisii „jupân Boica”. Despre satul Cireaşov, conform documentului prezentat în Fig. 1, cei „12 boieri buni la fiecare sat” au stabilit că vechiul hotar al acestuia începea de la „hotarul Şerbăneştilor, trece Oltul la capul Ostrovului, merge la vale pe pârâu prin mijlocul Ostrovului, trece pârâul şi cade în baltă şi desparte hotarul cu Dăneştii şi iarăşi trece Oltul şi desparte hotarul cu Dreavnoviţa, trece pe drum şi desparte hotarul Strehareţului, trece peste baltă şi merge la câmpie şi trece peste o baltă mare şi merge pe câmp şi cade în Pârâul Femeii şi merge pe pârâu la gura Topiliştei.” În ce priveşte hotarul satului Călugherani (posibil, Călugăreni), acelaşi document spune că acesta „începe de la drumul numit Pajişte, merge la deal la Potan, şi merge pe drum la răsărit şi desparte hotarul Şerbăneştilor, străbate pădurea şi merge pe câmp, trece peste pârâul Rotăreştilor, lângă seliştea Rotăreşti, merge ... din drum şi iese la drum, merge pe drum spre răsărit, străbate tufele şi cade la obârşia Pârâului Prădeşcului, unde ajunge hotarul Buiceştilor şi merge pe pârâu la miazăzi şi iese la câmp şi merge pe câmp la apus şi desparte hotarul cu Predeştii şi cade la Pârâul Mănăstirii şi merge pe pârâu la gura Topiliştii ... şi iese la Mariţa.” Cam acestea sunt referirile la satul Şerbăneşti din documentul lui Neagoe Basarab! Deci, o concluzie de bun simţ ne spune clar că satul Şerbăneşti în cauză nu era donat Mănăstirii Cutlumuş, ci era vecin cu satele mănăstireşti Cireaşov şi Călugăreni din preajma oraşului Slatina. Şi, ca să ne dăm seama cam pe unde era localizat satul Şerbăneşti citat în documentul în cauză ⁴⁾, am conturat o amplasare aproximativă, peste harta văzută din satelit a zonei oraşului Slatina [7]⁾, a hotarelor descrise mai sus pentru cele două sate mănăstireşti, Cireașovul și Călugărenii (v. Fig. 2).

Deşi din documentul prezentat în Fig. 1 nu rezultă decât că un anume „jupân Căzan” este din Cireaşovul de Sus, din modul în care este descris hotarul satului Cireaşov, se poate deduce, totuși, că acesta era constituit din două ţinuturi: Cireaşovul de Jos şi Cireaşovul de Sus. În ce priveşte locaţia satului Şerbăneşti, vecin cu Cireaşovul şi Călugărenii, ca argument, în plus, că lucrurile cam aşa au fost, ar fi faptul că în toponimia actuală a locului, pe lângă oraşul Slatina şi râul Olt, nominalizate în document, se regăsesc Cireaşovul (acum cartier al oraşului Slatina), Mănăstirea şi Pădurea Strehareţi, precum şi satul Buiceşti, aparţinând (acum) de comuna Priseaca. În plus, aceeaşi sursă bibliografică (v. ref. ⁴⁾ – pag. 194) vobeşte despre satele Turia şi Părdeşti, ca sate mănăstireşti închinate mănăstirilor Cutlumuş şi Clocociov. În Fig. 2 se poate vedea, în partea dreaptă, satul Turia, aparţinând acum de comuna Valea Mare, iar satul Părdeşti, acum dispărut, este foarte posibil să fie acelaşi cu satul Predeşti la care se face referire în documentul prezentat în Fig. 1. Satul sau ocina Părdeştilor, menţionat şi în alte documente referitoare la Mănăstirea Strehareţi, se afla, cu siguranţă, între Cireaşov şi Buiceşti [8]⁾.

Dacă vom analiza cu atenţie şi hărţile austriece din Fig. 3 şi Fig. 4, vom constata, ca argumente în plus, următoarele:

- În harta din Fig. 3, care provine din perioada stăpânirii austriece a Olteniei (1718-1739) [9]⁾, se poate observa că pe malul stâng al Oltului, între Slatina şi Curtişoara, este amplasat un sat Şerbăneşti, (cu siguranţă!) acela la care face referire documentul prezentat în Fig. 1;

- În schimb, în harta prezentată în Fig. 4, datată din anul 1912, se poate observa că, chiar şi acum un veac, Cireaşovul era constituit din două aşezăminte distincte: Cireaşovul de Jos şi Cireaşovul de Sus [10]⁾. Pe aceeaşi hartă, se mai poate observa ostrovul din dreptul satului Pleşoiu (în document, Dăneşti!), la care face referire documentul din Fig. 1; acum, această insulă fluvială este acoperită de apele barajelor de pe Olt. Se poate observa, de asemenea, un sat numit Pârliţi, între Cireaşov şi Buiceşti, sat aflat, posibil, pe locul fostului sat numit, mai demult, Predeşti, Părdeşti sau Pârdeşti. În locul satului Şerbăneşti, raportându-ne la harta din Fig. 3, apare acum, la un secol distanţă în timp, satul Dobrotinet.

De asemenea, conform unei hărţi de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea a zonei adiacente oraşului Slatina [11]⁾, hartă ridicată pe teren între anii 1880 şi 1883 de către Direcţia Topografică Militară şi retipărită în anul 1958 (v. Fig. 5), se poate observa, ca detalii demne de reţinut, că în toponimia locului, pe Valea Strehareţi, se regăseşte locul numit Gura Mariţei (în documentul din Fig. 1, numit la Mariţa). Tot aici se regăseşte şi satul Proaspeţi, ca şi în Fig. 1, sat care, ca amplasament, s-ar situa pe locul fostului sat Şerbăneşti la care face referire documentul în cauză. O analiză mai atentă a hărţilor prezentate mai sus şi, avându-se în vedere sursa şi perioada de apariţie a lor, ar da, desigur, câştig de cauză, ultimei variante: aceea că pe locul fostului sat Şerbăneşti s-ar afla acum satul Proaspeţi.

În ce priveşte datarea documentului prezentat în Fig. 1, se poate observa că nu este indicat anul, pergamentul original, aflat la Mănăstirea Cutlumuş, fiind deteriorat. Totuşi, sursa citată ⁴⁾ indică anii 1512 sau 1513, orientându-se după domn şi sfatul

domnesc. De unde a apărut, atunci, anul 1513 ca fiind sigur anul când a fost emis documentul în cauză? Greu de dat un răspuns convingător! Oricum, consider că, deja, nu mai prezintă vreun interes deosebit acest an pentru actuala comună Şerbăneşti, jud. Olt...

Sper, de asemenea, ca oficialităţile Primăriei Şerbăneşti să reconsidere această regretabilă eroare şi să se abţină, deocamdată, de la aniversări prilejuite de atestarea documentară a comunei, marcate fiind de această dată istorică... Altfel, riscăm să devenim ridicoli faţă de urmaşii noştri, care vor avea, cu siguranţă, mai mult timp de documentare şi mai multe mijloace de informare, decât am avut noi, dar le va fi mult mai greu să repare greşelile noastre; că de iertat, le vor ierta cu siguranţă! Spuneam acest lucru prin 2012, (preventiv, cred, și feridu-mă de aniversarea, în 2013, a celor 500 de presupuși ani de atestare documentară!), și spusele mele, până acum, au fost ascultate...

Totuşi, acest hrisov domnesc, într-un alt context, vorbind de vecinătăţile satului mănăstiresc Dăneşti (actual, Dăneasa), atestă documentar acel sat dispărut, pe nume Corbul, din preajma Şerbăneştilor (fără a se face însă referire în vreun fel la Șerbănești!), sat de care se aminteşte în Vechiul Dicţionar Geografic al României [12]⁾. Din numele de participanți și de localități învecinate indicate în documentul în cauză (v. Fig. 1), acest sat Corbul s-ar fi putut afla în zona fostelor conace boiereşti de la Boianu. Spun acest lucru bazându-mă, de asemenea, şi pe toponimia mai veche a zonei. Astfel, la începutul secolului XX, în ridicările topografice făcute de armată, în zona Boianu apăreau pădurea Corbu și valea Corbul, în vecinătatea nord-vestică a conacelor Oporan şi Anghelescu, spre Alimăneşti, toponime care amintesc, desigur, de fostul sat Corbu, sat demult dispărut [13]⁾ (v. Fig. 6).

Dar să vedem, totuși, de unde a apărut această confuzie referitoare la atestarea documentară a comunei Șerbănești! Păi, în primul rând, de la nume şi de la ne-revendicarea lui de către nimeni; în al doilea rând (poate!), din dorinţa noastră, a şerbăneştenilor, de a avea o atestare documentară cât mai veche şi, în al treilea rând (dar cel mai important, poate), de la confuzia creată de către o carte apărută în 1996: Ion Donat – Domeniul Domnesc în Ţara Românească ⁵⁾, o carte istorică citată adesea ca referinţă bibliografică şi de mine însumi...

Această carte menţionează, în legătură cu satele mănăstirești făcute danie Mănăstirii Cutlumuş, într-un context destul de neclar, că „La Slatina şi în jurul ei se adăugau, lângă Cireaşov şi Grecii Călugăreşti sau Călugăreni (?), satele: Şerbăneşti, Rotăreşti, Clocociovul şi probabil Mărăcinele.” Însă, ca să fim clari măcar într-o privinţă, această carte ne relatează, mai apoi (v. pag. 115), despre (sic!) „satul Cireaşov, pe care Aldea îl va dărui şi el mănăstirii Cutlumus, căreia Mircea însuşi adaugă, în acelaşi cuprins, Clocociovul şi satele dispărute Şerbăneşti, Călugăreni, Rotăreşti şi Mărăcine” (sublinierea îmi aparţine). Iar în cele din urmă (v. pag. 138) se concluzionează, la fel de confuz, că în carte se face referire la satul Şerbăneşti, judeţul Olt (fără a se mai menţiona faptul că este vorba despre acel sat Şerbăneşti, acum dispărut; ba, mai mult, se face menţiunea că acest sat ar fi fost sat domnesc aparţinând lui Mircea cel Bătrân. Raportându-se, probabil, la această sursă dar şi la unele documente oficiale ale Primăriei, așa cum menționam și eu mai sus, programatorul Mihai Turcu consemnează în proiectul său intitulat Sate medievale din Ţara Românească [14]⁾ (în mod eronat, desigur!), că satul Şerbăneşti, judeţul Olt, este atestat documentar aproximativ din anul 1410, de pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrân, şi că a fost proprietatea Mănăstirii Cutlumuş.

Concluziile acestei lungi demonstraţii menită să elucideze „tripla eroare”, menţionată la începutul acestei expuneri, ar fi următoarele:

· Satul Şerbăneşti, despre care se vorbeşte în documentele istorice citate, prezentate şi explicitate mai sus, este un sat dispărut, care se afla localizat undeva pe malul stâng al Oltului, mai sus de Cireaşovul de Jos.

· Comuna Şerbăneşti, judeţul Olt, conform documentelor cunoscute la acest moment, nu a fost niciodată sat mănăstiresc închinat Cutlumuşului, aşa cum s-a susţinut până acum.

· Prima atestare documentară a localității Şerbăneşti trebuie reconsiderată şi voi încerca să fac acest lucru în cele ce urmează.

În monografia comunei Şerbăneşti ³⁾, citându-l pe renumitul istoric şerbăneştean Matei D. Vlad, profesorul Dumitru Ilie afirmă că „Această primă danie a fost întărită printr-un nou hrisov, la 18 aprilie 1533, de data aceasta aparţinând domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (ori Sărata/Sărăţel!). Sunt amintiţi acum jupân Voica din Şerbăneşti şi alţi şase din Slatina.” De fapt (v. Fig. 7 [15]⁾), conform celor arătate mai înainte, este vorba de aceeaşi eroare, în ce priveşte satul Şerbăneşti! Documentul transcrie, practic, cu unele mici diferenţe, demne de luat în seamă (totuşi!), textul hrisovului din timpul domniei lui Neagoe Basarab (v. Fig. 1), fiind vorba de aceiaşi „12 boieri buni la fiecare sat”.

Să nu uităm însă că acest ultim hrisov este emis la două decenii după cel al lui Neagoe Basarab şi că, în acest interval de timp, la cârma Ţării Româneşti s-au perindat alţi 8 domnitori, unii pierzându-şi scaunul după doar câte o lună! Dar, dintre toţi aceştia, cel puţin Radu de la Afumaţi (numit şi Radu-Vodă cel Tânăr, Radu Voievod cel Nou sau Radu al V-lea), la care face referire hrisovul din Fig. 8 15⁾, tot l-a mai transcris odată, cum era obişnuinţa, pentru a întări dania, pe mai departe, către mănăstirea Cutlumuş...

Aici, despre satul Cireaşov se spune că începea „din hotarul Şerbăneştilor, trece Oltu la capu Ostrovului şi merge în josul rîului păn <în> mijlocul Ostrovului, trece de rîu şi cade la lacul şi desparte hotarul cu Căneştii şi iarăşi trece Oltul şi merge pe rîu şi desparte hotarul cu Dranoveţii şi trece la drum şi desparte hotarul Străhareţii, trece lacul şi merge spre răsărit pă cîmpu şi trece lacul cel mare şi merge pă cîmp şi cade la rîul Jiului şi merge pă rîu la gura Topiliştii.” În ce priveşte hotarul satului Călugăreni, acest document spune că „începe din drumul ce se numeşte Pajişte şi merge la deal la Potan şi merge pă drum spre răsărit şi desparte hotarul Şerbăneştilor, trece pădurea şi merge pă cîmp, trece <peste Pîrîul> Rotăreştilor, aproape de siliştea Rotăreştilor şi merge pă cîmp, ese la drum şi merge pe drum spre răsărit şi trece prin tufe, cade la obîrşiia rîului Prădici, unde vine hotarul Bucel şi merge pă rîu spre amiiazăzi şi ese la cîmp şi merge pă cîmp spre apus şi desparte hotarul Sprădeştii şi cade la Rîul Mănăstiresc şi merge pă rîu la gura Topiliştii şi ese la Mariţa.” Principalele diferenţe între cele două texte, după cum se poate observa, apar doar atunci când este vorba de anumite toponime (în textul citat, diferenţele esenţiale sunt boldate). În orice caz, trebuie avut în vedere că ambele hrisoave au fost scrise în limba slavonă şi că atât celor care au scris textul original, cât şi celor care l-au transcris sau tradus în româneşte nu le era prea familiară această toponimie...

Aceleaşi surse oficiale ale Primăriei ^{1) 2)} ne spuneau, prin 2011 - 2012, că „o altă menţiune despre satul Şerbăneşti o găsim la 21 octombrie 1539, când Radu Paisie (1535-1545) dăinuieşte prin hrisov lui Radu Vătaful şi Mihai Logofătul şi soţiilor lor, Stanei şi Balei (sic!), satul Şerbăneşti cu toate hotarele să le fie întru moştenire”.

De fapt (v. Fig. 8), documentul la care se face referire menţionează clar că este vorba de o judecată domnească ce dă câştig de cauză boierilor Radu Vătaful şi Mihail Logofătul în defavoarea unui nepot al lui Stan Ciocuţi, pe nume Dan, asupra satelor Şerbăneşti de lângă Olt, Cucuteni şi Mândreşti ¹⁵⁾. În plus, venind cu lămuriri suplimentare, autorii lucrării citate specifică, la pag. 396, că satul Şerbăneşti menţionat în documentul din Fig. 7 este „probabil” cel aparţinând de comuna Ştefăneşti, judeţul Vâlcea. O altă variantă, aş adăuga eu, ar fi aceea că satul Şerbăneşti în cauză ar putea fi acelaşi sat Şerbăneşti, acum dispărut, de care am vorbit şi mai sus, amplasat pe malul Oltului, între Slatina şi Curtişoara, şi despre care Ion Ionaşcu spunea că este amplasat „în hotarul Dobrotinetului şi la Curtişoara, ambele limitrofe cu Priseaca şi Buiceşti” [16]⁾. Harta stolnicului Cantacuzino [17]⁾, realizată în jurul anului 1700 (v. Fig. 9), ne prezintă cele două sate Şerbăneşti, ambele aparţinând de judeţul Olt, de unde trebuie să tragem singuri concluzia în ce priveşte „vecinătatea” lor cu Oltul. Este limpede, cred, că nici acest document istoric nu atestă actuala comună Şerbăneşti, judeţul Olt, sau vreun sat al ei, deoarece acestea sunt amplasate, totuşi, faţă de Olt, la circa 30 de kilometri... Absurd! Trebuie găsită, deci, o altă referinţă istorică.

Tot în secolul al XVI-lea, mai precis în toamna anului 1559, se spune că la Şerbăneşti ar fi avut loc bătălia dintre oastea domnească a Doamnei Chiajna, soţia domnitorului Mircea Ciobanu (care tocmai murise) şi boierii răzvrătiţi împotriva uneltirilor puse la cale de aceasta pentru a-l lăsa la tron pe fiul lor, Petru, care era încă minor ³⁾. Despre această confruntare, insuficient reflectată în tradiţia actuală a şerbăneştenilor, eu, născut fiind în 1957, am luat cunoştinţă, pentru prima dată, totuşi, pe când eram elev la şcoala generală, de la o entuziastă profesoară de limba română, pe numele său (după căsătorie) Peligrad Gherghina, care îmi era şi dirigintă la acea vreme. Tot ea ne-a vorbit atunci şi despre o posibilă locaţie a acestei lupte pentru putere şi anume la poalele dealului Boghia sau la poalele dealului Tomoaica. În lucrarea monografică a comunei Şerbăneşti ³⁾, profesorul Dumitru Ilie (n. 1938), citându-l pe acelaşi cunoscut istoric şerbăneştean, profesorul universitar Matei D. Vlad (n. 1925), afirmă însă că această confruntare, potrivit tradiţiei locale, ar fi avut loc pe „dealul Ruşeţului, numit aşa ca urmare a sângelui vărsat”. Eu, unul, fiind (e drept!) cu o generaţie mai tânăr decât onorabilul profesor Matei D. Vlad, nu am auzit de acest deal şi nu cunosc acest toponim. Probabil că în tradiţia locală a circulat însă, ca o legendă, povestea acestei lupte şi tot din această legendă este desprinsă şi denumirea de „dealul Ruşeţului”. Dacă ar fi să asociem, totuşi, înţelesul din dicţionar al cuvântului „rușeţ” (acela de „roşcat”, „roşiatic” sau „arămiu”), cu aspectul coloristic, natural, al râpei de la poalele dealului Boghia (cred eu!), am putea admite chiar că acest deal s-ar fi putut numi cândva dealul Ruşeţului, fără a avea neapărat vreo legătură directă cu lupta sângeroasă câştigată aici de Doamna Chiajna... Oricum, pe mine ştiu că, atunci, m-au emoţionat şi m-au făcut curios spusele profesoarei mele de română. Câţiva ani mai târziu, în perioada anilor de liceu, am descoperit şi sursa pe care se bazase istorisirea profesoarei Peligrad. Este vorba, desigur, despre nuvela istorică Doamna Chiajna [18]⁾, publicată de Alexandru Odobescu, pentru prima oară, în 1860.

Iată, aşadar, ce scria Odobescu, după 300 de ani, de la cumplitul eveniment, citându-i, ca referinţe bibliografice, pe Constantin Căpitanul şi Cronicarul Anonim ¹⁸⁾:

„Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiţi, cu oaste, Chiajna, care aşezase acum în tihnă pe fiul ei Pătru Şchiopul pe scaunul domniei, nu se tulbură prea mult, cu gândul că îndârjiţii boieri vor fi strâns în Ardeal vreun stol de adunătură, pe care lesne-l va răsipi oştirea ei; trimise, dar, împotrivă-le pe marele sărdar cu ceva călărime.

Amândouă părţile se loviră la satul Romaneştii din Dâmboviţa, dar vitejia pribegilor înfrânse pe oamenii domniei, şi biruitorii alergară spre Bucureşti.

Tot neamul domnesc, cu ce boieri mai avea pe-mprejuru-i, fugi la Giurgiu, şi, de acolo, însăşi Doamna trecu Dunărea ca să ceară ajutor de la paşa din Rusciuc. Adunându-şi apoi toate puterile pământene, şi roşiorii, şi ferentarii, şi lefegii, şi toate crucile de pedestraşi, sprijinită, pre de altă parte, de spahii turceşti, Chiajna, în fruntea oştirii sale, apucă drumul înapoi către Bucureşti, risipind groază înainte-i numai prin gloata năprasnicei sale ordii. Boierii, prinzând de veste despre acestea, se traseră înapoi pe drumul Craiovei, aşteptând ajutoare de dincolo de Olt; dar oastea domnească îi nimeri pe priporul satului Şerbăneştii.

Un râuleţ ce şerpuieşte sub coastă despărţea amândouă taberele. Cluciarul Badea, căpetenia pribegilor, se văzu strâmtorat la poalele dealului şi fără leac de scăpare; iar Chiajna, încălecată bărbăteşte şi purtând zale de piept ş-un hanger în mână, străbătea rândurile, îmbărbăta pe români cu vorbe linguşitoare, pe turci cu bogate făgăduieli, şi le însufla tuturor aspra sa voinicie. Ostaşii, minunaţi şi îmbiaţi de învierşunata vitejie a acelei zdravene muieri ce le striga şi le da pildă ca să lovească pre vrăjmaşi, deteră năvală, trecură într-o clipă micul pârâu şi, printr-o crâncenă măcelărie, zdrobiră cu desăvârşire mica oaste boierească. Acolo pieiră, luptându-se vitejeşte, Badea cluciarul şi mulţi alţi oameni dintre pribegi. (...)

Uneltirile Doamnei Chiajne izbutise toate; ea era stăpână mare şi tare; în zadar se mai cercară unii din boierii pribegi, precum Stanciu Benga, Matei Marga, Radu logofătul, Vâlsan şi alţii să-i dârapene cu armele domnia; la Boieni ei fură învinşi şi risipiţi. ”

Aici ar fi de făcut o precizare: aşa cum avea să se dovedească ceva mai târziu, feciorul Chiajnei şi al lui Mircea Ciobanu era, de fapt, Petru cel Tânăr şi nu Petru Şchiopu, aşa cum relatează Odobescu...

Dacă ar fi să cităm însă pe cronicarul Constantin Căpitanul (Filipescu), referitor la acest eveniment [19]⁾, este de reţinut doar următorul pasaj:

„Mircea-Vodă, domnind într-acest rând doi ani, au murit, şi l-au îngropat în biserica Domnească în Bucureşti; şi au rămas Doamnă-sa Mircioae cu fii-său Pătru-Vodă în Scaun, trimeţând la Turc de ceria Scaunul tătăni-său Mircii-Vodă. Iar boiarii pribegi, auzind că au murit Mircia-Vodă, au străns cătăva oaste, şi au venit peste munte. Boiarii Mircii-Vodă încă şi-au străns oştile şi le-au eşăt înnainte la sat la Rumăneşti; acolo, având războiu, au biruit pribegii, şi au fugit boiarii Mircii-Vodă cu Doamna-sa Mircioae şi cu fii-său, Pătru-Vodă peste Dunăre; şi iar s-au întors boiarii Mircioaii cu oşti îndărăt, şi s-au întămpinat cu pribegii la Şărpăteşti şi, bătăndu-să oştile, au biruit pre pribegi. Acolo au perit Badea Clucer, şi alţi boiari de ai pribegilor; şi au venit Doamna Chiiajna cu fii-său Pătru-Vodă în Scaun în Bucureşti.

Deci n’au trecut vreame multă, ci au venit alţi pribegi, pre apa Oltului, anume Stanciul Bengăi, Matei al Margăi, Radul Logofăt, Vălcan, şi alţii cu ei, cărora le-au şi eşăt înnainte Pătru-Vodă la Boiani şi, având Pătru-Vodă mulţi Turci cu el, bătăndu-să oştile, au biruit pre pribegi, şi s’au întors Domn la Scaun.”

O altă versiune, mult mai sumară, a acestei lupte, dintre oastea doamnei Chiajna şi oastea boierilor pribegi, o prezintă Constantin Gane în 1933 [20]⁾:

„Căpătând la Rusciuc ajutor de la Turci, se întoarse în ţară, bătu pe duşmani la Şerpăneşti şi-i alungă peste munţi.”

Constantin C. Giurescu în Istoria Românilor [21]⁾, vorbind despre Doamna Chiajna şi despre aceeaşi bătălie, spunea, în 1942, următoarele:

„Auzind de moartea soţului ei (domnitorul Mircea Ciobanu, n.a.), boierii pribegi în Ardeal trecură munţii cu <<puţină oaste>>, la începutul lui Octomvrie 1559. Ciocnirea avu loc la satul Româneşti: Mirceoaia împreună cu Petru fură nevoiţi să se retragă peste Dunăre. Boierii tânărului domn, rămaşi în Giurgiu, se întoarseră însă îndată după aceea, cu ajutor turcesc, şi izbutiră să înfrângă pe pribegi la Şerpăteşti. Înainte de 5 Noemvrie, situaţia era restabilită. Un nou atac – peste o săptămână numai – al altor nemulţumiţi, veniţi, de data aceasta din Oltenia, este şi el respins: în luptă, la satul Boian, cade, printre alţii, banul Matei din Caracal.”

Aşadar, şi în acest caz ne aflăm încă sub semnul întrebării, dacă este vorba despre actuala comună Şerbăneşti sau nu, din cel puţin două considerente:

- În afară de Odobescu, toate celelalte surse nu fac referire la satul Şerbăneşti, ci la Şărpăteşti, Şerpăneşti sau Şerpăteşti;

- Niciuna din sursele citate nu menţionează nimic clar despre locaţia acestui sat, care nu se prea ştie exact cum se numea.

Totuşi, de data aceasta, argumentele că lupta Doamnei Chiajna cu boierii pribegi a avut loc în comuna Şerbăneşti, judeţul Olt, la poalele dealului Boghia, sunt mult mai multe şi voi încerca să le explicitez, cât mai obiectiv, în cele ce urmează.

Documentarea lui Odobescu. Înainte de a pune pe hârtie nuvela istorică Doamna Chiajna, Alexandru Odobescu se documentase, asupra celor relatate, din mai multe surse, aşa cum rezultă din explicaţiile nenumărate date în partea de jos a fiecărei pagini ¹⁸⁾. În plus, poate nu întâmplător, în anii 1854 şi 1856 el parcursese cu birja atât traseul Giurgiu-Bucureşti, întorcându-se din Franţa, prin Germania, cu vaporul pe Dunăre, cât şi fostul drum Bucureşti-Craiova, mergând la Turnu Severin însoţit de maiorul Racoviţă [22]⁾. Fiecare dintre aceste două călătorii aveau traseul, prima prin fostul sat Şerpăteşti (lângă Daia, fostul judeţ Vlaşca; actual, judeţul Giurgiu [23]⁾), cealaltă prin satul Şerbăneşti, judeţul Olt. Aşadar, în 1860, când Odobescu a publicat prima ediţie a nuvelei Doamna Chiajna, era deja documentat, inclusiv la faţa locului, în cel de-al doilea traseu fiind însoţit şi de un militar de carieră, cu care s-a putut consulta asupra posibilelor tactici aplicate în timpul luptelor duse de oastea Doamnei Chiajna cu oastea boierilor pribegi. Atunci, el a hotărât clar: locul unde Chiajna i-a înfrânt pe boierii pribegi este „priporul” satului Şerbăneşti, sat aflat, după cum rezultă din context, pe „drumul Craiovei”. Aşa se şi poate explica faptul că, imediat după ce trecuse prin Şerbăneşti (în drumul său de la Bucureşti spre Craiova şi înapoi), o numea deja pe Chiajna „eroina de la Şerbăneşti” [24]⁾. Această lăudabilă titulatură a apărut, ca atare, în 1857, în nuvela istorică Mihnea Vodă cel Rău, adică cu trei ani înainte de apariţia nuvelei Doamna Chiajna.

Confuzia cu Şerpăteştii. Inconsecvenţa cronicarilor şi istoricilor, în ce priveşte numele satului unde Doamna Chiajna, ajutată de turci, i-a învins pe boierii pribegi (Şărpăteşti / Şerpăteşti / Şerpăneşti / Şerbăneşti) este determinată, cu siguranţă, de faptul că, ceva mai recent, pe 23 ianuarie 1595, la Şerpăteşti avusese loc bătălia de un larg ecou, la acea vreme, dintre românii victorioşi, conduşi de paharnicul Manta (în timpul domniei lui Mihai Viteazul) şi tătarii aliaţi turcilor [25]⁾. În plus, acest sat era amplasat pe drumul Bucureşti – Giurgiu, de unde venea şi Chiajna cu ajutorul turcesc, în toamna anului 1559. Se omitea însă, până la Odobescu, faptul că boierii nu aveau ce căuta în întâmpinarea Doamnei Chiajna, pe acel drum, din moment ce ei aşteptau ajutorul de peste Olt. Era mai mult decât evident faptul că s-ar fi aruncat singuri în gura lupului!...

Lupta de la Boianu. Aceeaşi inconsecvenţă o regăsim şi în ce priveşte bătălia care a urmat, imediat după Şerbăneşti. Se vorbeşte fie de Boieni, fie de Boiani sau Boian. În fapt, este vorba, cu siguranţă, de Boianu, sat care se afla, pe atunci, în vecinătatea comunei Şerbăneşti, acum amintind de acesta doar câteva clădiri ale fostului IAS Boianu... În legătură cu această luptă, care a urmat celei de la Şerbăneşti, trebuie avute în vedere cel puţin două aspecte: a) probabil tocmai din cauza confuziei create în legătură cu numele şi locaţia luptei de la Şerbăneşti, niciuna din sursele studiate nu s-a aventurat să localizeze acest al doilea sat, numit Boieni, Boiani sau Boian; b) lupta de la Boianu a avut loc imediat după lupta de la Şerbăneşti, aşa cum reiese din precizările lui Eudoxiu Hurmuzachi, citat în sursa ¹⁹⁾. Vorbindu-se aici despre „alţi pribegi” veniţi pe apa Oltului, se spune (citându-l pe Hurmuzachi): „Ei veniseră de ‘nnainte, dar fură bătuţi după ceilalţi” şi nu după „o săptămână” (cum spune cronicarul Stoica Ludescu).

Gândirea strategică a confruntării. Aflând de întoarcerea Chiajnei cu ajutoare din partea turcilor, boierii pribegi, care se aflau atunci în Bucureşti, după ce înfrânseseră, la Româneşti, oastea domnească, s-au retras în grabă pe drumul Craiovei, aşteptând ajutoare de peste Olt. Şerbăneştiul se afla amplasat cam la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Craiova, la circa 10 ore de mers călare, adică un drum care se putea face, obişnuit, de dimineaţa, din zorii zilei, şi până seara, la lăsatul întunericului. Uşoara apropiere a Şerbăneştiului, ca distanţă, mai mult de Craiova decât de Bucureşti, era în echilibru, ca timp, cu întârzierea, datorată trecerii Oltului, trecere care, la acea vreme, se făcea pe la Slatina pe un „pod plutitor”. Aşa s-ar putea explica, de exemplu, faptul că cele două oşti ale boierilor bucureşteni şi ale boierilor olteni, şi-ar fi dat întâlnire la Şerbăneşti, plănuind aici tabăra luptei care avea să urmeze. Pe de altă parte, se ştie că Şerbăneştiul era localitate tranzitată de curierii domneşti, în drumul lor spre Craiova, şi, ca urmare, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, şerbăneştenii aveau obligaţia să pună la dispoziţia acestor curieri cai şi căruţe pe două roţi (olace) [26]⁾. Deci, în caz de nevoie, boierii pribegi puteau face uz de aceste mijloace de transport precum şi de celelalte facilităţi aferente (fierărie, potcovărie, vizitii etc.).

Când Odobescu spune că „oastea domnească îi nimeri pe priporul satului Şerbăneştii”, trebuie înţeles că oastea domnească i-a găsit pe boierii bucureşteni (din întâmplare sau pe baza unor informaţii prealabile) pe coasta abruptă de la intrarea în Şerbăneşti. Aşadar, după cum rezultă din descrierea făcută mai sus, oastea boierilor bucureşteni ar fi aşteptat confruntarea cu oastea domnească la poalele dealului Boghia, pe malul stâng al Dorofeiului (v. Fig. 10 [27]⁾). Totuşi, trebuie reţinut faptul că, înainte ca această confruntare să aibă loc, ei sperau ca, în zonă, să ajungă şi oastea boierilor olteni. Lucru care, din păcate pentru ei, nu s-a întâmplat chiar aşa, oastea Doamnei Chiajna ajungând mult mai repede decât se preconizase... Pentru cei care cunosc zona, teatrul de luptă descris de Odobescu (v. Fig. 10) nu era vizibil venind din direcţia oastei domneşti (sud), putând fi astfel surprinşi, şi, în plus, ca să ajungi acolo, trebuia să cobori râpa dealului Boghia şi să treci Dorofeiul. Aceste obstacole naturale puteau să îi surprindă şi să-i defavorizeze, în mod evident, pe ostaşii Doamnei Chiajna. În plus, planul putea fi ca, după ce aceştia s-ar fi avântat în luptă asupra boierilor bucureşteni, oastea boierilor olteni să îi atace, venind din spate, de pe valea Ţigăniei sau a Cojocarului. Această din urmă supoziţie ar putea presupune gruparea boierilor olteni în zona Boianu, aşa cum voi încerca să demonstrez, cu mai multe argumente și posibile scenarii, în cele ce urmează.

Scenariul 1: Boierii olteni veneau pe fostul drum al Drăgăneştilor, dându-şi întâlnire la Boianu, ei venind din trei locaţii diferite (aşa cum rezultă din temerile de mai târziu ale Doamnei Chiajna ¹⁸⁾): Slatina, Caracal şi Craiova, locaţii de unde trupele puteau fi uşor direcţionate către Boianu; ori, poate, că aşa hotărâseră aceştia, din punct de vedere strategic, ca să nu dea piept, de unii singuri, cu duşmanul, în caz de nesincronizare cu oastea bucureşteană (lucru care s-a şi întâmplat!). Prin Boianu treceau, la acea vreme, „drumul buţilor, al cerii şi mierii”, în plus, circulaţia de pe Olt cu plutele a favorizat, încă din evul mediu, dezvoltarea localităţii Drăgăneşti-Olt [28]⁾. Potrivit acestui scenariu, oastea domnească avea să se deplaseze de la Şerbăneşti spre Boianu, potrivit indiciilor obţinute (eventual!) de la boierii bucureşteni pe care tocmai îi învinsese.

Scenariul 2: Oastea domnească a mers în Boianu să ia cai, ca întărire a cavaleriei, în urma pierderilor şi rănirilor survenite din prima confruntare, de la Şerbăneşti. În Boianu, este ştiu faptul că, atât şerbăneştenii cât şi alimăneştenii, vîlcelenii şi bărcăneştenii îşi duceau caii la păscut, tot aici venind probabil şi caii de schimb ai curierilor domneşti pe care şerbăneştenii trebuiau să îi pună la dispoziţia puterii slujbașilor domnești dar și a turcilor, aşa cum cereau legile de atunci, încă de pe vremea lui Vlad Călugărul [29]^{) 26)}. Un vechi cântec lăutăresc pe care eu îl auzeam pe când eram copil, cântec specific locului, spunea cam aşa: „De-ar veni luna lu’ mai/ Să văd câmpu’ ca un rai/Şi Boianu’ plin de cai!” În 1977, scriitorul oltean Nicolae Fulga, originar din comuna Vîlcele, comună vecină cu Şerbăneştiul, într-un alt context, cita aceleaşi versuri din lirica populară ca aspiraţie (nebănuită de mine!) a hoţilor de cai [30]⁾. Cert este însă că şi pe la Vîlcele circulau, pe vremuri, aceleaşi cântece patetice legate de obiceiul de a paște caii, în voie, pe câmpul Boianului. Deci şi Doamna Chiajna, împreună cu turcii ce o însoţeau, puteau găsi în Boianu caii de care ar fi avut nevoie, fără prea mari eforturi!

Potrivit acestui scenariu, oastea domnească ar fi putut fi atât atacată, venind din spate trupele refăcute ale boierilor răzvătiţi împotriva doamnei Chiajna, dar ar fi putut fi, în egală măsură, şi oastea atacatoare, căutând pe aici boierii olteni abătuţi din acelaşi motiv de întărire a cavaleriei cu cai pe alese luaţi cu de-a sila din Boianu.

Scenariul 3: Drumul pe Greci era impracticabil, urmare a surpărilor frecvente de teren intervenite în zona râpei numită Odaia Tomei, de la intrarea în Greci (v. Fig. 11 [31]⁾). În această situaţie, ştiut fiind că Doamna Chiajna „călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn vopsit, scobită rotund și așezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate” ¹⁸⁾, era imposibil să se poată trece, pe roţi, pe drumul normal ce ducea de la Şerbăneşti la Greci şi, mai departe, la Slatina şi Craiova. Varianta alternativă de drum, la acea vreme, era doar pe Boianu, pe fostul drum al Drăgăneştilor, aşa cum rezultă din configuraţia rutieră puţin mai recentă a zonei, şi mă refer aici la Atlasul Căilor de Comunicaţii publicat de Ministerul Lucrărilor Publice în anul 1897 (v. Fig. 12 [32]⁾).

Indiferent de posibilul scenariu, este de presupus însă că bătălia de la Boianu a avut loc pur şi simplu acolo unde oştile s-au întâlnit, fie că veneau una către cealaltă, fie că una dintre acestea era urmărită... Acesta nu a fost un loc strategic ales, studiat anume, ca în primul caz, cel al bătăliei de la Şerbăneşti. Oricum, demn de reţinut din toată această expunere este faptul că bătălia de la Boianu a avut loc imediat după lupta de la Şerbăneşti pentru că, pur şi simplu, nu avea când şi cum să se mai întoarcă Doamna Chiajna la Bucureşti, ştiind că boierii munteni aşteptau întăriri de peste Olt şi că, biruindu-i pe cei dintâi, nu ar fi fost deloc împăcată ca să facă, imediat, drumul întors...

Aşadar, conform materialelor documentare studiate până acum, bătălia de la Şerbăneşti dintre oastea Doamnei Chiajna ajutată de turci şi oastea boierilor munteni răzvrătiţi împotriva domniei lui Petru cel Tânăr, nu numai că ea a existat dar atestă documentar, pentru prima dată, şi existenţa comunei Şerbăneşti! Ca urmare, mă voi opri aici, deocamdată, cu căutările mele, care au durat mai bine de un an, trăgând, în mod clar, două concluzii majore (una bună şi alta rea!):

1. Prima atestare documentară a comunei Şerbăneşti datează din octombrie 1559, când a avut loc bătălia de la Şerbăneşti, la poalele dealului Boghia; această datare este bazată pe faptul că, pe 24 octombrie 1559, Petru cel Tânăr primea deja confirmarea de la Poartă, urmare a victoriei decisive obținute de oastea Doamnei Chiajna [33]⁾.

2. Bătălia de la Şerbăneşti a fost umbrită întotdeauna de confuzia, enigmatică totuşi, creată de cronicari şi de anumiţi istorici, influenţaţi fiind de răsunetul, ceva mai recent, al bătăliei de la Şerpăteşti, care a avut loc însă în timpul domniei lui Mihai Viteazu, în 1595.

Şi dacă pentru alimăneşteni (comuna Izvoarele) bătălia de la Boianu a fost un bun argument pentru a-şi promova comuna într-un itinerariu turistic prin Câmpia Boianului [34]⁾, pentru şerbăneşteni, bătălia de la Şerbăneşti ar trebui să însemne ceva mai mult şi mai consistent, ceva care să se alăture proiectului de „poştalion medieval” aflat, în 2017, încă în derulare [35]⁾...

În semn de preţuire a adevărului istoric şi cu scop de profundă conştientizare, atât a şerbăneştenilor cât şi a istoricilor de tot felul, promit să revin, cât de curând, cu un documentar separat, complet dedicat bătăliei de la Şerbăneşti.

Craiova, 3 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. * * * - Plan de Analiză şi Acoperire a Riscurilor al Comunei Şerbăneşti, Judeţul Olt. Hotărârea Consiliului Local nr. 16/11.03.2011.

[2]. * * * - Comuna Şerbăneşti – Monografie. Primăria Şerbăneşti, judeţul Olt. http://www.primariaserbanesti.judetulolt.ro/ main.php?actCommand=general&actEvent=monografie, accesare 16 decembrie 2012.

[3]. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

[4]. * * * - Documenta Romaniae Historica, Seria B, Ţara Românească, Volumul II (1501-1525). Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972.

[5]. DONAT, I. - Domeniul Domnesc în Ţara Românească. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

[6]. MĂRCULAŢ, V. - Ţările Române şi Muntele Athos de la căderea Bizanţului (1453) până la începutul secolului al XVI-lea. Dacoromania, http://www.dacoromania-alba.ro/nr43/tarile_romane_muntele_athos.htm, accesare 15 ianuarie 2017.

[7]. * * * - Cireaşov din OT - pe hartă. România pe hartă, http://cireasov-ot.pe-harta.ro/, accesare 15 ianuarie 2017.

[8]. * * * - Comuna Valea Mare – Monografie. Primăria Valea Mare, judeţul Olt, http://www.primariavaleamare.judetulolt.ro/ main.php?actCommand=general&actEvent=monografie, accesare 16 decembrie 2012.

[9]. BULAT, T. G. – O hartă a Olteniei din timpul ocupaţiunii austriece (1718-1739). În revista ”Arhivele Olteniei” nr. 25-26, Craiova, mai – august 1926.

[10]. * * * - Hărţi vechi Oltenia. Oltenia istorică, http://olteniaistorica.blogspot.com/2011/05/harti-vechi-oltenia.html, accesare 15 ianuarie 2017.

[11]. * * * - Slatina. Plan de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1958. Geo-spaţial, http://www.geo-spatial.org/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=398, accesare 15 ianuarie 2017.

[12]. LAHOVARI, G. I., BRĂTIANU, C. I. şi TOCILESCU, G. G. - Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 1. Societatea Geografică Română, Editura J. V. Socecu, Bucureşti, 1898.

[13]. * * * - Alimăneşti. Plan de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1955. Geo-spaţial, http://www.geo-spatial.org/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=439, accesare 15 ianuarie 2017.

[14]. TURCU, M. – Sate medievale din Ţara Românească. http://sate.maglina.ro/sat/86/, accesare 15 ianuarie 2017.

[15]. * * * - Documenta Romaniae Historica, Seria B, Ţara Românească, Volumul III (1526-1535). Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975.

[16]. IONAŞCU, I. – Biserici, chipuri şi documente din Olt, vol. 1. Editura Ramuri, Craiova, 1934.

[17]. * * * - Muntenia – pe scurt despre cultură. Submunte. La pas pe sub munte... http://submunte.wordpress.com/2012/07/16/muntenia-pe-scurt-despre-cultura/, accesare 16 decembrie 2012.

[18]. ODOBESCU, AL. – Mihnea-Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna. Scene istorice din cronicele româneşti. Editura Librăriei S. Samitca, Craiova, 1886.

[19]. FILIPESCU, C. C. – Istoriile domnilor Ţării-Româneşti cuprinzînd istoria munteană de la început până la 1688. Publicate din nou de N. Iorga, Editura I. V. Socecu, Bucureşti, 1902.

[20]. GANE, C. – Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. 1. Editura ziarului „Universul”, Bucureşti, 1933.

[21]. GIURESCU, C. – Istoria românilor, vol. II, partea 1. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943.

[22]. * * * - Alexandru Odobescu (1834-1895). Biografii Online, http://www.biografii-online.net/index.php/scriitori/8-romania/12-alexandru-odobescu-1834-1895, accesare 16 decembrie 2012.

[23]. ANCU, D. – Vlașca – 515 ani de atestare documentară (1498 – 2013). Optimal Media, http://www.optimalmedia.ro/stire-dosare-istorice/vlasca---515-ani-de-atestare-documentara-(1498--2013)/7490, accesare 15 ianuarie 2017.

[24]. ODOBESCU, AL. – Mihnea-Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna. Scene istorice din cronicele româneşti. Editura Librăriei S. Samitca, Craiova, 1886.

[25]. * * * - Bătălia de la Șerpătești. Enciclopedia României, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_ la_%C5%9Eerp%C4%83te%C5%9Fti_(23_ianuarie_1595), accesare 15 ianuarie 2017.

[26]. * * * - Poşta Română. Istoric. http://www.posta-romana.ro/posta-romana/despre-noi/prezentare/istoric.html, accesare 16 decembrie 2012.

[27]. * * * - Şerbăneştii de Jos. Plan director de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. Geo-spaţial http://earth.unibuc.ro/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 15 ianuarie 2017.

[28]. * * * - Monografie – Drăgăneşti Olt. Primăria Drăgăneşti-Olt, http://www.draganesti-olt.ro/draganesti/orasul-draganesti/monografie, accesare 15 ianuarie 2017.

[29]. VLAD, D.M. – Impunerea și perceperea dărilor pe cai în Țările Române (pînă la sfîrșitul secolului al XVII-lea). În revista de istorie ”Studii”, nr. 3, București, 1957.

[30]. DOGARU, P. - Nicolae Fulga – între fabulaţie şi adevăr. Editura Alutus, Slatina, 2010.

[31]. * * * - Şerbăneşti. Hărţi Google, http://maps.google.ro/, accesare 15 ianuarie 2017.

[32]. * * * - Atlasul Căilor de Comunicaţii. Ministerul Lucrărilor Publice, Diviziunea I, Poduri și Șosele, Stabilimentul de Arte Grafice „C. Ghiulea”, Bucureşti, 1897.

[33]. * * * - Petru cel Tânăr. Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_cel_Tânăr, accesare 15 decembrie 2017.

[34]. * * * - CJ Olt alocă fonduri pentru un circuit turistic în Câmpia Boianului. AGERPRES, http://www.administratie.ro/articol.php?id=31948, accesare 15 ianuarie 2017.

[35]. * * * - Muzee pe teritoriul județului Olt. Tradiții Oltene. Consiliul Județean Olt, Centrul Județean pentru COnservarea și Promovarea Culturii TRadiționale Olt, http://www.traditiioltene.ro/index.php/obiective-culturale/item/246-muzee-pe-teritoriul-judetului-olt.html, accesare 15 ianuarie 2017.

Accesați fișierul în format pdf: