Dumitru Popovici


Dacă ar fi să vorbim despre personalitatea cea mai de seamă cu care se poate mândri comuna Şerbăneşti, ar trebui, cu siguranţă, să începem cu Dumitru Popovici. Din păcate însă, aşa cum va reieşi, la un moment dat, şi din acest documentar, Dumitru Popovici, deşi, după părinţi, poate fi catalogat drept şerbăneştean get-beget, el nu a fost marcat, se pare, prea mult de către aceste locuri ale copilăriei sale, locuri de care a fost legat, în special, prin anii de şcoală primară, când dascăl ar fi trebuit să-i fie chiar tatăl său... Vom vedea şi vom analiza însă, împreună, ce şi cum a fost, pentru că „povestea” vieţii lui Dumitru Popovici este una tristă dar admirabilă, deşi este încă foarte încâlcită sau confuză iar eu voi încerca numai să pun cap la cap o mulţime de informaţii, unele contradictorii, asupra cărora aş vrea să mai revin, atunci când lucrurile se vor mai limpezi, poate chiar cu ajutorul unora dintre şerbăneştenii care ştiu sau vor afla mai multe decât mine despre această enigmatică personalitate a culturii româneşti...

Locul şi data naşterii. Dumitru Popovici s-a născut pe data de 25 octombrie 1902 în comuna Dăneasa, plasa Şerbăneşti, judeţul Olt, cf. extras stare civilă nr.51/1902, eliberat de com. Dăneasa [15]. Acest lucru este cert şi rezultă, destul de clar, şi din propriile declaraţii ale lui Dumitru Popovici (v. Fig. 1). Cu toate acestea, sunt încă multe surse demne de încredere, care, în loc de Dumitru Popovici îi spun Dimitrie Popovici (v. [58] şi [59]) sau care, în loc de Dăneasa, ca loc al naşterii marelui cărturar, indică Dăneşti (v. [59] şi [62]). De fapt, confuzia, porneşte, în cazul numelui, (probabil!) de la faptul că anumiţi biografi au dorit să scoată în evidenţă apartenenţa ortodoxă a lui Dumitru Popovici, ştiut fiind că biserica ortodoxă prăznuieşte, oficial, la 26 octombrie al fiecărui an, pe Sfântul Dimitrie, în timp ce catolicii îl sărbătoresc, în aceeaşi zi, tot oficial, pe Sfântul Dumitru... Altfel, Dumitru Popovici, în activitatea sa publicistică şi chiar în semnătura sa olografă (v. Fig. 1), parcă pentru a împăca şi pe unii şi pe alţii, a folosit întotdeauna doar iniţiala D. asociată numelui său de familie, adică D. Popovici.

Fig. 1. Chestionar solicitat de Ministerul Învăţământului Public – extras 1, manuscris D. Popovici, [20]

În ce priveşte locul naşterii lui Dumitru Popovici, greşeala provine, se pare, tot din dorinţa „savantă” a unor biografi de a scoate la iveală lucruri neaşteptate sau uşor derutante, dar a ieşit, din păcate, altceva... Concret, este vorba despre faptul că, în Evul Mediu satul ce se afla pe actuala locaţie a comunei Dăneasa, judeţul Olt, se numea Dăneşti (v. [45]) dar şi în perioada interbelică se pare, de asemenea, că actuala comună Dăneasa se numea Dăneşti (v. Fig. 2, [50]). Vorbind însă la timpul prezent dar şi prin raportare la situaţia administrativă a judeţului Olt din momentul naşterii lui D. Popovici, denumirea corectă a locului naşterii acestuia este, fără îndoială, Dăneasa.

Fig. 2. Harta judeţului Olt în 1938 şi universul geografic al copilăriei lui D. Popovici, [50]

Părinţii lui Dumitru Popovici erau amândoi şerbăneşteni, aşa cum rezultă din certificatul de naţionalitate eliberat de Primăria comunei Şerbăneştii de Jos la 6 august 1940 [14]:

În baza registrelor de stare civilă, se certifică de noi, primarul  comunii Şerbăneştii de Jos, judeţul Olt, că atât defunctul Ioan Popovici cât şi doamna Ioana I. Popovici – părinţii Domnului D. Popovici, profesor la Facultatea de Filozofie şi Litere din Cluj – sunt originari din această comună, sunt creştini ortodoxi, de naţionalitate română şi de origine etnică românească.” Mai mult decât atât, în cartea „Dumitru Popovici: omul şi opera”, carte apărută la Slatina, în 2002, sub coordonarea lui Gheorghe Mihai [14], se spune că: „Cei doi soţi cu o stare materială modestă erau originari de pe valea Dorofeiului, unde îşi aveau gospodăriile Neamul Popovicilor.”

Totuşi, în anul 1902, când se năştea Dumitru Popovici, tatăl său, Ioan Popovici, era învăţător în Dăneasa iar mama sa, Ioana (născută Popescu), era casnică [5]. Din declaraţiile lui Dumitru Popovici (v. Fig. 3, [20]) rezultă, de asemenea, cam acelaşi lucru: tatăl, Ion – institutor şi mama, Ioana – casnică. Anumite surse însă (v. [58] şi [59]) sugerează faptul că Dumitru Popovici s-ar fi născut într-o „familie de învăţători”, lucru care nu se adevereşte însă în întregime...

Tatăl lui Dumitru Popovici s-a născut în 1871 şi s-ar numi Ion (cf. extras stare civilă nr.51/1902, com. Dăneasa, [15]). O altă variantă ar fi că acesta s-a născut în 1870 şi s-ar numi, de asemenea, Ion (cf. declaraţiei lui Dumitru Popovici, [20]). Totuşi, în ce priveşte numele, eu aş da crezare Primarului comunei Şerbăneştii de Jos, care a eliberat certificatul din care am citat mai sus [14], cum că numele său oficial era Ioan, făcându-se referire la registrele de stare civilă. Aşadar, Ioan Popovici,  era nepotul preotului Scarlat Ghioca (popa Scarlat), cel care, începând din 1838, a fost şi primul învăţător al comunei Şerbăneşti (v. [8] şi [14]). Pregătirea sa era aceea de institutor şi nu de învăţător, ceea ce însemna, la acea vreme, un grad în învățământul elementar, superior învățătorului, grad pe care îl aveau mai ales cei care predau la oraș. Imediat ce a terminat Școala normală de institutori, la doar 18 ani, Ioan Popovici este repartizat la școala primară de la Priseaca (jud. Olt), unde ”în anul 1889 se înființează primul post oficial de învățător plătit”, post ”ocupat de I. Popovici din Șerbănești”, [54]. Potrivit aceleeași surse, postul acesta de învățător ”se menține până în anul 1891, când se desființează pentru a fi reînființat în anul 1895”, [54]. Probabil că, în acest interval de timp, Ioan Popovici a fost încorporat, știut fiind că armata devenise obligatorie la acea vreme, vârsta minimă de începere a serviciului militar fiind de 21 de ani…

Odată întors din armată, în jurul anului 1895, Ioan Popovici s-a căsătorit, reîntorcându-se, se pare, în comuna natală. Aici, ca toţi intelectualii satului de la acea vreme, s-a implicat în mişcările ţărăneşti din anul 1899 (v. declaraţia lui Dumitru Popovici din Fig. 3, unde acesta spune: „a participat la mişcările ţărăneşti [din] jurul [anului] 1900”). Conform documentelor oficiale ale vremii [13], atât în comuna Şerbăneştii de Sus cât şi în comuna Şerbăneştii de Jos (după cum era organizarea administrativă de atunci), în lunile ianuarie – februarie 1899, s-au produs răscoale ţărăneşti şi violenţe repetate asupra autorităţilor locale (prefect, subprefect şi primari). O telegramă a prefectului de Olt, Alexandru Stăncescu, trasmisă către Ministrul de Interne din gara Potcoava, în data de 10 februarie 1899, ora 10:10, relata următoarea situaţie, [13]: „Sosit cu procurorul în Şerbăneştii de jos; nu s’a produs violenţe, oamenii pare a ne da ascultare, însă ne spun şi persistă în pretenţiunile lor exorbitante, bazaţi pe credinţa că guvernul nu-i va băga pe toţi în puşcărie. Nouă nu ne arată nesupunere dar se opun la arestarea capilor agitaţiunei, când am luat vreunul; nu am făcut, şi nici n’am putea opera vreo arestare.” Aşadar, dacă arestări nu s-au putut face (probabil!) de frica bătăii „măr” pe care o încasaseră deja, în ianuarie acelaşi an, subprefectul de Olt, Perieţeanu, şi ajutorul acestuia, care interveniseră în revolta ţăranilor din Şerbăneştii de Sus [12], s-a recurs atunci la o altă măsură, la modă, în acea vreme, aplicată învătătorilor consideraţi a fi agitatori ai cluburilor socialiste: transferarea la o altă şcoală, într-un alt sat. Aşa a ajuns, probabil, şi institutorul Ioan Popovici la şcoala din Dăneasa chiar din iarna anului 1899... Totuși, întâmplător sau nu, tot ”în jurul anului 1895”, își începea activitatea școala din satul Dăneasa (jud. Olt), avându-l ca prim-învățător pe Iancu Popovici, acesta ”oferind una dintre camerele casei sale pentru sală de clasă copiilor, atât din satul Dăneasa, cât şi celor din Berindei, Pestra sau Zănoaga”, [53]. Este, totuși, foarte posibil ca acel Iancu Popovici să se fi numit, de fapt, Ioan Popovici! Rămâne, deocamdată, de văzut și de investigat această nedumerire a mea... Fac această supoziție, deoarece câțiva ani mai târziu, Ioan Popovici era și el învățător aici, așa precum am văzut mai înainte.

În anul 1902, în comuna Şerbăneştii de Jos se dădea în folosinţă „prima şcoală cu local propriu, dispunând de două săli de clasă”, până atunci şcoala funcţionând într-un local impropriu, proprietatea comunei [10], local devenit, după aceea, sediu al primăriei, [6]. Potrivit unei alte surse însă, această punere în funcțiune ar fi avut loc, totuși, în 1904, [6]. Acest local se adăuga, prin 1946, vechiului local, dăinuind împreună circa un secol, eu însumi învăţând aici, clasa I şi a II-a, în clădirea veche şi clasa a III-a şi a IV-a, în clădirea nouă, ambele constituind aşa-numita Şcoală Veche din cătunul Şoseaua Mică. Fără a avea dovezi, deocamdată, probabil că la scurt timp după deschiderea acestui nou local de şcoală de la Şerbăneşti şi, evident, la insistenţele acestuia, învăţătorul Ioan Popovici a redevenit titular la această şcoală, de unde fusese transferat o perioadă de câţiva ani. 

Fig. 3. Chestionar solicitat de Ministerul Învăţământului Public – extras 2, manuscris D. Popovici, [20]

Afirmaţia de mai sus se bazează pe faptul că în 1905 şcoala de la Dăneasa avea doar o clasă la care învăţători erau Georgescu Petre şi Popescu Elena [19]. Aşadar, în 1905, Dumitru Popovici, copil fiind, se mutase deja, împreună cu familia în comuna Şerbăneşti. La început, familia lui D. Popovici probabil că a locuit la bunicii din partea tatălui, în Şoseaua Mare, deoarece, aşa cum rezultă din ridicarea topografică detaliată efectuată de armata română în anul 1907 (v. Fig. 4), aici figurau deja două locuinţe iar casa în care a locuit învăţătorul Petre Popovici, situată în cătunul Miculeşti, colţ cu fostul drum al Drăgăneştilor, nu era încă ridicată, [13].

Reîntors în comuna natală, institutorul Ioan Popovici s-a implicat din nou în răscoala ţăranilor din 1907 şi, fiind considerat, probabil, recidivist, a fost condamnat, de data aceasta, la pedeapsa cu moartea, [20]. Prin nu se ştie ce împrejurări favorabile, aşa cum mărturiseşte Dumitru Popovici [20], el a scăpat, totuşi, doar cu o „scurtă închisoare dar şi cu o răceală de plămâni din cauza căreia moare în 1914”.

Tot din declaraţia lui Dumitru Popovici [20] aflăm că, după moartea prematură a tatălui său, Ioan Popovici, acesta „a lăsat o situaţie materială încurcată: circa 16 ha pământ şi multe datorii. O parte din acest pământ l-a vândut fratele meu mai mare, cealaltă parte a rămas mamei. Nu cunosc exact suprafeţele, deoarece pe mine nu mă privesc.”

Aşa cum aminteam, în treacăt, şi mai sus, Ioan Popovici a murit în anul 1914, când avea doar 43 de ani, din cauza unei răceli de plămâni pe care o dobândise în timpul închisorii. În urma lui rămâneau, după cum vom vedea, trei copii: Dumitru, care chiar în acel an termina şcoala primară şi trebuia să meargă la liceu, Gheorghe şi Petre, care erau încă elevi, primul la seminar şi celălalt la Şcoala Normală de învăţători de la Drobeta Turnu Severin [14].

Fig. 4. Configuraţia din 1907 a zonei unde erau amplasate casele familiei Popovici, [56]

Mama lui Dumitru Popovici, Ioana, s-a născut în anul 1874 (cf. extras stare civilă nr.51/1902, com. Dăneasa, [15]) sau în 1870 (cf. declaraţiei lui Dumitru Popovici, [20]). Eu tind să cred că anul corect de naştere al Ioanei Popovici este, totuşi, anul 1874, aşa cum s-a declarat în registrul de stare civilă când s-a născut Dumitru Popovici, [15]. Numele său de naştere era Ioana Popescu (cf. surselor [5], [47] şi [58]) sau Ioana Şerbănescu (cf. surselor [18] şi [19]). Având în vedere că în comuna Şerbăneşti au existat şi mai există încă multe familii de Popescu, acesta ar părea să fie numele corect, de naştere, al mamei lui Dumitru Popovici. Totuşi, nu trebuie să uităm nici faptul că până în 1912, când a murit, în comuna Şerbăneşti a profesat preotul Constantin, care, fiind din Şerbăneşti, îşi luase, după 1852, numele de Constantin Şerbănescu [8]... Cu una din fetele acestuia, pe nume Maria, a fost căsătorit un alt cunoscut învăţător, Ion M. Leabu, care era, de fel, din judeţul Muscel, şi fusese repartizat ca învăţător la şcoala din Şerbăneşti, în 1879 [8].

După moartea lui Ioan Popovici, Ioana Popovici rămâne să se descurce singură cu copiii, care trebuiau să-şi termine studiile, şi cu pământul care trebuia muncit, acesta fiind singura ei sursă de venituri. Cu toate aceste necazuri şi greutăţi, în 1949, când Dumitru Popovici dădea declaraţia cerută de regimul politic de atunci [19], Ioana Popovici era încă în viaţă, trăind alături de fiul său cel mare, învăţătorul Petrică Popovici.

Fraţii lui Dumitru Popovici. Potrivit unei note autobiografice [16] a Ioanei Emanuela Petrescu, fiica lui Dumitru Popovici, învăţătorul Ioan Popovici, ar fi avut trei copii, toţi băieţi: Gheorghe, Constantin şi Dumitru. Tot ea ne spune că Gheorghe Popovici a fost preot iar Constantin Popovici a fost învăţător. Pentru şerbăneşteni însă cred că este ceva neclar în această declaraţie a Ioanei: învăţătorul, pensionar în 1976, când Ioana făcea această declaraţie, ar trebui să fie, de fapt, venerabilul învăţător Petrică Popovici, unul dintre unchii Ioanei, pe care însă, aşa cum singură mărturiseşte, nu l-a cunoscut niciodată: “Nu i-am cunoscut pe unchii mei şi nu cunosc decît pe cîţiva dintre verii mei.” Pe de altă parte, aşa cum rezultă din declaraţia lui Dumitru Popovici prezentată în Fig. 3, el nu ar fi avut decât un singur frate pe care îl chema Petre (n. 1897). Aşadar, câţi fraţi a avut D. Popovici şi care sunt aceştia? Răspunsul la această întrebare l-am primit de la o distinsă doamnă, Victoria Popovici, fiica medicului Constantin Popovici (n. 1922), vărul despre care vorbea Ioana în nota sa autobiografică, şi nepoata învăţătorului Petre Popovici. Victoria Popovici este profesor universitar în Germania la catedra de limba română a Universităţii Friedrich-Schiller din Jena; aşadar, şi-a făurit o carieră universitară înrudită cu cea a lui D. Popovici şi a fiicei acestuia, Ioana... Iată deci cam cum stau lucrurile, [21]:

1.    Constantin Popovici este, de fapt, medic de profesie şi este cel de-al doilea fiu al lui Petre Popovici, el are acum (în 2013) 91 de ani şi locuieşte la Bucureşti; numele real al învățătorului Popovici, frate cu Dumitru, era, de fapt, Petre;

2.    Gheorghe Popovici a fost însă fratele lui D. Popovici şi, într-adevăr, era preot; şerbăneştenii l-au cunoscut sub numele de popa Gogu. El a murit, ca şi Dumitru  Popovici, de tânăr, în preajma celui de-al doilea război.

Prin urmare, D. Popovici a avut, totuşi, doi fraţi: Gheorghe (popa Gogu) şi Petre. De unde, atunci, aceste confuzii sau omisiuni venite din partea Ioanei şi a lui Dumitru Popovici?

Confuzia pe care fata lui Dumitru Popovici o făcea în 1976, când îşi scria autobiografia [15], s-ar putea datora mai multor cauze, aşa cum voi încerca să le explicitez în cele ce urmează:

1.    Ioana Emanuela, atunci când Dumitru Popovici a murit, avea doar 9 ani şi, în tot acest timp cât fuseseră împreună, ea nu ajunsese niciodată la Şerbăneşti şi nici nu se întâlnise vreodată cu Petre, fratele mai mare al tatălui sau cu bunica sa. Că aşa a fost, este mai mult decât evident şi nu ne rămâne decât să facem referire, pe de o parte, la mărturiile Ioanei relatate mai sus, care spune că nu şi-a cunoscut “unchii” niciodată, şi, pe de altă parte, la mărturiile lui Dumitru Popovici, care, referindu-se la fratele său, Petre Popovici (v. Fig. 3), spune că “…nu ne vedem cu anii”.

2.    Numele de Constantin şi Gheorghe amintite de fiica lui Dumitru Popovici ca fiind fraţi de-ai tatălui său (v. Fig. 5) probabil că au avut o reverberaţie mai profundă în memoria de copil a Ioanei, confundând, astfel, numele real al învăţătorului Petrică Popovici, care, la data mărturiilor pe care le făcea Ioana, era deja pensionar, cu cel al fiului acestuia, Constantin…În familia Popovici au fost, de-a lungul vremii, mai multe generaţii de preoţi şi învăţători, despre care, cu siguranţă, Ioana auzise, fără a şti însă prea multe amănunte despre aceştia. De pildă preoţii Scarlat şi Gheorghe Ghioca (fraţi), care şi-au luat, mai apoi numele de Popescu, erau strămoşii lui Dumitru Popovici [8]… De numele acestora se leagă, de asemenea, începuturile învăţământului primar în comuna Şerbăneşti, ei dedicându-se, în cele din urmă, carierei preoţeşti [8].

3.    Petre Popovici, unul dintre unchii Ioanei, a avut  şase copii, 5 băieţi şi o fată [21], toţi mai mari decât Ioana şi toţi ajunşi oameni cu stare, lucru care părea de neînchipuit, probabil, pentru mintea unui copil, că aceştia ar putea fi verişorii ei…

Pe de altă parte, omisiunea lui Dumitru Popovici de a mai aminti, în declaraţia sa din 1949, de fratele său, Gheorghe, se poate datora fie faptului că acesta era deja mort, la acea dată, fie faptului că, la acea vreme, a proveni dintr-un neam de popi sau a avea o credinţă creştină, nu era lucru bine văzut de către regimul stalinist al ţării, care era atunci în plin avânt de acaparare a puterii. Deviza politică de la acea vreme era una clară: tot înainte, clasă proletară, fără Dumnezeu!… Se pare că D. Popovici era foarte precaut în această privinţă. Aşa se explică, poate, şi faptul că el şi-a făcut o copie manuscrisă a acelei declaraţii tip chestionar cerută de minister (v. Fig 3)… În plus, a avut grijă să scoată în evidenţă acele detalii biografice care îl avantajau: tatăl “nu a făcut parte din nici un partid politic, a participat la mişcările ţărăneşti din jurul anului 1900, condamnat la moarte 1907 etc.”; fratele Petre “era, când ştiu eu, socialist grupa Voitec. Situaţia actuală nu i-o cunosc, deoarece nu ne vedem cu anii”. Această ultimă precizare este adăugată ulterior (cu un alt tip de cerneală), ca măsură suplimentară de precauţie… În altă ordine de idei, vorbind de acea împărţire a averii, după moartea tatălui [20], D. Popovici nu aminteşte, de asemenea, nimic despre partea ce îi revenise lui Gheorghe (popa Gogu)...

Fig. 5. Extras din autobiografia Ioanei Elvira Petrescu, fiica lui Dumitru Popovici, [16]

Petre Popovici, conform declaraţiei lui Dumitru Popovici (v. Fig. 3), era născut în anul 1897, deci era mai mare decât Dumitru cu 5 ani. Când a murit tatăl lor, Petrică (aşa cum îl numeau localnicii) era încă elev la Şcoala Normală de învăţători de la Drobeta Turnu Severin, pe care a terminat-o în 1916 [14]. Doar ce a terminat această şcoală și a fost înrolat în armată, participând la primul război mondial şi luptând ca sublocotenent [14]. După ce s-a terminat războiul, Petre Popovici s-a întors în Şerbăneşti, ca învăţător, întemeindu-şi propria familie şi construindu-şi întâia sa casă din dealul Miculeştilor. Aceasta era o casă mare şi frumoasă ce i-a fost confiscată de stat, imediat după naţionalizare, dându-i-se o destinaţie bizară şi batjocoritoare, aceea de saivan pentru oile nou-înfiinţatelor Gospodării Agricole Colective (GAC-uri), [21]. După câţiva ani de stăruinţă şi pribegie, Petre Popovici a reuşit, în cele din urmă, să-şi primească locul de casă înapoi, căci casa era deja distrusă…A trebuit, atunci, să-şi ridice, cum s-a putut, o căsuţă care să nu mai semene a casă de chiabur, căsuţă care mai există încă şi acum în dealul Miculeştilor [21]. După ce ieşise deja la pensie, pe la sfârşitul anilor 1960, învăţătorul Petrică Popovici, a decis să îşi facă, în aceeaşi curte, o altă casă, zidită din cărămidă şi ceva mai mare decât căsuţa de care vorbeam mai înainte. În acest efort financiar făcut în pragul bătrâneţii, se pare că a fost susţinut, de fiii săi, destul de numeroşi, toţi ajunşi la Bucureşti ca oameni învăţaţi. Dar despre învăţătorul Petre Popovici şi familia sa aş dori să dedic, cândva, un documentar separat pentru că sunt multe lucruri admirabile de relatat…

Gheorghe Popovici (popa Gogu), despre care biografii lui D. Popovici nu au amintit nimic până acum, figura, în anul 1924, ca învăţător la şcoala din Şerbăneşti, sub numele de Popovici Gogu, alături de fratele său Popovici Petre, [29]. După moartea preotului Ion Angelescu, în 1927 [8], Gheorghe Popovici, care era absolvent a 8 clase de seminar [6], a devenit popă la biserica din Şerbăneştii de Jos, slujind aici, un timp, împreună cu preotul Gheorghe Popescu (popa Gică), [21].

Fig. 6. Locul fostei case părinteşti a lui Dumitru Popovici – acum, str. Dumitru Popovici, nr. 102, [64]

Casa bătrânească a învăţătorului Ioan Popovici era în Şoseaua Mare, în centrul vechi al comunei, şi se pare, că a dispărut de mult. În perioada interberlică, probabil că popa Gogu şi-a ridicat şi el propria casă, în aceeaşi curte cu casa bătrânească. Această casă era o casă mare zidită din cărămidă şi avea în faţă un brad imens. Moartea lui popa Gogu (Popovici Gheorghe) intervenind pe neaşteptate, casa rămăsese în roşu, nefinisată pe exterior. În Fig. 6 se poate vedea locul fostei case părinteşti a lui Dumitru Popovici, loc situat vizavi de Monument, pe strada care acum îi poartă numele, la nr. 102. Casa cu turle, ce se vede în planul mai îndepărtat, a fost clădită, prin modificare şi consolidare, peste fosta casă a lui popa Gogu. Cât despre casa bătrânească, aşa cum rezultă şi din ridicarea topografică din Fig. 4, aceasta se afla undeva în spatele spaţiului comercial ce apare în Fig. 6. Clădirea veche ce se vede parţial în dreapta imaginii, vecină, pe vremuri, cu casa Popovici, a fost sediul Primăriei Şerbăneşti până prin anul 1970. După moarte preotesei lui Popa Gogu, copiii au vândut casa şerbăneşteanului Andrei Ilie. Bradul cel falnic din faţa casei, după cum se poate observa, a dispărut… Am crezut, inițial, că motivul acestei dispariții regretabile, nu poate fi decât unul singur: şerbăneştenii mai cred încă în superstiţii. Se spune, prin părţile locului că, dacă plantezi un brad în curte, bradul acela o să aducă moarte în familie sau înstrăinarea membrilor acelei familii. Totuși, fratele meu, Marcel, m-a informat, recent, că acel brad, bătrân fiind, ar fi fost doborât de o vijelie, în urmă cu ceva ani, spre regretul noilor proprietari, care-l împodobeau, întotdeauna, înainte de Crăciun…

Copilăria lui Dumitru Popovici a fost una zbuciumată, plină de suferinţe cauzate de statutul tatălui său, care fusese condamnat la moarte în 1907, când el avea doar 5 ani. În plus, până atunci, întreaga familie suportase ponoasele unei răzvrătiri nevinovate a lui Ioan Popovici, care, în 1899, ca şi în 1907, se dovedise a fi o figură luminoasă a satului, susţinător activ al ţăranilor nemulţumiţi, dar se alesese cu un transfer nedorit, la Dăneasa, transfer ce-i destrăma visele de a-şi încropi propria-i gospodărie în Şerbăneşti, acolo unde se născuseră el şi soţia sa, Ioana... Când a ajuns în Şerbăneşti, satul natal al părinţilor, Dumitru Popovici, aşa cum argumentam mai sus, nu avea mai mult de 3 ani. De aceea, este puţin probabil ca spusele autorilor lucrării [14] să se fi adeverit vreodată, cum că acesta şi-ar fi petrecut copilăria “în lumea mirifică a zăvoaielor Oltului, unde tatăl său îşi ducea elevii la observaţii în natură”, făcându-se aluzie, desigur, la perioada şederii lui Popovici la Dăneasa. De altfel, Dumitru Popovici era o fire plăpândă [13], el însuşi mărturisind, în 1949, că starea sănătăţii sale a fost întotdeauna delicată, [20]. Din amintirile mele, referitoare la modul în care îşi creşteau şi educau copiii cei din Neamul Popovici, n-aş crede că Dumitru, copil fiind, s-a putut bucura nici măcar de umbra sălciilor de pe malul Dorofeiului…Disciplina cazonă, învăţătura asiduă şi munca cu chibzuială erau literă de lege în această familie, ceea ce conducea, desigur, la o izolare demnă de respect a tuturor membrilor săi în raport cu ceilalţi săteni, fără deosebire de vârstă.

Şcoala primară. În 1909 (v. [5], [59] etc.), când nici nu împlinise bine 7 ani, Dumitru Popovici şi-a început şcoala primară la Şerbăneştii de Jos. Aici ar fi trebuit să aibă dascăl chiar pe tatăl său, Ioan Popovici, dar încă nu sunt dovezi în acest sens; ştim însă că acesta, când s-a întors din puşcărie era deja un om bolnav, suferind de o răceală gravă la plămâni [20]. În lucrarea monografică a comunei Şerbăneşti [8], profesorul Ilie Dumitru menţionează că în 1912, de exemplu, era învăţător la şcoala din Şerbăneştii de Sus un anume Popovici Gheorghe, care, datorită vârstei pe care ar fi trebuit să o aibă atunci, nu putea fi, probabil, acelaşi cu popa Gogu, dar cine știe? Dumitru Popovici avea să devină învățător suplinitor, la aceeași școală, după cum o să vedem imediat, pe când nu avea încă 18 ani împliniți… Totuşi, cert este că “primele noţiuni în tainele cărţii le-a deprins sub atenta îndrumare a tatălui său…”, [13]. Conform Legii învăţământului din 1896, lege în vigoare la acea dată, şcoala primară la sat avea o durată de 5 ani, aşa că, în 1914, Dumitru Popovici a terminat, la Școala Veche din Șerbănești, cele 5 clase primare obligatorii şi, ca un ghinion, exact în acelaşi an îi moare şi tatăl. Rămas sub supravegherea mamei şi lipsit de posibilităţi materiale, Dumitru Popovici a fost îndrumat să îşi continue, totuşi, fără întrerupere, drumul abia început al învăţăturii…La 29 iunie 1915 i se eliberează Certificatul nr. 100 de absolvire a celor 5 clase primare, [14].

Liceul. Rămas orfan la 12 ani, în anul când tocmai trebuia să-şi înceapă cursurile liceale, Dumitru Popovici a început, totuşi, Liceul “Radu Greceanu” din Slatina (v. Fig. 7)  în 1914, adică chiar în acel an nefast…Descurcându-se destul de greu cu banii, mama sa fiind casnică şi fraţii săi mai mari, Petre şi Gheorghe, fiind şi ei încă elevi, Dumitru Popovici, aşa cum rezultă din anuarele liceului, a trebuit să se pregătească mai mult în particular [23]. Această pregătire în particular o făcea, desigur, de unul singur, iar la liceu mergea destul de rar, probabil doar ca să îşi dea examenele. Aşa se explică, de pildă, faptul că, în anul doi de liceu, Dumitru Popovici era corigent la matematică [23]. În plus, trebuie avut în vedere că, la acea vreme, în clasa din care făcea parte Dumitru Popovici şi care avea un total de 75 de elevi înscrişi, promovaseră doar 24, restul fiind corigenţi (43), repetenţi (3), retraşi (3), decedaţi (1) sau exmatriculaţi (1)… Liceul, conform Legii învăţământului din 1898, în vigoare la acea dată, se întindea pe 8 ani de studiu iar Dumitru Popovici se vedea, din ce în ce mai nevoit să se descurce singur. În 1918, din cauza războiului, “Comandatura Austro-Ungară a rechiziţionat liceul şi l-a transformat în spital” şi activitatea şcolară s-a redus doar la patru clase, care au funcţionat în localul Şcolii de băieţi nr. 1 cu personal didactic recrutat din rândul “intelectualilor titraţi ai oraşului” Slatina, [22]. Probabil că, în această conjunctură, Dumitru Popovici a pierdut un an de studiu şi aşa se explică faptul că în anul şcolar 1919 – 1920 el termina doar clasa a V-a de liceu, [22]. În clasele a V-a şi a VI-a, nevoit fiind să se întreţină singur, Dumitru Popovici a trebuit să lucreze ca „meditator într-o familie” [18]. După aceea, începând cu anul şcolar 1920 – 1921, Dumitru Popovici era suplinitor de învăţător şi diriginte al Şcolii primare din satul Şerbăneşti de Sus, comuna Şerbăneşti de Sus (aşa cum era organizarea administrativă de atunci). În această calitate, la 26 octombrie 1920, când era chiar ziua lui onomastică şi când doar ce împlinise 18 ani, el adresa Revizoratului Şcolar al judeţului Olt un raport prin care cerea înfiinţarea în acest sat a unei Şcoli de adulţi pentru analfabeţi, [14]. „Şcoala de adulţi va lua fiinţă în ziua de 14 noiembrie 1920, căci până atunci oamenii termină cu munca câmpului în cea mai mare parte”, spunea Dumitru Popovici în

 Fig. 7. Fostul Liceu “Radu Greceanu” din Slatina, unde D. Popovici a fost elev (1914 – 1923), [11]

raportul său, [14]. În anul următor, când era încă elev în anul VII de liceu, a fost numit suplinitor de învăţător la Şcoala din Buta, aşa cum rezultă din Ordinul nr. 3161/08.10.1921 al Revizoratului Şcolar al judeţului Olt, [14]. La această şcoală a funcţionat cu rezultate foarte bune până în anul 1923 (v. [8]), când a terminat şi liceul cu „examene particulare”, obţinând diploma de absolvire nr. 577/14.07.1923, [20]. Se înţelege, aşadar, că toată această activitate extraşcolară a lui Dumitru Popovici nu i-a permis să termine liceul decât în condiţii de fără frecvenţă...

În 1920, pe când era suplinitor de învăţător la Şcoala Şerbăneşti de Sus, l-a cunoscut, cu siguranţă mai îndeaproape pe Dumitru Caracostea, care atunci era deja docent la Universitatea din Bucureşti. Susţin acest lucru deoarece, aşa cum aminteşte şi profesorul Dumitru Ilie în monografia comunei Şerbăneşti [8], conacul familiei Caracostea se afla în vecinătatea Şcolii de la Sus iar „Profesorul Mitică Caracostea, cum îi spuneau localnicii, obişnuia să poarte lungi discuţii cu dascălii satului sau cu oamenii simplii...”, acesta fiind, se ştie, printre altele, şi un renumit folclorist. Purtând aceste discuţii permanente cu localnicii, Caracostea îşi culegea, de fapt, direct de la sursă, informaţiile de care avea nevoie ca să le prelucreze şi interpreteze în stilu-i propriu. Cu această ocazie, probabil, s-a conturat clar şi drumul pe care avea să îl urmeze Dumitru Popovici în continuare, după terminarea liceului...

Facultatea. În 1923, imediat după terminarea Liceului „Radu Greceanu” din Slatina, Dumitru Popovici s-a înscris la Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Bucureşti (v. Fig. 8), unde i-a avut ca profesori pe renumiţii Ovid Densuşianu, Ioan Bianu, Nicolae Cartojan şi Dumitru Caracostea, [22]. Conform spuselor profesorului universitar Gavril Scridon [20], încă din anul II de facultate, Dumitru Popovici devine asistent onorific al lui Dumitru Caracostea şi, mai mult decât atât, acelaşi autor menţionează, pe bună dreptate, că „D. Caracostea va juca în contiunare un rol pozitiv în evoluţia şi promovarea lui D. Popovici”, aşa cum vom avea ocazia să evidenţiem în cele ce urmează, la momentul potrivit.

Fig. 8. Universitatea Bucureşti în perioada interbelică, pe când D. Popovici era student aici

În 1926, când trecuse în anul IV de facultate, Dumitru Popovici este numit ca profesor suplinitor la Şcoala normală de băieţi din Slatina (v. [33] şi [43]), şcoală care fusese inaugurată în 1925 (v. Fig. 9). Actual, această şcoală se numeşte Colegiul Tehnic „Ion Mincu”, după ce, din 1971, devenise, după mai multe alte destinaţii, Liceu Industrial de Construcţii, [40]. Aici a fost înregistrată prima angajare în carte de muncă a lui Dumitru Popovici, ca profesor...

 Fig. 9. Fosta Şcoală Normală de băieţi din Slatina, unde D. Popovici a fost angajat în 1926, [43]

Pe 20 mai 1927, D. Popovici obţine diploma de licenţă în specialitatea Filologia modernă şi, tot în 1927, el îşi susţine examenul de capacitate cu specialităţile: Limba română (principală) şi Istoria (secundară), [20]. Astfel se încheie prima perioadă de studenţie, în ţară, a lui D. Popovici, urmând însă şi o a doua perioadă, la Paris, puţin mai târziu...

Stagiatura, ca profesor, a lui Dumitru Popovici începuse, practic, la Şcoala Normală de la Slatina, în 1926, însă, după susţinerea examenului de capacitate, în 1927, el s-a reîntors la Slatina, tot ca profesor suplinitor, de această dată însă la Şcoala Comercială (v. [30]), unde a predat (nevoit fiind sau cine ştie?!) limba germană, [8]. Îmi exprim nedumerirea legat de acest aspect deoarece, declarând, în 1947, despre limbile cunoscute şi în ce măsură (v. [20]), Dumitru Popovici a consemnat că ştie: bine – româna şi franceza; mai puţin bine: italiana şi spaniola iar ca limbi de studiu: engleza şi germana. Adică, el - profesor universitar şi filolog vestit, la acea dată, încă nu cuteza să spună că ştie foarte bine nici măcar limba română, dar amintea, ca limbă de studiu, adevărat, şi germana... Ciudat mod de gândire şi de autoapreciere, ar spune unii; firesc, ar spune alţii, atunci când eşti în cunoştinţă totală de cauză! Şi Dumitru Popovici era.... Şcoala Comercială Superioară din Slatina se înfiinţase în 1925 (v. [50]), în aceeaşi perioadă cu Şcoala Normală de băieţi, la care Popovici lucrase cu un an înainte, [40]. Deoarece Şcoala Comercială, devenită mai târziu Liceul Comercial, s-a desfinţat, urmare a reformei învăţământului din 1948, după circa 30 de ani, în 1979, aceasta şi-a reluat activitatea, la început doar cu două clase (comerţ şi contabilitate), însă, de această dată, sub egida Liceului „Radu Greceanu”. Aşadar, din 1979 şi până în 1997, fostul Liceu Comercial, a funcţionat, ca secţie economică, în cadrul Colegiului Naţional "Radu Greceanu" Slatina, [51]. De aici a apărut, probabil, şi o confuzie, oarecum explicabilă, conform căreia anumite surse indică faptul că D. Popovici ar fi fost profesor de limba română

Fig. 10. Carnetul de muncă al lui D. Popovici emis pe 8 decembrie 1950, [33]

la Liceul “Radu Greceanu” (v. [3] şi [8]). Totuşi, carnetul de muncă al lui D. Popovici, constituit pe bază de documente doveditoare în anul 1950, atunci când Codul Muncii a instituit obligativitatea cărţii de muncă, ne dovedeşte clar că D. Popovici nu a lucrat, oficial, la acest liceu (v. Fig. 10, [33]). Nu este exclusă însă o colaborare a lui D. Popovici cu acest liceu, deoarece, de când era încă elev la liceu, el a avut cel puţin două slujbe: una de bază şi alte câteva auxiliare… Potrivit unei alte surse [1], în perioada stagiaturii de la Slatina, D. Popovici ar fi predat (tot ce e posibil!) româna, latina şi istoria… Oricum, activitatea sa la Școala comercială din Slatina s-a încheiat în 1930, așa cum rezultă din cartea sa de muncă.

Fig. 11. D. Popovici, 1929

Debutul publicistic. În 1928, profesor fiind la Şcoala comercială, Dumitru Popovici publică, împreună cu colegul său Gheorghe Vişoiu [5] cartea şcolară intitulată “Elemente de istoria limbei şi literaturei române: lucrare alcătuită în vederile programei oficiale pentru examenul de bacaulareat”, carte apărută la Tipografia C. Constantinescu-(Bulbeş) din Slatina. Tot în acest an, D. Popovici înfiinţează, împreună cu alţi colegi, gazeta culturală “Oltul”, în care îi apar şi primele articole de istorie literară, [5]. Gazeta își propunea să cultive comorile culturale moștenite, care atestă originea noastră ca neam, și a avut, printre colaboratori, pe George Breazul, Nicolae Iorga, Jean Bart și Tudor Arghezi. În 1931, la un an după plecarea lui Dumitru Popovici din Slatina, această gazetă își încetează existența, [DEX]. 

Armata. Începând cu 1 decembrie 1928, în timp ce era profesor la Şcoala comercială din Slatina, Dumitru Popovici intră în “concediu pentru armată” [20]. Fiind absolvent de facultate, a făcut armata la termen redus (v. Fig. 11), doar nouă luni, astfel încât pe 31 august 1929, când avea deja aproape 27 de ani, el este trecut în rezervă cu gradul de sergent de artilerie [20] şi revine în Slatina, ca profesor suplinitor, la Şcoala Comercială.

Începutul afirmării. Abia întors din armată dar deja integrat în mediul cultural slătinean, D. Popovici a avut răgazul necesar, totuşi, ca la finele anului 1929, să se bucure de un “debut concludent” [5] în revista literară şi ştiinţifică “Viaţa Românească”, unde a publicat, alături de nume de marcă ale literaturii române (Gib Mihăescu, Tudor Vianu, George Lesnea, Garabet Ibrăileanu etc.), un studiu amplu intitulat “Poezia lui Cezar Boliac” (v. Fig. 12).

Acest studiu i-a atras atenţia lui George Topârceanu, care era, la acea vreme, sub-redactor al revistei „Viaţa Românească” şi, exprimându-şi admiraţia, i-a adresat lui D. Popovici următoarea epistolă [1]: „Stimate Domn, ieri s-a dat la tipar articolul dvs. despre poezia lui Cezar Bolliac, pe care l-am citit cu mult interes, încă de când l-am primit. Va apărea în numărul viitor (11 sau 12) al Vieţii Româneşti. Nu v-am răspuns mai degrabă pentru că, de vreo şase ani, nu mai iau parte activă la alcătuirea sumarului revistei şi nu mă mai ocup de corespondenţa redacţională – deci nu vă puteam da un răspuns pozitiv. Şi ţineam să vă dau un răspuns pozitiv.” Prin acest studiu, este cert, „Popovici anunţa un istoric literar preocupat de ideologia care stă la baza fenomenului literar, în cazul în speţă ideologia socială a lui Bolliac, inclusiv influenţele exercitate asupra ei”, [47].

Desigur că, pe perioada şederii sale la Slatina, D. Popovici a continuat să ţină legătura cu profesorul şi memtorul său, Dumitru Caracostea. Acesta avea încă, pe atunci, casa părintească în Slatina, o casă boierească cu o arhitectură deosebită şi, în plus, conacul de la Şerbăneştii de Sus…Despre Dumitru Popovici ştim însă că, atâta timp cât a lucrat ca profesor suplinitor la Slatina, a locuit (în gazdă, probabil!) pe strada Gării, nr. 5. Ştim asta din faptul că, în 12 iunie 1930, Primăria Slatina i-a eliberat un certificat de cetăţenie şi religie (v. [34]) în care se spunea: “…se certifică de noi că D-l D. Popovici, Profesor la Şcoala Comercială şi Liceu, domiciliat în acelaşi oraş, str. Gărei nr. 5, este de naţionalitate şi cetăţenie Română, născut din părinţi români şi de religie ortodoxă.” Aşadar, ceva adevăr se

Fig. 12. Revista “Viaţa Românească” nr. 11-12/1929 în care D. Popovici debutează ca specialist

pare că există în ce priveşte o posibilă colaborare a lui D. Popovici cu Liceul “Radu Greceanu”… Oricum, se pare că acest certificat îi folosea lui Dumitru Popovici fie pentru a se înscrie la examenul de titularizare pe un post de profesor, fapt ce avea să se întâmple în curând, fie pentru obţinerea paşaportului pentru plecarea la Paris, ca bursier, fapt ce avea să se întâmple în acelaşi an - 1930.

Studenţia la Paris. Conform cărţii de muncă a lui Dumitru Popovici (v. Fig. 10), începând cu 1 septembrie 1930 acesta devine profesor titular la Şcoala Comercială de băieţi din Iaşi, [33]. Totuşi, odată cu această titularizare a sa ca profesor, el îşi începe, practic, şi a doua perioadă de studenţie, ca bursier al statului român în Franţa. Această bursă este foarte posibil să fi fost obţinută ca urmare a recomandării lui D. Caracostea, care devenise, între timp, profesor universitar la Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române [43]. Cert este că el a fost recomandat ca bursier statului francez de către consiliul Facultăţii de litere din Bucureşti [5], consiliu din care făcea parte şi Caracostea… Urmare a obţinerii acestei burse, D. Popovici a stat la Paris, potrivit propriilor declaraţii [31], “aproximativ 30 de luni”, cu întreruperi pe perioada vacanţelor, din toamna anului 1930 şi până în vara anului 1934, adică timp de patru ani universitari. Misiunea lui la Paris era, pe de o parte, aceea de “completare studii” şi, pe de altă parte, el era “însărcinat cu lectoratul de Limba română la Sorbona şi la Şcoala de limbi orientale de la Paris”, [20].

Având această misiune, deloc uşoară, Dumitru Popovici, pe de o parte, audia cursurile de neogreacă şi lingvistică balcanică susţinute de André Mirambel şi Mario Roques, dar, în acelaşi timp, era şi lector de Limba română la Sorbona şi la Şcoala de limbi orientale. Pe lângă limba română, el a predat aici şi interpretări din opera lui Eminescu, Caragiale şi Alecsandri, [5]. Între timp, D. Popovici îşi pregătea şi doctoratul... Tot în această perioadă, el a audiat şi cursurile de Istorie a literaturii franceze, susţinut de profesorul Daniel Mornet, şi de Literatură comparată, susţinut de istoricul literar Paul Gustave Marie Camille Hazard [1].

Situată în centrul istoric al Parisului, Universitatea Sorbona (v. Fig. 13) este cea mai vestită universitate franceză şi una dintre cele mai cunoscute din lume. Dumitru Popovici a fost primul şerbăneştean care a ajuns aici, atât ca student cât şi ca lector, şi acest lucru se întâmpla acum aproape un secol...

Ca şi în cazul primei sale studenţii, de la Bucureşti, Dumitru Popovici era, şi în acest caz, un „student mai întârziat decât colegii de an” [1], întârziere datorată greutăţilor materiale cărora trebuise să le facă faţă singur. Pierduse un an ca urmare a faptului că terminase şcoala primară la ţară, unde durata acesteia era atunci de 5 ani, faţă de oraş, unde se faceau doar 4 ani; un alt an îl pierduse în timpul liceului, în perioada primului război mondial, apoi bursa de studii venea după alţi trei ani de stagiatură şi armată... Dar, aşa cum îl caracterizează criticul Ioan Adam [1], „Dumitru Popovici a fost un self made man, un om care s-a construit pe sine luptând cu vitregiile economice”.

Drumul la Paris, în toţi cei patru ani petrecuţi în Franţa, îl făcea cu trenul, trecând prin vama Jimbolia în fosta Iugoslavie apoi străbătea Italia şi ajungea, în sfârşit, la destinaţie [56]. Ultimul paşaport, pe care Dumitru Popovici l-a folosit în acest scop (v. Fig. 14 şi [56]), ne arată că eliberarea documentului în cauză avusese loc pe 23 decembrie 1933, la Iaşi, iar plecarea din Bucureşti a fost pe 27 decembrie, a treia zi de Crăciun, ajungând în Franţa, la Paris, pe 30 decembrie 1933, aproape de ajunul Anului Nou. Întoarcerea în ţară avea loc după circa şapte luni, vara, în iulie 1934.

Despre cum arăta Dumitru Popovici în acea perioadă a gloriei sale intelectuale, aflăm din descrierea făcută de Chestura Poliţiei Iaşi, [56]: era un bărbat cu talie înaltă, păr negru şi ochi căprui. Se îmbrăca întotdeauna elegant, cu costum, vestă şi cravată iar cămaşa era, obligatoriu, albă...  În fotografia din paşaport, totuşi, pare a fi un om puţin răvăşit, venit din gerul de afară să-şi rezolve, în mare grabă, problema plecării în străinătate şi atât... O fotografie cam din aceeaşi perioadă (v. Fig. 16) ni-l arată însă pe D. Popovici aşa cum era el, în realitate, la vârsta studenţiei...

Fig. 13. Universitatea Sorbona din Paris, unde D. Popovici a fost student şi lector (1930-1934)

Activitatea de la Iaşi. Aşa cum spuneam şi mai înainte, venirea lui Popovici la Iaşi a coincis cu plecarea lui la Paris, ca bursier, unde îşi petrecea majoritatea timpului. Totuşi, circa cinci luni pe an, începând cu 1 septembrie 1930, el activa ca profesor titular la Şcoala comercială de băieţi, locuind pe strada Lascăr Catargiu, nr. 25 [56]. Începând cu 1 septembrie 1931, D. Popovici este numit, în plus, profesor suplinitor de Limba română la Liceul Militar din Iaşi [40]. În aceeaşi postură îl regăsim şi în octombrie 1934 [62].

După ce, în 1934, îşi termină activitatea de bursier doctorand la Paris, Dumitru Popovici se concentrează asupra finalizării tezei sale de doctorat astfel încât, în anul următor, pe 4 martie 1935, îşi ia doctoratul în litere cu calificativul summa cum laude [20]. Teza de doctorat, conţinând 335 de pagini, se numeşte "Ideologia literară a lui I. Heliade-Rădulescu" şi a constituit şi cartea sa de debut editorial, ea fiind publicată, în acelaşi an, la Editura Cartea Românească din Bucureşti.

Tot în 1935, urmare a colaborării cu Liceul Militar din Iaşi, ca profesor suplinitor, Dumitru Popovici participă la întemeierea revistei „Atheneum” din Iaşi, revistă de ideologie şi ştiinţă a liceelor militare, [5]. În perioada 1935 – 1936 este şi secretar de redacţie al acestei reviste iar în numărul inaugural semnează studiul „Vico şi Heliade”. În următorul număr al revistei „Atheneum”, D. Popovici publică fragmente din „Santa Cetate”, [47].

Fig. 14. Paşaportul lui Dumitru Popovici din 1933, de când era student la Paris în ultimul an de studiu

Pe data de 31 octombrie 1936 D. Popovici îşi încheie activitatea de profesor la Şcoala comercială de băieţi de la Iaşi, începându-şi cariera universitară [33], căreia avea să i se dedice tot restul vieţii...

Cariera universitară a lui Dumitru Popovici a început, aşadar, pe 1 noiembrie 1936 (v. [26] şi [34]) şi nu în anul 1935, aşa cum lasă de înţeles criticul Ioan Adam [1]. Începând cu această dată el a fost numit, prin concurs, profesor agregat la catedra de Istoria literaturii române moderne de la Facultatea de litere a Universităţii din Cluj (v. Fig. 15). La acea vreme, profesor agregat însemna profesor universitar care şi-a obţinut titlul prin concurs dar funcţiona pe lângă o catedră condusă de alt profesor. Mentorul său, Dumitru Caracostea, în acelaşi an, era, de asemenea, profesor universitar la catedra de Istoria literaturii române moderne, însă la Universitatea din Bucureşti, [45]. În această perioadă a existenţei sale, D. Popovici a locuit în Cluj pe strada Şaguna, nr. 16, [26]. De remarcat că, în ce priveşte cariera sa universitară, dat fiind faptul că el activase deja ca asistent onorific al lui D. Caracostea, pe perioada studenţiei, apoi ca lector la Sorbona, în perioada doctoratului, a fost promovat direct la gradul de profesor universitar, sărindu-se peste gradul intermediar de conferenţiar.

În primul an universitar, 1936-1937, Dumitru Popovici a avut ca asistent pe Radu Paul şi a ţinut cursul “Junimea: acţiune şi reacţiune”, precum şi seminarul “Teatrul lui Vasile Alecsandri”, [26].

Fig. 15. Universitatea din Cluj, unde D. Popovici şi-a făurit cariera de universitar

În anul universitar următor, 1937-1938, D. Popovici avea aceeaşi titulatură şi acelaşi asistent însă cursul ţinut se numea, de data aceasta, “Junimea” iar seminarul se numea “Lirica română înainte de Eminescu”, [27]. În cursul acestui an, D. Popovici a fost numit şi membru al Consiliului Oficiului de editură al Universităţii din Cluj, [27].

În 1938, D. Popovici a publicat la Editura Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului din Bucureşti lucrarea “La litterature roumaine de Transylvanie au dix-neuvieme siècle” (“Literatura română din Transilvania secolului al XIX-lea”). Tot la aceeaşi editură şi în acelaşi an, a publicat şi lucrarea “Evoluţia concepţiei literare a lui Gh. Bogdan-Duică”. Şi tot atunci a ţinut la Cluj conferinţa intitulată “Coordonatele sociale ale idealului naţional român”, [27].

Fig. 16. D. Popovici la vârsta studenției

În anul universitar 1938-1939, începând cu 1 decembrie 1938, Dumitru Popovici este încadrat, tot ca profesor agregat, la catedra de Istoria literaturii române, [28]. În acest an de studiu susţine cursul “Literatura română în epoca luminării” şi seminarul “Romanul românesc în veacul al XIX-lea”, avândul ca asistent tot pe Radu Paul, [28]. În 1939 publică volumul I din Opere / I. Eliade Rădulescu, seria Scriitori români moderni, ediţie critică, cu introducere, note şi variante semnate D. Popovici. Pe 15 iunie 1939, la expoziţia documentară organizată la Cluj cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, D. Popovici a ţinut, în deschidere, conferinţa intitulată “Titanismul în opera lui Eminescu”, [28].

În 1940 Dumitru Popovici era, desigur, tot profesor universitar la Cluj, împlinea însă 38 de ani şi era încă celibatar pentru că, până atunci, toată atenţia lui se îndreptase spre cariera profesională…Pe 6 august 1940, când i s-a eliberat de către Primăria Şerbăneşti de Jos certificatul de cetăţenie [13], probabil că el a ajuns pentru ultima oară la Şerbăneşti, dacă nu, cumva, rezolvase prin corespondenţă această problemă. Totuşi, este posibil ca acum el să-şi fi văzut mama deoarece în acest an, probabil, că tocmai îşi propusese să îşi clădească o familie, aşa cum vom vedea mai departe…Urmare a Dictatului de la Viena însă, din 30 august 1940, Universitatea din Cluj „a fost obligată să plece în refugiu, la Sibiu şi Timişoara” [15], Clujul intrând sub ocupaţie hortistă... Aşa a ajuns D. Popovci, în 1940, la Sibiu şi, se 6pare, că nu a ajuns singur...

Căsătoria lui D. Popovici cu Elvira-Antonia Kiffa a intervenit imediat după mutarea la Sibiu, mai precis pe 21 septembrie 1940 [32]. Aceasta înseamnă că cei doi se cunoaşteau mai dinainte, de la Cluj... De altfel, aşa cum rezultă din declaraţia Elvirei-Antonia Popovici (n. Kiffa) [41], ea terminase Facultatea de litere şi filozofie în 1939, cu un an înaintea căsătoriei, chiar la Universitatea din Cluj; deci, soţul ei îi fusese profesor...

Soţia lui Dumitru Popovici, Elvira-Antonia Popovici, se născuse la Budapesta, în Ungaria, pe data de 20 octombrie 1916 [40], deci era mai tânără decât el cu 14 ani. Părinţii ei se numeau Alexandru şi Ghizela Kiffa (v. Fig. 17, [36]) şi, înainte de Dictatul de la Viena, locuiau cu toţii în Cluj pe strada Bisericii Ortodoxe nr. 1, Elvira fiind singura lor fiică (v. [17] şi [41]). Aici trebuie remarcat faptul că, în pofida numelui maghiarizat şi a locului naşterii acesteia, Elvira nu era, totuşi, unguroaică; ea era româncă ortodoxă [21]. Mai târziu, probabil că, de data aceasta, din dorinţa de românizare a numelui de familie avut de Elvira Popovici înainte de căsătorie, în multe documente (v. [15] şi [20]), chiar şi în paşaportul Elvirei Popovici (v. Fig. 18, [55]), aceasta apare cu numele de familie Chiffa, în loc de Kiffa, şi cu prenumele Elvira, renunţânu-se la al doilea prenume, Antonia, probabil din aceleaşi considerente, nesunând prea româneşte... Mai mult decât atât, comparând scrisul Elvirei Popovici, din declaraţia prezentată în Fig. 17, cu semnătura titularului din paşaportul prezentat în Fig. 18, se poate observa clar că semnătura din paşaport este făcută chiar de persoana ce îl completase, fiind acelaşi scris...

Imediat după obţinerea licenţei în litere, ca profesoară de engleză [15], Elvira a plecat într-o călătorie prin Europa, ţinta finală fiind Anglia [55]. De ce a fost nevoie de acest pelerinaj? Probabil că din cel puţin două motive: 1. Provenea dintr-o familie bogată, care îşi permitea acest lux, Elvira fiind singurul lor copil (v. [15] şi [17]); 2. La îndemnul şi susţinerea financiară a lui D. Popovici, cu care era pe atunci doar prieteni, a trebuit să ajungă în Anglia, unde să îşi perfecţioneze abilităţile profesionale, în ce priveşte limba engleză. Al doilea argument l-aş susţine prin faptul că însuşi D. Popovici îşi perfecţionase cunoştinţele de limba franceză ajungând în Franţa iar, pe de altă parte, la plecarea în turneul prin Europa, în vara anului 1939, Elvira avea asupra ei, în principal, ca valută la ieşirea din ţară, conform aprobării din paşaport a reprezentantului Băncii Naţionale, 1000 de franci francezi. Aceşti bani ar fi putut proveni, cel puţin o parte din ei, din economiile lui D. Popovici din vremea anilor 1930 – 1934, când el fusese bursier şi lector la Sorbona. Totuşi, după căsătoria cu Dumitru Popovici, Elvira a rămas casnică, până la moartea soţului, preocupându-se doar de creşterea celor doi copii ce aveau să vină (v. [15] şi [17])…

Fig. 17. Declaraţie completată de Elvira Popovici, probabil în 1958, pentru eliberare carnet de muncă

Fig. 18. Paşaportul Elvirei Popovici din 1939, născută Kiffa, eliberat imediat după obţinerea licenţei

Refugiul la Sibiu. Urmare a Dictatului de la Viena, între anii 1940-1944, Universitatea “Regele Ferdinand I” din Cluj a fost obligată  să plece în refugiu, la Sibiu (Facultăţile umaniste) şi Timişoara (Facultatea de ştiinţe), deoarece Clujul universitar a intrat sub ocupaţie hortistă [16]. Imediat după 30 august 1940, Universitatea din Cluj a fost evacuată, fără să existe instrucţiuni  precise în acest sens, iar în locul ei s-a instalat Universitatea maghiară, "Ferencz József", adusă de la Szeged, [16]. La şedinţa Consiliului Universitar Cluj din 1 septembrie 1940 s-a redactat un protest contra impunerii evacuării universităţii dar, în acelaşi timp, s-au discutat şi variantele evacuării acesteia: la Braşov, Sibiu, Timişoara, Alba Iulia sau Bucureşti [16]. Majoritatea profesorilor au optat pentru Sibiu şi, aşa, a ajuns D. Popovici la Sibiu, majoritatea corpului didactic continuându-şi activitatea profesională, în aceeaşi formă de organizare instituţională, aici, în noua locaţie. Procesul de reorganizare a Universităţii Cluj-Sibiu, cum avea să se numească acum, “s-a produs treptat, dar eficient, fiind create spaţii pentru cursuri, biblioteci, clinici, mai puţin pentru cămine şi cantine studenţeşti”, [16]. Pe 30 octombrie 1941, D. Popovici ţinea o prelegere studenţilor de la Sibiu, prelegere intitulată “Introducere în ştiinţele literare”, [30]. 

Fig. 19. Universitatea din Sibiu, unde D. Popovici a activat ca profesor în perioada 1940-1945

Clădirea centrală a universităţii din Sibiu, amplasată pe strada Carmen Sylva (v. Fig. 19), avea să se înfiripe, încet-încet, începând cu anul 1940, prin schimbarea destinaţiei unei clădiri ce aparţinea Liceului de fete “Domniţa Ileana”, [30]. În anuarul 1941-1942 al Universităţii Cluj-Sibiu, despre această construcţie se spune că “la debarcarea noastră în localitate, [era] deabia cu zidăria terminată (în roşu). Cedată pentru folosinţă temporară Universităţii, s'a început imediat munca de amenajare (confecţionarea şi instalarea uşilor şi ferestrelor, darea tencuelilor, introducerea apei, luminei şi gazului metan, etc.) de sistematizarea interiorului, şi de înzestrarea ei cu mobilierul necesar”, [30].

Primul copil al lui D. Popovici. Pe 28 decembrie 1941, Elvira Popovici năştea, la Sibiu, primul lor copil, Ioana-Emanuela, cea care avea să îi urmeze, mai târziu, cariera profesională a tatălui său. În Fig. 20, [36] este prezentat, într-o fotografie de familie, Dumitru Popovici, la începutul anului 1942, ţinându-şi în braţe fetiţa de doar câteva luni, mai mult aşa, ca pentru fotograf…Altfel, Dumitru Popovici pare destul de trist şi de obosit dar plin de eleganţă, încă tânăr şi ţintind cu ochii în sus, poate chiar către Cel de Sus… Despre Ioana-Emanuela, voi mai vorbi însă, mai spre finalul acestui documentar, revenind cu alte detalii interesante, deoarece datorită ei avem acum la dispoziţie multe dintre imaginile şi informaţiile ce îl privesc pe profesorul Popovici, tatăl ei… 

Fig. 20. Dumitru Popovici ţinând în braţe pe fiica sa Ioana, Sibiu – 1942 

Activitatea publicistică de la Sibiu a lui Dumitru Popovici se face remarcată, în mod special, începând cu 1942, când el publică “ponderosul volum” intitulat “Studii literare”, [30]. Pentru activitatea sa literară, tot în acest an, Dumitru Popovici a fost recompensat de către Academia Română cu premiul naţional de critică literară [30]. În acea perioadă îngerul său păzitor, Dumitru Caracostea, era membru titular al Academiei Române şi director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă, [46]. Poate că de aceea, în declaraţia pe care o da în 1949 [20], Dumitru Popovici nu aminteşte nimic despre “această distincţie mare”, cum o numea, în 1943, Iuliu Haţeganu, rectorul de atunci al Universităţii Cluj-Sibiu [30]; la capitolul “Distincţii”, el completa simplu, cu o modestie ce l-a caracterizat întreaga viaţă: “Niciuna”, [20].

De fapt, pe 30 ianuarie 1942 [30], Dumitru Popovici scotea la Sibiu primul număr/volum al revistei “Studii literare”, al cărui director fondator era [4]. Tot în acelaşi an, pe 18 mai 1942, Dumitru Popovici ţinea, la Sibiu, pentru toţi studenţii, prelegerea intitulată “În căutarea autonomiei spirituale” iar pe 25 mai 1942, prelegerea “Suprema afirmare: Eminescu”, [30]. Pentru meritele sale deosebite obţinute cu precădere în acest an, începând cu 1 august 1942, Dumitru Popovici este numit prodecan al Facultăţii de filosofie şi litere [30].

În 1943, în calitate de director, Dumitru Popovici publică la Editura „Casa Şcoalelor” din Sibiu, volumul II al revistei „Studii literare”. Un an mai târizu, în 1944, el publică, tot la Sibiu, culegerea „Cercetări de literatură română”, care inaugura „Biblioteca «Studii literare»" a Universităţii din Cluj, colecţie creată şi coordonată de el însuşi [47].

După 23 august 1944, s-a demarat retrocedarea Transilvaniei de Nord şi, ca urmare, revenirea de la Sibiu la Cluj  a Universităţii "Regele Ferdinand I", revenire care a durat din toamna anului 1944, până în luna iunie 1945, [16].

Înainte de plecarea definitivă de la Sibiu, în 1945, Dumitru Popovici publică, în limba franceză, la Centrul de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania cartea, cu peste 500 de pagini, intitulată „La Littérature roumaine à l'Époque des Lumières („Literatura română în epoca luminilor”). Această lucrare se dorea a fi „primul volum dintr-un proiect privind istoria literaturii române moderne”, [5]. Versiunea românească a acestei lucrări a fost publicată la Cluj, în revista Studii literare, vol. 1, în anul comemorativ 1972.

Activitatea democratică. Pe 6 octombrie 1944, D. Popovici devine membru fondator şi Secretar General al Grupării Universitare Democrate (GUD), secţia Cluj-Sibiu [50], când încă secţia centrală, de la Bucureşti, nu căpătase personalitate juridică [61]. La şedinţa de constituire a GUD Bucureşti, din data de 19 noiembrie 1944 a fost invitat şi prof. D. Popovici, fiind propus să accepte fucţia de Secretar General al GUD, dar acesta nu a putut participa „din cauză de forţă majoră”, [61]. Totuşi, a doua zi, pe 20 noiembrie D. Popovici ajunge la Bucureşti şi are loc o a doua şedinţă a GUD, [61]. Profesorul „D. Popovici motivează absenţa sa spunând că a avut sentimentul că această nouă constituire a GUD ar înlătura hotărârile anterioare. Pentru a lăsa libertate de acţiune, Domnia Sa a crezut necesar să nu participe la adunarea generală de constituire.”, [61]. După ce prof. Ştefănescu Goangă îi explică lui D. Popovici că „nu este vorba de o nouă grupare, ci numai de o legalizare a Grupării înfiinţate deja în 6 Octomvrie”, acesta „se declară lămurit dar spune că nu va putea primi mandatul de secretar general decât cu titlu provizoriu, Domnia Sa fiind extrem de ocupat”, [61]. Această grupare avea ca scop principal, prin statut, „lupta împotriva politicei de partid în Universitate”, [61].

În 1945, potrivit propriilor mărturii (v. [20] şi [16]), D. Popovici aderă la secţia universitară a ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), fără ca acest lucru să îşi pună însă amprenta asupra spiritului său universitar democratic... De altfel, D. Popovici nu a făcut parte din nici un partid sau organizaţie politică, „sub Carol II şi Antonescu”, luând parte doar „la unele acţiuni cu caracter democrat”, [20]. Şi, ca să pună capăt oricăror speculaţii, Dumitru Popovici declara, în 14 mai 1949, următoarele (v. Fig. 21, [20]): „ideile mele politice sânt oglindite în studiile mele şi [..] acestea se găsesc în toate bibliotecile publice”.

Revenirea la Cluj a Universităţii, refugiată după 1940 la Sibiu, s-a întins pe durata unui an şcolar (1944-1945), fiind apoi afectată de situaţia incertă a Transilvaniei, până la încheierea Tratatelor de pace de la Paris, în 1947, şi, după aceea, de reforma învăţământului universitar din 1948, „care trebuia să servească scopurilor democraţiei-populare, bazată pe internaţionalismul proletar pe parcursul anilor ’50”, [16]. Cu această ocazie, Dumitru Popovici a revenit cu familia la Cluj, stabilindu-se cu aceasta în „impozanta” casă a socrilor săi de pe strada Bisericii Ortodoxe nr. 1, [15]. În 1945, când a revenit la Cluj, D. Popovici era profesor titular al Catedrei de Istoria Literaturii Române Moderne, lucrând alături de conferenţiarul titular Ion Breazu şi de asistentul Iosif Pervain, [38].

 Fig. 21. Declaraţia lui Dumitru Popovici referitoare la ideile sale politice, [20] 

După câţiva ani de muncă asiduă, timp în care Dumitru Popovici lucra la mai multe proiecte, ţinea cursuri şi seminarii, precum şi diverse conferinţe, reuşeşte să scoată, în 1948, volumul IV al revistei „Studii literare”, primul volum apărut după revenirea Universităţii la Cluj, [38].

Cel de-al doilea copil al lui D. Popovici. Pe 14 februarie 1948, la Cluj, se naşte Popovici Daniel-Alexandru, cel de-al doilea şi ultimul copil al lui D. Popovici şi al Elvirei Popovici, [41]. Probabil că bucuria familiei Popovici a fost mare, născându-se băiatul ce avea să poarte mai departe numele familiei, mai ales că Popovici avea deja 46 de ani, când se năştea Daniel. Că aşa a fost stă mărturie anunţul tipărit special de familia Popovici, în numele fetiţei lor, Ioana, prin care aceasta anunţa naşterea fratelui său Alexandru (v. Fig. 22, [31]). Între Ioana şi Daniel era o diferenţă de vârstă de 7 ani, deci Ioana era în clasa I, când se năştea fratele său, şi probabil că anunţul se adresa colegilor ei de clasă...

Fig. 22. Anunţul fiicei lui Dumitru Popovici referitor la naşterea fratelui său – Dan Alexandru, [31]

Din cele prezentate mai sus, sper să fie destul de clar că D. Popovici a avut, totuşi, doi copii, şi nu doar pe Ioana, aşa cum se arată în anumite surse demne de încredere (v. [47]). O fotografie din această perioadă (V. Fig. 23), când Popovici devenea pentru a doua oară tată, îl prezintă pe acesta deja mai maturizat dar parcă încă neetalând chipul unui venerabil profesor universitar, ci mai degrabă pe acela al unui asistent doctorand... Şi cu toate acestea, de la acest moment, anii lui D. Popovici începeau să fie număraţi. Ioana şi Daniel aveau să devină orfani în doar câţiva ani… Despre Elvira Popovici vom mai discuta, de asemenea…

Ultimii ani de viaţă ai lui Dumitru Popovici au fost, de asemenea, trăiţi intensiv, cu preocupări profesionale până peste cap... Astfel, începând din 1950, pe lângă activitatea sa de bază, aceea de profesor universitar, Dumitru Popovici devine şi director al  Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei RPR [58] iar, începând cu data de 1 octombrie 1952, D. Popovici este numit şef al catedrei de Literatura Română, [39]. Tot în această perioadă, el activa ca referent ştiinţific la Colectivul de Istorie Literară şi Folclor din Cluj, [41]. O fotografie din această perioadă (v. Fig. 24, [57]) îl reprezintă pe Dumitru Popovici la masa de lucru, parcă deodată prea îmbătrânit şi de nerecunoscut...

 Fig. 23. Dumitru Popovici în pragul  maturității și al ”prăpastiei” ce-l urmărea....

Fig. 24. Dumitru Popovici la masa sa de lucru, printre cărţi...

În această perioadă de maximă eficienţă profesională a lui Dumitru Popovici, el era totuşi supus de regimul comunist, ce abia se instalase la putere, la tot felul de chestionare şi declaraţii de avere, hăituiri cărora profesorul încerca să la facă faţă cu demnitate şi prudenţă, lăudându-se, parcă, cu sărăcia sa şi a familiei sale... El ştia, totuşi, că celălalt mare profesor şi mentor al său, profesorul Caracostea fusese dat afară din învăţământ încă din 1948 iar acum, începând din 1950, se afla în închisoare, fără a fi judecat, pentru simplul motiv că era de origine burgheză...

Moartea lui Dumitru Popovici a intervenit rapid, pe 5 decembrie 1952, urmare a unei boli hepatice, [15], când doar ce împlinise 50 de ani... I-a fost alături de patul de suferinţă, în ultimele sale zile de viaţă, profesorul Dumitru Pop, pe atunci tânăr asistent universitar, „discipol favorit al profesorului Dumitru Popovici”, [52]. Evocând, mai târziu, ultimele clipe petrecute la căpătâiul lui Dumitru Popovici, mentorul său, Dumitru Pop spunea: Am rămas numai cu el, mi-a dat mâna, o mână rece ca gheața… M-a rugat să vorbesc cu profesorul Emil Petrovici să o aibă în vedere pe soția sa. Ochii îi erau plini de lacrimi. M-am retras încet…Când l-am revăzut a doua zi, trecuse pe tărâmul ghețurilor veșnice”, [52].

Moartea lui Dumitru Popovici, survenind pe neașteptate, a condus chiar la gestul disperat al acestuia de a-i cere tânărului Dumitru Pop să-i ocrotească familia, prin mutarea acestuia într-unul din apartamentele locuinței deținute de familia Popovici pe strada Bisericii Ortodoxe, nr. 1. “Relația de părintească amiciție arătată tânărului cadru didactic n-a fost uitată de acesta până la sfârșitul zilelor sale”, [52].

Cu doar trei zile înainte de moarte, Dumitru Popovici prezidase, în cadrul Cercului Literar, şedinţa comemorativă a centenarului lui Nicolae Bălcescu. Parcă presimţind ceva, el ceruse în mod insistent acest lucru, [2]. Nimeni nu s-ar fi gândit atunci, într-o miercuri – seară de decembrie, că participarea profesorului la această şedinţă a Cercului Literar avea să fie ultima sa întâlnire cu studenţii săi…Totuşi, la catafalcul lui Popovici, criticul Ion Negoiţescu, făcea următoarea mărturisire uimitoare: “Noi ştiam că o boală necruţătoare îl ameninţă şi admiram capacitatea lui de muncă, abnegaţia minunată cu care se dăruia unor rosturi superioare, ce întrec interesul personal. Până când, într-o zi încă aproape de noi, mândra lui statură avea să se surpe brusc, la semnul care nu iartă”, [2].

Dumitru Popovici a fost înmormântat la Cimitirul Central din Cluj, cunoscut şi sub numele de Cimitirul Házsongárd, cu toate onorurile universitare cuvenite [15] însă pe la noi, pe la Şerbăneşti, vestea morţii profesorului probabil că a ajuns mult mai târziu… Eu unul, fiind probabil într-o confuzie totală creată de cei din jurul meu, bunici şi părinţi, care îl asociau pe Dumitru Popovici cu unul dintre băieţii lui Petrică Popovici, am crezut întotdeauna, pe când eram elev, că Dumitru Popovici trăieşte… Din păcate însă, la moartea profesorului Popovici nici măcar fratele său, Petre, nu avusese cum să ajungă, atâta timp cât legătura acestuia cu familia sa se rupsese definitiv cu mulţi ani înainte, [15]…Cimitirul în care a fost îngropat D. Popovici este singurul cimitir din ţară unde morţii sunt îngropaţi fără deosebire de confesiunea lor religioasă, aici găsindu-şi somnul de veci, mai multe personalităţi române, cum ar fi scriitorul Ion Agârbiceanu, compozitorul Gheorghe Dima, scriitorul Radu Stanca şi speologul Emil Racoviţă, [35].

Ce a urmat după moartea lui D. Popovici? Povestea acestei familii a continuat, se pare, la fel de trist... Cât timp a trăit, Dumitru Popovici nu a dorit să intervină în vreun fel, astfel încât soţia sa, Elvira Popovici, să aibă un serviciu de profesor în învăţământ, aşa precum îi era pregătirea, preferând ca aceasta să fie casnică şi să se ocupe de creşterea celor doi copii ai lor, Ioana-Emanuela şi Dan-Alexandru, [15]. Cu toate acestea, sporadic, soţia sa lucra ca traducător autorizat (engleză şi franceză) pe lângă Curtea Cluj, [25], întrucât nevoile familiale erau deja mai mari decât el singur putea să le facă faţă. Când s-a văzut în pragul morţii, a realizat, totuşi, că familia sa va rămâne fără nici-o sursă de venituri şi-aşa, din disperare, a avut tăria, înainte de moarte, să îşi implore, aproape, colegii „să o aibă în vedere pe soţia sa”... Şi din prea mare respect faţă de acesta, colegii, atât cei de la Universitate, cât şi cei de la Biblioteca Academiei, au avut-o în vedere, oferindu-i un loc de muncă, aşa cum s-a putut la acea vreme... Astfel, după moartea lui D. Popovici, Elvira a lucrat, mai întâi, ca cercetătoare la Filiala Cluj a Academiei, ca bibliotecară şi bibliotecar şef la  Biblioteca Academiei, ca asistent universitar şi apoi ca lector la Facultatea de filologie a

Universităţii „Babeş-Bolyai” şi la Institutul pedagogic de trei ani din Cluj-Napoca, [17]. În 1972, după 20 de ani de la moartea lui D. Popovici, Elvira s-a recăsătorit cu medicul pensionar, Ion Vintilă, [17].

Fiica lui Dumitru Popovici, Ioana Emanuela, avea doar 11 ani, atunci când a rămas orfană şi, plină de ambiţie, a continuat cariera profesională a tatălui său, devenind profesor universitar la Cluj şi autoare a numeroase cărţi. Prin căsătoria sa, în 1964, cu criticul literar Liviu Petrescu, a devenit cunoscută, în lumea literară, sub numele de Ioana Emilia Petrescu (v. Fig. 25). Din păcate, destinul Ioanei a fost unul nemilos, ca şi pentru tatăl ei, murind de tânără, măcinată fiind de o boală incurabilă. În 1990, când a murit, Ioana avea doar 49 de ani, nu avea copii iar soţul său, criticul Liviu Petrescu, a murit 9 ani mai târziu, la o vârstă de numai 58 de ani…

Fig. 26. Alexandru-Daniel Popovici 

Fig. 27. Volumul omagial apărut la Cluj în 2002 

Despre Alexandru-Daniel Popovici (v. Fig. 26, [37]), fiul lui Dumitru Popovici, ştim că nu împlinise încă nici 5 ani atunci când a rămas fără tată şi mai ştim de la Ioana [17], sora sa, că acesta a absolvit, în 1972, Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj (secţia pian), după care a lucrat, la început, la Opera română din Cluj, apoi, din 1975, ca profesor de pian la Şcoala generală de muzică din Cluj. El s-a căsătorit cu Lucia Popovici, absolventă a Facultăţii de filologie din Cluj, secţia engleză, cu care a avut o fiică, Ioana Popovici, născută în 1975, [15]. Mai târziu, prin anii ’80, Daniel Popovici s-a recăsătorit cu o muziciană, Theil Constanţa-Iulia, profesoară de flaut [19]. În 1996, Daniel a înfiinţat, la Cluj, Editura Arpeggione, o editură cu profil muzical de care se ocupă şi în prezent (2016). În anul 2002, când se împlineau 50 de ani de la moartea tatălui său şi 100 de ani de la naşterea acestuia, Daniel Popovici a publicat la editura sa volumul omagial intitulat Teatru de D. Popovici (v. Fig. 27).

Casa de pe strada Bisericii Ortodoxe nr. 1, în care a trăit Dumitru Popovici ultimii săi ani de viaţă a revenit, după 1990, în posesia rudelor vechilor proprietari. În 2010, locuia aici sociologul István Horváth de la Universitatea din Cluj, a cărei soţie este moştenitoarea clădirii, [15]. Acum, după 1990, o placă comemorativă (v. Fig. 28) aminteşte trecătorului prin acea zonă că “Aici au trăit şi au scris DUMITRU POPOVICI (1902– 1952) şi fiica sa IOANA EM. PETRESCU (1941 – 1990), iluştri profesori ai şcolii clujene de istorie literară“, [24].

Fig. 28. Placa  comemorativă de pe casa din str. Bisericii Ortodoxe nr. 1 

În schimb, şerbăneştenii şi-au amintit, de-adevăratelea, de Dumitru Popovici cam prin aceeaşi perioadă. Mai precis, pe 8 iunie 1996 [7], cu ocazia „Zilelor Dumitru Popovici”, manifestare culturală organizată de Primăria Şerbăneşti în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Olt şi cu Colegiul Naţional „Radu Greceanu”, când s-a hotărât ca Şcoala cu clasele I – VIII din Şerbăneşti să poarte numele filologului Dumitru Popovici, [8]. Tot atunci, în curtea acestei instituţii, cunoscută de localnici drept Şcoala Nouă, s-a dezvelit un bust din bronz al lui Dumitru Popovici, creaţie a artistului plastic slătinean, Nicolae Truţă. În Fig. 29 este prezentată o fotografie de grup prilejuită de acest eveniment la care „au participat  personalităţi ale vieţii culturale oltene, cadre didactice de la Universitatea din Cluj, Bucureşti, dar şi membri ai familiei Popovici”, [8]. La drept vorbind, Dumitru Popovici nu prea a avut nici o legătură cu această locaţie a şcolii, care a fost construită abia în 1961 [10], când el era deja mort... În schimb, Dumitru Popovici a învăţat carte în Şcoala Veche, care acum a devenit o grădiniţă demnă de invidiat în toată zona Olteniei, din ce-am citit şi-am văzut...

Opera postumă a lui D. Popovici a fost pusă în valoare, în mare măsură de fiica sa, Ioana. Moartea, ce venise prea repede, i-a întrerupt multe proiecte începute sau lucrări rămase nepublicate, în manuscris. Ar fi de amintit aici (v. [5]) un început de roman – Într-o vară la moşie, ciclul de poezii – Aur legendar şi mai multe comedii filozofice, dintre care terminate sunt doar Bucătarul de la Salamandra (1946) şi Regele din Propontide (1948-1950). De meţionat ar fi faptul că D. Popovici a semnat comedia Bucătarul de la Salamandra cu pseudonimul D’Aluta, [12]. Aşadar, o nostalgie faţă de meleagurile Oltului îl marca, totuşi, pe marele cărturar, chiar dacă nu a făcut vreodată declaraţii în acest sens... Mai clar spus, D. Popovici, se pare, că nu a uitat niciodată că provine din ţinutul Oltului, pseudonimul D’Aluta însemnând, într-o traducere aproximativă, de Olt, din Olt sau de la Olt.

Şi, ca să fie bine reţinut de către toţi şerbăneştenii, în primul rând, dar şi de către toţi cei dornici să cunoască adevărata viaţă a unui mare intelectual al neamului românesc, hai să punctăm, încă o dată, la finalul acestui documentar inepuizabil, însemnătatea deosebită şi superlativele acestui OM:

1.    Dumitru Popovici a fost primul şi singurul şerbăneştean, care, învăţând clasele primare pe băncile unei amărâte de şcoli, cum era, la acea vreme, fosta Şcoală Veche (v. Fig. 30, [64]), a ajuns să fie, simultan, student doctorand şi lector de Limba română, la doar 28 de ani, la Sorbona, una dintre cele mai renumite universităţi din lume;

2.    Dumitru Popovici a fost primul absolvent al şcolii din Şerbăneşti care a ajuns profesor universitar şi, mai mult decât atât, a reuşit să ajungă la acest grad didactic, prin concurs, trecând peste gradele intermediare de asistent, lector şi conferenţiar, lucru mai rar-întâlnit în lumea universitară din toate timpurile...;

Fig. 29. Fotografie de grup cu ocazie dezvelirii bustului din bronz al lui Dumitru Popovici, în curtea şcolii din Şerbăneşti, şcoală ce avea să îi poarte numele începând cu anul 1996

Fig. 30. Fosta Şcoală Veche, corpul nou al acesteia, în care a învăţat D. Popovici

3.    Dumitru Popovici, la doar 18 ani, pe când era încă elev de liceu, a devenit primul şi cel mai tânăr diriginte al Şcolii primare din Şerbăneştii de Sus;

4.    Dumitru Popovici a fost primul şi, probabil, singurul, adevărat elitist pe care Şerbăneştiul l-a oferit ţării vreodată, rod al propriei munci plină de patos, ce l-a caracterizat întreaga viaţă, dar şi o chintesenţă a tradiţiei intelectuale specifică Neamului Popovici, neam de învăţători şi de popi din tată în fiu şi nu chiar de „ţărani olteni”, aşa cum lasă de înţeles o lucrare respectabilă dedicată marelui intelectual, [14];

5.    Dumitru Popovici rămâne a fi cel mai mare cărturar şi profesor pe care l-a dăruit ţării comuna Şerbăneşti, deşi Ardealul l-a acaparat în întregime iar lui, cât timp a trăit, nu i-a displăcut deloc acest lucru...

Fig. 31. Şcoala ”Dumitru Popovici” într-o ploioasă zi de septembrie 2015 

Şi-aici m-aş opri, deocamdată, cu umilele mele comentarii despre cel ce a fost Dumitru Popovici nu înainte însă de a mai arunca o tristă privire înapoi, spre patronul spiritual al Școlii Noi, după aproape un deceniu de la măreața sa omagiere de la Șerbănești (v. Fig. 31, [9])... Sper, totodată, ca să am, cât mai des, timpul necesar şi şansa de a mai scrie lucruri noi despre Dumitru Popovici; aşa, poate că o să ne cunoaştem mai bine cine am fost şi de unde venim, fără a ne mai fi teamă, vreodată, de capcanele dureroase ale trecutului nostru, trecut care a fost sugrumat, până nu demult, de gheara unei sărăcii pompoase... 

Ediția: 05.05.2016

Enciclopedia comunei Serbanesti (EcS), jud. Olt

  Web-Stat web tracking Real Time Web Analytics

Clicky

Comments