Octavian Nicolae

Pe marele intelectual șerbăneștean, germanistul Octavian Nicolae, l-am cunoscut destul de puțin, dar mi-l amintesc, totuși, din perioada copilăriei mele, ca pe un tânăr bonom cu mustăcioară, emanând printre săteni un respect ceva mai aparte, de om cu multă carte. N-aș fi bănuit însă că, vreodată, am să ajung să-i creionez biografia, așa cum alții nu au făcut-o încă, deși o merita – cred eu – cu prisosință. Motivele rămânerii într-un paradoxal con de umbră a unui scriitor român contemporan, germanist de elită, le vom înțelege imediat, parcurgând, pas cu pas, etapele devenirii sale.

Locul și data nașterii. Octavian Nicolae s-a născut pe 27 septembrie 1943 în comuna Șerbănești [1]⁾, satul Șerbăneștii de Jos, acolo unde părinții săi doar ce fuseseră transferați, ca învățători, de la școala din Vitănești, județul Olt. Ei au locuit – la început – în gazdă, la Tănase Mihai, undeva în apropierea Școlii Vechi, „între Tanti Florica și Tănase al lui Vrană” [2]⁾. Asta a fost până în 1945, când învățătorul Petre Ghimișescu se transfera la Slatina [3]⁾ și, în locul său, era numit director Iordache Nicolae – tatăl lui Octavian – și așa-numita casă a directorului devenea dispoibilă.

Părinții lui Octavian Nicolae au fost învățătorii Iordache și Iulia Nicolae, dascăli de excepție, care au slujit, cu dragoste și devotament, la Școala Veche, din Șerbăneștii de Jos, timp de aproape trei decenii. Pe 13 octombrie 1940, ei se transferau, ca populaţie retrasă sau refugiată din sudul Dobrogei, „dela Aiorman-Tocilar jud. Caliacra la Corbu-Vităneşti” [4]⁾. Era vorba de satul Vitănești din județul Olt, care atunci aparținea de comuna Corbu, iar acum este reședința comunei Sârbii-Măgura [5]⁾. Trei ani mai târziu, pe 24 august 1943, la examenul susținut la Râmnicu Vâlcea, atât Iulia cât și Iordache Nicolae reușeau să obțină gradul didactic II [6]⁾, fiind repartizați, după aceea, la școala din Șerbăneștii de Jos. Așa s-ar face că Octavian Nicolae este născut la Șerbănești și nu la Vitănești. La puțin timp după aceea, deoarece Al Doilea Război Mondial era în plină desfășurare, învățătorul Iordache Nicolae avea să plece pe front [7]⁾.

Tatăl, Iordache Nicolae, era născut în anul 1908 [8]⁾, în satul Martinești din comuna Tătăranu, judetul Vrancea [9]⁾ și devenise învățător titular în 1934 ⁸⁾. Pe 30 mai 1937, el reușea la proba scrisă a examenului de definitivat ce avusese loc la Constanța și, ca urmare, era anunțat să se prezinte la proba orală, pe 5 iunie 1937, la Durostor (Silistra), fiind învățător, la acea dată, în satul Rogojina, comuna Spasova, județul Caliacra [10]⁾. Aici, la Rogojina, a cunoscut-o pe soția sa, Iulia, și tot aici s-au și căsătorit. După obținerea definitivatului, învățătorul Iordache Nicolae a fost repartizat, se pare, la școala din satul Balagea, comuna Aiorman [11]⁾. Acolo se afla, în acea perioadă, un centru de colonizare, cu regățeni și macedoneni, mai puternic decât în Rogojina [12]⁾. De unde și nevoia de mai mulți învățători; că, începând cu 1 septembrie 1937 învățătoarea Iulia Nicolae era transferată „dela Rogojina la Toccilar”, postul III, Toccilar fiind un sat aparținând de comuna Aiorman, ca și Balagea ¹¹⁾. Deoarece statutul său de învățător refugiat din Cadrilater la școala din Vitănești-Olt, în urma tratatului ratificat de Ion Antonescu la 13 septembrie 1940, era doar unul provizoriu, a fost nevoie de un transfer oficial, transfer care avea să apară abia în 1945. Astfel, începând cu 1 septembrie 1945, el este transferat (retroactiv!) de la școala din Balagea, județul Caliacra, la școala din Șerbăneștii de Jos, postul I [13]⁾. Era perioada când învățătorul Iordache Nicolae își prelua, la Șerbănești, prima sa serie de elevi, din clasa I, clasă în care aveau să se regăsească fiul său cel mare – Barbu, dar și Florea Pisăru – inginerul hidrotehnist de mai târziu. România doar ce își recuperase Transilvania de Nord, dar rămâneau, în continuare – din 1940 – acaparate, prin dictate și amenințări, Basarabia și Dobrogea de Sud. Florea Pisăru își amintește că, în clasa întâia fiind, l-a întrebat pe învățătorul său – Iordache Nicolae „de ce harta ROMÂNIEI este acoperită cu hârtie albastră, în partea de NORD-EST și SUD” [14]⁾. Că, peste harta României Mari, cu care se mai jucau încă mai marii lumii de atunci, se primise dispoziție să se acopere cu hârtie opacă teritoriile dislocate cu forța și alipite altor state. Atunci, la auzul acelei întrebări copilărești, „învățătorul Iordache”, își amintește Florea Pisăru: „S-a uitat lung la mine și mi-a răspuns că asta voi afla eu mai târziu, dar parcă am observat două lacrimi pe obrazul său” ¹⁴⁾. Fire energică și autoritară, învățătorul Iordache Nicolae avea să învețe carte generații întregi de șerbăneșteni, dar și să le călăuzească pașii în viață, atunci când vedea că aceștia au drag de învățătură iar sărăcia nu le îngăduia să-și găsească drumul cel drept în viață. El a fost director al școlii de la Șerbănești timp de mai muți ani, atât la Școala Veche cât și la Școala Nouă, activând, deseori, și ca profesor de muzică suplinitor, chiar și după vârsta pensionării. Din această ultimă ipostază, prin 1971, l-am avut și eu profesor de muzică pe Iordache Nicolae, suplinitor pentru o perioadă scurtă, de un trimestru, cred. Că, pe atunci, nu prea veneau profesorii de muzică la Șerbănești, deși posturile erau scoase la concurs... Dar acesta a fost norocul meu, că așa am reușit și eu să învăț bazele muzicii, care – până atunci – mi se părea ceva de neînțeles – niște hieroglife ispititoare și atât. Și mai țin minte și acum un solfegiu: „sol-fa-mi-re-do, sol-sol-la-si-do, do-si-la-sol...” Că avea învățătorul Iordache un așa dar de a preda și de a se dărui muzicii, încât învățai lecția din clasă. Asemenea dascăl am mai avut unul singur, la liceu, pe inginerul Victor Constantin, care ne preda o materie de specialitate... Cu ocazia alegerilor legislative din 1952, învățătorul Iordache Nicolae „a fost ridicat şi dus la închisoare la Bucureşti”, reclamat fiind de cel ce avea să devină – mai apoi – primar al comunei, Dumitru Neacşu, că «ar fi cîntat în cîrciumă la Ungureanu „Trăiască regele” şi i-ar fi înjurat pe comunişti». Noroc că „la proces a fost, ca martor al apărării, Dumitru Pena şi pînă la urmă a fost eliberat.” ²⁾ Dumitru Pena (zis Dumitru Floarii) era un om echilibrat, harnic și respectat în sat, neimplicat în politică și, locuind lângă biserica din Dealul Papii, slujea adesea interesele parohiale locale. În toți acei ani, cât au fost dascăli la Școala Veche, Iordache și Iulia Nicolae au fost sufletul activităților cultural-artistice din comună, participând la „numeroase concursuri și festivaluri raionale și regionale” [15]⁾. Fiind deosebit de apreciat în special pentru organizarea, dirijarea și promovarea corurilor, învățătorul Iordache Nicolae „era rugat de comunele vecine (Movileni și Crâmpoia) pentru a le organiza și lor coruri școlare sau sătești” ¹⁵⁾. Corul școlii, îndrumat de învățătorii Iordache și Iulia Nicolae, participa, de asemenea, la toate serbările religioase ⁸⁾. Asta până când religia a fost interzisă în școli, dar prin anii ’60 îmi amintesc că „învățătorul Iodache”, cum îi ziceau sătenii, tot mai venea la biserică, în serile de Denie, pentru a ne învăța să cântăm prohodul, împreună cu neuitatul Popa Gică. Depărtarea față de satul natal din Vrancea, de pe malul râului Râmnic, l-a făcut pe învățătorul Iordache Nicolae să-l viziteze tot mai rar. Ca urmare, spune fiica sa – Lucia, „s-a împământenit cu tot sufletul în Șerbănești. Iubea mult copiii, s-a dedicat școlii în totalitate și, ca director, era ca un părinte pentru toți tinerii suplinitori, care veneau după terminarea liceului. Le căuta gazde în sat, se ocupa să aibe lemne, să le fie bine, îi convingea să se ducă să facă facultatea la fără frecvență, el ținându-le de multe ori locul la clasă. Cum noi locuiam în școală, ușa casei noastre era deschisă și veneau ca acasă la ei.” ⁹⁾ Învățătorul Iordache Nicolae a murit în anul 1986, „acasă, la Șerbănești, căci acolo era acasă pentru el”, dar a fost înmormântat la Pitești, unde a fost „adus cu o mașină plină de flori” ¹⁷⁾, într-o zi posomorâtă de aprilie [16]⁾. Acolo, la Pitești, „deși era o ploaie rece, la capelă îl așteptau șerbăneșteni, foști elevi sau profesori, ca să îl conducă pe ultimul drum” ¹⁷⁾. Locul înmormântării era alegerea familiei, în Pitești locuind fiica sa mai mică, Lucia.

Mama, Iulia Nicolae (născută Călin, pe 4 iulie 1913 [17]⁾), provenea din satul Constantinești, județul Olt, sat care aparține acum de orașul Scornicești ⁹⁾ și devenise învățătoare titulară în 1935 ⁸⁾. Conform politicii acelor ani, de colonizare a sudului Dobrogei cu populație românească, a primit repartiție în satul Rogojina, comuna Spasova, județul Caliacra. Acolo l-a întâlnit, cum spuneam ceva mai sus, pe învățătorul Iordache Nicolae, care i-a devenit soț și de acolo, de la Rogojina, traseele lor prin satele țării au fost, apoi, oarecum comune, până ce au ajuns la Șerbănești, unde s-au stabilit definitiv. Când a venit vremea oficializării transferurilor, pentru învățătorii ce fuseseră retrași din Cadrilater, Iulia Nicolae apărea (în mod retroactiv și eronat) că este transferată, începând cu 1 septembrie 1945, de la școala din „Tocilari-Chilia” la școala din Șerbăneștii de Jos, postul VI ¹³⁾. De fapt, cum spuneam, ea fusese inițial (în 1940) transferată la Vitănești și, în 1943 ajunsese la Șerbăneștii de Jos. Cum un sat Tocilari în fostul județ Chilia nu a existat, pe baza documentelor citate ceva mai sus, este de subînțeles eroarea ministerului dar inexplicabilă, totuși. Că era vorba, de fapt, de satul Toccilar al comunei Aiorman, jud. Caliacra. Iulia Nicolae „a avut doi fraţi mai mari: Alexandru şi Florea, ambii învăţători, Florea a fost şi preot, toţi trei au făcut şcoala normală şi au lucrat iniţial în Cadrilater. Alexandru a făcut 14 ani de închisoare politic, Florea mai puţin, a avut domiciliu forţat la Şuici, în Argeş.” ⁷⁾ Așa se face că, în 1925, în Carapcea, județul Caliacra – un sat situat pe malul Mării Negre, figura ca „paroh şi învățător” preotul Florea Călin [18]⁾. Și, tot acesta, în 1933, făcea un lucru mai puțin obișnuit [19]⁾: „Preotul Florea Călin a botezat în largul mării pe fiica d-lui Const. Donescu, directorul şcoalei din Giornaman, anume Galia în etate de patru ani. Părinţii copilei şi naşii au luat loc într’o barcă care a ieşit în larg. După sfinţirea apei, copila a fost scufundată de trei ori în mare. La originala solemnitate a participat un public numeros.” În 1934, celălalt frate al Iuliei – Alexandru Călin, fiind deja învățător la școala din Caramanlâ, județul Caliacra, era transferat la școala din Carapcea, același județ, postul I [20]⁾. Că la Carapcea, am văzut, lucra și Florea Călin și, tot acolo fusese numită învățătoare și Maria Călin – soția lui Florea Călin, încă din 1927 [21]⁾. În 1939, fratele cel mare al Iuliei, preotul Florea Călin și soția sa, reușiseră deja să se mute mai aproape de locurile natale, el figurând ca preot la Scornicești [22]⁾. Celălalt frate al Iuliei Nicolae, cum spuneam, tot la Carapcea-Caliacra fusese repartizat; că, în 1940, când se făcea repatrierea învățătorilor, atât Alexandru cât și Aurelia Călin, erau repartizați ca învățători „dela Carapcea-Caliacra la Şuica-Olt” [23]⁾. După moartea soțului său, învățătoarea Iulia Nicolae a plecat la Vâlcea, la fiica sa Aurora. Pentru că ei – Iulia și Iordache – crescuseră băiatul și fetița Aurorei – fata lor cea mare, care locuia acolo; „copiii chiar le ziceau mamă și tată” ⁹⁾. Așa că, după ce învățătorul Iordache Nicolae nu a mai fost, Iulia Nicolae „s-a dus cu copiii la Vâlcea, unde a rămas până în 2000”, când Aurora și familia sa s-au „mutat la Bonn” ⁹⁾. Astfel, povestește Lucia – fiica lor cea mică, „În 2000, mama a venit în Pitești, într-un apartament mare, frumos, la scara vecină cu a mea. Așa că, eu, când veneam de la școală, la mama mă opream și cam acolo am stat cei 14 ani cât a trăit aici. Discutam despre școală, despre cărți, îi găteam, îi făceam cumpărături, o scoteam la plimbare, am avut grijă de ea cu toată dragostea, cu calm, cu zâmbet pe față și mama a trăit fericită. Citea foarte mult, scria poezii, era o minune! Vorbea bulgară, pentru că împreună cu tata, au stat 6 ani în Caliacra-Bulgaria, în învățământ, ca și cei 2 frați ai ei, cu soțiile lor. Toți erau dascăli adevărați, dedicați școlii, dedicați copiilor. Pe atunci cine făcea școala normală, chiar avea cultură, plus pedagogie, psihologie, instrument (mama si tata cântau la vioară), căci cursurile școlii durau 8 ani!” În 2013, când a împlinit 100 de ani, povestește Lucia Toma – fiica cea mică a Iuliei, «Au venit toți frații și nepoții din Germania (acolo sunt două treimi din familia noastră), spre marea bucurie a mamei, că i-a văzut pe toți. În 14 februarie, de ziua mea, m-a sunat o prietenă franțuzoaică, să mă felicite și m-a întrebat dacă în 4 iulie sărbătorim cei 100 de ani ai mamei (nu uitase, chiar dacă plecaseră din Romania!!!), că vrea să vină și ea. I-am spus că da, o sărbătorim pe mama, dar am crezut că zice cumva, de complezență, că va veni și ea. În 4 iulie, înainte de a pleca cu toții la restaurantul din pădurea Trivale, "Cornul vânătorului" s-a auzit soneria la ușă. Deschid și o văd pe Françoise cu soțul ei și cu încă o familie de francezi! Ei au stat pe scară cu mama când soțul ei lucra la uzina Dacia și au iubit-o foarte mult pe mama, iar pe mine mă considerau sora lor. A fost o petrecere foarte frumoasă, iar tortul aniversar a fost ca o carte deschisă, pe care scria ceva de suflet pentru d-na învățătoare.» Iulia Nicolae a murit pe 24 ianuarie 2014, la Pitești, având-o alături de fiica sa, Lucia, care, prin 2020, într-un remember emoționant, spunea că ¹⁷⁾: „A trăit 100 de ani, 6 luni și 20 de zile. A avut mintea brici până în ultima zi, când nu s-a mai trezit din somn (așa și-a dorit să plece în lumea cea fără de dor), eu fiind lângă ea, asteptând să-i dau puțin ceai. Încă vorbea franceză și bulgară, încă recita, citea poezii, cânta romanțe chiar cu 3 zile înainte. Nu a mers în baston, privea la TV, venea la masă, mergea la baie, nu avea riduri. Cred că Bunul Dumnezeu a iubit-o mult, căci a fost un om tare bun, un om minunat! Toată viața i-a ajutat pe cei care aveau nevoie de câte ceva (haine, mâncare, medicamente, un sfat, orice), fără a aștepta vreodată vreo recompensă. Cei mai în vârstă din Șerbănești au numai vorbe frumoase despre părinții mei, căci așa era și tata, iar noi, copiii, am preluat ceea ce am văzut și o facem la fel, cu toată inima.” Și tot Lucia mai relatează un episod profund înduioșător ¹⁷⁾: «În 24 ianuarie 2014, mama a plecat să se odihnească. Era o iarnă cumplită, 2-3 zile au făcut pe drum ai mei din Germania, căci nu puteau ateriza avioane nici la București, nici la Sofia, Budapesta, au ajuns în Elveția și de acolo din nou spre București. Și cu toată iarna grea, primul care a venit la capelă, a fost un elev de-al mamei, Mara se numește, care m-a impresionat. I-a adus garoafe, i-a sărutat mâna și i-a spus: „Vă mulțumesc, doamnă învățătoare, că m-ati facut om!" Am lacrimi acum când scriu...» Așa și aici își încheia lungul fir al vieții respectabila învățătoare Iulia Nicolae...

Animatori și susținători de cultură. Despre activitatea intensă a celor doi învățători de frunte ai fostei Școli Vechi, fiica lor Lucia spune că: „părinții mei au fost zeci de ani sufletul tuturor activităților culturale din Șerbănești. Tata pregătea corul școlii și al căminului cultural depunând niște eforturi fantastice, pentru că era un perfecționist. Noi, toți din familie eram lângă el de la dezlegarea unei piese pe note, apoi la fiecare repetiție, dar și pe scenă, la spectacole. Mama și Gigi, fratele mai mare (era profesor de română), erau cu recitări, teatru, brigăzi artistice și oamenii veneau la repetiții și serbări cu mult drag. Eu am trăit toate astea în fiecare clipă, căci locuiam în școală și în școală se făceau toate activitățile culturale. […] nu am să uit niciodată, cum, după ore, mama aducea la noi în casă copii din clasa ei, ca să le dea mâncare și hăinuțe, încălțări și medicamente. Erau atât de slabi și livizi la față, că nu am cum să-i uit, mai ales pe frații Zmarandache, din Stârcu! Și asta din 2 salarii foarte mici, plus că eram și noi 4 copii. Dar așa este creștinește, să îi ajuți pe cei și mai puțin norocoși ca tine.” Însă sprijinul cel mai de preț pe care familia Nicolae l-a dat cu toții, de la mic la mare, anumitor șerbăneșteni a fost acela de a ajuta copiii nevoiași, dar iubitori de carte, să-și găsească rostul lor, meritat, în viață. Am vorbit deja despre sprijinul deosebit de prețios pe care învățătorul Iordache Nicolae l-a dat, pentru devenirea profesională a inginerului Florea Pisăru – fostul șef al Apelor Române Banat (v. documentarul Florea Pisăru). A fost însă un caz de dată mai recentă, pe care mi-l amintesc și eu, caz despre care s-a vorbit, mult și laudativ, în sat, la vremea respectivă. Este vorba de profesoara Ana Dumitrana, „o fată extrem de săracă, dar cu foarte multă voință de a învăța, de a reuși în viață” ²⁴⁾. Anișoara este fata lui Ilie Dumitrana (zis Iliuță al lui Piteșteanu) și a fost sprijintă de familia Nicolae încă de la admiterea sa la liceu, ea absolvind Liceul Industrial de Construcții din Slatina. În perioada liceului, Anișoara se atașase mai mult de științele politice și economice, participând la olimpiadele școlare pe această temă. După terminarea liceului, realizând că nu are resursele necesare să-și continuie studiile, a lucrat un an pe șantier și a reușit să adune ceva bani, timp în care învățătorii Iulia și Iordache Nicolae o tot îndrumau ce trebuie să facă și o ajutau cu ce puteau: cu un sfat, cu o relație, cu anumite demersuri și chiar cu bani, atât cât și-au permis sau cât au reușit să obțină pe diferite căi caritabile. Având în vedere înclinațiile sale, au îndrumat-o spre Facultatea de Filososfie de la Iași, acolo unde Octavian, în cadrul aceleiași universități, era asistent – atunci – la catedra de germanistică. Mai apoi, după cum spune Lucia Toma, învățătoarea Iulia Nicolae „i-a devenit mentor și sprijin cât a trăit. În fiecare vacanță Ana venea de la Mediaș, unde este profesoară, la mama, la Vâlcea, până-n 2000, când mama s-a mutat la Pitesti, unde a venit apoi și Ana, în vacanțe. Chiar și la nunta ei, lângă Mediaș, ca să fim lângă ea într-un moment atât de important din viața ei, a mers mama, dar și noi toți cei 4 frați, cu soții și soțiile, deși eram în doliu, căci îl pierduserăm pe tata. Știam însă, cu siguranță, că tata ar fi vrut să nu o lăsăm pe Ana singură.” ⁹⁾ O pildă emoționantă, desigur, și demnă de tot respectul șerbăneștenilor! Și acest lucru a fost posibil, cum rar se întâmplă, pentru că cei doi învățători „erau persoane instruite, cu dragoste de meserie, de elevi, de oamenii satului, oameni cu caracter integru” ⁹⁾. De aceea, cred eu că un mic însemn de recunoștință, din partea comunității, pentru această faimoasă familie de dascăli șerbăneșteni, li s-ar cuveni cu prisosință.

Frații. Octavian Nicolae (Tavi, cum i se spune în familie și cum l-au cunoscut șerbăneștenii) mai are un frate (Barbu) și două surori (Aurora și Lucia), despre care voi vorbi, în câteva cuvinte, în cele ce urmează, atât cât am reușit să aflu deocamdată. Și, după cum vom vedea, toți copiii învățătorilor Iordache și Iulia Nicolae au „trecut prin școala din Șerbănești și de cealaltă parte a catedrei” ²⁷⁾, ca profesori, învățători sau educatori.

Fig. 1. Florea Pisăru (stg.), Octavian Nicolae (centru) și Barbu Nicolae (dr.) – București, 9 septembrie 2009

Barbu Nicolae (n. 1937 în comuna Aiorman din fostul județ Caliacra) este profesor de română, absolvind Facultatea de filologie din Craiova ¹⁷⁾, în 1964 ¹⁵⁾. După terminarea facultății, a fost profesor la Șerbănești (de limba română și istorie ¹⁵⁾), unde „Copiii îl iubeau foarte mult, căci era vesel, glumeț, vorbeau și despre fotbal și așa, chiar un băiat de-al lui Malaștină îndrăgise școala. Căsătorindu-se la București, a plecat din Șerbanești, iar elevii au rămas foarte triști...” Băiatul lui Malaștină (Marin Raicu), despre care vorbește Lucia, în acest context, se numea Picu și mi-l mintesc, într-adevăr, etalând cunoștințe ce ne uimeau pe noi, copiii mai mici decât el, domeniile lui preferate fiind istoria, filmele și fotbalul. Plecarea lui Barbu Nicolae (zis Gigel) din Șerbănești se întâmpla în 1966 ¹⁵⁾, după ce și-a dat definitivatul [24]⁾. Prin septembrie 2009, prietenul său din copilărie și coleg de clasă, inginerul Florea Pisăru îi făcea o vizită acasă, Gigel Nicolae fiind stabilit undeva la vreo 20 km de București [25]^).. Cu acea ocazie, îl întâlneau și pe Octavian Nicolae, ce venea tocmai din Germania, așa cum îi putem vedea, în fotografia din Fig. 1, datorată lui Florea Pisăru [26]⁾. Păreau îmbătrâniți un pic – după atâția ani –, dar bucuroși de revedere.

Aurora Nicolae (n. 1947, Șerbănești [27]⁾) a lucrat, după terminarea liceului, ca educatoare la grădinița din Șerbănești. Căsătorindu-se cu un ofițer, a trebuit să-l urmeze la Mediaș. Acesta a decedat însă în urmă cu mulți ani și, după aceea, Aurora „s-a recăsătorit cu un neamț și trăiește în Germania” ¹⁷⁾, la Bonn, părăsind țara în 2000, așa cum menționam ceva mai sus.

Fig. 2. Lucia Toma (născută Nicolae)

Fig. 3. Localul nou al Școlii Vechi, unde a copilărit Octavian Nicolae

Lucia Nicolae (n. 14 februarie 1951, Șerbănești), după terminarea liceului, în 1970, a lucrat ca învățătoare la Școala Veche, după care, în 1972 [28]⁾, tot urmare a căsătoriei cu un ofițer – ca și sora sa, Aurora – a trebuit să plece la Craiova, unde acesta lucra. După ceva ani, soțul său trebuind să vină cu serviciul în Pitești, s-au stabilit în acest oraș ¹⁷⁾, pe strada Exercițiu ²⁹⁾. După căsătorie se numește Toma, iar în 2003 ea a solicitat schimbarea prenumelui din Lucica, diminutiv cu care o alintaseră părinții, în Lucia [29]⁾. Amintindu-și de anii copilăriei, Lucia Toma (v. Fig. 2) spune că: „Mama iubea ceea ce făcea și-i iubea pe copiii sau pe tinerii cu care făcea tot felul de programe artistice. Și ca un bun pedagog și fin psiholog, se orienta perfect la ce roluri să primească fiecare. […] știu toate astea, pentru că eram tot timpul prezentă la toate activitățile părinților mei. […] eu am fost la bal de când mă știu. Aveam câțiva anișori și tinerii profesori mă luau în brațe și dansau cu mine. Nu aveam cum să dorm în casă, pentru că se auzea muzica, iar ai mei erau în sală. Când am mai crescut, priveam fascinată cum jucau hore și sârbe și mă prindeam și eu de mână cu ei.” [30]⁾ Și mai povestește Lucia un lucru minunat, legat de copilăria lor, a fraților Nicolae: „Șansa noastră a fost că am crescut în clasă, stând în bănci cu copiii și așa am învățat să citim curent de la 5 ani. Și cum nu erau televizoare, cărțile ne-au hrănit mințile și sufletele. Citeam toți în casă, la lămpi, comentam ce citeam, erau minunate acele clipe, chiar dacă a trebuit să purtăm apoi, toți, ochelari. Și foarte importantă a fost biblioteca. […] Era multă literatură rusă, dar se știe că, începând cu povestirile lui Tolstoi și toată opera clasica rusă, meritau să fie citite. […] Erau multe hărți chiar atârnate în fiecare clasă și după ore sau în vacanțe, ori pe vreme rea, un joc era la hartă, să ghicim diferite orașe, munți, ape etc. Și așa învățam geografia cu ceilalți copii...” ³⁰⁾ Și, cu aceeași nostalgie a aducerilor aminte, mai spune Lucia că „Chiar dacă oamenii lucrau și veneau obosiți de la câmp sau cu vitele, seara se spălau, mâncau, se primeneau cu cămăși curate și veneau la activități culturale cu mult drag. La aceste repetiții se cunoșteau mai bine tinerii și se căsătoreau apoi, continuând să vină serile la școală, la cor, la brigadă artistică, la dansuri, la baluri și filme cu caravana cinematografică, apoi cu motorul acela, de la care a ars școala...” [31]⁾ La Pitești, Lucia Toma a activat ca bibliotecar la Şcoala nr. 2 "Ion Minulescu" și, de pe această poziție, a colaborat o lungă perioadă de timp, cu revista de cultură şi informație „Bibliotecarul Argeşean” [32]⁾.

Copilăria lui Octavian Nicolae este legată, în totalitate, de Școala Veche (v. Fig. 3 ³³⁾), de acea casă a directorului, în care a locuit familia sa, după ce învățătorul Petre Ghimișescu se mutase la Slatina și Iordache Nicolae îi lua locul, ca director de școală. Această locuință fusese gândită ca o anexă alipită pe latura estică a localului nou al Școlii Vechi și a dispărut complet după incendiul din 1965; că, altfel, aceasta „fusese redusă deja pe la începutul anilor ‘50, camerele fiind transformate în săli de clasă. Familia Nicolae a rămas să locuiască în două cămăruțe, un coridor, o bucătărioară și o cămară minuscule și un beci sub cămară” ²⁾. În mod paradoxal, pasiunea lui Octavian Nicolae – când era mic – se îndrepta mai mult către partea tehnică a informării și culturalizării. De pildă, la început, proiecta diafilme „pentru copiii din vecini, folosind ca sursă de lumină razele soarelui, dirijate de o oglindă, instalată pe un scaun”, în acel minuscul beci de sub cămara casei unde locuiau. Avea să constate, mai apoi, că procedeul pe care tocmai îl inventase «a fost găsit și publicat independent de un învățător în „Gazeta învățământului” – pentru sate fără electricitate» ²⁾. După acel incendiu din 1965, datorat motorului pe benzină ce producea curent când se dădeau filme în școală, familia Nicolae a fost mutată într-o căsuță din Șoseaua Mare (v. Fig. 4 [33]⁾), care „era o anexă a casei lui Luchian Georgescu” (v. Fig. 5 [34]⁾), a cărui avere fusese naționalizată. În casa mare a lui Luchian „a fost multă vreme cooperativa de consum”, iar în curtea acesteia «se făcea uneori joia tineretului, serată la lumina unui petromax. Venind o dată Mărin Ciobănelu, proaspăt liberat, a fost reţinut la poartă: „E numai pentru tineret!” (adică cei care activau la căminul cultural), la care el, revoltat, a ripostat: „Şi eu ce sunt, bătrînet?”» ⁷⁾

Fig. 4. Căsuța (din dreapta) în care a locuit familia Nicolae începând din 1965 – acum, str. Dumitru Popovici, nr. 86

Școala generală a urmat-o, evident, la Școala Veche, din Șerbăneștii de Jos, avându-le, ca învățătoare, pe Titina Pătrașcu și Maria Călin ²⁾. Aceasta din urmă era, cum arătam ceva mai sus, „soția preotului Florea Călin din Scornicești”, fratele mamei sale – Iulia Nicolae. În acea perioadă, preotul Florea Călin era închis din motive politice, așa cum se întâmplase și cu celălalt frate al Iuliei, învățătorul Alexandru Călin, fost inspector școlar ⁹⁾, care a fost închis la Aiud ⁹⁾ și „eliberat după 14 ani, în 1964” ²⁾. Iar soția lui Alexandru Călin, care a fost învățătoare– după întoarcerea din Cadrilater –, chiar și la Șerbănești, se numea „Aurelia Ștefănescu (nu mai purta numele Călin), a fost obligată să divorțeze în acte, ca să poată rămâne în învățământ și să crească singură cei 2 copii” ⁹⁾. În 1956, Octavian Nicolae a terminat școala generală ²⁾ și, în acest fel, avea să se desprindă, încet–încet, de locurile natale. Dar, în timpul vacanțelor, de pildă, pe când „primăria era în casa lui Ilie Gheocheanu, vizavi de Ciungulete, fostă un timp şi dispensar”, dar și poștă, își amintește că: „Îmi plăcea să-i ţin locul telefonistei cît jucau ei volei (învăţători, sanitar) în curtea primăriei, iar eu introduceam două fişe în apartul telefonic şi se producea efectul de antenă încît auzeam RADIO! Ce minune! Mai tîrziu mi-am făcut eu însumi galenă, în 1958 ascultam Vocea Americii la cască!” ⁷⁾ Deci îl încerca, în continuare, aceeași pasiune, din anii copilăriei!

Liceul. Octavian Nicolae este absolvent al Colegiului „Nicolae Bălcescu” din Craiova, promoția 1961. Cât timp a fost elev aici, a locuit la internatul liceului. Acest internat, pe vremea aceea, se afla undeva „deasupra sălilor de gimnastică” și „avea marele avantaj că eram aproape de teatru (pe atunci în clădirea în care este acum opera), şi foarte frecvent mergeam, cel puţin după pauză, ca să nu plătim, şi ne întorceam în dormitor sărind pe fereastră” ²⁴⁾. Aici, la acest liceu, a avut-o, ca profesoară, pe „minunata” Olga Apostol, căreia îi datorează, în bună parte, cariera sa de germanist: „Am ales obiectul dumneaei la examenul de maturitate, ca un act de recunoștință și de consolare, pentru cã eram singurul” ⁶⁶⁾. După ce a absolvit cu rezultate foarte bune liceul, a început aventura facultății, că – după cum vom vedea –, prima opțiune a fost alta, nu limba germană și nici electronica sau telecomunicațiile...

Fig. 5. Casa lui Luchian Georgescu și, în spatele ei, anexa în care a locuit familia Nicolae începând din 1965

Facultatea. După terminarea liceului, în vara anului 1961, Octavian Nicolae a „depus dosar de bursă la sfatul regional Pitești” ²⁷⁾, după cum erau regulile acelor ani. De acolo, dosarul i-a fost repartizat la Institutul Pedagogic de trei ani de la Craiova, unde nu a vrut să meargă. El dorea să urmeze universitatea, la București, și pentru că nu i s-a mai dat dosarul înapoi, ca să se înscrie la universitate, a trebuit să piardă doi ani ²⁷⁾. Așa se face că, în perioada 1961–1962, Octavian Nicolae a activat un an, ca profesor suplinitor, la Șerbănești, după care a plecat în armată ²⁷⁾.

Student la Facultatea de Filosofie. În 1963, întors din armată cu idei noi, revoluționare, Octavian Nicolae a decis să se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde a intrat fără probleme. Numai că, urmărit fiind – probabil – de toate suspiciunile din dosarele arestaților politic din neamul mamei sale, care interferau, nefericit, și cu arestarea tatălui său, în anul trei de facultate, el și alți câțiva colegi aveau să devină victime ale unui scandal politic înscenat de Securitate, scandal despre care abia mai târziu, în perioada post-decembristă – începând din 2006 [35]⁾, avea să se scrie câte ceva în presă. Să vedem, așadar, cam cum au stat lucrurile atunci și cum i-a schimbat acest scandal oribil destinul lui Octavian Nicolae!

Înscenarea din dosarul „Filozoful”. Eram elev în clasa I când a murit Gheorghiu Dej, pe 19 martie 1965. Tabloul său mare, ce atârna – în loc de icoană – pe peretele din fața clasei, fusese îndoliat și, într-una din zile, a intrat supărată, în clasă, învățătoarea Iulia Nicolae, de la A, care, vorbind ceva în șoaptă cu învățătoarea noastră, de la B – Virginia Marușcă, s-au trezit, deodată, amândouă plângând, speriate și ușor jenate, în fața noastră, a copiilor, care nu pricepeam ce se întâmplă. Ca să justifice această scenă tristă, îmi amintesc că cele două învățătoare ne-au spus, atunci, că se temeau că, murind Gheorghiu Dej, s-ar putea să fie iar război și ele trăiseră acele vremuri grele. De fapt, cred că era momentul acela cumplit când învățătoarea Iulia Nicolae aflase că feciorul ei Octavian, student la București, intrase în vizorul Securității. Că, altfel, tabloul lui Dej atârna îndoliat de ceva vreme... Declarația cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din 15 – 22 aprilie 1964, asociată cu «desovietizarea accelerată a culturii române, declarațiile noii conduceri instituită după moartea lui Gheorghiu-Dej au alimentat speranțele că partidul va admite dezbateri libere. „Dezghețul“ era însă o iluzie.» [36]⁾ Potrivit politologului Vladimir Tismăneanu, imediat după moarte lui Gheorghiu Dej și venirea la putere a lui Ceaușescu, Securitatea Statului se sesizase că „Un grup de studenți din anul doi la Filosofie, între care cei mai activi erau Stelian Traian Văsar, Octavian Nicolae, Mihai Turcu și Iulian Bădin (tatăl ziaristului Andrei Bădin), vorbeau multe, puneau întrebări în seminar, erau liderii informali ai unei studențimi tăcute și timorate” [37]⁾. Cu alte cuvinte, erau considerați ”reacționari”, ”dușmani ai poporului” sau, cum spune istoricul Mioara Anton, citând dosarul anchetei, erau acuzați că «instigaseră studenții la revoltă cerând mărirea burselor, dreptul la grevă și întruniri publice, scoaterea economiei politice din programa de învățământ. De asemenea, criticaseră metodele folosite pentru colectivizarea agriculturii, birocratizarea puterii și absența partidelor politice, esențiale pentru funcționarea unui regim care se presupunea a fi democratic: „Faptele și comportarea lor (…) îi caracterizează ca pe niște elemente mârșave, antipatriotice, rupte de realitățile din țara noastră. Ei au încercat în mod premeditat să-i instige pe studenți la acte nesăbuite». ³⁶⁾ Citându-l din nou pe Vladimir Tismăneanu, „Anchetele au durat din aprilie până în iunie 1965. Investigațiile au continuat și în perioada examenelor. Noaptea, aveau loc discuții, dimineața, studenții mergeau la examene.” În această perioadă, „Mai mulți studenți au fost invitați prin cărți poștale, trimise pe adresa căminului Grozăvești, să se prezinte la Miliția Capitalei (notați legătura dintre Miliție și Securitate). De acolo, au fost duși la diverse adrese din București. Octavian Nicolae a fost dus la sediul Securității din strada Ștefan Furtună, colț cu Calea Plevnei.” Solicitarea acestei anchete o făcuse securistul căminelor studențești din Grozăvești, locotenentul Achim Victor, pe 16 aprilie 1965 [38]⁾, și, în mare grabă, superiorii acestuia, căpitanul Năstase Gheorghe şi maiorul Anculia Mioc, au hotărât anchetarea studenților acuzați ⁷⁰⁾. Din păcate, «Între cei implicați în afacerea de la Filosofie, în stigmatizarea și pedepsirea „exemplară” a colegilor învinuiți de discuții presupus dușmănoase, ba chiar și de o tentativă de lovitură de stat, s-a numărat colegul lor de facultate, Iosif Boda.» [39]⁾ După toate aceste anchete, «Au urmat interminabile ședințe și, ulterior, exmatricularea liderilor grupului informal, Stelian Vasar, Octavian Nicolae, Mihai Turcu și Iulian Badin, pentru "vina" de a pune sub semnul întrebării calea dreaptă a marxismului. Oazele firave de gândire revizionistă au fost suprimate abrupt încă de pe treptele universității.» [40]⁾ Dar o listă completă a acelor studenți urgisiți și umiliți de aparatul represiv al unei orânduiri ticăloase nu a fost dată publicității niciodată [41]⁾. În orice caz, deznodământul acesta nefericit se dorea a fi un „exemplu” demn de luat aminte că, chiar și în perioada aceea de aparentă relaxare culturală, orice formă de inițiativă politică studențească, în afara UTC-ului, trebuia evitată, fiind ferm respinsă de departamentul Securității Statului. De aceea, se spune că „la câteva luni după Congresul al IX-lea, în septembrie 1965, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti se organiza, de către Securitate în colaborare cu aparatul de partid, o sinistră înscenare împotriva unor studenţi care îndrăzniseră să discute despre necesitatea slăbirii controlului ideologic al partidului.” [42]⁾ Iată cum descrie același Vladimir Tismăneanu scena aceasta oribilă: «Studenții exmatriculați în urma denunțurilor obținute de Securitate au fost insultați și maltratați pe scările rectoratului Universității din București de securiști în civil și, lucru și mai odios, dacă se poate, de „colegii indignați”» ³⁹⁾. Printre altele, „la acea serie de terifiante ședințe din toamna anului 1965”, potrivit lui Octavian Nicolae, „S-a incriminat o lucrare de biologie, redactată de Traian Văsar, lucrare elaborată sub conducerea prof. Octavian Munteanu și premiată la concursul național al cercurilor studențești de la Sinaia. (...) Au luat cuvântul diverși oameni care nu se cunoșteau, de ex. acad. Vasile Maciu, istoric, care a vorbit de realizările poporului nostru, de exemplu combinatul siderurgic de la Hunedoara, deși n-am înțeles ce legătură avea asta cu noi. Deosebit de violenți au fost colegii noștri Colev, viitor activist al comitetului județean Brașov, și Iosif Boda. Acesta din urmă a declarat că, dacă ar fi știut că Traian Văsar era un asemenea dușman de clasă, l-ar fi sugrumat cu mâinile lui...” ³⁹⁾ Că, trebuie spus aici, în perioada aceea, Octavian Nicolae i-a avut colegi, printre alții, și pe cunoscuții politicieni post-revoluționari, Iosif Boda – sociolog şi Virgil Măgureanu – director al Serviciului Român de Informații. Așa se face că «Măgureanu îşi amintea, referindu-se la Boda, că la acea şedinţă ”au fost luări de poziție exagerate, marcate de exces de zel și imaturitate politică, în vederea obţinerii unor avantaje ulterioare"» ³⁸⁾. Iar Octavian Nicolae își mai amintește că ³⁷⁾: „Singurul care ne-a luat apărarea a fost Haralambie Niculescu, secretarul de partid al Universității, care ne cunoștea personal pe mine, pe Văsar, pe Turcu și pe Badin de la cursul de economie politică (socialistă) și de la seminarii, noi fiind printre cei mai activi și informați studenți. A fost redus la tăcere, schimbat din funcție". Și a mai fost, atunci, o victimă colaterală a ”grupului Văsar” – decanul Facultăţii de Filozofie, Tudor Bugnariu, care era ginerele marelui Lucian Blaga. În legătură cu ședința ce avea să ducă la exmatricularea lui Octavian Nicolae și a altor colegi de-ai săi, Tudor Bugnariu consemna în jurnalul său: "în ziua de 18 octombrie 1965 a avut loc o şedinţă comună a Rectoratului şi a comitetului de partid, la care, am fost chemat şi eu și am aflat că se află în curs o anchetă împotriva unora dintre studenţii facultăţii, la comitetul centrului universitar. Am profitat de acest prilej pentru a protesta împotriva practicii de a se face o anchetă despre facultate, fără a fi încunoştiinţat decanul ei. În biroul rectorului, am dat de acuzaţi, păziţi de securişti în civil sau prezenţi pentru a-i împiedica să vorbească cu mine, sau între ei. Coridoarele erau pline de persoane străine. Studenţii erau intimidaţi, dacă nu înfricosaţi, fiecare închis în sine. Şedinţa s-a ţinut în aulă. Aula era plină, dar pe lîngă studenţi erau foarte multe persoane care depăşiseră de mult vremea studenţiei, dacă au fost vreodată studenţi. Sînt luați și chestionati pe rînd studenții vinovaţi, iau cuvîntul şi studenţii care acuză...” ³⁸⁾ În orice caz, „după această răfuială a partidului cu studenţii, profesorul Tudor Bugnariu a fost scos de la Decanat” [43]⁾. Iar, imediat după acea ședință din Aulă, unde toți studenții au fost obligaţi să participe „la pronunţarea sentinţei în Aula Universităţii” ⁴³⁾, potrivit spuselor lui Virgil Măgureanu, «a urmat o adevărată încăierare. Bande de bătăuși formate din studenți de la Drept i-au atacat pe contestatarii de la Filosofie. Îmi aduc aminte că pe Iulian Badin l-am cules chiar eu, cu cearșaful, de pe jos. Era o mână de om. Ulterior, am fost chemat să dau explicații de ce am făcut respectivul gest. Bătăușii erau tot studenți, probabil “plătiți și îmbătați”, cum era explicația la modă în acea vreme» ⁶⁰⁾. Ciudate și deprimante vremuri!

Exmatricularea. Profesorul universitar Septimiu Chelcea, pe atunci și el student la Filozofie și partipant la „pronunțarea sentinței” din Aula Universității, spunea, prin 2021, că „exmatricularea a fost pusă în scenă după tot tipicul proceselor publice staliniste: acuze vehemente, recunoaşterea vinovăţiei, huiduieli, bătaie” ⁴³⁾. Pentru Octavian Nicolae însă, „Exmatricularea avea ca urmare interdicţia de a mai da admitere, aşa că între timp – spune el – am lucrat la o fabrică de cherestea în Băbeni (graţie lui Stănică Vlad), apoi am urmat o şcoală post-liceală de stenodactilografie de doi ani, pe engleză şi germană.” ²⁴⁾ Profesorul ing. Stan Vlad – cunoscut șerbăneștean și frate al istoricului Matei D. Vlad – era, atunci, director adjunct al Grupului Școlar Forestier din Râmnicu Vâlcea [44]⁾ și, ca urmare, era un om cunoscut și respectat în zonă. Așa a putut să-i înlesnească lui Octavian angajarea, provizorie dar obligatorie, la fabrica de cherestea...

Student la Facultatea de Filologie. După trei ani de interdicție la admiterea în învățământul superior, în 1968, Octavian Nicolae s-a decis să dea examen de admitere la Facultatea de Filologie din cadrul Universității din București, unde a intrat, din nou, fără probleme, optând pentru specialitatea germană-engleză [45]⁾. Ajuns din nou la București și admis fiind la această facultate, Octavian Nicolae își amintește că: „m-am văzut confruntat cu o situație nouă: aproape toți colegii erau vorbitori nativi sau absolviseră un liceu german. Mi-am dat seama că acest fapt îmi oferă șansa de a învăța o limbă vie, nu doar de manual precum la engleză, și am căutat să trag foloase.” ⁶⁶⁾ Ca urmare, în 1972, Octavian Nicolae termină Facultatea de Filologie [46]⁾, ca șef de promoție, având dreptul la un post de asistent în învățământul superior.

Cariera didactică. Lăsând deoparte experiența de dascăl suplinitor pe care o dobândise în timpul șederii la Șerbănești, după terminarea facultății, Octavian Nicolae spune că: „Absolvind ca șef de promoție am primit un post la Catedra de germanisticã a Universității din Iași. Timp de 18 ani am predat limba germană – în principal gramatica: morfologie, sintaxă, semantică, teoria textului, traduceri.” ⁶⁶⁾ Având armata făcută, el venise la Iași imediat după terminarea facultății, în 1972, și în anul următor primea o bursă de studii la Nürnberg, în Germania Federală ⁴⁶⁾. În 1981, Octavian Nicolae primește o nouă bursă de studii în Germania Federală, de data aceasta la Mannheim ⁴⁶), la Institutul de Limba Germană (Das Institut für Deutsche Sprache) [47]⁾. În 1982, destul de târziu, devine lector universitar ⁴⁵⁾. Motivul era acela al „presiunilor ideologice și al crizei” cu care se confrunta învățământul universitar românesc în anii '80, când „specializarea în germanistică este din nou desființată la Iași (ca și la Cluj, Timișoara, Sibiu), tolerată fiind doar ca un complement secundar la cea de românistică; membrii catedrei au fost incluși într-o catedră mixtă de limbi și literaturi germanice” ⁴⁸⁾. În 1990, când „germanistica își recapătă la Universitatea din Iași statutul de specializare”, Octavian Nicolae devine conferențiar de lingvistică [48]⁾. Până atunci, el fusese lector universitar, cu preocupări în domeniile: Lingvistică germană, Gramatica limbii germane, Metodica predării limbii germane, Limbi tehnice și Știința traducerii [49]⁾.

Doctoratul. Octavian Nicolae este doctor în literatura germană al Universității București. Teza sa de doctorat se numește „Zur Erzählhaltung des zeitgenössischen deutschen Romans” (Despre structura narativă a romanului german contemporan) și a fost susținută în anul 1986 [50]⁾. Și-a dedicat mult timp studiului și pregătirii acestei lucrări, care viza un domeniu vast și destul de controversat și de delicat al literaturii germane. Că, în acea perioadă, erau două Germanii cu regimuri politice diferite și cu un zid al Berlinului greu de imaginat și de ocolit, în disecarea tematicii abordate de Octavian Nicolae prin teza sa doctorat. Era, așadar, o grea piatră de încercare! Și perfecționist fiind, a reușit cu greu să pună capăt studiilor și să se declare mulțumit. Criticul literar Mircea Iorgulescu, într-o recenzie făcută la cartea Christei Wolf, „Model de copilărie”, spunea însă, prin 1986, că «a avut şansa unei excelente traduceri, făcute de germanistul ieşean Octavian Nicolae, care şi-a trecut de altfel doctoratul cu o lucrare despre „Modalităţi narative în proza germană contemporană, cu deosebire la Günter Grass şi Christa Wolf“» [51]⁾. Probabil că această lucrare era doar unul dintre referatele ce au precedat teza sa de doctorat.

Debutul publicistic. Din câte am cercetat până acum, debutul publicistic al lui Octavian Nicolae avea să se întâmple imediat după angajarea sa, ca asistent universitar al catedrei de germanistică al Universității din Iași. Astfel, în 1972, el publica în revista studențească „Alma Mater” un eseu dedicat scriitorului german Heinrich Böll, care tocmai primise Premiul Nobel pentru Literatură. De aceea, articolul publicat se numea „De ce a primit Heinrich Böll premiul Nobel?” și aborda acest subiect într-un mod ușor polemic, încercând să-și explice dacă această decizie reflectă, într-adevăr, meritele scriitorului în cauză sau este doar o motivație pur speculativă a Academiei de Ştiinţe Regale din Stockholm, un fel de „premiu de consolare” [52]⁾. Era, probabil, momentul în care Octavian Nicolae își căuta, pe diverse căi, tematica tezei sale de doctorat, teză care – până la urmă – s-a axat, cum am văzut, pe romanul german contemporan.

Căsătoria și familia. Nicolae Octavian este căsătorit cu Gertrud Nicolae, germanistă și ea, ca profesie, și vorbitoare nativă de limba germană. În 1977, ei erau deja căsătoriți și publicau împreună, în revista „Forum” un articol despre predarea limbii germane în învățământul tehnic [53]⁾. Dar căsătoria lor intervenise cândva, imediat după sosirea lui Octavian la Iași.

Soția. Gertrud Nicolae este născută în 1951 la Hălchiu, jud. Brașov [54]⁾. Ea a absolvit Liceul Teoretic “Axente Sever” din Mediaș și, apoi, Facultatea de Filologie [55]⁾. După terminarea facultății, a lucrat, ca profesoară de germană, la Institutul Politehnic ”Gheorghe Asachi” din Iași și are, la rândul ei, mai multe studii și cărți publicate, ca autor sau coautor, toate în domeniul germanisticii. Despre Octavian și Gertrud Nicolae se spune, în Germania, că au fost „constructori de poduri între două limbi și culturi: un saș și un român, cuplu căsătorit care erau încă tineri, germaniști la cel mai înalt nivel, când – după reunificarea Germaniei – au publicat mai multe cărți despre învățarea limbii germane.” [56]⁾ În martie 1975, de pildă, tânăra asistentă universitară Gertrud Nicolae reușise să strângă în jurul ei circa 30 de studenți ai Politehnicii din Iași, cu care repeta de zor pentru „Seara Germană”, un eveniment cultural cu scenete, poezie și „cântece populare germane cunoscute” [57]⁾. Octavian Nicolae – soțul său – era, cu siguranță, și el pe acolo – pe undeva, aducându-și contribuția, așa cum învățase de la părinții săi, în vremea copilăriei.

Copiii. Octavian și Gertrud Nicolae au împreună trei copii ⁹⁾, toți instruiți și stabiliți în Germania. În câteva cuvinte, deosebit de expresive și de cuprinzătoare, Octavian Nicolae spune despre fiica sa, Juliane, că: „După Iulia Nicolae, urmează o Juliane Nicolae, profesoară de limba franceză și spaniolă la un liceu din Berlin. Deci continuitate!” ²⁷⁾ Continuitatea se referă aici, desigur, atât la numele mamei sale, care s-a transmis mai departe prin nepoata sa, cât și la pasiunea pentru filologie și limbi străine a familiei: tată, mamă și fiică.

Opera. Fără pretenția de a fi făcut o inventariere completă a operei lui Octavian Nicolae, am să enumăr, totuși, în cele ce urmează, tot ce am reușit să descopăr și să sistematizez, deocamdată. Asta doar așa, ca să se știe cam care este factura de intelectual a germanistului Octavian Nicolae! Și să-i găsim, ca urmare, locul cuvenit în rândul filologilor români...

Autor de cărți:

1. NICOLAE, O. – Verlesungen zur Syntax der deutsche Gegenwartssprache. Tipografia Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1984.

2. NICOLAE, O. – Zur Erzählhaltung des zeitgenössischen deutschen Romans (rezumatul tezei de doctorat). Tipografia Universității din București, 1986.

3. NICOLAE, O. – Vorlesungen zur Syntax der deutschen Gegenwartssprache. Tipografia Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1986.

4. NICOLAE, O. – Langenscheidts Sprachführer Rumänisch: mit Reisewörterbuch. Editura Langenscheidt, Berlin, 1997 (5 ediții publicate între 1997 și 2002).

5. NICOLAE, O. – Gramatica contrastivă a limbii germane. Vol. 1, Vocabularul. Editura Polirom, Iași, 2000 (2 ediții publicate între 2000 și 2004).

6. NICOLAE, O. – Gramatica contrastivă a limbii germane. Vol. II, Morfologia şi sintaxa. Editura Polirom, Iași, 2001 (6 ediții publicate între 2001 și 2004).

7. NICOLAE, O. – Dictionar de gramatică a limbii germane. Editura Polirom, Iași, 2002.

8. NICOLAE, O. – Limba germană. Editura Polirom, Iași, 2003 (3 ediții publicate între 2003 și 2018).

9. NICOLAE, O. – Willkommen! Manual de conversație în limba germană. Editura Polirom, Iași, 2005 (2 ediții publicate în 2005).

10. NICOLAE, O. – Prima ta gramatică - limba germană. Editura Polirom, Iași, 2006.

11. NICOLAE, O. – Dicționar german-român: [90.000 de termeni]. Editura Polirom, Iași, 2010 (2 ediții publicate în 2011).

12. NICOLAE, O. – Langenscheidt, Universal-Wörterbuch Rumänisch: Rumänisch-Deutsch, Deutsch-Rumänisch. Editura Langenscheidt, Berlin, 2010.

13. NICOLAE, O. – Limba germană. Dicționar de cuvinte-instrument. Editura Polirom, Iași, 2018.

Co-autor de cărți:

1. PEREZ, H., NICOLAE, O. ș.a. – DEUTSCHE literarische Texte nach Gattungen und Arten. Tipografia Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1973.

2. CHIȚANU, S., MARKU, Gr., JUMUGĂ, M. și NICOLAE, O. – Limba germană: manual pentru cursurile intensive. Tipografia Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1980.

3. CORBEA, A. și NICOLAE, O. – Johann Wolfgang Goethe (1832-1982): contribuţii ale germanisticii ieşene. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1982.

Fig. 6. Câteva dintre cărțile lui Octavian Nicolae apărute la Editura Polirom

4. CORBEA, A. și NICOLAE, O. – Interferențe culturale româno-germane / Rumänisch-Deutsche Kulturinterferenzen. Jassyer beiträge zur germanistik IV, Iași, 1986.

5. CHIȚANU, S., DIETRICH, M., CORBEA, A., MARCU, Gr. și NICOLAE, O. – VORLESUNGEN sur deutschen Literatur nach 1945. Tipografia Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1988.

6. ULRICH, E., ISBĂȘESCU, M., STĂNESCU, S. și NICOLAE, O. – Kontrastive Grammatik Deutsch-Rumänisch. Editura Julius Groos, Heidelberg, 1993.

7. HOBERG, R. și NICOLAE, O. – Der kleine Duden: gramatica limbii germane; fonetică, lexicologie, morfologie și sintaxă. Editura Polirom, Iași, 1998 (2 ediții publicate în 1998).

8. HELBIG, G., BUSCHA, J. și NICOLAE, O. – Gramatica limbii germane. Editura Niculescu, București, 1999 (4 ediții publicate între 1999 și 2006).

9. NICOLAE, G. și NICOLAE, O. – Germana pentru Germania: un manual pentru oricine dorește să călătorească sau să muncească în Germania. Editura Polirom, Iași, 2004.

10. NEUMANN, H., LIHACIU, I. și NICOLAE, O. – Dicționar de buzunar german-român. Editura Polirom, Iași, 2009 (2 ediții publicate în 2009).

11. MĂRIEȘ, S. și NICOLAE, O. – Emil von Richthofen și românii la 1848. Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași, 2011 (2 ediții publicate în 2011).

12. NICOLAE, O. și ENGEL, U. – Dicționar de verbe germane. Editura Polirom, Iași, 2012.

13. NICOLAE, G. și NICOLAE, O. – Sprachreiseführer Rumänisch. Editura H. Buske, Hamburg, 2020.

Autor și co-autor de articole și studii:

1. NICOLAE, O. – De ce a primit Heinrich Böll premiul Nobel? În revista „Alma mater” nr. 7(24), Iași, 1972.

2. NICOLAE, O. – Contribuții germane la o teorie a romanului (Deutsche Beiträge zu einer Romantheorie). În Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 1974.

3. NICOLAE, O. – Sadoveniana. În revista „Dialog” nr. 2-3(37-38), Iași, 1974.

4. NICOLAE, O. – Tendințe actuale ale germanisticii din R.F.G. (Aktuelle Tendenzen in der BRD-Germanistik). În Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 1977.

5. NICOLAE, O. și NICOLAE, G. – Predarea limbii germane în învățământul tehnic mai aproape de exigențele practicii. În revista „Forum” nr. 10, București, 1977.

6. SAUER, G. și NICOLAE, O. – Durch 'dass' eingeleitete Satzergänzungssatze und ihre rumänischen Entsprechungen. În Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, tom 25, 1979.

7. NICOLAE, O. – Durch ‘daß’ eingeleitete Ergänzungssätze und ihre rumänischen Entsprechungen. În „Beiträge zur Deutsch Rumänischen Kontrastiven Grammatik” (BDRKG), 1979.

8. NICOLAE, O. și NICOLAE, G. – Gramatica dependențială - modelul pentru predarea limbii germane ca limbă străină (Die Dependenzgrammatik - Muster für den Unterricht Deutsch als Fremdsprache). În „Lucrări științifice”, Pitești, 1980.

9. NICOLAE, O. – Die Temporalsätze im Deutschen und im Rumänischen. În BDRKG, 1980.

10. NICOLAE, O. – Die kausalen Angabesätze im Deutschen und im Rumänischen. În BDRKG, 1981.

11. NICOLAE, O. – Konditionalsätze im Deutschen und im Rumänischen. În BDRKG, 1982.

12. NICOLAE, O. – Faust 1982. În revista „Dialog” nr. 4(89), Iași, 1982.

13. NICOLAE, O. și NICOLAE, G. – Conștientizarea raporturilor dintre planul sintactic și cel semantic în lucrul pe texte germane de specialitate cu începătorii (Das Bewußtmachen der Beziehung zwischen der syntaktischen und semantischen Ebene anhand von Fachtexten für Anfänger). În „Lucrările celui de al II-lea simpozion Cercetări teoretice și aplicate în domeniul filologiei”, Galați, 1982.

14. NICOLAE, O. – Aplicații ale pragmalingvisticii în predarea textelor de tipul ‘Instrucțiuni de...’ (Anwendungen der Pragmalinguistik im Unterricht mit Textem vom Typus ‘Anleitungen zu....’). În „Lucrările celui de al II-lea simpozion Cercetări teoretice și aplicate în domeniul filologiei”, Galați, 1982.

15. NICOLAE, O. – Convorbiri semiotice [cu Roland Posner, din R.F.G., la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași]. În revista „Cronica” nr. 52, Iași, 1982, p. 7.

16. NICOLAE, O. – Zur Erzählsituation in Christa Wolfs “Kindheitsmuster”. În „Beiträge zur Literaturgeschichte und -methodik” (Hg. H. Fassel und K. Hammer), Jena, 1982.

17. NICOLAE, O. – ULRICH ENGEL, Syntax der deutschen Gegenwartssprache. Recenzie. În «Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza" din Iași», Vol. 28-32, 1982.

18. NICOLAE, O. – Ein Pionier der deutschsprachigen Literatur des Buchenlandes: Theodor Lupul (1838–1858). În „Tradiții lingvistice și literare de limba germană în Moldova de Nord. Deutsche Sprache und Literatur in der Nordmoldau”, Iași, 1983.

19. NICOLAE, O. – Für eine Beschreibung der syntaktischen und semantischen Distribution der Verben. În Analele științifice ale Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, vol. 31, 1985, pp. 67—70.

20. NICOLAE, O. – Pentru un învățământ modular în predarea limbii germane (Für einen Deutschunterricht nach dem Baukastensystem). În „Limbi și literaturi moderne. Cercetarea științifică. Metodologii didactice (Hg. M. Lozba)”, Iași, 1988.

21. NICOLAE, O. – War nur der Druckfehlerteufel am Werk? În revista „Neue Literatur” nr. 9, Timișoara, 1 septembrie 1988.

22. STĂNESCU, S. și NICOLAE, O. – Zum ersten Mal eine ganzheitliche kontrastive Beschreibung Deutsch-Rumänisch. În „Zeitschrift der Germanisten Rumäniens”, 1993.

23. NICOLAE, O. – Die rumänische Germanistik in Nöten. În „Frankfurten Allgemeine Zeitung” nr. 279, Frankfurt, 2 decembrie 1991.

24. NICOLAE, O. – Germanistik-Studium in der Republik Moldau. În „Zeitschrift der Germanisten Rumäniens" (ZGR), 1-2 (7-8), 1995.

25. NICOLAE, O. – Germanistik in Jassy. Stand und Perspektiven. Erfahrungen in der Zusammenarbeit mit der Universität Konstanz. Symposion: Germanistische Institutpartnerschaften und Abteilungen an rumänischen Universitäten, București, 6 octombrie 1995.

26. NICOLAE, O. – “Egmont“-Übersetzungen aus 100 Jahren. Goethe-Symposion und Gründung der Goethe-Gesellschaft in Rumänien, București, 15-16 aprilie 1998.

27. NICOLAE, O. – Sprachliche Probleme der Egmont-Übersetzung von N. Quintescu. GOETHE-SYMPOSION UND GRÜNDUNG DER GOETHE-GESELLSCHAFT IN RUMÄNIEN, București, 15-16 aprilie 1998.

28. NICOLAE, O. – Angst vor den langen deutschen Wörtern? În „ZUM THEMA MITTELEUROPA: Sprache und Literatur im Kontext”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2000.

29. NICOLAE, O. – Germanist oder Deutschlehrer? Kongreses der Germanisten Rumäniens, Iași, 22-25 mai 2000.

30. NICOLAE, O. – Valenz des Nomens. Dependenzien und Regenzien. Symposion: Die Valenztheorie: Bestandaufnahme und Perspektiven, Sibiu, 20-24 februarie 2001.

Traducător (din limba germană):

1. ZAND, H. (traducere NICOLAE, O.) – Moștenitorii focului. Editura Univers, Colecția „Globus”, București, 1976.

2. WALSER, M. (traducere și prefață NICOLAE, O.) – Dincolo de iubire; Un cal hăituit. Editura Univers, București, 1982 (2 ediții publicate în 1982).

3. WOLF, C. (traducere NICOLAE, O.) – Model de copilarie. Editura Univers, Colecția „Romanul secolului XX”, București, 1987.

4. DODERER, H. Von (traducere NICOLAE, O.) – Drumul lui Conrad Castiletz. Editura Univers, București, 1990.

5. ENGEL, U. (traducere ULRICH, E., ISBĂȘESCU, M., STĂNESCU, S. și NICOLAE, O.) – Kontrastive Grammatik: deutsch-rumänisch, Vol. 1. Editura Julius Groos, Mannheim Institut für Deutsche Sprache (Herausgeber), 1993.

6. ENGEL, U. (traducere ULRICH, E., ISBĂȘESCU, M., STĂNESCU, S. și NICOLAE, O.) – Kontrastive Grammatik: deutsch-rumänisch, Vol. 2. Editura Julius Groos, Mannheim Institut für Deutsche Sprache (Herausgeber), 1993.

7. HOBERG, R., HOBERG, U. (traducere și adaptare NICOLAE, O.) – Der kleine Duden: Gramatica limbii germane. Editura Polirom, Iași, 1996 (3 ediții publicate între 1996 și 1998).

8. HELBIG, G și BUSCHA, J. (traducere NICOLAE, O.) – Gramatica limbii germane. Editura Niculescu, București, 1999.

9. GADAMER, H.G. (traducere NICOLAE, O., PANAITESCU, V. și AFLOROAEI, Șt.) – Elogiul teoriei; Moștenirea Europei. Editura Polirom, Iași, 1999 (2 ediții publicate între 1999 și 2000).

10. SCHULLER, W. (traducere NICOLAE, O.) – Cleopatra: regină în trei culturi. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2011.

11. STUMPP, B.E. (traducere NICOLAE, O.) – Prostituția în antichitatea romană. Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.

12. HELBIG, G. și BUSCHA, J. (traducere NICOLAE, O.) – Gramatica limbii germane standard. Editura Niculescu, București, 2012.

13. METZELTIN, M. și THIR, M. (traducere NICOLAE, O.) – Antropologia textului. Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013.

14. ASSMANN, J. (traducere NICOLAE, O.) – Memoria culturală: scriere, amintire și identitate politică în marile culturi antice. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2013.

15. BERGEL, H. (traducere NICOLAE, O. și SĂSĂRMAN, M.) – Judecătoarea şi fiii ei. Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014.

16. METZELTIN, M. (traducere NICOLAE, O.) – Româna în contrast: o cercetare tipologică. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2016.

17. SCHILLER, F. (traducere, prefață și note: NICOLAE, O.) – Opere alese, vol. VI: Scrieri istorice. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2016.

18. BERGEL, H. (traducere NICOLAE, O.) – Povestiri din lumea largă. Editura Ecou Transilvan, Cluj Napoca, 2016.

19. BERGEL, H. (traducere GUȚU, G. și NICOLAE, O.) – Întoarcerea lupilor. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2016.

20. BOCHMANN, K. (traducere NICOLAE, O.) – Lexicul social-politic român între 1821 și 1848. Editura Universității «Alexandru Ioan Cuza», Iași, 2018.

21. DÖBEL, E.C. (prezentare și traducere NICOLAE, O.) – Drumul lui Dinicu Golescu, în sens invers. În revista ”Scriptor”, Anul VI, nr. 1-2 (61-62) ianuarie-februarie 2020, Iași.

Și, după ce trecem numai în revistă această operă creativă a lui Octavian Nicolae, stăm și ne întrebăm, de pildă, de ce, oare, pentru distinsul politolog Vladimir Tismăneanu numele acesta pare să nu-i spună nimic. Că, altfel, nu se explică anumite exprimări impasibile, din studiile sale, de genul „Mi-a scris la un moment dat, din Germania, Octavian Nicolae, supraviețuitor al grupului de studenți incriminați în oribilul proces din toamna anului 1965”, în timp ce Iulian Bădin este „tatăl ziaristului Andrei Bădin” ³⁷⁾. Da, e drept, „un supraviețuitor”! Dar și un mare intelectual, un „reputat germanist” și „exeget, printre altele, […] al operei Christei Wolf” [58]⁾, cea care a fost „una dintre cele mai cunoscute scriitoare apărute în fosta Germanie de Est” [59]⁾. Dar despre toate acestea – poate – nici marele „sociolog, diplomat, jurnalist și politician” [60]⁾ Iosif Boda nu a auzit sau nu a vrut să audă... Urmare a acestei prodigioase opere, în 1990 Octavian Nicolae a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România [61]⁾. Timp de peste două decenii, el a fost unul dintre colaboratorii de bază ai cunoscutului germanist și filolog german Ulrich Engel, profesor la Institutul pentru Limba Germană din Mannheim. În septembrie 1993, acesta consemna, în prefața volumului întâi al uneia dintre cărțile sale de referință (Kontrastive Grammatik: deutsch-rumänisch), la traducerea căreia (în românește) cotribuise și Octavian Nicolae [62]⁾: „Îi mulțumim în mod deosebit lui Octavian Nicolae, care a intervenit din nou în fazele finale; fără voința lui dezinteresată cartea nu ar fi putut apărea acum sau în forma prezentă.” Căci Octavian Nicolae s-a remarcat, în mod deosebit, prin puterea sa de analiză și sinteză, încercând – cu migală și răbdare – să pună în valoare cât mai bine opere fundamentale, cum era și această lucrare, care însuma, prin cele două volume ale sale, 1372 de pagini. Iar crezul său, încă din perioada de început publicistic, este acela că „traducerea este un gen literar aparte, cu legi proprii, în cadrul căruia diferitele transpuneri ale unui original stau în raport de complementaritate” [63]⁾. Potrivit scriitorei Gabriela Danțiș, ca traducător, Octavian Nicolae a abordat, cel mai adesea, „un stil deloc comod” menit să-i aducă cititorului „un motiv în plus de a aprecia eroicul travaliu al tălmăcitorului” [64]⁾.

Fig. 7. Octavian Nicolae – 1994

Fig. 8. Octavian Nicolae – Craiova, 2013

Emigrarea în Germania. Plecarea definitivă în Germania a familiei Nicolae a avut loc în mai 1990, când s-au stabilit în Aachen [65]⁾. După cum mărturisește Octavian Nicolae, lucrurile au stat cam așa: „depusesem actele de plecare înainte de decembrie ‘89, deci macazul fusese schimbat de mult: predarea limbii germane era pe sponci, aveam bube în cap cu rude în străinătate, nu eram în partid, nu aveam șanse de avansare. Conferențiar am devenit după ‘90, cînd am mai predat cîteva semestre la Iași. Trei ani am fost la Priștina, în Kosovo. Am vrut să înceapă copiii mai devreme în Germania.” ²⁷⁾ În 1994, când Octavian Nicolae (v. Fig. 7 ⁶⁵⁾) era „prezent în ţară cu ocazia Congresului germaniştilor români (tradiţie reluată după 62 ani de întrerupere)”, într-un interviu acordat pentru revista „Flacăra”, el relata, din mândia de a fi român și – pe deasupra – căsătorit cu o săsoaică, următoarea faptă lăudabilă, în legătură cu Frieder Schuller, scriitor, scenarist și regizor brașovean de limbă germană: «Frieder Schuller a contribuit, din patriotism cred, la cunoaşterea României peste hotare, iată cum, înainte de Revoluţie, i-a facilitat pictorului german Wolfgang Herbst, şederea în ţară, oferindu-i o legitimaţie de angajat al echipei sale de filmare şi i-a pus la dispoziţie chiar şi un microbuz drept locuinţă. Străbătând plaiurile transilvane, pictorul a lucrat cu spor. Lucrările realizate le-a reunit într-o expoziţie, la Düsseldorf. „Jurnalul transilvănean” a impresionat profund aici, nu numai comunitatea românească, dar şi pe germani. Mulţi dintre cei ce se găsesc, acum, aici, au vizitat expoziţia şi au ţinut, după aceea, să se împrietenească cu Schuller» ⁶⁵⁾. Câțiva ani mai târziu, prin 2013, Octavian Nicolae dădea un alt interviu revistei craiovene „Mozaicul” (v. Fig. 8) și, întrebat fiind cum de a ajuns să predea limba germană în Germania, el spunea că: „În Germania am plecat în mai 1990, dupã ce îmi încheiasem norma didacticã și am ajuns astfel prea târziu. Sosiserã circa 100.000 de etnici din Romania, câte 250-300.000 din URSS și din Polonia, plus vreo 800.000 din RDG. Blocada era completă, locuințele ocupate, autoritățile nu-și vedeau capul – de abia în 1994 ni s-au recunoscut diplomele. De continuat cariera universitară nici vorbă.” [66]⁾ Aventura sa în Germania a început rău, așadar, și nu i-a fost deloc ușor, după cu povestea, cu aceeași ocazie: „Conștient că nu pot reface cariera universitară am luat-o iar de la capăt. M-am simțit în pielea lui Dinicu Golescu, care s-a rușinat văzând câte examene dau juriștii din Apus, în timp ce el fusese ispravnic și judecător fără niciun fel de pregătire în domeniu. După ce ținusem cursuri de metodica predării limbii străine și examinasem serii de studenți și de profesori la examenele de gradul II și gradul I, am început să-mi tocesc iarăși turul pantalonilor pe băncile Seminarului pedagogic. Timp de doi ani am predat mai mult sau mai puțin asistat, am trecut pe la toate formele de școală, am fost inspectat de zeci de ori de lectorii de la seminar la metodică, la toate treptele de la clasa a V-a la a XIII-a, trecând prin tot felul de obiecte: gramatică, literatură, compunere, proiect și câte altele, atât la germană cât și la engleză. Am scris o nouă lucrare de examen, am susținut ceea ce se cheamă al doilea examen de stat și abia după aceea am putut intra în învățãmântul mediu.” ⁶⁶⁾ Și, uite așa, a ajuns șerbăneșteanul Octavian Nicolae „să-i învețe pe nemți limba germană” ¹⁴⁾, cum frumos spune prietenul său din copilărie – Florea Pisăru! Prin 2019, Octavian Nicolae își schimbase deja domiciliul, mutându-se din Aachen în Bietigheim-Bissingen [67]⁾, la vreo 20 km, nord, de orașul Stuttgart, unde – pensionar fiind – își mai oferea încă serviciie de traducător autorizat...

Concluzii. Fără prea multe vorbe de laudă, despre Octavian Nicolae nu se poate vorbi decât așa, într-o doară, pasiv și nedocumentat. Deși este un om deosebit de integru, modest fiind și destul de taciturn, el a afișat pentru regimul comunist, cum am văzut, pericolul unei ideologii revoluționare, de mare influență. Meritele sale i-au fost recunoscute, în breasla sa, mai ales în perioada post-decembristă, ca rod al unei vaste culturi, devoalată – în special – de diversitatea și profunzimea cărților traduse și comentate. Altfel, soarta i-a fost potrivnică, de multe ori, dar viața, cu urcușurile și coborâșurile ei, l-a ademenit continuu cu speranțele unei lumi mai bune și mai drepte, făcându-l să devină un veșnic căutător. Un căutător prin lumea cărților, mai ales, pe care și-a dorit-o, de asemenea, una ideală, plină de profunzime și de învățăminte. Nu de greșeli, de tot felul, și de superficialitate! Față de astfel de cazuri, devine critic și ușor ironic. Iar astfel de poziții critice – culmea – le expunea în presa de specialitate mai ales în perioada comunistă. Astfel, prin 1988, îl intriga, de pildă, mulțimea de omisiuni și de greșeli ce apăreau în cartea „Dicţionar al presei literare româneşti“, toate cu referire la presa germană din România. Despre această carte „de referință”, apărută sub semnătura lui Ion Hangiu la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică în vreo trei ediții [68]⁾, spune – ironic – Octavian Nicolae: «Ar trebui să ne bucurăm, acum, că Hangiu a inclus în dicționarul său revista bucureșteană „Neue Literatur”; dar chiar și această mică bucurie este spulberată de o aproape confuză – și de neiertat! – mulțime de erori de tipărire și de conținut.» [69]⁾ Și, după ce dă câteva exemple elocvente, Octavian Nicolae se întreabă retoric: «Cât de departe pot merge superficialitatea și ignoranța atunci când publicăm o lucrare de referință, care are scopul de a informa un public larg? Nu este acuratețea științifică prima cerință la publicarea unei lucrări lexicale? Sau a fost aici „doar” lucrarea diavolului de a se greși la tipărire?» Și mai are, în plus, Octavian Nicolae, o memorie fantastică, surprinzând – de pildă – multitudinea de amănunte interesante pe care le știe despre Șerbăneștii de-altădată și despre anumiți șerbăneșteni. Că, spre deosebire de alții, lui nu i-a fost rușine niciodată să spună că este născut la Șerbăneștii de Olt; dimpotrivă: s-a mândrit cu șerbăneștenii săi și i-a ajutat atât cât a putut și cum a putut. Octavian Nicolae, deși a avut de suferit mult din cauza încadrării sale, de către Securitate, între acele „elemente idealiste cu manifestări dușmănoase” [70]⁾, a avut totuși tăria de a-și reface, în mod strălucit, cariera profesională, într-un alt domeniu, undeva mai departe de politic și mai aproape de alți precursori de-ai săi, filologi șerbăneșteni de elită, cum au fost profesorii universitari Dumitru Caracostea și Dumitru Popovici.

Craiova, 18 septembrie 2022

Referințe documentare:

[1]. * * * – Octavian Nicolae. LibrarieOnline.ro, https://www.librariaonline.ro/autori/nicolae_octavian, accesare 1 iulie 2020.

[2]. NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 24 iunie 2020.

[3]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 230, Bucureşti, 9 octombrie 1945, p. 10.

[4]. * * * – Utilizări de profesori și profesoare pe anul 1940-41. În ziarul „Universul” nr. 282, București, 13 octombie 1940, p. 6.

[5]. * * * – Vitănești, Olt. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Vit%C4%83ne%C8%99ti,_Olt, accesare 11 august 2022.

[6]. * * * – Învăţători reuşiţi la examenul gr. II, la R.-Vâlcea. În ziarul „Universul” nr. 235, București, 29 august 1943, p. 2.

[7]. NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 2 iulie 2020.

[8]. ILIE, Dumitru – Șerbănești. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010, p. 97.

[9]. TOMA, Lucia – Corespondență. E-mail, Pitești, 5 iulie 2020.

[10]. * * * – Rezultatul examenului de definitivat al învăţătorilor. În ziarul „Universul” nr. 149, București, 2 iunie 1937, p. 12.

[11]. * * * – LEGE nr. 3.472 din 23 iulie 1921 pentru organizarea Dobrogei Nouă. MONITORUL OFICIAL nr. 89, București, 26 iulie 1921.

[12]. NOE, Constantin – Colonizarea Cadrilaterului. În revista „Sociologie românească” nr. 4-6, București, aprilie-iunie 1938, pp. 156-157.

[13]. * * * – Monitoru Oficial (Partea I) nr. 230. București, 9 octombrie 1945, pp. 10-11.

[14]. JOMPAN, Diana – Scrisoare Florea Pisăru. E-mail, Timișoara, 5 aprilie 2021.

[15]. NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 12 iulie 2020.

[16]. * * * – Decese. În „România liberă” nr. 12895, București, 21 aprilie 1986, p. 4.

[17]. TOMA, Lucia – Corespondență. E-mail, Pitești, 4 iulie 2020.

[18]. STROESCU, Vasile – Dobrogea Nouă pe căile străbunilor, vol. III. Editura Tipografia „Comerciala" Iv. D. Smocof & Co., Bazargic, 1925, p. 67.

[19]. * * * – Un botez original. În ziarul „Dimineața” nr. 9584, București, 3 septembrie 1933, p. 2.

[20]. * * * – Transferările în învățământul primar. În ziarul „Universul” nr. 224, București, 18 august 1934, p. 5.

[21]. * * * – Numiri în învățământul secundar și primar. În ziarul „Dimineața” nr. 7455, București, 4 septembrie 1927, p. 8.

[22]. * * * – Curier balnear. În ziarul „Curentul” nr. 4122, București, 3 august 1939, p. 10.

[23]. * * * – Utilizări de profesori și profesoare pe anul 1940-41. În ziarul „Universul” nr. 282, București, 13 octombrie 1940, p. 6.

[24]. NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 5 iulie 2020.

[25]. PISĂRU, Florea – Convorbire telefonică. Timișoara, 24 martie 2021.

[26]. PISĂRU, Florea – Corespondență. E-mail, Timișoara, 25 mai 2021.

[27]. NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 6 iulie 2020.

[28]. TOMA, Lucia – Convorbiri. WharsApp, Pitești, 9 iulie 2020.

[29]. * * * – Monitorul oficial al României: Publicații și anunțuri. Partea a III-a, Volume 14, Issues 460-517, București, 2003.

[30]. TOMA, Lucia – Convorbiri. WharsApp, Pitești, 7 iulie 2020.

[31]. TOMA, Lucia – Convorbiri. WharsApp, Pitești, 7 iunie 2020.

[32]. * * * – BibArt nr. 1. Biblioteca Universității din Pitești, 2010, p. 282.

[33]. * * * – Șerbănești. Google Maps, octombrie 2019.

[34]. * * * – Șerbănești. Google Maps, august 2012.

[35]. VASILE, Critsian – 1968 Romania: Intellectuals and the Failure of Reform. În „Promises of 1968: Crisis, Illusion and Utopia, edited by VLADIMIR TISMANEANU, NED-New edition, 1, Central European University Press, 2011, pp. 241–54. JSTOR, http://www.jstor.org/stable/10.7829/j.ctt1281xt.16, accesat 25 august 2022.

[36]. ANTON, Mioara – Consens și contestare. Societate și putere politică în România comunistă. 1965-1970. În ”Studii și materiale de istorie contemporană”, Academia Română, Institutul de Istorie "N. Iorga", Editura Mica Valahie, București, 2014.

[37]. TISMĂNEANU, Vladimir – Un puzzle cu Securitate, partid și UTC. Radio Europa Liberă Moldova, 25 februarie 2020, https://moldova.europalibera.org/a/un-puzzle-cu-securitate-partid-%C8%99i-utc/30451244.html, accesare 11 august 2022.

[38]. OPREA, Marius – Precursorii USR-PLUS: în 1964, un grup de studenți din căminele Grozăvești au vrut să înființeze un club al homosexualilor. MEDIAFAX, 1 iulie 2021, https://www.mediafax.ro/social/istoria-fara-perdea-marius-oprea-precursorii-usr-plus-in-1964-un-grup-de-studenti-din-caminele-grozavesti-au-vrut-sa-infiinteze-un-club-al-homosexualilor-20166746, accesare 23 august 2022.

[39]. TISMĂNEANU, Vladimir – Sinistrele demascări din ’65. Radio Europa Liberă Moldova, 27 februarie 2020, https://moldova.europalibera.org/a/sinistrele-demasc%C4%83ri-din-65/30451255.html, accesare 11 august 2022.

[40]. GABOR, Alexandru – Madlenele prezentului. În ”Revista 22”, 13 iulie 2007, https://revista22.ro/cultura/madlenele-prezentului, accesare 1 iulie 2020.

[41]. MAMALI, Cătălin – Un test pentru memoria colectivă. În ”Observator Cultural” nr. 785, 14 august 2015, https://www.observatorcultural.ro/articol/un-test-pentru-memoria-colectiva/, accesare 1 iulie 2020.

[42]. TISMĂNEANU, Vladimir ș.a. – Raport Final. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, București, 2006.

[43]. CHELCEA, Septimiu – Dezgheţul ideologic: a fost… şi nu prea. România Socială, 21 aprilie 2021, https://www.romaniasociala.ro/asa-a-fost-asa-imi-aduc-aminte-iv/, accesare 24 august 2022.

[44]. * * * – Conducerea Liceului Tehnologic Forestier, Mun. Ramnicu Valcea, Judetul Valcea în perioada 1954 – 2020. Liceul Tehnologic Forestier Râmnicu Vâlcea, http://www.colegiul-forestier.iplus.ro/colegiu.html, accesare 4 septembrie 2022.

[45]. NICOLAE, Octavian – War nur der Druckfehlerteufel am Werk? În revista „Neue Literatur” nr. 9, Timișoara, 1 septembrie 1988, pp. 47-48.

[46]. * * * – GESELLSCHAFT DER GERMANISTEN RUMÄNIENS (GGR) / SOCIETATEA GERMANIŞTILOT DIN ROMÂNIA (S.G.R.), București, http://www.ggr.ro/isnicola.htm, accesare 2 iulie 2020.

[47]. * * * – DAS INSTITUT FÜR DEUTSCHE SPRACHE IM JAHRE 1981. Institut für deutsche Sprache, Mannheim, 1982.

[48]. * * * – Scurt istoric. Germanistik Iaşi, http://germanistik.uaic.ro/index.php/ro/, accesare 9 august 2022.

[49]. * * * – Nicolae Octavian. Fișa personală. Universitatea din Iași, http://iec.psih.uaic.ro/anuare/aratafisatest.php?letter=N&id=21123#s1, accesare 1 iulie 2020.

[50]. * * * – Catalog BCU. Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași, http://www.bcu-iasi.ro/catalog-bcu, accesare 9 august 2022.

[51]. IORGULESCU, Mircea – Cartea străină: „Model de copilărie". În revista ”România literară” nr. 3, București, 14 ianuarie 1988, p. 20.

[52]. NICOLAE, Octavian – De ce a primit Heinrich Böll premiul Nobel? În revista ”Alma mater” nr. 7(24), Iași, 1972.

[53]. NICOLAE, Octavian și NICOLAE, Gertrud – Predarea limbii germane în învățământul tehnic mai aproape de exigențele practicii. În revista ”Forum” nr. 10, București, 1977.

[54]. PHILIPPI, Klaus – Geschichten von Pumphutt auf Rumänisch. În ”Allgemeine Deutsche Zeitung fϋr Rumänien”, 16 februarie 2018, https://adz.ro/kultur/artikel-kultur/artikel/geschichten-von-pumphutt-auf-rumaenisch, accesare 1 iulie 2020.

[55]. FIELK, Alfred – Blick nach vorn und Blick zurück. În ziarul „Die Woche” nr. 607, Sibiu, 3 august 1979, p. 4.

[56]. NÄGLER, Thomas – Deutscher Sprachführer für rumänische Reisende. Siebenbürgische Zeitung, München, 13 aprilie 2006, https://www.siebenbuerger. de/zeitung/artikel/kultur/5225-deutscher-sprachfuehrer-fuer-rumaenische.html, accesare 13 august 2022.

[57]. OHNWEILER, Martin – Deutscher Abend in Jassy. În ziarul „Neuer Weg” nr. 8041, București, 19 martie 1975, p. 5.

[58]. CIOBANU, Radu – Model de copilărie. În revista ”Transilvania”, Comitetul Județean de Cultură și Educație Socialistă, Sibiu, 1988.

[59]. * * * – Christa Wolf. Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Christa_Wolf, accesare 13 august 2022.

[60]. * * * – Iosif Boda. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Boda, accesare 12 august 2022.

[61]. * * * – Membri. USR Iași, http://uniuneascriitorilorfilialaiasi.ro/membri/, accesare 20 iulie 2021.

[62]. ENGEL, Ulrich – Kontrastive Grammatik: deutsch-rumänisch, Vol. 1. Editura Julius Groos, Heidelberg, 1993.

[63]. NICOLAE, Octavian – Faust 1982. În revista ”Dialog” nr. 4(89), Iași, 1982.

[64]. DANȚIȘ, Gabriela – Model de experienţă. În ziarul „Luceafărul” nr. 25, București, 18 iunie 1988, p. 8.

[65]. NICOLAE, Brîndușa – „Schuller este un mare patriot român". În revista „Flacăra” nr. 23, București, 8 iunie 1994, pp. 12-13.

[66]. MICU, Daniela – Octavian Nicolae: „Școala românească e mai bunã decât cea germanã, dar BMW e mai bun decât Dacia”. În revista „Mozaicul” nr. 9 (179), Craiova, 2013, p. 12.

[67]. * * * – Nicolae Octavian | traducător autorizat română - germană în Bietigheim-Bissingen. ROGER24.de, https://roger24.de/adrese/bietigheim-bissingen-stuttgart-ludwigsburg/nicolae-octavian-traducator-autorizat-romana, accesare 27 august 2022.

[68]. * * * – Hangiu Ion. SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI, https://scriitoriromanicontemporani.wordpress.com/scriitorii-despre-ei-insisi/h/hangiu-ion/, accessare 3 septembrie 2022.

[69]. NICOLAE, Octavian – War nur der Druckfehlerteufel am Werk? În revista „Neue Literatur” nr. 9, Timișoara, 1 septembrie 1988, pp. 47-48.

[70]. IONIȚOIU, Cicerone – Victimele terorii comuniste: N-O. Vol.7. Editura Mașina de scris, București, 2005, http://www.procesulcomunismului.com/ marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_no/no/dictionarno_6.html, accesare 23 august 2022.

Accesați fișierul în format pdf: