Măgura Frumoasă

În documentarul dedicat, cu ceva timp în urmă, Heleșteului Domnesc, făceam o referire succintă și la Măgura Frumoasă, care spuneam eu că era – cândva – o insulă încântătoare în mijlocul acestui heleșteu imens. Acum, acea măgură nu mai este deloc o insulă și nici nu și-a mai păstrat epitetul „frumoasă”, devenind, pur și simplu, un toponim local ce definește, generic, un mic deal și un împrăștiat cătun înșirat pe acesta... Voi încerca, în cele ce urmează, să detaliez puțin istoria interesantă a acestui loc, deși nu în măsura în care mi-aș fi dorit, ci doar atât cât sursele de informare îmi permit, deocamdată.

Atestare documentară. Prima menționare documentară a toponimului Măgura Frumoasă datează din 1893, acesta fiind inclus în Dicționarul Geografic al Județului Olt [8, p. 94]. Învățătorul Ion M. Leabu, de la Școala Veche, a fost cel care a transmis informațiile solicitate de la județ, în ce privește comuna Șerbănești de Jos. Se definea, cu acea ocazie, printre multe altele, şi toponimul  „Eleşteul Domnesc”, despre care se spunea, ca legendă, că în mijlocul lui se afla – pe vremuri – „o insulă frumoasă, azi Măgura Frumoasă.” De aici, din această primă relatare despre dealul Măgura, se pot trage două concluzii interesante:

- Acest deal a fost cândva, cu secole în urmă, o insulă insolită în mijlocul Heleșteului Domnesc, un mic colț de rai, de unde îi venise și numele de Măgura Frumoasă;

- La sfârșitul secolului al XIX-lea, când apărea dicționarul menționat, acest deal se mai numea încă Măgura Frumoasă; o jumătate de secol mai târziu, încet-încet, Măgura Frumoasă avea să devină însă Măgura și atât... Prin anii ’60, când eu treceam pe lângă acest deal zi de zi, pentru a ajunge la Școala Veche, nu am auzit niciodată pe cineva vorbind despre Măgura Frumoasă, toată lumea zicându-i, simplu, Măgura.

Cam aceeași descriere a Eleșteului Domnesc (ortografiat, de data aceasta, Heleșteul Domnesc) o regăsim și în Marele Dicționar Geografic al României (vol. 3), apărut câțiva ani mai târziu, în 1900 [18, p. 701]. În ce privește folosirea denumirii de măgură, în loc de deal, cum zic șerbăneștenii la toate celelalte forme de relief asemănătoare, explicația ar fi următoarea: 

Măgura, conform definițiilor de dicționar, este un „deal nu prea înalt și rotund” [1], adică un deal cum altul în sat nu mai există. Pe vremuri însă este foarte posibil, ca vârful acestui deal să fi fost „bine împădurit” [1], astfel încât să justifice, o dată în plus, această denumire moștenită de secole, denumire neconsemnată însă în niciuna din hărțile mai vechi consultate până acum.

Caracteristici topografice. În Fig. 1 [4] se poate observa locația dealului Măgura, care se află undeva în partea de sud-est a satului Șerbănești și nu exact în centru și nici chiar pe malul Dorofeiului, așa cum se precizează în dicționarele geografice menționate ceva mai sus. Pe de altă parte – prin raportare la Marele Dicționar Geografic al României –, ridicarea topografică din 2004 a zonei în cauză ne indică faptul că această măgură are o înălțime de peste 10 metri (nu 15-20 m [18, p. 425]), iar la bază, pe curba de nivel de 130 m, are o circumferință de circa 1,33 km (nu 800 m, [18, p. 425]). Iar măgura în cauză se numea Măgura Frumoasă nu Frumoasa, cum eronat indică aceeași sursă citată [18, p. 45].

Mormântul princiar. Pe vremea dacilor, în urmă cu câteva milenii, pe versantul sudic al acestei măguri a fost, se pare, un cimitir. Afirm acest lucru deoarece aici s-a descoperit un mormânt princiar numit de arheologi, după numele dealului unde se afla, mormântul princiar Măgura Frumoasă. Despre acest mormânt am aflat, din păcate, doar că el este inclus în lista mormintelor dacice din Oltenia, listă întocmită de regretata arhitectă Silvia Păun, în 1988 [9]. Așa cum bine remarca însă preotul Dumitru Bălașa, referindu-se la aceste morminte dacice, „este regretabil că ele nu au fost catalogate și dispar prin nivelarea terenurilor cu mijloace automate sau manuale” [9]. Și nici despre inventarul acestor morminte nu se știe, din păcate, nimic... Această informație pare că se completează însă – într-un mod destul de confuz, încă –, cu o altă descoperire făcută, după 1988, de scriitorul cvasi-șerbăneștean Ionel Oprișan, în grădina din Măgură a socrului său, preotul Gheorghe Popescu (alias Popa Gică): un ciob enigmatic despre care voi relata puțin mai jos. 

Legat de existența mormântului princiar aici, pe dealul Măgurii, întrebarea ar fi: de unde existența unor asemenea aristocrați în aceste locuri? Un posibil răspuns, îl putem avea analizând cazul mormântului princiar de la Peretu, județul Teleorman, despre care se spune, de pildă, că [10, p. 8]: „În acea vreme (sec. 4 î.e.n.) se produsese o amplă diferențiere socială în societatea geto-dacică, avînd ca urmare apariția unei puternice aristocrații militare.” Probabil că tot despre o aristocrație de tip militar vorbim și în cazul mormântului princiar Măgura Frumoasă.

Ciobul cu chip umanoid. În romanul cvasi-memorialistic – „În umbra morții” –, apărut în 2010, scriitorul Ionel Oprișan a urzit o întreagă poveste în jurul unui, „ciob mare” găsit de el în grădina părintelui Gheorghe, un fel de „buză de oală superarhaică”  [28, p. 168]. Ca cercetător al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” al Academiei Române, Ionel Oprișan (în roman, Alexandru Bahnă) și-a pus atunci, pe loc, verdictul [28, p. 168]: „E un ciob autentic din mileniul cinci-patru, cel târziu înainte de Hristos. [...] Noi suntem pulbere fără însemnătate pe lângă ciobul ăsta de 7000 de ani, care e un adevărat pinten ce-a înfruntat cu strășnicie timpul. El reprezintă pentru mine însuși simbolul Timpului.” Și-a tot căutat, atunci, Ionel Oprișan – prin grădina lui Popa Gică – „să afle și celelalte părți ale oalei la suprafață, sau comoara păstrată în ea”, dar zadarnic [28, p. 179]... 

Realizând însă importanța acestei descoperiri, cercetătorul filolog Ionel Oprișan s-a simțit obligat să anunțe „Institutul Arheologic sau măcar Muzeul de Istorie de la Slatina”, lucru pe care l-a și făcut, după cum scrie în cartea citată [28, p. 182] și după cum mi-a confirmat și soția sa, profesoara Ecaterina Oprișan (născută Popescu)... Ciobul acesta, cu o formă destul de misterioasă și o grosime de 1,5 ÷ 2,0 cm [25], a fost prezentat de Ionel Oprișan celor de la Muzeul de Istorie din Slatina. Acolo, ciobul nu a prezentat interes: „i-au răspuns că trebuie să găsească ceva mai valoros să le aducă” [25]. Iar directorul de acolo, cu care Ionel Oprișan a vorbit, „s-a arătat total dezinteresat de deschiderea unui șantier arheologic” pe dealul Măgura [28, p. 182]. Dezamăgit, Ionel Oprișan a luat pe cont propriu restaurarea și descifrarea acelui ciob, făcând aceasta cu sârguință și așa cum s-a priceput el mai bine. 

După ce a mai continuat căutările prin grădina lui Popa Gică și împrejurimi, a mai găsit, se pare, vreo două cioburi mai mici, pe care, mai apoi, a încercat să le modeleze, restaurând – cumva – obiectul enigmatic, rezultând un fel de mască ceramică... Acest obiect misterios (v. Fig. 2, stg. [24]) se află acum în păstrare în pivnița casei din Valea Mărului – Argeș a soților Oprișan. Citind însă recent despre descoperirea de la Cristian (jud. Sibiu) a celei mai vechi măști ceramice din Europa (v. Fig. 2, dr. [1]), punându-le față în față, parcă începe să mi se întipărească în minte convingerea că ciobul descoperit și restaurat de scriitorul Ionel Oprișan ar putea reprezenta, de asemenea, o mască, poate chiar una mai veche decât cea de la Cristian... Și, dată fiind atestarea de către istorici, în această locație, a mormântului princiar de care vorbeam ceva mai sus, este de presupus că această mască ar putea fi, mai degrabă, o mască funerară, decât o mască de ritual.

Cătunul Măgura. Prima atestare a cătunului Măgura – plasat pe dealul Măgura – datează, de asemenea, din anul 1893, fiind menționat în Dicționarul Geografic al Județului Olt, unde se spune că Șerbănescii-de-jos „se compune din 6 mahalale: Măgura, Linia, Stârcu, Ivănesci, Baboesci şi Murgesci” [8, p. 264]. În 1902, când apărea volumul 5 al Marelui Dicționar Geografic al României, într-o nouă ortografiere dar preluând același conținut, se spunea despre comuna Șerbănești-de-Jos că „se compune din 6 cătune: Măgura, Linia, Stârcu, Ivănești, Baboești şi Murgești” [19, p. 513]. De remarcat ar fi faptul că, în ambele dicționare menționate, cătunul Baboiești (actual, Dealul Papii) era numit (în mod greșit!) Boboiești... Iar cătunele Linia și Ivănești erau denumirile de atunci pentru Șoseaua Mare, respectiv Miculești (cătun denumit, cândva, și Surcelești).

De-a lungul timpului, acestui cătun Măgura, menționat documentar, i s-au alipit altele două: Rasolanii și Vișineștii. Mai bine zis, acestea s-au desprins cumva din arhaicul cătun Măgura, dar doar ca nomenclatură menită să le particularizeze... Același lucru avea să se întâmple cu mai multe dintre cătunele menționate în dicționarele geografice amintite ceva mai sus. Într-o hartă militară a zonei Șerbănești, ridicată în teren în anul 1907 (v. Fig. 3, [7]), am prezentat, pentru orientarea celor mai puțin familiarizați cu zona în cauză, locația aproximativă a celor trei cătune de pe dealul Măgurii: Măgura (sud-vest), Rasolani (nord-est) și Vișinești (nord-vest). Am să expun, în cele ce urmează, câte ceva – mai vechi sau mai nou –, despre fiecare dintre acestea!

Măgura. Partea sud-vestică a dealului Măgura, prin tradiție, a devenit, de pe la începutul secolului XX, cătunul Măgura. „Poarta” principală de intrare în acest cătun era actualul drum comunal DC189 (Șerbănești-Floru), din care se desprindea, la poalele dealului Măgura, drumul principal ce urca spre cătunul Rasolani (v. Fig. 4, [6]). Trebuie știu însă că acest drum principal al Rasolanilor, până prin anii ’90, nefiind amenajat precum este acum, era imposibil de urcat cu carul sau cu tractorul, datorită pantei abrupte, mai ales când erau noroaie. De aceea, pe actualul traseu, dealul nu se putea urca decât cu piciorul și era un loc numai bun pentru o pârtie de săniuș, atunci când ningea din belșug. Traseul pe unde urcau acest deal carele și toate celelate vehicule era pe lângă proprietatea preotului Gheorghe Popescu (zis Popa Gică), mai pe ocolite și mai spre poalele dealului. Între cele două trasee ale drumurilor ce urcau Măgura pe acest versant era un clin, un fel de mic islaz, dar plin de mărăcini și destul de sterp din cauza terenului în pantă și argilos. După revoluție, când drumul principal al Rasolanilor a fost pietruit  și ușor ameliorat, ca pantă, drumul ocolitor a dispărut și, încet-încet, au apărut noi locuri de casă, în clinul Măgurii, locuri populate îndeosebi cu familii ce au fost afectate de inundațiile frecvente de pe valea Dorofeiului.

Dintotdeauna, a existat însă și o ”poartă” secundară de intrare în cătunul Măgura, actuala stradă Rasolani / DC189 (v. Fig. 5, [6]), care se desprinde direct din Șoseau Mare (str. Dumitru Popovici), suprapunându-se vreo 80 de metri cu drumul comunal DC189. După aceea, drumul se bifurcă: ramura principală (drumul comunal) o cotește spre Floru, pe poala vestică a Măgurii, iar ramura secundară merge tot înainte, către cătunul Rasolani, pe poala sudică a Măgurii și prin vecinătatea pârâului Bărbuica, ce a alimentat, pe vremuri – ca și Dorofeiul –, acel faimos Heleșteu Domnesc...

Câteva nume de locuitori ai cătunului Măgura, din decursul secolului XX, le-am putut identifica (unele doar ca porecle) cu ajutorul profesoarei Ecaterina Oprișan, una dintre fetele preotului Gheorghe Popescu, aceasta copilărind aici. Așadar, din acea perioadă, am reținut, deocamdată, următoarele nume:

- Crângeanu M. Constantin, grefier la fosta judecătorie de pace de la Șerbănești, căsătorit cu Alexandrina Crângeanu (v. Fig. 6, [23]), fata preotului Ioan Angelescu (zis Popa Niță), care avea casa în Miculești. Despre aceștia am mai scris câte ceva în documentarul „Popa Gică”, ei fiind printre primii care și-au făcut o gospodărie în cătunul Măgura, iar casa lor (v. Fig. 7, [23]) a dăinuit până prin anii ’70, când Popa Gică, ginerele lor, avea să o renoveze complet și să îi mai adauge o cameră. Povestea fotografiei cu casa Crângeanu stă scrisă de Eugenia, fata căsătorită la Caracal a lui Popa Gică, pe spatele unei fotografii făcută în aceeași zi: „...o amintire a unor zile arzătoare de vară cu bucurii și necazuri mărunte, cu seceta și sărăcia anului 1962 - iunie, Șerbănești”. Așadar, o amintire cutremurătoare... După ce Costică Crângeanu a murit, ca erou în primul război mondial, Alexandrina a rămas văduvă, trăindu-și viața, în continuare, alături de familia unicei sale fiice, Aneta, devenită Coana Preoteasă, prin căsătoria cu preotul Gheorghe Popescu. Până la vârsta bătrâneții, Alexandrina Crângeanu – mare cucoană la tinerețea ei! – a rămas ajutorul de nădejde al acestora, atât în ce privește îngrijirea copiilor (șapte la număr), la Slatina, cât și în ce privește îngrijirea păsărilor (v. Fig. 8, [23]) și săvârșirea altor treburi casnice, în Măgură.  

- Popescu C. Gheorghe, preot la biserica de la Buta, apoi la biserica din Dealul Papii, prin căsătoria cu Aneta Crângeanu (v. Fig. 9, [23]), a devenit moștenitorul – împreună cu preoteasa Aneta – a tot ce-a însemnat averea grefierului Costică Crângeanu, inclusiv casa și grădina din Măgură. Casa socrului său, Constantin Crângeanu, avea să fie renovată și ușor extinsă prin 1970 (v. Fig. 10, [6]).  

- Marin Micu (zis Rățoi) era căsătorit cu Florica Micu, numită Băceanca (pentru că era din Bacea), și aveau trei copii [27]. Locuiau în vârful Măgurii, pe partea stângă, cum se urca venind dinspre Școala Veche.

- Rudaru și cu Rudăreasa (doar poreclele au rămas, deocamdată, în memoria mea!) locuiau în vârful Măgurii, pe partea dreaptă – cum se urca venind dinspre Școala Veche –, fiind vecini, spre est, cu Popa Gică.

- Pătrașcu al Linii (cum i se spunea în sat!) [26] locuia colț cu str. Grădiniței, dar, printr-o tradiție statornicită de prietenia dintre copiii acestuia cu copiii lui Popa Gică și ai lui Rățoi, apartenența acestei familii era clar legată de cătunul Măgura, nu de Șoseaua Mică...

- Ivinica (și doar atât știm, deocamdată!) a avut o fată – Dumitra Ivinicăi (v. Fig. 11, [23]) –, și avea gospodăria vecină, spre sud-est, cu cea a lui Popa Gică. 

- Talianca (tot poreclă, probabil!), locuia lângă Ivinica și era un fel de moașă a Măgurii [13]. După cum își amintește Nuța Grigore (născută Vlad), ea „ne-a moșit pe noi, copiii” din Rasolani și, de aceea, era considerată de aceștia o femeie „importantă” [13]. 

- Gărgan (după poreclă) locuia pe undeva pe la poalele Măgurii, pe valea Bărbuicii. Acesta era „om de vază” în sat, harnic și deosebit de gospodar. Profitând de locația casei sale, aflată pe urmele fostului Heleșteu Domnesc, el „avea gropan cu apă din care uda gradina” [13]. A avut un fiu – Mișu lui Gărgan –, care a locuit acolo, în casa părintească, după ce tatăl său – Gărgan – nu a mai fost [13].

Prin octombrie 2019, dintre casele vechi, care mai dăinuiau încă, în cătunul Măgura, pe acolo pe unde stătea Popa Gică (spre sud), se mai afla încă, într-o stare destul de bună casa din Fig. 12 [6]. Ca arhitectură, această casă seamănă, cumva, cu fosta casă a grefierului Constantin Crângeanu, ceea ce ne face să credem că ea provine de pe la începutul secolului XX.

Dacă privim însă în prezent, putem lesne observa că, în cătunul Măgura, oamenii prosperă, construiesc noi case sau le modernizează pe cele vechi, totul este într-o continuă și binefăcătoare transformare, odată cu întreaga comună (v. Fig. 13 [6]). Ceva incredibil s-a petrecut! Și asta chit că încă mai sunt case rămase pustii și în ruină, cum a rămas, de pildă, de ceva timp, și casa lui Popa Gică...

Fântânile de la care se aprovizionau cu apă și își adăpau vitele cei din cătunul Măgura, până prin anii ’70, erau situate la cele două porți de intrare în cătun: o fântână cu cumpănă – prin spatele grădinilor celor din Șoseaua Mare, înainte de casa lui Popa Gică –, și alta cu roată, la intrarea din Șoseaua Mare spre Rasolani, căreia sătenii îi ziceau fântâna de la Ciorcobaie [22]. Ambele fântâni comunale de care am amintit aici le întâlnim, dacă privim mai cu atenție, în două sau trei dintre fotografiile încluse în acest documentar.

 Rasolanii. Acest cătun „de peste Măgură” [26], este amplasat spre est, pe valea și pe dealul Bărbuicii, și și-a dobândit denumirea de la mai multe familii numite Rasol, care au locuit aici, în perioada de început a conturării acestei așezări. Acum, familii Rasol se găsesc în mai multe cătune ale satului, numele acesta nemaifiind specific doar Rasolanilor. Câteva nume de locuitori ai acestui cătun, care au trăit în decursul secolului XX, mi-au mai rămas încă în amintire de pe vremea când, copil fiind, mergeam destul de des în Rasolani, la o soră de-a tatălui meu, Maria (căsătorită Scarlat):

- Scarlat D. Anton (zis Anton a-lu’ Buciumeanu) era căsătorit cu Ioana Scarlat (v. Fig. 14, [AI] și a avut trei copii: Ilie, Tudor și Maria. Cu Ilie Scarlat era căsătorită mătușa și nașa mea, Măria lu’ Budică, despre care aminteam ceva mai sus. La bătrânețe, după ce muncise ani buni pe șantierele Bucureștiului, Anton Scarlat devenise membru activ în Consiliului Parohial al bisericii din Dealul Papii [29].

- Ilie și Maria Scarlat locuiau în aceeași curte cu Anton și Tudor Scarlat (v. Fig. 15 [11]), fiecare având casa lui: tatăl (Anton), mai în spate, în vârful dealului, și cei doi fii ai săi, mai la stradă. Ilie a-lu’ Anton a-lu’ Buciumeanu și Maria au avut trei copii, verișorii mei: Ion (Nelu), Cristian (Cristi) și Constantina (Didina). În fotografia cu casele lui Ilie și Anton Scarlat, apare unul dintre nepoții, respectiv strănepoții, acestora: Marian Iulian Ghioca, băiat de-al Didinei, căruia îi datorăm imaginea surprinsă în 2012. 

- Tudor și Anghelina Scarlat nu au avut copii, iar casa lor nu mai exista în 2022, în locul ei ridicându-se o casă nouă (v. Fig. 16 [6]) de către unul dintre nepoții acestora, fiul de-al Mariei [13], care era căsătorită tot în Măgură, la intrarea spre Vișinești.

- Tănase a-lu’ Andrei a-lu’ Nilă, pe numele lui oficial Tănase Vlad, era căsătorit cu Florica Vlad și aveau casa lângă ai lu’ Buciumeanu, spre sud. Prin grija fiicei lor, Nuța (căsătorită Grigore), casa ridicată de aceștia mai există și azi (v. Fig. 17, [6], [14]). Despre Florica Vlad (Florica lu’ Tănase), trebuie spus că era o femeie pricepută la multe treburi casnice. Uneori, de pildă, „era croitoreasă, făcea cămăși și izmene pentru bărbați, iar – pentru femei –, de toate” și nu avea „centimetru și ac”, făcea totul la ochi, inclusiv plăpumi [13]. Alteori, făcea „săpun și colaci; o chema lumea să le întindă colaci, căci le știa rânduiala” [13]. La Tănase a-lu’ Andrei în casă, iarna, „tot timpul se strângeau femeile cu lucrul: făceau zăbune, ciarapi, mânusi și altele; vara, mergeau cu lucru de mână și în poiană. Mai cuseau mult carpete și prosoape și fețe de masă pentru zestre de nuntă pentru fetele lor. Și își împodobeau și casele tot cu ce lucrau ele de mână: prosoape, carpete, tablouri și altele.”, [13].

- Stoica Mincu (zis Mincu lu’ Doagă) era fântânarul satului, dar fora fântâni și prin satele vecine. Avea doi copii, băiat și fată, și locuia pe aceeași uliță cu Stan a-lu’ Cioboată.

- Vlad Stan (zis Stan a-lu’ Cioboată) locuia lângă Mincu lu’ Doagă, în extremitatea sud-estică a Rasolanilor, pe o uliță care la ei se înfunda.

- Vrabie (căsătorit cu Valerica lu’ Păpău) locuia, pe undeva, prin extremitatea nord-estică a Rasolanilor. Aceasta era, evident, porecla lui.

- Ciotâroaia (v. Fig. 18, [16]) era soția lui Ciotâr, ambele nume fiind (se pare) porecle. Ea locuia pe malul drept al Bărbuicii, în apropierea fântânii din poienița Rasolanilor de la podeț. Această poieniță era întotdeauna „frumos îngrijită de baba Ciotâroaia; dacă cineva făcea mizerie în poiană, era foarte certat de dânsa”, după cum, cu emoții, își amintește fosta mea colegă de școală generală – Nuța (Joița) Vlad (căsătorită Grigore) [15]. Iar dacă nu era ascultată de copii, atunci Ciotâroaia „aplica și alte metode bisericești, ca să întelegem că suntem judecați și de bunul Dumnezeu, dacă nu păstrăm curățenie” [15]. 

- Libărcoaia (v. Fig. 19, [16]) locuia în apropierea podețului de peste Bărbuica. Din păcate, în legătură cu aceasta, nu a mai rămas în mintea mea decât porecla...

- Niculae a-lu’ Oprea locuia tot în apropiere de podeț și de răscrucea de drumuri a Rasolanilor cu Măgura. Soția lui se numea Ioana (Ioana lu’ Niculae, v. Fig. 20, [16]), [12].

- Florea lu’ Opăritu locuia lângă Ciotâroaia [12] și, din păcate, doar cam atât știu despre el, pentru moment.

Pe la est de cătunul Rasolani, prin Brăneasa, trecea – pe vremea romanilor – drumul numit Limes Transalutanus (spre nord-est), iar mai aproape de zilele noastre, Drumul Poștei (spre nord-vest).

O casă veche părăsită, năpădită de bălării și lăstărișuri, din apropierea podețului de peste Bărbuica, fostă a lui Niculae a-lu’ Oprea [12], mai amintește încă de cătunul Rasolani de altădată (v. Fig. 21, [6]). Pe de altă parte, cătunul Rasolani întinerește, construindu-se mereu case noi, tip vilă, deosebit de frumoase (v. Fig. 22, [6]).

Fântânile publice ale Rasolanilor erau două, ambele amplasate pe valea Bărbuicii: una în poiana de la Ciotâroaia, de care aminteam, în treacăt, ceva mai sus, și alta la vreo 150 de metri mai în sus, într-o altă poieniță și la o altă răspântie de drumuri. Într-o fotografie-document datorată aceleiași distinse doamne, Nuța Grigore, putem vedea „divanul din poiana de altădată din Rasolani” (v. Fig. 23, [16]). Îi putem identifica, în această fotografie, datând din jurul anului 1975, pe mai mulți locuitori ai acestui cătun, după cum urmează [12]:

- Pe rîndul din față, de la stânga la dreapta: Ciotâroaia, Libărcoaia, Ioana Scarlat (soția lui Anton a-lu’ Buciumeanu), Maria Scarlat (născută Ivașcu, soția lui Ilie a-lu’ Anton a-lu’ Buciumeanu), Ioana (soția lui Niculae a-lu’ Oprea), Tudor Scarlat (băiatul lui Anton a-lu’ Buciumeanu), Ilie Scarlat (băiatul lui Anton a-lu’ Buciumeanu) și Tănase Vlad (Tănase a-lu’ Andrei a-lu’ Nilă);

- Pe rândul din spate, de la stânga la dreapta: Nina (copilul Ioanei și al lui Nicolae a-lu’ Oprea), Anghelina Scarlat (soția lui Tudor a-lu’ Anton a-lu’ Buciumeanu) și Didina Scarlat (căsătorită Ghioca, fata Mariei și al lui Ilie a-lu’ Anton a-lu’ Buciumeanu).

Fântâna din această poiană a Rasolanilor, unde se înființa, mai ales vara, acest divan, „avea cea mai bună apă de băut; venea lumea de la mari distanțe să ia apă, căci fierbea și fasolea bine” [13]. Acum însă, în 2023, „totul este într-o continuă transformare” [13], iar renumita fântână a rămas în părăsire (v. Fig. 24, [6])... 

Vișineștii. Acest cătun era, cândva, „mai mult o uliță” [21], inundată frecvent de valea Bărbuicii, uliță care începe din Șoseaua Mică (str. Grădiniței), colț cu casa Maghiței (pe vremuri) și a lui Dabu, și se termină în strada Rasolani, care coboară Măgura, spre Bărbuica. Altfel, din păcate, conform actualului nomenclator stradal, strada Rasolani se numesc toate drumurile fostului cătun Măgura, pe cum fusese el atestat (v. Fig. 25, [3]), mai puțin intrarea în acest cătun, care până la prima intersecție de drumuri (circa 135 m, până la podețul de peste Bărbuica) se numește str. Grădiniței și duce, în câmp, spre Brăneasa (v. Fig. 26, [6])... Iar cătunul Vișinești se poate lesne observa că a avut și mai are încă și câteva ulițe lăturalnice, majoritatea înfundate și greu de înțeles, ca devenire.

Denumirea de Vișinești provine de la familia Vișan („ai Crîmpeiesii”, [21]), cum îmi relata vestitul germanist șerbăneștean Octavian Nicolae. Această familie a fost printre întemeietorii acestui cătun și a fost una numeroasă; „urmaşi, Veta Precup: Tudor, a fost un fel de casier la CAP, Marin (Macriţă), Manole, Năstase (însurat cu fata lui Ilie Strâmbei, Maria, au locuit la Buta, peste drum de Nae [Caracostea]), Ion al Sofiei, se chema Gheoca” [21].

Colț cu vestita fântână din Vișinești, de unde luau apă „pentru fiert fasole și spălat pe cap” inclusiv sătenii din Șoseaua Mică [20], în aprilie 2023 se mai aflau – încă în picioare – ruinele unei vechi casuțe, pe cât de sărăcăcios concepută, pe atât de interesantă, istoric și arhitectonic (v. Fig. 27, [6]). În general vorbind însă, actualul cătun Vișinești se află și el într-o continuă dezvoltare. Vilele ce se ridică aici, de câțiva ani încoace, sunt o mărturie clară a unei noi și bine-venite refaceri urbanistice (v. Fig. 28, [6]). Și asta chit că, chiar și aici, băncile de la poartă, încă nu au dispărut, deci o dorință de divan tot a mai rămas... 

Bărbuica. Spuneam că toate cele trei cătune ale Măgurii s-au constituit, mai mult sau mai puțin, pe valea Bărbuicii, un afluent al Dorofeiului a căror confluență se află undeva în partea de nord-est a cătunului Țigănia. Pe această vale, atunci când plouă torențial sau când se topesc zăpezile se formează un pârâu al cărui curs este adesea neglijat de localnici, deși el s-a dovedit că este capabil să producă inundații însemnate îndeosebi către aval, în zona locuită și cultivată cu grădini de legume și livezi. 

Această vale, lungă de peste 8 km, are un traseu destul de sinuos, ca și Dorofeiul, și de la „izvorul” său – ce se află pe teritoriul comunei Icoana, satul Floru –, și până la „vărsarea” în gârlă primește, de-o parte și de cealaltă, o mulțime de vâlcele, fiecare dintre acestea cu încrengături mai mari sau mai mici. De remarcat ar fi însă faptul că, de-a lungul timpului, doar încrengăturile de la izvoarele văii Bărbuica, de dincolo de șoseaua Florului, au avut denumiri specifice. Astfel, conform hărții militare ridicată în teren în 1907 (v. Fig. 29, [7]), putem observa că:

- Porțiunea văii Bărbuica dintre drumul ce merge la Floru și prima bifurcație importantă, aflată la circa 1 km spre nord-vest, se numea Odaia Constantinei. Acest toponim pare însă că se referă mai mult la denumirea văii din acea zonă, unde o anume Constantina își construise o colibă, ca adăpost pentru când venea la muncile câmpului.

- După ce se termina Odaia Constantinei, valea se bifurca și, valea principală își continuă cursul în sus, spre nord, numindu-se Valea Heleșteul lui Popa Mei, iar valea secundară deviază puțin spre nord-est, numindu-se Valea Tufele Turlei, din care se desprindea o altă vălcea, spre nod-vest, numită, Valea Miului.

În legătură cu denumirile acestor ultime trei văi, de la coada Bărbuicii, ar fi de menționat că ele amintesc de deținătorii de pe vremuri ai anumitor terenuri de pe acele văi. Heleșteul lui Popa Mei nu mai apare figurat în harta din 1907, dar – cu siguranță, cândva mai înainte, el existase pe această vale, iar Popa Mei era, evident, o poreclă a unuia dintre popii șerbăneșteni, al cărui nume oficial nu îl știm, deocamdată. La fel, nici Tufele Turlei nu apar figurate în această hartă, dar este știut faptul că familii numite Turlea au fost și mai sunt încă multe, în cătunul Stârcu. Însă, vorbind acum despre Valea Miului, parcă aș lega-o de numele lui Popa Miu al cărui fiu, Alexandru, slujea biserica din Dealul Papii prin 1787, [17, p. 79]. 

În ce privește traseul acestei văi, după ce intră în sat prin extremitatea estică a cătunului Stârcu – până la regularizarea sa ce a intervenit în mai multe rânduri –, era greu de stabilit. Pentru că valea aceasta era, pur și simplu, obstrucționată de gunoaie, gropane și diverse îndiguiri. Așa se explică faptul că, atunci când militarii au cartografiat zona comunei Șerbănești, în 1907, le-a fost imposibil să-i mai arate traseul, după ce Bărbuica intra în sat (v. Fig. 30, [7]). Iar în ce privește confluența cu Dorofeiul, era – de asemenea –, greu de arătat, că încă mai persistau peste tot băltirile vechiului Heleșteu Domnesc...

Ar mai fi de făcut, totuși, o precizare importantă, în ce privește denumirea acestei văi: În zona de vărsare în Dorofei (cel puțin), pe la 1893, această vâlcea se numea Dosul Viilor [8, p. 266] și denumirea îi provenea de la faptul că aici, pe tot dealul dinspre Brăneasa erau numai vii. Aceste vii, pe vremea când eu eram copil, se mai numeau încă viile lui Matei, deși ele erau, atunci, ale CAP-ului. Prin anul 2011 – după ce aceste vii fuseseră parcelate și retrocedate, când a venit Revoluția –, încă mai existau vreo câteva nedesfințate (v. Fig. 31, [5]). Iar cu câteva secole în urmă, tot cu vii era acoperit acest deal, vii ce aparțineau domnitorului Brâncoveanu, ca și întreg satul Șerbăneștii de Jos (sat numit, din acest motiv, și Șerbănești-Domnești).

Concluzii. Dealul Măgurii, cum îi zic adesea – ușor pleonastic – șerbăneștenii, are o istorie deosebit de interesantă, enigmatică în bună parte și, cu toate acestea, neexplorată încă suficient de bine. Transformările urbanistice ce au survenit după revoluția din decembrie 1989 sunt spectaculoase și de neimaginat în urmă cu câteva decenii. 

Să analizăm puțin, cu emoție și luare-aminte, fotografia în care apare părintele Gheorghe Popescu (zis Popa Gică) privind din Dealul Măgurii, unde avea casa, către biserica din Dealul Papii, unde slujea (v. Fig. 32, [23]). Pe spatele acestei fotografii cineva a scris (poate chiar Popa Gică) „1.V.1967 - Privind de pe Măgura...”, deci avem de-aface cu o fotografie destul de veche, în care putem vedea o panoramă inedită asupra unei bune părți din satul Șerbănești de atunci. Fiindu-mi oarecum cunoscută această priveliște încântătoare și cu ajutorul neprețuit al uneia dintre fetele lui Popa Gică, profesoara Ecaterina Oprișan, aș face următoarele remarci: 

- La poalele dealului, în centrul imaginii, se poate vedea casa lui Mărin a-lu’ Romu, ce se afla la intersecția dintre Șoseaua Mică și Rasolani pe prelungirea spre Șoseaua Mare. 

- Peste drum de Mărin a-lu´ Romu, pe la Pătrașcu al Linii, în dreapta imaginii, se poate vedea isâca înaltă și veche (plop), ce marca, inconfundabil, poalele dealului Măgura.

- Tot la poalele Măgurii, mai jos ceva de locul unde ciugulesc cocoșul și găina lui Popa Gică, se poate observa cumpăna fântânii din Măgură, fântână care acum nu mai există.

- În clădirea cu pridvor, din plan îndepărtat, în spatele isâcii, era – la vremea aceea –, sediul primăriei din fosta casă a lui Ilie Ghiocheanu...

- Faptul că, fiind doar 1 mai, salcâmii – ce domină grădinile șerbăneștenilor –, nu înfrunziseră încă și, ca atare, pot fi zărite, panoramic, o parte din casele din Șoseaua Mare (în prim plan) și din Dealul Papii și Miculești (în planul mai îndepărtat).

Comparând fotografia din 1967, când comuna nu era nici măcar electrificată, cu imaginea surprinsă, cam din același loc, în august 2022 (v. Fig. 33, [6]), se poate observa, fără loc de tăgadă, saltul uriaș, spre mai bine, intervenit în ultimul timp la nivelul comunei. Asta ar însemna că sunt speranțe să ne întoarcem, cândva, fără exagerare, la toponimul Măgura Frumoasă, fie și doar așa, ca pioasă aducere-aminte a unor vremuri mult prea necunoscute și profund zbuciumate, demult apuse... Căci, vrem – nu vrem, vremurile trec și ne petrec, dar cu uitarea nu se întrec.

Preajba, 21 august 2023

Referințe documentare:

1. * * * – Cea mai veche mască din Europa, cea mai veche aşezare neolitică in situ şi cea mai mare colecţie ceramică in situ – toate descoperite la Cristian. Tribuna, Sibiu, 8 august 2012, https://www.tribuna.ro/stiri/actualitate/cea-mai-veche-masca-din-europa-cea-mai-veche-asezare-neolitica-in-situ-si-cea-mai-mare-colectie-ceramica-in-situ-toate-descoperite-la-cristian-foto-si-video-79681.html, accesare 29 iulie 2023.

2. * * * – DEX Online. Dicționare ale limbii române, https://dexonline.ro, accesare 26 iulie 2023.

3. * * * – Direcții de conducere. Waze.com, https://www.waze.com/ro/live-map/directions/cimitir-dj546b-str.-dumitru-caracostea-serbanestii-de-sus?to=place.w.16187835.161747282.24120306, accesare 3 august 2023.

4. * * * – Plan Urbanistic General (preliminar). Comuna Şerbăneşti. Primăria Şerbăneşti, 2004.

5. * * * – Șerbănești. Google Earth, imagini 28 iulie 2011.

6. * * * – Șerbănești. Google Maps & Google Street View, https://www.google.com/maps/, accesare 29 iulie 2023.

7. * * * – Şerbăneştii de Jos. Plan director de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. Geo-spaţial, http://earth.unibuc.ro/harti/preview-ptzoomify.php?mapId=472, accesare 15 ianuarie 2017.

8. ALESSANDRESCU, C. și SFINȚESCU, I.G. – Dicționar geografic al județului Oltu. Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, București, 1895.

9. BĂLAŞA, Dumitru – Dacii de-a lungul mileniilor. Editura Orfeu 2000, Bucureşti, 2012.

10. BRĂTESCU, Gheorghe – Tezaurul de la Peretu-Teleorman. În revista „Magazin” nr. 47, București, 22 noiembrie 1986.

11. GHIOCA, Marian Iulian – Postare. Facebook, Șerbănești, 17 mai 2012, https://www.facebook.com/photo.php?fbid=214864275299813&set= t.100003287272673&type=3, accesare 18 august 2023.

12. GRIGORE, Nuța – Corespondență. Messenger, Slatina, 9 august 2023.

13. GRIGORE, Nuța – Corespondență. Whatsapp, Slatina, 9 august 2023.

14. GRIGORE, Nuța – Postare. Facebook, grup Comuna Șerbănești, Slatina, 6 august 2023, https://www.facebook.com/ photo/?fbid=1510094186469859&set=gm. 6705109789553242&idorvanity=400365230027761, accesare 18 august 2023.

15. GRIGORE, Nuța – Postare. Facebook, grup Enciclopedia comunei Șerbănești, Slatina, 6  august 2023, https://www.facebook.com/photo?fbid=2162498613960139&set=gm.2267076166816452&idorvanity=423991687791585, accesare 6 august 2023.

16. GRIGORE, Nuța – Postare. Facebook, grup Șerbănești - Olt, Slatina, 6 august 2023, https://www.facebook.com/ photo/?fbid=1510323769780234&set=gm. 6507982035915091&idorvanity=803529759693709, accesare 6 august 2023.

17. ILIE, Dumitru – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

18. LAHOVARI, G. I., BRĂTIANU, C. I. şi TOCILESCU, G. G. – Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 3. Societatea Geografică Română, Editura J. V. Socecu, Bucureşti, 1900.

19. LAHOVARI, G. I., BRĂTIANU, C. I. şi TOCILESCU, G. G. – Marele Dicţionar Geografic al României, vol. 5, Societatea Geografică Română, Editura J. V. Socecu, Bucureşti, 1902.

20. NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 24 iunie 2020.

21. NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 2 iulie 2020.

22. OPRIȘAN, Ecaterina – Corespondență. Whatsapp, București, 8 ianuarie 2020.

23. OPRIȘAN, Ecaterina – Corespondență. Whatsapp, București, 22 iunie 2022. 

24. OPRIȘAN, Ecaterina – Corespondență. Whatsapp, Valea Mărului – Argeș, 19 august 2020.

25. OPRIȘAN, Ecaterina –  Lămuriri. Corespondență e-mail, Valea Mărului - Argeș, 8 august 2020.

26. OPRIȘAN, Ecaterina – Porecle din Șerbănești. Corespondență e-mail, București, 5 iulie 2020.

27. OPRIȘAN, Ecaterina – Primarii comunei... Corespondență e-mail, București, 13 iulie 2020.

28. OPRIȘAN, Ionel – În umbra morții. Editura Saeculum I.O., București, 2010. 

29. OPRIȘAN, Ionel – Miracolul literar românesc interbelic. Dialoguri adnotate. Editura Saeculum I.O., București, 2020.