Convorbiri cu șerbăneșteni

Ion Dan Badea, 60 ani, Șerbăneștii de Jos, analfabet – transcrierea înregistrării audio, din perioada iulie - august 1935, realizată de prof. univ. Ernst Gamillscheg [1]⁾

Despre Șerbănești-Domnești. Şerbănești-Domnești ieste sat mare. Să vede biserica. Tata m'ar fi dat la școală, dar io m'an dus după oi. Mi'a fost urâtâ școala. Mă bătea învăţătoru. M'an dus vo doo zîle, dar că m'a bătut domnul învăţătoru cân făceam prostii, nu mai m'an dus. Mulţ băieţ a fost ca șî mine dă na vrut să urmeze la școală, a rămas prost. Mai târzîu m'am apucat dă plugărie. În timpu războelii am fost acas, duceam provizie la Slatină. N'am fost (la armată), am fost fiu de văduvă șî fii dă văduvă în timpu ăla n'a făcut armată. Am avut doo surori șî cu mama trei. În timpu ăla ieream apărat dă armată. Nemţi a venit aici în satul Şerbănești. Ne scotea din casă pă noi dă le dam bucate, ovăz sau porumb din pătulile noastre. Şî dam și apă la cai cân ne bătea să dăm la cai. S'a adunat toț oamenii la primărie, iera și neamţ și primaru nostru, Costică Popescu. Ne trimetea cu vite la Slatină, și cu vaci, le'am pus la trin, le'am băgat la vagoane pentru întreţinerea nemţilor. Dacă cineva nu să ducea, îl trimetea la Drăgănești, la comânduirea lor. Ş'erea mulţ pe care'i punea la muncă. Doi ani am zlujît sub jugu nemţesc. Înainte n'am avut pământ. După spargerea războielii ni s'a dat și noo pâmânt. A fost statu nostru care ni s'a dat și noo pământ. Mi s'a dat zece pogoane, cinci în partea Brănesii șî cinci în partea Boianului. Am avut pământ, șî de aceea mi'an luat plug, mi'an luat grapă, ca să putem munci pâmântu. Am avut bani să cumpăr, am vândut șî eu porumb șî grâu și așa am putut de mi'an luat șî eu plug și grapă. Am casă cu douo odăi. În timp de vară dormim afară, în timp dă iarnă dormim în casă, șase persoane. Anu trecut am avut lipsă. N'a plouat, nu s'a făcut nici grâu nici porumb. Am cumpârat, am vândut şi câte o vacă, care am avut, și boi, șî boi trăgători am vândut. Aminterea nu puteam trăi. Ne'an luat șî noi gospodărie și an trăit. Anu ăsta le mulţumim lu dumnezău că ieste bun, că ne'a dat ploaie la timp. Am făcu' șî grâu șî porumb. Acu vo trei săptămâni am secerat, l'am strâns șîri ca să'l putem treera cu mașinili cari le găsîm.

Despre curtare și nuntă. Mă du' la ta-său șî o cei. Dacă vrea să mi'o dea băiatului mieu, ne ducem șî ieu cu băiatu la tata al fetei și uo cerem; dacă i'e cu voia, fata ia șî bea din ploscă – ginerile a adus plosca șî a pus'o îm pat șî întreabă pă fată cum o chiamă pă ea; șî dacă vrea să'l ea pă el ca ginere, ia plosca șî bea cu toț din cas; cu socru mare, cu tata al fetii și ta-so al băiatului șî cu mireasa. Fata dacă este bogată, le are pă toate, numai decât fac nuntă șî să duc la popa șî să cunună. Popa le pune pirostâile în cap șî la unu șî la altu. Atuncia să chiamă că sînt cununaţ și nu mai pot să să lase unu pă altu. Dacă sîn' mai săraci, să ia, dar merge timp mai târzîu șî nu să pot cununa, șî atuncia să-ntâmplă dă să lasă cân' n'au o legătură între iei. Să dezgustează unu dă altu. Cân' popa i'a cununat, merg toț acas, Acasă să face nuntă. Să 'nsoţesc oameni mai mulţ chemaţ dă iei șî fac haz; să chiamă nuntă. Atuncea ce să face? Tuoţ oamenii care să găsesc la masa ceaia, scuot fiiecare câte o sută lei șî dă dar ginerilui șî scoate șî iel un total dă doo mii dă lei. Iei mănâncă acolo, bea, fac petrecere acolo; să cântă cu lăutari; joacă întreagă uo zî. Şî cununaţî joacă. Dacă termenă sara, îș iau bună sara dă la toț care să găsesc acolo și pleacă toţ pă la casili lor.

Comentarii:

- Amintirile lui Ion Badea fac referire la perioada primului război mondial, când el a fost ”apărat de armată”, adică ”scutit”, fiind fiu de văduvă și având frați mai mici în întreținere.

- În perioada de ocupație, nemții erau cazați în localul Școlii Vechi iar șerbăneștenii erau obligați la tot felul de dări și servicii, în favoarea acestora, primarul Costică Popescu și cu ajutorul său, neamț, umblând pe la poarta fiecăruia după astfel de dări și obligații. Acesta era ”jugul nemțesc” pe care-l slujise Ion Badea.

- Bucuria pământului primit, în urma războiului, nu îl scutea pe Ion Badea de grija zilei de mâine: trebuia să vândă sau să cumpere, pentru a supraviețui, în funcție de recolta fiecărui an.

- Despre pețirea fetei și despre nuntă, Ion Badea povestește, de fapt, cu vorbe simple dar pline de înțeles, aproape totul despre ce însemna tristețea sărăcăcioasă a războiului.

Anton Radu Iordache, Jarcaleți – transcrierea înregistrării audio, din perioada iulie - august 1935, realizată de prof. univ. Ernst Gamillscheg ¹⁾

Despre familia Caracostea și așezarea Jarcaleți. Tatăl al mieu a fost ca logofăt și ca vizitiu la domnu Cristudor Caracostea, șapte-opt ani. Am născut tot aicea în Jarcaleţ. Domnu Cristudor Caracostea, ca de treisprezece ani mă pomenesc: „mergi cu mine în trăsură la biserică să-mi aprinz lumânărili și să'm pui în policandre“, adică lumânări groase de acolo. Domnu Cristudor Caracostea avea șapte biserici, făcute dă dânsu șî întăia biserică la Floru, al doilea la Şerbănești dă sus, aici; al treilea la Şerbănești dă jos, Şerbăneşti domnești dă jos; a patrulea, la Stoicănești, a cincea la Mierlești, a șasea e la Făgeţel, la deal, și al șaptelea în Slatina. Domnu Cristudor Caracostea a avut moșîia din hotarul Grecilor până'n Vede la Floru, doosprece mii dă pogoane. Acuma, reședinţa, adică domiciliu, i-a fost în Şerbănești de sus, unde să află nepoţ șî fii din fii de neam a dumnia lui. A avut, pântâi, pă domnul Nae; al doilea domnul Mihalache Caracostea, care a avut un băiat și o fată; băiatu a fost domnu Gligore, și fata este la moșie, care ţîne pă domnu Baevan (Baillavoine), francez; al treilea o fată, cocoana Mandica; al patrulea a avut domnu Costică, al cincilea domnu Căpitan; acuma a avut un ginere colonel ca avut ca soţîe cucoana Mandica; el vine al șasele; ăștea a fost copii ai dânsului. Domnu Cristudor Caracostea a fost boier bun. Or pä cine a prins l'a adus pă pământu aicea Ii-a dat și pământ din moșia dumnialui. Fruntașu a avut doosprece pogoane, patru boi; mijIocașu a avut opt pogoane, numa doi boi; toporașu n'a avut nici boi, nici cai, nici nimic; i-a dat cinci pogoane. Fruntaș a fost aicea patru, și mijlocaș uopt, toporaș șapte. Ș-acuma vine Floru. Acolo a fost doojdoi . . . doozeci și doi, fruntaș, noosprezece mijlocaș șî treisprezece toporaș care a-mpământenit tot domnu Caracostea Cristudor; le-a făcut șî casili, le-a dat lemnele dân pădurea dumnialui. Jarcaleț a fost atunci un sat foarte mic. Fete iera șapte, opt; băieţ iou cu Andrei Gherghie, numa doi am fost în anul o mie optsute nouștrei (la recrutare). Andrei Ghierghe ieste to' cu mine la câmp și noi sîntem păzîtor la iele. M'am căsătorit în cătunu Jarcaleț. Nevastă-mea e de la Floru. Trăește și băeț; numa doi am făcut, doi am. Nevasta, Sanda lui Anton R. Iordache, ie bună și vrenică. Copiii sân' cu casili lor acușa. S'a 'nsurat amândoi; unu-l chiamă Iuon, și unu Gheorghie. Băiatu ăl mare are un copil; ălalt n'a făcut și nu face.

În timpil războiului. În timpu' războiului a fost liniștire bună aici. A trecut armata germană pă aici și nu s'a făcut nimic. S'a oprit la Mărășești armata germană. Acolo s'a făcut și luptili, la Mărășești. Aici a fost numa o comănduire germană și presă care a presat și paie. Fân, bucate s'a luat, s-a dus cu iele, ovăz. A fost bine toate. Am fost în Slatina ca gardă la regional (depositul regional). Acolo la regionalu ăla ierea făină, ierea butoaie de vin, săpun, vite care să trimetea după armată, putini cu brânză, uoi, asta erea ale armatei și io păzam garda acolo, cinciprece zile în post, cinciprece acas.

Despre satele vecine. Acolo, Șerbănești de jos, acolo ie trei părț cai șî una boi. Șerbăneștii d-aicea ie o parte cai și trei boi. Tîmpeni tot la fel. Ăiea jos sînt mai hoț. Floru merge bine oamenii.

Comentarii:

- Hristodor Caracostea nu era ctitorul a șapte biserici, așa cum spunea Anton Radu Iordache dar merită a se studia ce legături aveau aceste biserici cu neamul lui Caracostea; după cum se știe, Hristodor Caracostea a fost, cu certitudine, ctitorul Bisericii de la Sus și atât.

- Despre copiii lui Hristodor Caracostea, amintiți de Anton Iordache, trebuie să fim, de asemenea, prudenți în validarea informației transmise.

- Comănduirea germană, despre care amintește Anton Radu Iordache era instalată în conacul de la Momiceni, care aparținea, atunci, de Șerbăneștii de Sus, iar presa pentru paie era, probabil, din dotarea fermei lui Dumitru Caciona, care își avea sediul acolo, la Momiceni, în prejma conacului.

- ”Șerbăneștii d-aicea” erau Șerbăneștii de Sus, care erau mai apropiați jarcalețenilor, în raport cu Șerbăneștii de Jos.

Ispas L. Gherghe, 43 ani, din Jarcaleți– transcrierea înregistrării audio, din perioada iulie - august 1935, realizată de prof. univ. Ernst Gamillscheg ¹⁾

Istoricul unei audieri judecătorești. Ieu, antâi, ieream un uom dăstrăbălat. Îmi plăcea boutura, certurili și nu ieream, nu puteam ca să mă îngrijesc dă gospodăria mea. Am dus o viață așa dă lungă în dăstrăbălare, patruzeci de ani. Umblând și eu pă lume, am auzît d'un priot în comuna Stoborăști că iel ar fi înființat cu oastea domnului, c-un programu venit de la priotul Iosif Trifa din Sibiu; ș-am primit șî ieu un afiș. Nu cunoșteam tocma atât ca șî literatură. Șî l-am luat și m'an dus cu iel pă la vecini ș-am început să-i întreb: „Cum îi zice la litera asta. Spui-m’!" „Îi zice litera a". Luund așa literă cu literă, văzând că zicea: pocăiți-vä!, atuncia m'an dus la Stoborăști la priuot șî l-am întrebat: „Părinte, cum aș face ca să mă pocăiesc și eu, că sînt un uom foarte dăstrăbălat și mi-am risipit averea prin cârciumi și prin judecăț. Atuncia priuotul mi-a spus: „Să nu mai te duci la cârciumă, să nu mai bei, să nu'njuri”. Ieu am făcut așa cum mi-a spus și am urmat la biserică. Atunci având un frate care avea fapte și mai rele c-ale mele, m'an dus pâ la iel cumpărănd, cu o carte cu titlu' „Oglinda inimii”, și avân nește chipuri în ia, i le-am arătat. Arătându-le, iel știea carte șî a citit. L'am luat șî pă iel împreună cu alţ oameni care ne-am dus la Tufeni la o adunare religoasă. Atuncia iel a vâzut cum să petrecea lumea care ierea acolo la adunare. Iel fuma șî el tutun, și era cu tabacherea la iel. Oamenii de acolo i-a spus: „Aicia nu să fumează tutun la adunarea asta. Aicia ne adunăm ca să ne rugăm lu dumnezău“. Iel a plecat cu noi dă acolo dă la Tufeni. Mergând înspre casă, cân' ne-am apropiat d-o apă, care să numește Vedea, l'am rugat: „Mă, frate-miu, lapădă tabachierea pă Vede că te cinstesc cu un kilogram de vin. Iel n'a vrut. A spus că „am doo kilograme dă tutun dă foaie! Să isprăvesc tutunu; atunci lăpăd tabachierea. Am venit acasă, a mâncat la mine acasă si m'an dus pă la iel. Ducându-mă pă la el l'am găsit fumând. El numai decât a lăpădat ţigarea ș-a spus că nu mai fumează pă urmă. Dimineaţa, după ce am potolit vitili, că era în timpul iernii, am ișît în drum unde ierea mai mulţ oameni, sî a spus: „care vrea să cumpere de la mine, c'am doo kilograme dă tutun?“ uoamenii a început să râză, să spuie: „Dă-l dă pomană că acuma te pocăești“. Iel a spus: „Nu dau tutun dă pomană ieu“, și l-a luat acasă tutunu șî la băgat în foc. Ş-acuma mulţumește lu dumnezău c'a ajuns în rându' celor buni sî gospodari, urmând calea la biserică. Mai este Ilie care urmează si el pocăinţa, împreună cu nevasta sa. Şi mai era Vasîle, frateli lui, care a urmat și el o iarnă da' având patima furatului, văzând că dacă să pocăiește nu-i mai dă voe să mai fure, atuncia s-a întuors tot la faptili lui cele dinainte, prin care au revenit la un caz greu. Iel s-a angajat la domnu' Costică Niţulescu ca păzîtor de noaptea șî i-a dat pușcă în primire ca să pazască cu ia noaptea. Uo vecină din spatili casii lui avea un câine legat, prin care, dă câte uori venea iel cu porumbi furaţ, câinili să da la iel și vecina să dăștepta șî-l vedea cu puorumbi furaţ. Atuncia iel i-a pus gând ca să împuște câinili. Într'una dân zîle a venit el la poartă la mine ș-a-nceput să spuie: „Ieu am să-mpușc câinili Zăfiri, că n'am să fac noaptea un pas în curtea mea, fără să nu dea câinili la mine. Atuncia ieu i-am spus: „Mă, Vasîle, frate-miu, păţeș' bucluc, că câinile este legat“. Iar nașâ-său Preda i-a spus: „Nu, fine Ispase, nu păţeș' niciun bucluc. Iel atunci s-a sculat dă juos dă la poartă de la mine șî s'a dus acasă ș-a dăschis fereastra ș-a aruncat mămăligă pă fereastră câinului. Atuncia, când câinili a venit la momoligă, el a 'ntins pușca pă fereastră ș-a tras în câine. Cân' m'an dus d'am auzît la el, și am zis: „Vasîle!, să știi c'ai să păţești daravelă mare“. Iel atuncia a spus: „Că nu poţ să știi nimic“. A lua' pușca și a dus-o cocoanii Pauli, soţîia lu' domnu' Costică Niţulescu. Atuncia fămea Zafira s-a dus ș'a făcut cerere la jandarmi ca să vină să vază, cum Vasîle i-a 'mpușcat câinile legat. Iel a fugit când a văzut că vine jandarii șî s-a pitit în podul bucătării lu' Niţulescu. Atuncia pă femee a'ntrebat-o șefu' dă post, Dragu Marin: „Cine a văzut când iel a tras cu arma în câine?“ Ia a spus: „Ispas Lișcă Ghierghie șî Traian N. Călin cu frati-său Cuostantin N. Călin“. Atuncia șăful dă puost ne-a chiemat să ne dăm declaraţia precum am văzut. Dup'aia a venit termenul judecăţî, ducându-ne la Judecătoria uocolului comunii Şerbănești dă Juos. Vasîle ierea prietin cu grefieru' care ierea cumnat cu domnu' Cuostică Niţulescu. Chiemându-mă pă mine după judecătorie șî învăţându-mă să spui că n'a avu' pușcă și a tras cu un pușcuoci dă suoc. Iar ieu i-an spus: „Nepot mi-ești, Vasîle, dar lucru osta nu po' să fac, că ieu trebuie să jur ca să spui adăvârat ce am văzut. Iel s-a supărat pă mine că n'am vrut ca să minţ șî el să scape. Atuncia imediat s-a strigat procestu'. Ș'am intrat înăuntru în ședinţă. A'nceput domnu' judecător Chiriţescu să mă 'ntrebe: „Mai ţii minte cum ţ-ai dat declaraţia la jandarmi?“ Atuncia ieu i-an spus: „Domnu' judecător, ie cam dămult dă atunci“. Atuncia domnu' judecător a lua dosaru' dân mâna grefierului ș-a citit declaraţia. Mi-am dat-o în faţa jandarmului. După terminare m'a 'ntrebat: „Ie aceasta declaraţia pe care ţ-ai dat-o?“ „Da, domnu' judecător“. Atuncea i s-a pronunţat pedeapsa dă doozeci de mii de lei. Ne-a spus: „Ișiţ afar acuma“. Vasîle a'nceput: „Nea Ispase, îț băgaș sufletu' în fuoc. Nu vrusăș să spui cum te-a învâţat domnu' Petrică“. „Vasîle, știi bine că ieu nu pot să mai fac o mărturie mincinoasă“. Iel atuncia mi-a spus: „Stai, că te regulez ieu". Ș-având ieu o scroafă legată la spatili magazii mele, iel s'a pus ș-a luat furca dă fier. Nevăzându-l nimini a băgat cracile furcii în scroafă. Scroafa având în burtă purcei, când i-a venit să nască, scremându-să, i-au ișit mațili, din cauza înțăpăturii. Atuncia ieu n'am zîs nimica, și mai târziu m'an dat în vorbă cu iel: „Dacă tu, măi Vasîle, stai cu mine la pocăință, nu umblai pă drumuri astăzi". Iel a spus: „Văd șî eu că rău am făcut. Că, dacă nu mă luam după nașu Preda, io n'ajungeam la fapt-osta”.

Despre satele din preajmă. Oamenii eștea dîn comuna Șerbănești de Jos iei sînt nește oameni foarte răi, au fapte dă uoțîie, uomoruri și nu puoț să te-ncrezi prin vorba lor, că niciodată iei nu lucrează cu adăvărat, chiar dacă să-mvoiește la proprietar, caută pă toată calea ca pământu să-i dea cam peste ochi cu munca și iei, toamna, le pare rău cân' văd uameni cinstiț, care ș-a văzut dă muncă, are bucate multe, grâu, puorumb, lor le pare rău și caută ca anu viitor iei să strice recolta uoamenilor cu cai, care a avut-o bună. Dîn cauză ca și iei să rămâie tuot la fel săraci. Această comună ieste cea mai veche 'prejurul din acesta. Jarcaleț ieste compus din oameni de mai multe comuni. Ghierghie Catargiu, cel d'ântâi uom care a fost întemeat cătunu' Jarcaleț, ieste venit dîn comuna Bârca, județul Olt, și cu Tudor Bădălan, venit din comuna Didești, județul Teleorman. Ast'a fost înainte dă 1864. Proprietare a fost domnu' Cristudor Caracostea, care le făcuse case pă moșia dumnialui, până la 'mpropritărirea de la 1864. Atuncia Ii s-a dat și lor pământ dă fruntaș. Care avea patru boi, i să da doosprezece pogoane de pământ arabil. Care avea doi boi îi zicea toporaș și l'împroprietărea cu uopt pogoane. După aceștea a venit șî Gligorie Truică, Stan Țucă din comuna Căldăraru, Tilorman. După Stan Țucă a venit Tudor Bălțoi, din comuna Didești. lei înainte d'ar veni împroprietărirea, iei, ierea cătunu' Jarcaleț mai mare, dar când venea dă-i pusăse la bir, iei atuncia avea bordeie și numai decât, când îi punea la bir aicia, iel fărâma buordeiu și să ducea noaptea în altă comună ca să nu mai plătească biru', până când s'a stabilit uo dată la un loc. Că or'un' să ducea, vedea că tot ie datorie. Aceia pă care i-apuca în cătunul Jarcaleț, acolo tuot aia trebuia să plătească. Și s'a stabilit fiecare, unde s'a găsit,când îl apuca dă plata birului, pă care ierea impus. Sînt acolo oameni puțîn mai retrași dă furturi. Iei să ocupă cu munca, nu vrea ca să strice recolta la niciun om cu vitili și prin fapteli lor să dăosibesc dă comuna Șerbănești de Jos.

Șerbănești de sus. Păi iei sînt tot un sat veniț oameni din mai multe comuni, cum ieste Stan Ciobanu, venit de la Căldăraru, luon Dorobănțanu venit dîn comuna Dorobanț, județul Olt. Să deosibesc dă ceilanț prin voce, că unii contribue pă s mult, altul contribue pă z mult. Aicia sînt compuș dîn mai multe comuni și nu știu pă fiecare dîn ce comună ieste venit. Să crede că lăcuitorii din Șerbănești de sus sînt întemeaț mai în urma cătunului Jarcaleț. Bacea ieste mai în urmă dă comuna Tîmpeni întemeată, dar Tîmpeni ieste vechi, tot cam odată cu Șerbănești dă Jos. Băcenii să deosebesc prin puort și chiar și ca coloare la față. Și de Tîmpeni și de Șerbănești de jos cât și de sus să deosebesc. Sînt mai negri la față, pe câtă vreme cestelante cuomuni sânt mai bălani. Tîmpenarii, nește oameni zîcem muncitori sau mai caznici dăcât uorce comună din împrejur.

Comentarii:

- Judecând după data de apariție a mișcării Oastea Domnului, care a fost înființată, într-adevăr, de către preotul ardelean Iosif Trifa, pocăința jarcalețeanului Ispas L. Gherghe intervenise cândva după anul 1923 [2]⁾, adică cu ceva ani mai înainte de discuția avută cu prof. Gamillscheg.

- Dacă luăm în calcul și anul apriției cărtii ”Oglinda inimii”, la care Ispas L. Gherghe face referire, carte care se numea, de fapt, ”Oglinda inimii omului” și apăruse la Sibiu în 1930, scrisă fiind de preotul ortodox Iosif Trifa [3]⁾, atunci e lesne de înțeles că pățaniile povestite de Ispas Gherghe se întâmplaseră cu doar câțiva ani mai înainte.

- Costică Nițulescu la care se face referire, în povestea cu câinele împușcat, este învățătorul Constantin Nițulescu, care avea proprietatea pe unde este Școala de la Sus.

- Despre faptele de hoție ale josenilor, în acea perioadă, se dusese vestea, se pare, în special prin faima haiducului Motârță, căruia lăutarii din Șerbănești îi făcuseră și un cântec, o baladă haiducească pe care încă nu am reușit să o reconstitui, în forma ei originală. Dar exemple de astfel de fapte reprobabile avem, din păcate, destule și de dată ceva mai recentă. Cât despre omorurile celor de la Șerbăneștii de Jos, despre care vorbește Ispas L. Gherghe, m-aș abține să fac, docamdată, ceva comentarii, ne-având încă dovezi, în acest sens.

În imaginea de mai sus (v. Fig. 1 ¹⁾) este prezentată cartea profesorului german Ernst Gamillscheg, prietenul lui Dumitru Caracostea, care în vara anului 1935, a petrecut circa o lună de zile printre șerbăneșteni și satele din zonă, studiind graiul acestora. Aici sunt publicate toate înregistrările făcute cu diverși șerbăneșteni, oameni simpli, înregistrări reproduse întocmai în acest documentar, folosind doar, pentru o mai bună înțelegere și citire a textului, mici adaptări fonetice și (uneori) morfologice.

Cartea se numește ”Die Mundart von Serbanesti-Titulesti (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea)”, adică ”Graiul din Șerbănești-Titulești (județul Olt, plasa Vedea)”.

Dumitru Caracostea – Interviu luat de scriitorul Ion Nijloveanu, în 1963 [4]⁾

Consemnînd cele mai vechi amintiri ale mele în legătură cu folclorul, trebuie să relevez că bunicul meu, Hristudor Caracostea, a avut o deosebită înclinare pentru muzica populară. Sătenii îi dăduseră bunicului meu porecla Caval, pentru că îi plăcea să cînte din caval. Şi astăzi, cine se va duce în satul Şerbăneşti-Olt şi va căuta fîntîna care era la marginea curţii lui va afla – cred – că fîntînii îi zice Fîntîna lui Caval. Era fîntîna zidită de el. Îmi aduc aminte [că la] cătunul Jarcaleţi, aşezat şi întemeiat de el la circa 300–400 de metri de curtea lui, avea şi cîţiva ţigani – de unde şi numele de Jarcaleţi – şi [că] printre ei era un cîntăreţ din vioară care adeseori venea la petrecerile lui. Bunicul era din Epir, dintr-un sat numit Negadis, şi el avea rude prin părţile acelea. Îmi povestea tata – şi bunicul lui îi povestea – c-avea oi acolo, şi [că] oile erau ţinute – cum ziceau ei în dialect macedonean – „în valea armânilor” [sau în jurul ei]. Bunică-mea era o fire cu totul deosebită de el. Din folclor ea reţinuse – după cîte mi-aduc aminte – unele maxime, unele norme de conduită, conţinute în proverbe. Ea fusese destinată de părinţi să intre în tagma călugărească. Însă bunicu-meu întîlnind-o tocmai cînd o ducea familia la mănăstire, a oprit convoiul şi l-a transformat în convoi de nuntă. El s-a şi însurat cu ea. Era bogat şi petrecăreţ. Ea a păstrat încă cuta călugărească, pentru că în biserica clădită de bunicu-meu la Şerbăneşti ea a ţinut să fie zugrăvită ca ctitoră, în haină de călugăriţă. În odaia specială [din Şerbăneşti?], păstrată pentru fata ei, cînd venea s-o viziteze, era pe masă un maldăr de cărţi greceşti, pe care ea le adusese din munţii Pindului, [cărţi] pe care le răsfoia adeseori. Şi mi-aduc aminte că nu o dată îi răsunau proverbe luate de acolo, mi-aduc aminte că o dată, dus de unele amintiri ale mele, [după ce] citisem ca copil Aladin şi lampa fermecată, dimineaţa, văzînd pe florile din grădină strălucind roua, în amintirea strălucirii bijuteriilor din [povestea lui] Aladin, m-am dus şi i-am spus: – Mamă-mare, afară sînt o grămadă de diamante ! Ea, ţin minte, a ieşit afară, s-a uitat şi a văzut că era rouă; şi atunci, mi-a repetat nu ştiu pentru a cîta oară proverbul: – Măi, zice, nu tot ce zboară se mănîncă! Acesta era un dicton pe care adeseori mi-l repeta. În ce priveşte amintiri mai apropiate [în legătură] cu sătenii: era tocmit cu anul [un om] care locuia în casa făcută de mama mea la Şerbăneşti; pentru că mama şi noi nu veneam acolo decît vara. Îl chema Pavel Şchiopu. Cu un picior nu putea să meargă şi [cu] celălalt, săltînd, se rezema într-o bîtă. Acest beteşug, care îl împiedica de la muncă, se transformase la el într-o excepţională îndemînare de a hălădui în lumea basmelor. Nu am putut întîlni un mai minunat povestitor decît acela. [Basmele] mi le spunea în vacanţă, pe prispa casei, seara; şi basmele erau însoţite de mimică. Îmi aduc aminte că, în momentele principale, cînd era ceva neobişnuit în basm, el căuta să completeze povestea cu-n gest. De pildă, de zînele care zburau zicea: – Zburau cu părul... Şi însemna aşa, deasupra spatelui, mişcarea, ca [şi] cum s-ar [fi] mişca[t] părul în timpul zborului, părul fiind aripi. În ce priveşte lecturile în timpul copilăriei: mi-au căzut [atunci] în mînă culegeri de povestiri. Vorbeam de Aladin şi lampa fermecată, pe care am găsit-o într-un pod. [Lectura acestei cărţi] a fost o întîmplare de neuitat. Cînd [citeam] că se cobora în pivniţa aceea Aladin cu comorile, le vedeam înaintea mea, parcă luceau, şi i-am spus bunicii că sînt în curte mărgăritare şi diamante. Mi-au mai căzut în mînă şi cărţi de Anton Pann; şi, cu aceste reduse amintiri, închei tot ce am putut să recoltez în tot timpul cît am stat la Slatina, pînă cînd am trecut la liceu, în Bucureşti. În Bucureşti n-am mai avut decît rare cărţi româneşti în familie. Îmi aduc aminte că, la Slatina, printre cărţile care se găseau în familie era şi o ediţie mare a lui Bolintineanu şi cred că tatăl meu trebuie să fi fost un bun recitator. Şi astăzi îmi cîntă-n minte, chiar în momentul acesta, cum citea din Bolintineanu; şi mă impresionau ca copil versuri ca acestea: Un harap ciudat, Negru şi buzat... Lucruri de felul acesta veneau din partea tatii. Din partea mamei, veneau cărţi franţuzeşti, multe. Înainte de a [încheia] amintirile despre Slatina şi Olt, mai menţionez şi faptul că în curtea bunicului se găsea un macedonean, n-aş putea să spun [multe despre el], dar parcă mi-aduc aminte că el spunea că era orb de fel[ul lui]. Îi plăcea să cînte, şi asta îl apropiase de bunic. Şi îmi aduc şi azi aminte unele psalmodieri ale lui, despre care chiar ieri doamna Comişel mi-a spus că se aseamănă cu muzica şi psalmodiile albaneze. Cam în felul acesta erau şi se repetau la infinit: Ta-ta-ta-ta, ta-ta, ta-ta, ta-ta, tam, ta-ta-ta-ta... Îl chema Başa Gheorghe. În casa mamei, de la Bucureşti, am găsit o atmosferă deosebită. Mama îşi făcuse şcoala secundară întreagă la şcoala din Bucureşti „Azilul Elena Doamna”, cam aşa [ceva]. Cînd a isprăvit, [se gîndea] să devină profesoară de limba franceză acolo. Nu-mi mai aduc aminte despre părinţii ei. Se pare că unele amănunte le-a consemnat Slavici într-una din amintirile lui. Tatăl ei se pare că era funcţionar la Ministerul Instrucţiei de atunci, ceea ce [ar] explica şi faima pe care o avea internatul acesta şi pregătirea ei pentru cariera didactică. Măritîndu-se, a renunţat la învăţămînt şi a păstrat o mulţime de cărţi franţuzeşti. Din [acestea] am început eu întîi să buchisesc franţuzeşte, dar nu vedeam nimic folcloric în ele. Singurul lucru [folcloric pe] care l-am găsit acolo a fost ] Povestea lui Nastratin Hogea sau nu ştiu cum, şi [alte cîteva] lucruri de felul acesta. În cursul superior al [liceului] am avut ca profesor pe Ion Bianu, căruia i-am urmat la Academie. Însă, deşi [îmi] vorbea cu deosebit simţ să mă interesez de folclor, îmi plăcea [mai mult] să ascult balade [cîntate]. De cîte ori aveam nevoie iarăşi să trec pe undeva, pe unde se cînta, şi stam ascultam pe cîntăreţ şi recitativele de baladă. Mai tîrziu, în primii ani de universitate, după vîrsta romantică obişnuită, s-a deşteptat în mine un interes, care durează încă și [care] nu mă va părăsi niciodată, pentru teatrul antic, care era clădit tot pe bază folclorică. Şi astăzi socotesc că cel mai mare poet al lumii [antice] a fost dramaturgul elin Eshilos. Cînd s-au început anumite lucrări de seminar la [M.] Dragomirescu – era singurul care proceda în felul acesta – [profesorul] s-a pomenit cu o lucrare [a mea] privitoare la tragediile lui Eshilos. Au fost discuţii mari: pe urmă el ne-a mai vorbit despre trilogia, singura rămasă [completă], Orestia [a lui Eshilos] şi, pentru că toată tragedia grecească era întemeiată pe folclor, [şi anume în] mare parte pe basm, m-am îndreptat pe calea aceasta spre basm; şi, în discuţiile pe care le aveam cu prieteni, cu colegi şi chiar cu profesori, susţineam necesitatea, pentru literatura română a vremii, a unei renaşteri a folclorului românesc reprezentat de basm, [a unei renaşteri] a mitului românesc – cum îi ziceam atunci: reviviscenţa mitului românesc. Despre aceasta poate cineva să găsească mărturisiri ale mele într-un memoriu publicat în „Revista Fundaţiilor”, referitor la orientările Societăţii studenţilor în litere; studenţii trebuiau să studieze în primul rînd reviviscenţa miturilor. S-ar [putea] găsi şi astăzi unele urme despre [preocupările acestea ?] într-o publicaţie a Societăţii de geografie [a studenţilor ?], [care dăduse] o serată dansantă în lipsa activităţii ei. [În unul din numerele acestei reviste, care a apărut ] doi-trei ani – unde se vor mai găsi – s-a publicat [de către] un fost coleg de atunci, sub titlul de Epigonii, o satiră a discuţiilor pe care le făceam noi la Societatea studenţilor în litere, pe tema reviviscenţei miturilor. Un exemplar [al acestui număr de revistă] l-am dat să-l păstreze lui Andrei Rădulescu. S-o fi găsit în moştenirea lui, poate. Fostul meu coleg făcuse strofe în care mă zugrăvea cam aşa: Caracostea zidea-n basme şi-n discursuri seculare Delta basmelor – nu [mai] ştiu cum – şi-a lui Wagner întrupare. Wagner îmi stîrnise un entuziasm fără seamăn, pentru că reprezenta în literatura germană renaşterea mitului german. Despre această fază a dezvoltării mele spirituale se pot găsi amintiri într-o schiţă publicată într-un volum – al doilea volum, dacă nu mă înşel, al Criticelor mele, şi intenţionam să scot mai multe [schiţe?] – intitulată Oltul se întoarce la matcă. La universitate, în vremea aceea, nu exista un curs de folclor. Singura dată cînd s-a vorbit ceva programatic despre folclor a fost într-o lecţie de deschidere a lui [Ov.] Densusianu intitulată Folclorul – cum trebuie înţeles. Şi astăzi păstrez o scrisoare de la Densusianu, trimisă mie la Viena, [scrisoare] în care [el] încerca o înserare [sic] programatică asupra [sic] cercetărilor de folclor. În situaţia aceasta, revenea în scrisoare drept călăuză interesul meu pentru basm, conceput ca formă a mitului popular. Îmi aduc aminte că, în vremea [aceea ?], oarecum programatic, mă adresam în versuri mie [însumi] cu îndemnuri de a studia basmul; îmi aduc aminte de următoarele două versuri: Cînd basmele bătrîne dorm sub pulberea uitării, Tu alungă de la tine toată spuma disperării. Era un fel de încleştare în această [idee]. Cu această sumară, n-aş zice: pregătire, dar uşoară atmosferizare cu folclorul nostru şi cu cel universal din tragicii greci şi din basme mai ales, am plecat ca bursier al universităţii [din Bucureşti] la Viena, pentru a face [studii] şi eventual a-mi da un doctorat cu marele maestru al filologiei romanice al vremii, [W.] Meyer-Lübke. Printr-o întîmplare fericită, Titu Maiorescu, care era ministru al Educaţiei, obţinuse de la guvernul austriac să se întemeieze un Institut pentru studiul limbii române pe lîngă Universitatea din Viena, [institut ce urma să fie] condus de Meyer-Lübke. După ce, în primul an al institutului, se ocupase amănunţit de limbă şi de lucrări din deosebite domenii ale limbii, în al doilea an a pus accentul pe studii [folclorice] şi a împărţit [studenţilor] lucrări despre balada populară română. În direcţia aceasta am avut surpriza să constat, cînd s-au împărţit lucrările, că Meyer-Lübke scrisese un articol despre balada populară balcanică, ce a apărut într-o revistă pe care am amintit-o eu [cu alte ocazii]. În acest institut lucram sub directa conducere şi îndrumare a maestrului. Pentru ca să dispunem de biblioteca vastă a [sa], el întemeiase în cadrul institutului [o] deservire, aşa încît să avem la dispoziţie a doua zi cărţile din biblioteca lui, de cît aveam nevoie. Acolo îşi adusese toate publicaţiile despre viaţa poporului român de la Academia Română şi altele. Prima dată cînd am discutat o lucrare de folclor a fost în acest institut. Dintre români mai trăieşte astăzi profesorul Marmeliuc, care a şi publicat [pe atunci] o lucrare despre balada istorică română, sugerată de profesorul [său, S.] Puşcariu, care era pe vremea aceea la Cernăuţi. În institut lucrau [studenţi] care au devenit cu [vremea] cei mai de seamă romanişti: mai tîrziu toţi au devenit celebri. Acolo strălucea vestitul stilist Leo Spitzer, socotit de unii ca întemeietorul stilisticii moderne. Acolo lucra şi [Ernst] Gamillscheg, care a învăţat [atunci] româneşte, care era interesat să studieze limba română sub două aspecte: şi gramatical-filologic, şi ca introducere în istoria literară. Acolo a învăţat româneşte şi decedatul [Emil] Winkler, [precum] şi Friedrici Schürr, astăzi profesor la o universitate din Germania. Acolo urma şi Malecki, un [viitor] mare romanist polonez, ajuns profesor universitar, şi un [viitor] mare romanist ceh [Krepinsky?]. În discuţiile avute acolo, s-a deşteptat în mine pentru prima oară o concepţie, o îndrumare despre studiul folclorului. Însă, în discuţii, de cele mai multe ori mă găseam în opoziţie cu unul dintre principalii colaboratori doctoranzi ai lui Meyer-Lübke. Prima dată cînd am simţit necesitatea de îndrumare în cercetarea folclorului nostru a fost într-o discuţie contradictorie cu însuşi Leo Spitzer, care era socotit ca imbatabil, era socotit ca un geniu. El studiase şi călătorise mult şi-şi pregătea teza de doctorat cu Meyer-Lübke. Între primele lucrări care i-au fost încredinţate [în Institut] a fost şi una despre Mioriţa. Atunci am auzit pentru prima dată o părere care părea să cîştige aderenţi [printre] auditori, în discuţii: [pasivitatea ciobanului ucis]. După ce analizase gramatical şi literar Mioriţa, el trecu la discuţia acestui aspect. – Este oare posibil, zicea el, ca, într-o baladă, cineva care este amenințat să fie ucis să renunţe la [viaţă], în loc să pună mîna pe [arme] şi să se apere împotriva celor care caută să-l ucidă? E cu totul neverosimil lucrul acesta. Şi găsea [în aceasta] o scădere în baladă. Atunci pe dată m-am ridicat şi am spus: – Dacă am elimina această parte, în care ciobanul arată cum doreşte să fie înmormîntat, ce ar mai rămînea din subiect? Spre mirarea mea, Meyer-Lübke, care se uita la mine, dădea afirmativ [din cap]. [Însă], trebuiau adîncite lucrurile. Pentru prima dată, zic, mi-am pus problema Mioriţei, pe care am urmărit-o treizeci de ani şi mai bine de atunci. [Ideea] pe care am avut-o în [discuţia contradictorie] cu Spitzer a fost confirmată de tot ce s-a publicat pînă acum [în această problemă]. Discuţiile pe care le-a stîrnit lucrarea publicată în Analele Academiei Române de către Marmeliuc asupra baladei istorice iarăşi au arătat că nu poate să fie vorba în creaţiunile populare de cîntece istorice contemporane cu evenimentele. Însuşi folclorul francez şi cîntecele istorice franceze confirmă aceasta. Citisem o lucrare, pe care o socot neîntrecută şi astăzi, a lui Bédier, intitulată Les légendes épiques, în care [autorul] arăta cum s-au născut legendele istorice medievale franceze; în aceste legende, el nu găsea nimic contemporan cu evenimentele cîntate. Aceste afirmaţii însă rămîneau să fie confirmate în continuare. Mai tîrziu mi-a venit mie rîndul, [în cadrul Institutului din Viena] să citesc eu lucrarea despre Leonore. Am întîrziat multă vreme, pentru că nu erau [toate cărţile necesare lucrului?] la biblioteca centrală a universităţii, unde am adunat material. În această lucrare mi s-a pus problema pe care o mai ridicase şi Meyer-Lübke în studiul lui: există vreo legătură între forma nordică şi forma balcanică [a legendei]? Şi care dintre ele este mai veche? Am adunat material care pe urmă a crescut şi care mai tîrziu a fost utilizat în lucrarea Leonore, unde am pus problema diferenţierii folclorului nostru în cadrul sud-est european. [Odată], în instituţia aceasta, în ora primă [a lucrărilor], mă pomenesc că mă cheamă Meyer-Lübke – nu-mi dădusem încă doctoratul – şi-mi spune: – Pe baza activităţii dumitale de pînă acum, socot că eşti mai pregătit decît doctorul Bacinschi, căci rezultatele obţinute de el nu sînt satisfăcătoare (Bacinschi era asistentul lui); [aşa] că te rog să primeşti dumneata să fii asistentul şi ajutorul meu principal în institut. Era o binefacere [pentru mine], pentru că şi material îmi convenea, şi am început activitatea de asistent al [Institutului]: am fost un an asistentul lui [Meyer-Lübke]. După un an, el mă cheamă şi-mi zice: – De acum avem un număr de studenţi pregătiţi şi o să-ţi dau dumitale însărcinarea să ţii un curs asupra literaturii române aici. Eu, din cînd în cînd, am să viu să asist la curs; vor asista principalii doctoranzi ai mei şi aceia dintre români care vor fi interesaţi. S-a ţinut discursul [de deschidere]; a prezidat [Meyer-Lübke]; au fost prezenţi [membrii legaţiei române din Viena] – nu ştiu cine – şi atunci am stabilit cu el ce curs să ţin. Sfatul pe care l-am căpătat [de la el ] a fost următorul : – Fără îndoială, literatura dumneavoastră cultă nu este – afară de rare cazuri – la înălţimea literaturilor romanice apusene. Însă este un domeniu în care dumneavoastră sînteţi superiori întregului Apus şi tuturor popoarelor romanice şi germanice. Este folclorul dumneavoastră, literatura populară. Sînt de părere – mi-a spus Meyer-Lübke – să ţii un curs despre poezia populară românească. Şi pentru că te-am văzut cum discuţi în Institut, [socotesc potrivit ca] principala parte a cursului să trateze balada populară română...

Comentarii:

- În mod intenționat, pentru a scoate în evidență, sub toate aspectele sale, personalitatea celui care a fost Dumitru Caracostea, am reprodus aici ceva mai mult decât amintirile lui legate de bunicii de la Șerbăneștii de Sus și de anumiți șerbăneșteni.

- Grație acestui interviu luat de folcloristul Ion Nijloveanu, fost student al lui Caracostea, aflăm o mulțime de lucruri, de referință, despre bunicii lui Caracostea, Hristudor și Despina, dar și despre întemeierea satului Jarcaleți, despre harul de povestitor al lui Pavel Șchiopu, despre Fântâna lui Caval și despre multe altele.

Florea R. Dumitrana, 74 ani, Șerbănești de Jos - spicuiri din înregistrarea video realizată de Ionuț A. Preda [5]⁾ în data de 13 iulie 2018, la Crâng, în timp ce nea Florea aștepta să i se secere grâul cu combina

Despre haiducul Motârță. Am auzât șî eu dă el. Nu-l știu... Ăsta a avut pământ aici lângă prund (și, răsucindu-se ușor, arată – cu un băț ce-l are-n mână – spre valea Dorofeiului). Aicea erea gârla cu creac și prund dă mergea dăvale... Sică-a-lu’ Mavrig – șade colea unde șade Sache – da-și făcuse casă în Crâng, unde erea la... Avea pământ aiceașa. Da’ mai are colea unde șade Ion ăsta a-lu’… a-lu’ – cum dracu’ îl… - …Boruș, casă... Acilea, are în spate...; avea o juma’ de pogon. Și-acolo avea casă. D-aci a luat Craiu, d-acolo dă lângă drum încoace. Craiu iar fusăse... Craiu, om al dracu’... Te pomeneai cu calu... Cum a făcut Ion a-lu’ Tiofan, de i-a furat vaca și cu calu’! Dân grădină... Cine?... Motârță... Păi avea oameni el... D-ăștea... dă umbla pă la valea Oltului... Pă la... El să țânea cu oțî. Oțî, oțî... El să... Dacă erea oț, la oț... Erea zdravăn. Dudică nu prea a fost, Dudică... Îl știi pă Dudică? Stătea la poartă... A murit și Dudică... Nu erea băiatu’ lui, prieteni. Că îl făcuse... L-învățase să haiducească: Dudică șî cu Motârță... Șî Dumitru lu’ Petrache... A băgat șî pă Dumitru lu’ Petrache... A luat pă Măria dî la… a-lu’ Tiofan, a luat-o dă suflet. Încet ăsta, Dumitru lu’ Petrache... E dă la Crâmpoia, Dumitru ăsta a-lu’ Petrache. Povestea Ion că s-au împrietenit, s-au... Și-a venit aici d-a luat p-aia a-lu’…

[Motârță] fura caii... Înainte dă... șapteș’ patru. Pă Dudică l-am prins. Pă... L-a-nfiat pă Dudică. L-a-nvățat să fure și Dudică. Da’ Dudică dăcât șădea șî… rânjea, cu haiducii, când venea… [Dudică] a avut o fată, înfiată dâ la Colarez. Mi să pare c-a murit ș-aia... Ș-aia a înfiat o fată... Nu știu dâ la ca..., pi-a cui fată a înfiat... Ș-acușica fata i-a vândut lu’… ălea lu’ Ioanii lu’ Anghel a-lu’ Nae, la un… ginere dâ pă unde nu… Unde are casă, lângă Viorel ăla. A făcut casă acolo, cu gard...

Păi da’ erea lume slabă, nu... Îi știau dă frică… Motârță! Uite, trece Motârță pă lângă noi!

D-aci dă la Matei a-lu’ Neacă încoace a avut Motârță până colea; pân-acilea-n drum. Punea porumb, punea... Cu caii!... Băăă, erea cam boier! Ca Iordăchete... Îl știi pă Iordăchete? Ai auzât dă el, poate... Erea cam chiabur, ca Iordăchete. Avea Iordăchete atâtea pogoane... A avut, bă, [pământ] lasă-l dracu’! Păi n-a fost boier?!… Șî pân alte părț… Păi numai… P-ăsta îl moștenise, pă dealu ăsta el… Avea… Avea cleată p-aiceașa dă cobora d-acolo, dâ la… Codin, cobora pă cleata asta dăvale, dă cobora aici în vale. A fost cineva… [Nu] erea lume-n sat dă nu-l știa… Am auzât [de cântecul lui Motârță]... Am auzât!.. Nu... Parcă i-a... Parc-am auzât d-asta... Cu haiducu... Și mai spune cântecu ăla, zâce: ”Unde Oltu să cotește, oțâ la cai potcovește...” E cântecu’ ăla dă-l spune țâganii. Îl spunea Mărin a-lu’ Stancu și cu... Doamne! Doamne!... Aveau cântecu-ăsta: Unde Oltu să cotește… Cum ar fi acuma, cum să-neacă. Auz, Oltu a-necat atâtea comuni… Păi da ăia, c-a pus casili pă jos, pă vale?... La voi, în deal, mai vine apă? La biserică?... A-necat p-a-lu’ Tartareț, p-acolo pă un..., pâ la Costi..., Troncan, p-acolo, pă unde erea... Da’ acuma?... Ce să...

Despre secerat. Dă Ilie Strâmbei, ai auzât? Al Calopatrii… Țânea pă Calopatra… D-acolo, unde șade Aristide a-lu’ Firon. Ilie Strâmbei... venea la Ungureanu. Ungureanu a făcut..., dășchisăse cum are Tigaie... Matei, bodegă. Venea, bea o litră dă țuică. De-argeșoaică, cum erea înainte, nu știu cum îi zâcea, fire-a dracu... Și... venea..., erea lume venită. Venea acasă aci, la Ilie Strâmbei, p-aci pă la Taicaloiu, erea în spate - la Tartariț, ereau Tănase a-lu’ Vrană, Lisandru lu’ Vrană, e..., ăstălant... Cum îl cheamă, mă?... Gheorghe Mihai – avea casa luată unde șade Toni. Gheorghe Mihai... Ionică-al Marî, Florica Mandii... Florica Mandii da cu cărțâli! Toată lumea, când îl vedea, păi..., zice: ”Uite Ilie Strâmbei!” Intrau în curte dă frică. ”– ‘tu-vă-n c...” Ilie, beat. Fie, el să făcea beat... Da’ vorbea gura asta... ”’tu-vă-n c...! Să stați la poartă”, zâce, ”în loc să vă duceț la muncă..., la sece... la grâu..., să secerați grâu!” Că secera omu’ cu mâna, bă... Făceai măgărețe, făceai.... Găsai snopii luați... Măgăreațâli dă la cap... Care ereau ai dracu’... Măgaru după... Făceai dă zece snopi măgăreața. Și unu-l puneai măgar. Și când te duceai dimineața la secere iar, să mai seceri pogonu ălalalt, găsai măgaru luat. Ăla îl luase... Seceram în doi ...un pogon într-o zî. Doi inși! Da’ nu erea grâu, bă... Ăăă... (și cu niște gesturi făcute din mâini prin aer, arată cum secera, ici-colo, pe unde era grâu) Pă cât? P-un dublu de mălai. Dămâncare că-ț da, dămâncare-ț da... Dacă nu, să vii cu mâncarea ta. Făceam mânji. Ăsta dă erea...să vii în fiecare dimineață cu calu’. P-un dublu dă mălai... Și mâncare, făceau: ”O masă la doișpe și sara să mâncaț acasă!” Păi? ”Păi vă detei mălaiu! Faceț mămăligă să mâncaț...” Bă, ereau, ai...

Despre fapte de hoție. Eu știam dacă vine… Uite, eu la Crâng aci, unde… Cu ăsta, cum îl cheamă?... Dă-l dusă la treierat… Anton. Aicea, mă, lângă Gela! Chele, mă! Eu știam că Chele vine peste mine la… Și-mi ia, nu știu cum, bicicleta până-n zâuă… Până-n zâuă, așa?

Păun a-lu’ Carvan băga…, avea oili, băga lâna cu lacăt pus. Șî Gheorghe a-lu’ Neacă șî cu Matei a-lu Găbuș să ducea cu chii, c-avea chii făcute, eu știu cum o fi…. Când știa că pui zâua sacii dă lână… Păi făceau, bă, macate! Da la piuă..., la piuă dă făcea pantaloni dă aba, baltoane dă aba... Ăștia mai tineri... Ăăăă-hăă... Da... Plugu’ și grapa, dacă n-o băgai la foc, în casă, nu-l mai găsai dimineață. Da... Că n-aveai garduri făcute, ca acu’! Să saie gardu’… Păi îl băgai în cas’, dacă nu… Nu-l mai găsai lângă casă… Zău! Fi-ar lume-a dracu’… Az, io am pluguri în grădină, vo trei-patru, rotile… Ăăă…

Mai știam d-ăla, unu’ cel mai oț! Băă, te-apuci cu oțî?! Gheorghe a-lu’ Neacă și cu Matei a-lu’ Găbuș... D-aia că mă știa că mai beam la el, că mă duceam la moară la uruit. Zâce: Iordăchete avea pușcă dă vânătoare. Așa șădea (și arată cum, rezemându-se în bățul ce-l are în mână), în mijocu’ oilor… Avea coloașa, unde are magazi-aia dă blană... Te-ai uitat p-acolo? În spate-acolo! Gard dă sârmă făcut, să nu saie niminea… Șădea-n pușcă…, ipingiaua pă el, ploaia ploua… Șî Gheorghe a-lu’ Neacă cu Matei a-lu’ Găbuș, tineri, că atunci ereau în putere, să saie peste gard nu să putea… Au săpat cu mâinili, cu ghiarili șî a luat cu ciumege… Aveau ciumege, fie că să dea-n el, dacă e cazu’… Da’ ăla, cu pușca, i-mpușca… Și-a făcut gaură, gaură, d-a putut să intre unu. Au săltat dă sârm-așa…, ș-a intrat Gheorghe a-lu’ Neacă ș-a luat cel mai bun miel..., dân cârdu’ dă oi. Oilii n-a fugit! Că erea ploaie, ploua. Da! Șî când colo, i-a dat lu’ Matei… Da’ stătea mielu, să nu mai zbiere… L-a dat pă gaură lu’ Matei, l-a tras, l-a băgat la sac… șî a ișât pă gaură. Șî a… ăla… ședea în pușcă răzmat, în mijlocu’ oilor. Iordăchete... ăl bătrân, ăl bătrân... chiar el, Iordăchete. Când să scoală dimineața, n-a găsât gaura pă unde să... Zbiera oaia: nu erea mielu. Bă, unde e un miel, ‘tu-i bătrâna mă-sii?! A venit lupu’ dă l-a luat? Sau vulpea? Sau câinii? L-a mâncat câinii… Ionică erea mic, a-lu’ Iordăchete… Nu erea… să prinză ca ta-său mișcarea… Ei, acușa aveau ăia dă la Sus… Ereau... jandarmi dă umblau cu… călare pă cai bălan. La despensar, la Sus colo, erea miliția. Și pân’ te-ai duce ca să spui la jandarm, să umbli pân sat să găsăști care e oțu…

Comentarii:

- Pe Floarea R. Dumitrana (zis Florea al Bufoaicî) și pe mulți dintre sătenii amintiți de el aici i-am cunoscut, pe când eram copil, iar de alții doar am auzit; oricum, din această povestire, aparent dezlânată și ușor fantastică, totul îmi pare cunoscut și de-a dreptul feeric: oameni, întâmplări, locuri...

- Nea Florea are un fel de a vorbi neprevăzut, uneori greu de urmărit, sărind de la un subiect la altul, dar care te ține mereu încordat, așteptând cu sufletul la gură să vezi ce a urmat sau ce vrea să mai dezvolte, ca nou subiect de care-și amintește.

- Mi-a fost foarte greu să transcriu spusele lui Florea Dumitrana și toate punctele de suspensie sunt datorate doar stilului său de a lăsa în suspensie anumite vorbe sau propoziții începute și neterminate, venindu-i parcă mereu în minte o altă formulare mai bună sau o altă întâmplare plină de picanterii.

- Pentru a da mai multă cursivitate textului, am încercat o grupare a spuselor lui Florea R. Dumitrana pe cele trei subiecte: Motârță (că despre el își propusese să vorbească Ionuț Preda), secerișul (că la seceriș se aflau, în momentul înregistrării) și furturi (că Motârță devenise cunoscut prin faptele lui de hoție).

- Pentru a realiza o structurare a convorbirii pe același șablon cu celelalte înregistrări mai vechi, preluate din alte surse, am eliminat voit intervențiile lui Ionuț Preda, care încerca să-l direcționeze, abil, spre subiectul cu Motârță.

- Citându-l pe renumitul germanist șerbăneștean, Octavian Nicolae, care este cam de aceeași vârstă cu Florea Dumitrana, ”Ilie Strâmbei nu era soțul, ci tatăl Caleopatrei, văduva lui Bibe Necșulescu, mort în prizonierat la ruși. Strâmbei a fost birjar la Pârvulescu, avea gura strâmbă și cred că și un ochi scos, dintr-un accident. Înjurătura lui: …tu-vă muma-n c…, c-acu vă-njur! Înjura în public și pe Stalin, locuia chiar în fața primăriei, vechiul local de școală.” Și trebuie să fac, aici, precizarea că prof. Octavian Nicoale a copilărit la Școala Veche, la propriu vorbind, după cum am aflat recent...

- Fata înfiată de Dudică de la Colarez se numea, din câte rețin eu, Sanda și aș mai face, de asemenea, o precizare: Dumitru lu’ Petrache (zis Încet), făcând uz tot de propriile amintiri, era căsătorit cu Patica și aceasta era din Crâmpoia, nu Dumitru...

- Pe de altă parte, tot de la Octavian Nicolae avem informația suplimentară că Sanda lui Dudică a fost căsătorită cu ”Ticu Șerbănescu, al lui Gogea, muncitor petrolist”, care avea ”o mână amputată” și, inițial, fusese ”căsătorită cu un sanitar”.

Craiova, 9 octombrie 2021

Referințe documentare:

[1]. GAMILLSCHEG, E. - Die Mundart von Serbanesti-Titulesti (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea). În “Berliner Beitrage zur Romanischen Philologie”, vol. VI, Jena şi Leipzig, Editura Wilhelm Gronau, 1936.

[2]. * * * - Oastea Domnului. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Oastea_Domnului, accesare 28 decembrie 2019.

[3]. * * * - Iosif Trifa. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Trifa, accesare 29 decembrie 2019.

[4]. CARACOSTEA, D. - Mărturisiri. În revista "Philologica", Vol. I, mărturisiri culese şi publicate de Ion Nijloveanu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.

[5]. DUMITRANA, Fl. – Convorbiri cu Ionuț A. Preda. Șerbăneștii de Jos, 13 iulie 2018.

Accesați fișierul în format pdf: