Embedded Files
În vara anului 1900, acum mai bine de un secol, folcloristul Christea N. Țapu, publica în ”Noua revistă română” o ”nuvelă populară” inedită, de o însemnătate aparte pentru comuna Șerbănești. Această ”nuvelă populară”, cum a subintitulat-o autorul, se numea ”Scripcarul Șerban” și este, de fapt, o ”legendă” a comunei Șerbănești, așa cum, tot autorul, sublinia, în cele din urmă, după cum vom vedea în continuare. Din păcate însă, folcloristul amintit, care era, de fel, din Roșiorii de Vede [1]), nu amintește nimic despre sursa de la care a cules această legendă și nici despre care sat Șerbănești este vorba: Șerbăneștii de jos sau Șerbăneștii de sus. Ne vom edifica însă, în cele din urmă, cu siguranță... Voi reda, în continuare, această legendă, așa cum a fost ea publicată de Christea N. Țapu, după care vom încerca să descifrăm mesajul transmis de aceasta peste timp și să descoperim cât adevăr și câtă ficțiune se regăsesc aici…
Așadar, legenda spune că [2]):
”Din vremuri bătrîne se povesteşte că, pe locul unde astă-zi stă satul Şerbăneşti din judeţul Olt, trăia într'o săracă colibă, în inima cîmpului, un vestit scripcar cu numele Şerban. Român neaoş era scripcarul Şerban, iar nu o harapină tigănească; un cîntăreţ picat din cer, pe a cărui vioară înegrită, îmbîcsită de colb, născocea şi cînta ori-ce cîntec şi-i făcea şi viersul.
La cîte nunţi şi mese nu cîntase Şerban; cîte inimi n'a înveselit cu scripca lui şi pe cîte şi cîte nu le-a făcut să plîngă!
Era dibaciu Şerban în ale cîntării, avea farmec în glas și multă lume rămînea cu gura căscată, numai ascultîndu-I. ÎI îndrăgiseră locuitorii satului, dar mai ales fetele își făceau moarte după cîntecul lui.
La zaifeturi, cumetrii, nunți și hore, Șerban lăutarul erea nelipsit. Trimeteau boerii și țăranii de peste nouă orașe și sate după scripcarul de la coliba de stuh, din inima cîmpului, ca să le mai zică vre-un cîntec din dibla lui cîrpită cu smoală.
La nunțile boerești, la masa mare, de Duminică seara, cîte cîntece minunate glăsuia gurița lui Șerban, privighetoarea satului! Știa multe cîntece vechi, din bătrîni, lungi de tot de sute de stihuri si cu unul dedea gata masa mare. Un cîntec însă îi plăcea mai mult de cît toate «amărîtă străinătate» cîntecul nenorocitei sale copilării, și-l cînta cu mult foc.
Amărîtă străinătate
Mult ești tu fără dreptate,
Colindai țările toate
Și de tine n'avui parte!
Din tinerețele mele
Trăesc în lume cu jele;
Lumea, țara mă hulește
Dumnezeu mă miluește!
Lumea [toată] am umblat
Și de bine n'am aflat,
Pe nimeni n'am cunoscut,
Făr' pe cel ce m'a făcut!
De-i umbla în lumea toată
N'oi afla mumă și tată;
De'i umbla și cît să cați
Noi afta doriții frati!
Așa-mi vine une-ori
De gîndesc pe loc să mor!
Jelui-m'aș vai de mine
Jelui-m'aș n'am la cine!
Jelui-m'aș munților
De dorul părinților!
Jelui-m'aș brazilor
Vai! de dorul fraților,
Jelui-m'aș florilor
De dorul surorilor!
Așa gîndesc cîte-odată
Să mă sui pe munți de pieatră,
Să'mi fac ochișorii roată
Să mă uit în lumea toată
Să mă uit spre răsărit,
Să văd din cotro-am venit?
Că eu sînt nenorocit
Și prin lume părăsit!
Văzut-am toată lumea
Și Marea și Dunărea.
Vino, dragă turturea,
Sboară la coliba mea
Să'mi vorbești cu măicuța!
Am și-o dragă surioară
De dorul meu stă să moară!
Jele, Doamne și pe ele...
Jele la tot neamul meu,
Din băet cum am fost eu!
Că eu tare sînt străin
Plin de dor și de suspin!
La hora din sat, printre flăcăi și fete, lăutarul Șerban erea glumeț afară din fire. În toiul sîrbei, chindiei, mocancei, cînd tinerii cu mìndruțele mînă'n mînă jucau de rupeau pămîntul, Șerban ca să le strice cheful și la unii și la alții, la flăcăi și la fete, începea să le strige:
Frunză verde de cicoare,
Se mărită fata chioarei
Și-i dă zestre
Nouă țeste
Două gîște 'mbrobodite
Două rațe potcovite
Doi cocoși
Cu ochii scoși.
Două muște
Fac găluște
Doi purcei
Vornicei
Doi pîndari
Lăutari.
Sau:
Fata popii de la noi
Are zestre șase boi:
D'înainte nu sînt doi;
La mijloc
Nu sînt de loc,
Și la proțap
Acuma-i fac!
Sau:
Fetile dintre Vălcele
Spală iile 'n ulcele
Și le 'ntinde pe Zăbrele
Și latră cîinii la ele.
Le ridică mai în sus
Latră cîinii ca la urs!
Sau:
Hei săracu sulimanu,
Cum mărită, gugumanu!
Săracile zecile,
Cum mărită secile;
Săracile sutile
Cum mărită slutile!
Săracile miile
Cum mărit' urgiile!
Sau flăcăilor mărunți, piperniciți și îndesați la joc, numai ce-l auzia-i [sic!] pe scripcarul nostru, strigîndu-le cam așa:
Se miră tot neamul meu
Ce flăcău m'am făcut eu:
Cu turu nădragilor
Fac pârtie vacilor
Și cînd merg pe cositură
Îmi dau păișile 'n gură!
De fetele leneșe se cam agăța Șerban, nu odată ci dese-ori. Mai ales pe cele cari nu lipsiau în ruptul capului de la horă, el le pișca, le sumuța cam ast-fel:
La argea nu știu să țes,
La horă mă 'ndes, mă 'ndes!
Sau:
La drăguța jucăușă
E gunoiu după ușă;
La drăguța'n joc voinică,
Spală oala, tu pisică!
Cine aveți cap, pricepeți flăcăi! le striga Șerban și băgați seama pe cine luați!
Să nu pățiți și voi ca moș Miai Streche, căruia i-au strechiat vacile din obor, că și ele s'au speriat de toanta pe care a luat'o, să-și ție biet casa cu ea.
Cu cine?
Cu ciuma ciumii
Muma pădurii.
De-o vedeau cu capul gol
Fugiau vacile din obor;
De-o vedeai în gura șurii
Și luai muchia securii
S'o pălești în ceru gurii!
Da ia'n ascultați voi cărindarul fetelor ăstora leneșe, care se'ndeasă așa, tam-nesam, nepoftite la joc, cari dorm:
Pîn'la prînz ăl mare
În zi de sărbătoare!
de vedeți cu ce dibăcie și-l întocmesc ele; nici zilele săptămînii nu știu cum urmează, așa de harnice și de deștepte sînt la lucru!
Eu, de cînd m'am deșteptat
Marția, Lunia n'am lucrat
Miercuria e sărbătoare
Mă scapă de multe boale!
De sigur de boala urîtulul, de boala lucrului.
Vineria, Joia's legate,
Nu lucrez, că fac păcate!
Sîmbăta dac'aș lucra,
Iacă popa cu toaca
Și 'ncepe vecernia.
Stai, părinte, nu toca
Că eu încep a lucra
Hi, hai, ha și na, na, na!
La glumile și nesbîtiile lui Șerban, toată lumea asculta, pînă și popa satului căsca gura. Pe popa nu-l cam mistuia scripcarul Șerban, nu-l avea la inimă, dar nici popa pe el, că vorba ăluia: lăutarul cu popa nu se cam 'nemeresc în fapte și'n pilduri:
Popa-i cu biserica,
Scripcaru-i cu cîrciuma;
Popa e'n biserică
Lăutaru 'n circiumă.
Popa cîntă în altar,
La cîrciumă ăl scripcar.
Popa se roagă de foc,
Lăutaru e la joc.
Popa se roagă, citește,
Lăutaru chefuește!
Pe el, flăcăi, zicea Șerban; faceți-mi-l de rîs! Nu-i e locul aici; trimiteți-l la biserică, c'auziți a 'nceput toaca!
Țîști, popo[’n] biserică,
Nu la fete piedică;
Pune mîna pe psaltire,
Nu te uita la copile !
Închină-te la icoane,
Nu te uita la cocoane;
Roagă-te, blagoslovește,
Nu cu ochii la neveste!
Sau:
Popa tare m'a jurat
Să nu țiu mîndruța'n sat;
Dar și popa-i mare cine
Că și el mîndruțe ține
Și mai multe de cît mine!
Dar pe Premarele satului, omul holteiu de 40 de ani, nu mai puțin ca pe popa îl spovedea Șerban cu cuvinte pline de duhul sfînt:
Premaru nost e om bun,
Cînd îl cinstești cu vin bun.
Cînd vede ocaua plină,
Face judecata bună;
Cînd vede ocaua rasă,
Face judecat'aleasă!
Cam astfeI glumea, la horă, Șerban cu flăcăii și fetele, cu popa, Premarele și cu întreg satul.
Și pe fetițele frumoase, cu ochii negrișori, Șerban lăutarul le desmerda și mîngîia în furia jocului cu dulci cuvinte:
Dragile mele de fete,
De v'ași putea face oi,
M'aș băga cioban la voi!
La strungă nu v'aș băga,
Numa v'aș tot săruta.
Nici la strungă nu v'aș duce,
Numa'n brațe v'aș, tot strînge!
Sau:
D'ar fi pușca de tocană,
Ma'și pune și eu cătană,
Righimentu de femei,
M'aș pune sergent la ei (ele)!
Cu sabie de scaiete
M'aș duce sergent la fete!
Sau, ca să-i mai ostoiască din joc, să-i facă să 'nțeleagă că și el a ostenit tot spunîndu-le la glume și minciuni, și că și lor le ese sufletu, parc'au tras la jug, Șerban le mai cînta și așa:
la mai stați, flăcăi, mai stați
Și din jocote 'ncetați!
la mai dați cu picutura
Să-și ude și-ăl cobzar gura!
O, ho, ho,
Că mă doare peste 'ncins
De mîndruțe cîte-am strîns:
Cîte-am strîns și-am sărutat
Să le strîng, aș face-un sat:
Un sat mare mitutel, (mititel)
Să te plimbi seara pîn el,
Cu puici cu ochi negrișori
Să le săruți pîn'să mori!
Să te uiți pîn pru[n]ișori
Să vezi ce ochi negrișori
Și să te faci negustor,
Pentru ochii negrișori,
Să-i săruți pînă să mori!
Îi dedea și lui inima brînci după ochi negrișori, căci era tînăr Șerban lăutarul, numai vre-o 22 de ani avea. De copilandru se 'ndrăgostise el de niște ochi negrii ca mura cîmpului și ascultați cum s'a 'ntîmplat:
Erea pe timpul cînd Turcii în țară stricau, jefuiau și pustiau totul de la bieții Rumîni. Numai boerii grecotei, leprele ciocoești, își găsiau trecere în fața păgînilor, astupîndu-le gura cu pungile de bani. Printre aceste jivine ciocoești, se găsea și-o grecoaică, care'și ascundea neamul sub nobilul nume de Româncă, fata unui ciocoi gulerat, a unui grec turcit, din țara Stambulului. Dumnezeu o 'mpodobise - bat-o pustiea - cu toate darurile: frumoasă fără seamăn; la soare te-ai fi putut uita, dar la ea ba. Șireată ca o pisică, farmazoană și năzuroasă pe mulți flăcăi scosese din minți și-i prinsese în cursă ca pe șoarici. De copilandru o văzuse Șerban și-l turbase. Se amețise după ea și căzuse și el în capcană.
Sărmanul Șerban se îndragostise de ea și-o iubia cu atîta foc, de credeai că 'nebunise, cum mai tîrziu s'a și 'ntîmplat.
În inima lui încă de copil, lipsită de vicleșug, încolțise acea iubire sfîntă, curată ca lacrăma din ochi, ca roua din cer.
Dar ce erea să facă? N'avea nici o putere. Erea sărac și ciocoaica nu se uita la un lăutăroiu ca el! Ei îi jucau ochiì după șulfe boierești – după albăstrime - că nu degeaba do[a]r erea fată de ciocoiu gulerat, din țara Stambulului!
Nu erea, de alt-fel, urît Șerban lăutarul. Un vlăjgan de flăcău, înalt ca un brad, supțiratec, parcă erea tras printr'un inel; prelung în obrazu-i alb ca spuma laptelui; ochii-i negrii ca mura cîmpului, mustața-i și părul negre ca pana corbului.
Fața-i coală de hîrtie,
Cînd o ia din prăvălie
Logofeții ca s'o scrie!
Nu-i putea-i găsi vre-un cusur, dar ciocoaica tot ciocoaică, nu-l băga'n seamă. În zadar se încearcă acela căruia Dumnezeu nu-i ajută, zice un proverb vechiu. Se topia d'a 'n picioarele sărmanul Șerban de focul dragostei, dar fata de ciocoiu nici că visa de el!
Biet Șerban, văzînd că parte
De iubire el nu are,
Se mîngîia să-și înnece
Suspinele prin cîntare.
Zi de vară
Pînă 'n seară
Sărmanu Șerban cînta
Și pe strune cu arcușul
Durerea lui și-o plîngea!
Prin locuri pustii, departe de săracu-i bordeiu, el singur, singur ca un cuc, își mai potolea cu cîntecul focul de la inimioară!
Spun bătrînii că adesea ori l'au auzit cîntînd departe prin lunci și răsunau văile și pădurile de cîntecul său plîngător.
- Inimioară ce te bați
De coaste și de ficați?
- Omule, cum nu m'oi bate
Că de dragoste n'am parte!
Foaie verde și-un soroc
Dragoste făr'de noroc!
Ești ca cărțile la joc:
Unul pune, ș'altu ia,
Așa e cu dragostea;
Unul vine,
Altu mi-o ia!
Într'una din zile, veni de la Țaligrad la curtea veneticului Grec un Turc bogat și cam chefliu. Ciocoaica fată cum îl văzu, începu să-i sară 'nainte și să se gudure pe lîngă el ca o cățea leșinată de foame. Porunci numai de cît să se 'ntinză mese, să ospăteze pe Turcul ciorbagiu. Ce mai zaiafet, ce mai chiloman, ce mai ramăt, ce mai cîntece! Cînta ciocoaica, nu se încurca, cînta ca o privighetoare. Și ca să se 'nveselească și mai mult, ea trimise după scripcarul Șerban, căci știa cît de mult o iubește el, că e nebun după ea.
Argații trimiși de la curte îl găsiră într'o, livade pustie; ostoise din cîntecu-i de jale și stetea dus pe gînduri, la umbra unui stejar bătrîn.
Lui i se jeluise sărmanul Șerban - lui i se spovedise - și de adîncile suspine ale amărîtei lui inimi bătrînul stejar își scuturase frunza; păsările de sus de pe crengi amuțiseră și ele, ascultîndu-i tristul lui plîns!
Îl luară pe sus și se îndrumară cu el spre curtea ciocoiască. Șerban trist, cu ochiì în pămînt se tîra după ei cu multă silă. - Trebue să urmăm și să ne supunem orbește soartei, așa Dumnezeu a zis. Am să mor, o văd bine și aceasta pentru o femeie care nu mă iubește, care nu vrea să știe de focul care'mi arde inima!
Sosește tîrîș grîpiș, de silă de nevoie în curtea boierească. Masa era pe sfîrșite și vinul se cam făcuse stăpîn pe capul mosafirilor.
Toți strigau și răcneau în gura mare de-ți luau auzul, unde este scripcarul, unde este cobzarul, lăutarul Șerban?
Intrat pe ușă, Șerban își aruncă privirile-i rătăcite asupra oaspeților ghiurghiulii.
Vede multe și multe fețe simandicoase de ciocoi, ciocoiese și jupînese; mutra Turcului ciorbagiu și a iubitei lui ciocoaice.
Își împărtășau unul altuia taina inimii lor cu atîta foc și dragoste și se giugiuleau ca doi porumbei.
Turbat de mînie, Șerban strigă ca eșit din minți:
- Ce poftiți, mari boeri? Ce vi sînt dator? De ce m'ați mai chemat?
- Noi aici cu toții te-am chemat, să-ți auzim din vioară minunatul tău glas!
- Bine, bine, am să vă cînt,
Zise Șerban încruntat,
Cîntul meu a mea durere,
Ce de mic am învățat!
Scoase un răcnet, grozav răcnet, răcnet de cîine turbat.
Aruncă în lături vioara și se repezi înfuriat asupra turcului.
Cît ai clipi din ochi, Șerban îl trimise cu papuci cu tot, cu fesul și narghiliaua în sînul lui Mahomet.
Lumea se retrase înmărmurită de spaimă, fugiau toți care pe unde puteau se ascundeau ca puii de potîrniche, care pe unde apucau.
Șerban împinse cît colo cu piciorul pe turcul beregățit, iar pe iubita-i care murise în brațele nelegiuitului păgîn o plînse amarnic, în hohote și suspine, c'o durere fără margini.
De lîngă ea își luă scripca și nebun plecă în lume!
Și s'a dus în țări pustie,
Unde nimenea nu știe!
Spun bătrînii de p'atuncia
C'a pierit colo'n cîmpie.
Și mai spun că într'o sară
A venit p'acasă iară!
Erea slab, galben, prăpădit ca o stafie. La cîte va zile în urmă a pierit iar în lume și e dus și astă zi!
Spun oamenii muncitori, cînd se întorc de la muncă, vara seara tîrziu, că pe lîngă sat, cam spre locul unde fusese odinioară acea curte boerească, astă-zi a rămas un maidan, unde se strîng ciorile și gîrîesc - s'aude un cîntec jalnic ca din vioară: cîntec ce piere în tăcerea nopții, apoi vine, apoi iar se pierde'n lume!
Unii mai spun că și văzut-au printre acele ziduri pustii o umbră de lăutar, care în adîncul nopții cînta, cînta de-ți rupea inima!
Și ca'n veci să se pomenească de vestitul scripcar Șerban, un bătrîn după acele vremuri, om chiabur, a numit satul întreg, Șerbănești, după numele de botez al lui Șerban.
Aceasta este povestea vestitului lăutar Șerban și legenda satului Șerbănești de la Olt, ce bătrînii d'acolo cu atîta drag povestesc. Ei au istorisit-o fiilor de fii și nepoților de nepoți ai lor.
Veacuri de veacuri ea a sburat din gură'n gură, din tată'n fiu.
La rîndul meu, eu am cules'o și domniilor voastre am spus'o.
Din popor am adunat-o
Și'ndărăt dumnia-voastră am dat-o!”
Pentru valoarea sa istorică, în Fig. 1, este prezentat un fragment din ”Noua revistă română”, publicație în paginile căreia apărea, pentru prima dată, această legendă 2).
Fig. 1. Fragment din ”Noua revistă română”, 15 august 1900
Așadar, lăsând de-o parte toate adaosurile stilistice ale autorului, multe neadecvate zonei folclorice în care se află comuna Șerbănești, hai să vedem, totuși, ca la orice legendă, dacă faptele relatate au vreun suport real sau nu! În primul rând trebuie menționat faptul că folcloristul Christea N. Țapu, în 1897, imediat după terminarea Facultății de Litere și Filosofie din București, a făcut parte dintr-o comisie de tineri intelectuali (selectați de Direcțiunea Muzeului de Antichități și plătiți de Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor), comisie având ca scop ”să adune prin sate, tîrguri și orașe materialuri folkloristice … și ori-ce alt material ethnografic sau dialectal” [3]). În perioada iulie-octombrie 1897, această comisie a colindat prin localități din 14 județe, colecția cea mai însemnată de materiale folclorice fiind făcută chiar de Christea Țapu, care a cutreierat județele Vâlcea, Gorj, Olt și Teleorman. Așa cum rezultă din adnotările făcute la materialele folclorice publicate în 1900, cu această ocazie, el s-a întâlnit, cu siguranță, la Șerbănești, cu învățătorul Ion Leabu și, probabil, cu lăutarul Gheorghe Bălțatu din Șerbăneștii de Jos, de la care Leabu adunase deja mai multe cântece și balade 3). Și, după cum este știut, lăutarii din Șerbăneștii de Jos proveneau, de regulă, din cătunul Țigănie, cătun izolat de restul satului, amplasat acum pe strada Lăutarilor. Dar lăutarul Șerban ni se spune clar, de la bun început, că era ”Român neaoș [...] nu o harapină țigănească”! Această exprimare pleonastică de ”harapină țigănească”, cu înțeles mai mult decât peiorativ la adresa țiganilor, ne face să credem, totuși, că această legendă nu ar proveni din spusele lăutarului Gheorghe Bălțatu iar eroul Șerban nu ar fi locuit în Țigănie, acolo unde au locuit și mai locuiesc încă lăutarii din Șerbănești… Este posibil însă ca acest lăutar, ”Român neaoș”, să fi trăit pe moșia boierilor Caracostea, la Șerbăneștii de Sus, în cătunul Jarcaleți de atunci (acum, satul Strugurelul). Fac această supoziție bazându-mă pe două argumente documetare:
1. Pe la sfârștul secolului al XIX-lea, la Șerbăneștii de Sus, mai exista încă cel puțin o familie ce se numea Lăutaru și, cu siguranță, nu întâmplător; de pildă, în vara anului 1887 era chemat pentru recrutare un anume Lăutaru Voicu din Șerbăneștii de Sus [4]).
2. La vârsta senectuţii, intervievat fiind de folcloristul Ion Nijloveanu [5]), Dumitru Caracostea declara că bunicul său, Hristudor Caracostea „...a avut o deosibită înclinare pentru muzica populară. Sătenii îi dăduseră bunicului meu porecla Caval, pentru că îi plăcea să cânte din caval. Și astăzi, cine se va duce în satul Șerbănești-Olt și va căuta fântâna care era la marginea curții lui va afla – cred – că fîntînii îi zice Fîntîna lui Caval. Era fîntîna zidită de el. Îmi aduc aminte [că la] cătunul Jarcaleți, așezat și întemeiat de el la circa 300 – 400 de metri de curtea lui, avea și cîțiva țigani – de unde și numele de Jarcaleți - și [că] printre ei era un cântăreț din vioară care adeseori venea la petrecerile lui.”
Așadar, din aceste ultime amănunte, legenda în cauză pare să se lege, cumva, de numele boierilor Caracostea și de satul Șerbănești de Sus. Și, într-adevăr, dacă ne gândim că străbunicul și bunicul lui Dumitru Caracostea proveneau din Epir (Grecia), dintr-un sat numit Negadis 5), s-ar putea crede că acel ”grec turcit” ar putea fi chiar străbunicul lui Caracostea. Se știe, de asemenea, că străbunicul lui Caracostea (Costea Bălan) era negustor macedonean (aromân) şi se stabilise în zona Şerbăneşti, după 1770, cumpărând aici mai multe moşii [6]). Costea mai avea un frate, Ghiorghi, ambii ocupându-se cu negostoria şi făcând des drumul între Istambul şi Ţara Românească. Deoarece Costea era ceva mai brunet decât fratele său, pentru a-I deosebi de acel frate, partenerii turci i-au zis acestuia “Kara-Costea”, adică Costea cel Negru, “kara” însemnând, în limba turcă, printre altele, şi “negru”. Iniţial însă, străbunicul lui Caracostea s-a numit Bălan, nume devenit apoi Ioan (nu se știe exact de când și de ce!), pentru ca, în cele din urmă, să își asume ca nume de familie chiar porecla dată de turci, aceea de Caracostea 6). Din această conjunctură istorică s-ar putea deduce, așadar, că străbunicul lui Dumitru Caracostea ar fi avut, într-adevăr, într-o anumită perioadă, relații strânse cu turcii. Câțiva ani mai târziu însă se pare că ceva s-a întâmplat totuși, frații Gheorghe și Costea (Constantin) Caracostea luând ”parte activă la mișcarea revoluționară din 1821, ca partizani înfocați ai Eteriei, acțiune ce le-a atras mare ură din partea turcilor” 6). Știm, de pildă, că la sfârșitul secolului al XIX-lea, se spunea că la nord-vest de fosta pădure Albota ”pe dealul Stârcului, între Șerbănești și cătunul Jarcaleți, se văd încă ruinele casei proprietarului Caracostea, prădată și distrusă de Turci, la 1821, în timpul zaverei” [7]). Și dacă suprapunem această descriere peste spusele legendei în cauză, nu putem decât să constatăm că acel loc de lângă sat, „unde fusese odinioară acea curte boiereacă” era, de fapt, acel prim conac al familiei Caracostea…
Figurând posibila locație a conacului Caracostea din dealul Stârcului pe harta toponimică a comunei Șerbănești de la începutul secolului XX, precum și posibilele locații ale lăutarilor șerbăneșteni (v. Fig. 2 [8])), se poate lesne înțelege că scripcarul Șerban, ”picat din cer” fiind în ”inima câmpului” și ”Român neaoș” nu ”harapină țigănească”, nu poate fi, totuși, decât un personaj imaginat de unul dintre lăutarii vestiți ai locului, personaj în care și-a transpus propriile vise și propria-i soartă... De ce afirm acest lucru? Din cel puțin trei considerente:
1. În raport cu locația din dealul Stârcului a primului conac boieresc al familiei Caracostea, care se afla chiar în inima câmpului, atât Țigănia, cât și Jarcaleții, de unde proveneau lăutarii din Șerbănești, se aflau, e drept, tot în câmp, dar ceva mai la marginea satului, totuși; adică exact invers decât a trasmis, peste ani, legenda...;
2. Coliba pribeagului scripcar Șerban, situată fiind în ”inima câmpului” așa cum spune legenda, ar fi trebuit să fie ridicată de pe vremea când acesta era încă ”copilandru” și de pe când se îndrăgostise de fata ”veneticului Grec”, lucru greu de crezut și de imaginat!
3. În zona acelei curți boierești, asemuită de mine cu fostul conac al primului Caracostea instalat pe moșia Șerbăneștilor, nu prea putea să existe acea ”livade pustie”, unde a fost găsit scripcarul Șerban de către argații ”veneticului Grec”, stând ”dus pe gânduri, la umbra unui stejar bătrân” (chiar așa!?).
În concluzie, fără a avea nicio dovadă că vreodată ar fi existat în Serbănești vreun lăutar numit Șerban, familii numite Șerban de români ”neaoș” au existat, se pare, încă din vremurile cele vechi, atât la Jos cât și la Sus (v. documentarul Șerbănești). Cât despre fata acelui ”ciocoi gulerat” de care se îndrăgostise, în mod absurd, legendarul viorist Șerban, lucrurile par să se potrivescă oarecum! Constantin Costea Bălan, străbunicul lui Dumitru Caracostea a avut, într-adevăr, mai mulți copii, printre care și vreo trei fete: Elenița, care în 1849 locuia la ginerele ei, C. Kiriazi – ”dohtorul”, în satul Frangade din ținutul Zagorie (Grecia); Sița, măritată cu Șătraru Saraion și Anghelina, măritată cu Șătrar Nicola Constantin [9]). Conform unei alte surse 6), Costea Bălan ar fi avut doar o fată: Sița (numită și Anghelina). Oricum, cert e că cel puțin o fată a existat la acel conac al lui Caracostea, conac situat în dealul Stârcului și ruinat de turci în 1821, ”ciocoaică fată” care ar fi putut să îi sucească mințile acelui nefericit Șerban… Mai mult nu știm deocamdată! Iar despre acel bătrân,”om chiabur”, care hotăra ca întreg satul să se numească Șerbănești, în amintirea vestitului scripcar Șerban, legenda, desigur că exagerează: ar fi însemnat că până la acel episod legendar, satul Șerbănești fie ar fi fost un sat fără nume, fie purta alt nume. Dar cine știe? Deși greu de crezut, poate vreodată vom avea dovezi și în acest sens…
Fig. 2. Locația primului conac al familiei Caracostea în raport cuȚigănia și Jarcaleții
Și, ca o ultimă remarcă, poate că nu întâmplător, Dumitru Caracostea, care a fost un bun cunoscător al folclorului din zona comunei Șerbănești și care, cu siguranță, a analizat mai profesionist decât mine substratul istoric și etnografic al acestei legende, nu a vorbit, totuși, niciodată despre ea. Motivul se înțelege de la sine: străbunii săi ar fi fost puși într-o lumină nu prea favorabilă…
Eu unul, șerbăneștean fiind dar născut câteva decenii mai târziu decât evenimentul publicistic invocat mai sus, nu am mai apucat să aud povestindu-se, vreodată, despre această legendă, care a murit, se pare, la scurt timp după eroii săi și nu a mai ”sburat din gură'n gură ... veacuri de veacuri”, așa cum autorul nuvelei în cauză lăsa de înțeles. Poate că, prin acest documentar, legenda comunei Șerbănești va reînvia în mod miraculos și vom înțelege mai bine, peste ani și ani, chintesența ei istorică...
Craiova, 6 octombrie 2021
Referințe documentare:
[1]. * * * - Christea N. Țapu. Crispedia.ro, http://www.crispedia.ro/Christea_N__Tapu, accesare 2015.
[2]. ŢAPU, C. – Scripcarul Şerban. În Suplimentul II la Noua Revistă Română, nr. 16, vol. II, Bucureşti, 15 august 1900.
[3]. TOCILESCU, Gr. G. – Materialuri Folkloristice, vol. 1, partea 1.Tipografia ”Corpului Didactic” C. Ispășescu & G. Brătănescu, București, 1900.
[4]. * * * - Monitorul Oficial al României, nr. 115, Bucureşti, 26 august 1887.
[5]. CARACOSTEA, D. - Mărturisiri. În revista "Philologica", Vol. I, mărturisiri culese şi publicate de Ion Nijloveanu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.
[6]. IONAŞCU, I. – Biserici, chipuri şi documente din Olt, vol. 1. Editura Ramuri, Craiova, 1934.
[7]. ALESSANDRESCU, C. și SFINȚESCU, I.G. – Dicționar geografic al județului Oltu. Tipografia și Fonderia de litere Thoma Basilescu, București, 1895.
[8]. * * * - Şerbăneştii de Jos. Plan director de tragere. Direcţia Topografică Militară, 1952. Geo-spaţial http://earth.unibuc.ro/harti/preview-pt-zoomify.php?mapId=472, accesare 15 ianuarie 2017.
[9]. * * * - Constantin Costea BĂLAN. Geneanet, http://gw.geneanet.org/bala?lang=en;pz= savinien+mihai;nz=caracostea+balan;ocz=0;p=constantin+costea; n=balan, accesare 10 octombrie 2015.
Accesați fișierul în format pdf:
Page updated
Google Sites
Report abuse