Colectivizarea forțată

             După ce Hitler și Stalin plănuiseră și pecetluiseră, pe 23 august 1939, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, împărţirea sferelor de influenţă în Europa între cele două puteri militare – Germania Nazistă și Uniunea Sovietică –, avea să urmeze sfârtecarea României Mari, înlăturarea cu forța a monarhiei și trecerea României sub tutela politrucilor ruși. Iar implicarea României în cel de-al doilea Doilea Război Mondial, când de o parte a frontului când de cealaltă, sub pretextul recuperării teritoriilor ocupate cu japca, nu a făcut decât să moară, nevinovați, peste 800 de mii de suflete, printre care și 87 de șerbăneșteni.

Reforma agrară de tip sovietic. România intrând, așadar, sub sfera de influență rusească avea să înceapă și la noi experimentul comunist, imediat după Conferința de la Ialta, odată cu instalarea guvernului Petru Groza, pe 6 martie 1945, socotit a fi primul guvern comunist. Pe fondul luptelor pentru putere dintre partidele politice de atunci și cu ajutorul poliției politice sovietice, intrarea pe făgașul bunăstării comuniste avea să înceapă cu lichidarea, rând pe rând, a partidelor politice istorice, până s-a ajus la partidul unic, cel comunist, pe care cu tristețe ni-l amintim. Pe 22 martie 1945, regele Mihai era nevoit să semneze decretul-lege pentru înfăptuirea reformei agrare, care în ziua următoare intra în vigoare, decret cunoscut, acum, mai mult sub numele de Legea nr. 187/23.03.1945, prin care se dispunea, în principal, exproprierea marilor moșieri, care nu mai aveau dreptul să dețină mai mult de 50 ha teren. Terenul astfel expropriat era atribuit țăranilor, mărimea loturilor de împroprietărire neputând însă depăși 5 ha și se determina în raport cu rezerva de pământ existentă în raza de administrare a fiecărei plăși. Prețul plătit de țărani pentru acest pământ primit, ca împroprietărire, era unul simbolic, iar pentru țăranii cu pământ puțin sau lipsiți de pământ se acordau chiar mai multe înlesniri. Deci totul părea făcut doar spre binele țăranilor, chit că – în această conjunctură – șerbăneștenii pierdeau ceva terenuri, care erau atribuite comunelor vecine (Bărcănești și Tufeni), unde terenul nu era îndeajuns pentru aceste împroprietăriri. Dar propaganda modelului sovietic de agricultură înfloritoare se făcea peste tot, în ziarele vremii, pregătindu-i pe țărani – cumva –, să se aștepte la ce avea să urmeze, tot spre binele lor, firește...

Confiscarea averilor moșierești. A urmat, aproape firesc, abdicarea forțată a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, și trecerea României de la monarhie la statutul de republică bolşevizată, Republica Populară Română (RPR). Iar, pe 2 martie 1949, intra în vigoare Decretul nr. 83, în baza căruia se făcea trecerea în proprietatea statului a tuturor averilor moșierești. Boierii, de care se temuseră și pentru care slujiseră atâta amar de vreme șerbăneștenii, erau ridicați, atunci, pe sus din casele lor și li s-a fixat domiciliu forțat te miri pe unde, la sute de kilometri de proprietățile pe care le deținuseră. Ca să nu care cumva să se răzbune în vreun fel... Acest fapt samavolnic părea a fi, pentru țărani, motiv în plus ca să se mai bucure încă o dată, chiar și mai mult, neștiind ce avea să-i aștepte și pe ei... Cu pământul și bunurile confiscate s-au pus repede bazele Gospodăriilor Agricole de Stat (GAS) și ale Stațiunilor de Mașini și Tractoare (SMT), după modelul sovietic, gospodării administrate direct de către Ministerul Agriculturii. În zona comunei Șerbănești, aveau să se înființeze două astfel de GAS-uri, la Boianu (Drăgănești-Olt) și la Tufeni, și un SMT, la Movileni (Tîmpeni).

Comitetele provizorii. Prin noua lege a Consiliilor Populare (Legea nr. 17/15.01.1949), se prevedea alegerea de sfaturi populare comunale, de plasă şi de judeţ, în baza unei legi electorale ce urma a fi redactată. Până la efectuarea primelor alegeri pentru Consiliile Populare, atribuţiile acestora au fost exercitate de niște comitete provizorii numite de Consiliul de Miniştri, comitete provizorii care aveau preşedinţi ce exercitau atribuţiile de prefecţi şi de primari. Că pe acest model, ceva mai necontrolat și mai de-a valma, avea să se constituie, după revoluția din 1989, și acel Front al Salvării Naționale, menit să acopere vidul politic și legislativ creat... În iunie 1949, fusese deja instalat Comitetul Provizoriu al județului Olt, care, pentru a câștiga simpatizanți, dusese deja „o puternică acțiune de lămurire și sprijinire în urma căreia s-a înjghebat la Slatina o întovărășire de meseriași și un atelier județean de reparații. În felul acesta mașinile agricole care se reparau înainte la Craiova, Pitești și R. Vâlcea, se repară acum pe loc, mai repede și mai ieftin.”, [44, p. 3]. În luna următoare, după cum se spunea la ziar [70, p. 3]: „Joi 7 iulie 1949 a început instalarea Comitetelor Provizorii ale comunelor rurale din județul Olt. În cursul zilelor de Joi, Vineri și Sâmbătă, au fost instalate Comitetele Provizorii în toate cele 105 comune rurale din județul Olt. Festivitățile s’au desfășurat într’un cadru sărbătoresc, în prezența delegaților județenei P.M.R.-Olt, ai Comitetului Provizoriu Județean, ai Comitetelor Provizorii de plăși, ai organizațiilor de massă și a unui mare număr de muncitori și țărani muncitori.” Uraaa! Experimentul sovietic începea bine, cu surle și trâmbițe... De acum, totul era sub control, iar ordinul venise de la centru, de la București, nu de la ruși... Potrivit cunoscutului germanist șerbăneștean, Octavian Nicolae, cu acea ocazie – a instalării Comitetului provizoriu, la Șerbănești a fost adus „unul Moise, muncitor, trimis de partid, din fabrică, împreună cu un secretar Oproiu” 1.

Chiaburimea. Țăranii mai înstăriți, buni gospodari și cu pământ ceva mai mult, meșteșugari pricepuți sau mici comercianți, deopotrivă, fără criterii prea bine și prea corect stabilite, imediat după lichidarea moșierimii, au fost considerați chiaburi și dușmanii cei mai de temut ai noii politici de tip sovietic. În Rezoluția Ședinței Plenare a C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, se spunea că, [29, pp. 1 și 3]: „Prin înlăturarea moşierimii—forţă reacţionară, care stătea în calea dezvoltării ţării noastre, — ţărănimea săracă şi mijlocie a căpătat posibilitatea de a-şi îmbunătăţi situaţia materială. Chiaburimea a încercat să tragă foloase pe urma exproprierii moşiilor şi să intre ea în stăpânirea pământului pentru a exploata mai departe, cu forţe întărite, ţărănimea săracă şi mijlocie. Ea a căutat să profite de anii de secetă, acaparând pământurile ţăranilor nevoiaşi. Numai datorită măsurilor luate de guvern din iniţiativa Partidului nostru, chiaburii au fost siliţi să dea înapoi ţăranilor muncitori pământurile pe care le-au smuls acestora, profitând de anii de secetă.” Sărăcia era mare, e drept, dar nechibzuința oamenilor săraci era și mai mare. Că chiaburii nu le luaseră cu forța pământul și li-l plătise, așa cum se înțeleseseră...

Prin 1958, erau identificați în comuna Șerbănești „peste 40 de chiaburi, cu 280 de ha” de pământ, [53, p. 48]. Asta ar însemna că cei ce aveau peste 10 pogoane erau considerați chiaburi... Dar, până la urmă, ca o consecință „a măsurilor de constrângere luate de noua putere, numărul chiaburilor s-a împuținat de la un an la altul”, astfel încât, pe la sfârșitul anului 1958, mai erau doar vreo 10 chiaburi, cu numai 40,91 ha și alte „mijloace de exploatare: batoze de treierat, tractoare, moară, cazane”, [53, p. 51]. Deci, ca să fii considerat chiabur, nu doar pământul deținut intra în calcul, ci și „mijloacele de exploatare”, de tipul celor enumerate... Iar reducerea numărului de chiaburi de la 40 la doar 10, într-un singur an, a presupus măsuri de constrângere dintre cele mai umilitoare. Inginerul șerbăneștean Gheorghe D. Rotaru, care – cum spuneam, mai la început – s-a născut și a crescut într-o astfel de familie, a rămas marcat, de ceea ce văzuse și trăise, pentru tot restul vieții. El spunea, prin 2006, că, [90, p. 1]: „Acești oameni deosebiți au fost batjocoriți de comuniști doar pentru că își făcuseră o gospodărie frumoasă prin munca lor.” Fără cuvinte și greu de înțeles, acum...

Crâmpoienii înființează primul lor GAC. Pe 24 iulie 1949 se inauguraseră deja primele cinci gospodării agricole colective (GAC) din țară [31, p. 1] și cum vestea aceasta „s’a răspândit ca fulgerul în rândurile ţărănimii muncitoare, comuna Crâmpoia a fost în frunte”, că doar de aici pornise și răscoala din județul Olt, în 1907. În acest scop, în prealabil, fuseseră selectați și trimiși în Uniunea Sovietică, într-o vizită de documentare și de îndoctrinare, vreo 150 de țărani de prin toate zonele țării, țărani printre care s-a aflat și Iancu Tabacu din Crâmpoia. Așa se făcea că, într-o zi de duminică – 7 august 1949, „urmaşii răsculaţilor dela 1907 din Crâmpoia au putut să-şi inaugureze gospodăria colectivă, într'o însufleţire pe care n’au cunoscut-o demult câmpiile olteneşti”, cum spunea presa vremii, [6, p. 2]. Și, pentru a se da o notă mai aparte de popularitate și de încredere, s-a hotărât ca noua gospodărie să poarte „numele lui Ştefan Ţugui, ţăran sărac din Crâmpoia, care a pornit de aici, în capul răsculaţilor, împreună cu Carp Rașova şi cu Radu Ciuguliţă”. Iar hotărârea le era întărită, firește, „de Iancu Tabacu, consăteanul lor, la înapoierea din vizita făcută împreună cu alţi 150 de ţărani muncitori în Uniunea Sovietică”, care „le-a povestit minunăţiile înfăptuite acolo de ţăranii colhoznici. — Fraţilor, aşa ceva putem să facem şi noi — le-a spus Iancu Tabacu — dacă ne întovărăşim în gospodăria colectivă. Şi ţăranii muncitori n’au mai stat pe gânduri. Repede s’au strâns cele 54 de familii, aproape 250 de suflete şi au cerut Partidului şi Guvernului încuviinţarea să constituie o gospodărie agricolă colectivă.” Simplu de tot, nu cu forța și nici cu atâta muncă de lămurire! Și să vedeți ce sărbătoare a fost atunci  la Crâmpoia, pe 7 august 1949, [6, p. 2]: „Decum s’a crăpat de ziuă, tinerii satului, călări, purtând drapele roşii, au eşit în întâmpinarea oaspeţilor, în faţa arcului de verdeaţă, ridicat la intrarea în comună. Au venit muncitorii de la Staţiunile de Maşini şi Tractoare din judeţ, cei de la Gospodăriile Agricole de Stat, sindicaliştii din Slatina, cu echipele de jocuri şi cântece. Au venit ţăranii muncitori de alături din Văleni, de la Şerbăneşti şi Potcoava, de la Tâmpeni, Floru, au venit şi cei din Teleorman, pentru [că] Vedea, care face hotarul judeţelor, este aproape. Peste tot, ghirlande de verdeaţă, covoare, flori. Drapelele roşii flutură în vânt. Portretele secretarilor Partidului Muncitoresc Român sunt înrămate cu flori şi frunziş proaspăt. Prin lozincile strigate, ţăranii muncitori îşi arată dragostea şi recunoştinţa faţă de clasa muncitoare şi de Partidul ei.” Atenție, eram abia în 1949! Și tot spectacolul acesta grotesc, atent regizat, dădea bine... Când mai văzuseră ei, țăranii crâmpoieni, o asemenea serbare cu invitați din tot județul?!...

Cercurile de lectură. Pe la sfârșitul lui noiembrie 1949, când șerbăneștenii terminaseră deja cu muncile câmpului, Comitetul judeţean al PMR Olt semnala, de la Slatina, că le vin tot mai multe cereri „pentru a se trimite în toate părţile judeţului cuvântul Partidului tipărit în broşuri”, [1, p. 2]. Adică oamenii doreau să se apuce de citit, dar nu orice, doar „cuvântul partidului”! Numai că, [1, p. 2]: „Citirea cărţii de Partid se făcea de multe ori defectuos şi nu dădea roade. De multe ori se citeau broşuri prea grele şi nepotrivite cu nivelul şi specificul muncii tovarăşilor respectivi, fie datorită unei proaste difuzări a cărţii, fie datorită unei orientări greşite. O carte potrivită pentru sate de multe ori ajungea într’un cartier orăşenesc şi invers.” Și ce s-au gândit ei, atunci?!  Simplu: „folosind experienţa sovietică, a organizat primele cercuri de lectură în oraşul Slatina” și, dând rezultate prea bune, s-a trecut la introducerea acestor cercuri de lectură și la sate, [1, p. 2]. Era păcat să nu-i „culturalizeze” puțin și pe țărani, deci și pe șerbăneșteni. Că aveau și ei dorința de lectură în cerc, după cum vom vedea! Ca urmare, Secția de Propagandă și Agitație a decis – nu știu cum și de ce! – să înceapă „cu două cercuri, în comuna Şerbăneştii de Jos şi în cătunul Buta”, [1, p. 2].  Pentru început, s-a ținut „o şedinţă cu birourile organizaţiilor de bază de aci, în cadrul căreia a fost analizată munca desfăşurată de agitatorii organizaţiilor de bază şi activitatea Căminului Cultural” și – ce să vezi! – în urma discuțiilor avute, „a reieşit că organizaţia de bază nu s’a ocupat în suficientă măsură de ridicarea nivelului oamenilor muncii din sat”, [1, p. 2]. Și, ca și când un singur cerc în fiecare sat n-ar fi fost de ajuns, „a fost luată hotărîrea de a se înfiinţa cercuri de lectură în diferite sectoare din comună şi în cătune şi s’a făcut şi un instructaj asupra felului cum vor lucra aceste cercuri”, [1, p. 2]. Și se gândiseră ei bine, propagandiștii, știut fiind că iarna șerbăneștenii se adunau adesea, la taifas și ca să joace cărți ori să se distreze în fel și chip, prin diferite case mai primitoare și mai încăpătoare. Eu am mai apucat încă acele vremuri și știu cum era... Cu acea ocazie, „Birourile organizaţiilor de bază au primit sarcina de a discuta această problemă în şedinţele organizaţiilor de bază şi de a fixa data şedinţelor, pregătind locul unde se vor ţine cercurile precum şi stabilind care tovarăş şi cu ce broşură va începe munca cercului de lectură. S-au fixat sarcini concrete în ceea ce priveşte atragerea ţăranilor muncitori în activitatea cercurilor. Tovarăşii Dumitru Neacşu, Dumitru Tudoran şi alţii şi-au luat sarcina de a conduce primele două cercuri de lectură.” Ce să vezi însă?! Fiind treabă serioasă, „la un control, făcut cu o zi înainte de a se ţine prima adunare a cercului de lectură, s-a constatat că unii tovarăşi, printre care şi Neacşu Dumitru, nu studiaseră broşurile pe care urmau să le citească în faţa ţăranilor muncitori”, [1, p. 2]. Că acești lectori-țărani desemnați de partid trebuiau să studieze serios, să înțeleagă și apoi să dezbată cu sătenii lor două broșuri propagandistice intitulate: „Să îngrădim chiaburimea, clasă de exploatatori” şi „Despre superstiţii, tremurici şi geamuri năzdrăvane”, [1, p. 2]. Nu doar să le citească, așa în dorul lelii, ca să se afle-n treabă...

Cercul de lectură de la Buta era condus de Dumitru Tudoran și el citise una dintre aceste broşuri în cadrul cercului atunci înfiinţat, bucurându-se de succes, nu glumă: „A participat un număr de ţărani muncitori mai mare decât cel prevăzut: 18 bărbaţi şi 3 femei.” Ba, mai mult, [1, p. 2]: «După lectură, ţăranii muncitori au cerut să li se mai citească ceva. Tov. Tudoran având la el „Carnetul agitatorului Nr. 56”, le-a citit despre „Gospodăria colectivă, singura cale spre o viaţă mai fericită a ţărănimii muncitoare”. Cele citite au stârnit mare interes printre participanţii la cercul de lectură. La sfârşit, ţăranul sărac Alexandru Dondea, care are patru pogoane de pământ şi opt copii, s-a ridicat şi a spus: — „Mulţumim tovarăşilor noştri că ne aduc lumină şi-i rugăm ca şi Sâmbătă seara sau Duminică să ne mai strângem şi să citim şi alte broşuri”. Toţi cei care au participat la cercul de lectură au promis să vină şi săptămâna viitoare, aducând cu ei şi pe alţi ţărani muncitori.” Deci întrunirile lor urmau să aibă loc săptămânal, sâmbăta sau duminica. Și, într-adevăr, lecturile au continuat, [1, p. 2]: «La controlul făcut în ajunul zilei fixate pentru adunarea cercurilor, s’a constatat că tov. Tudoran se pregătise bine asupra broşurii „Zece întrebări şi zece răspunsuri despre gospodăriile agricole colective”.» Ca urmare, și de această dată, au fost cuvinte de laudă, [1, p. 2]: «Adunarea cercului de lectură a fost vie şi interesantă, ţăranii muncitori au pus multe întrebări şi au căpătat răspunsuri limpezi. De exemplu, tov. Dondea nu era lămurit „de ce contabilul din gospodăria colectivă este salariat?”. Tov. Tudoran îi arată că contabilul nu e un membru asociat al gospodăriei, ci e angajat pentru a ţine socotelile veniturilor şi cheltuelilor. Tânărul Popescu Marin vrea să ştie: „Se poate forma colectivul, dacă nu avem maşini şi tractoare?” — Măi nene, dacă noi nu avem maşini şi tractoare, are Statul. El ne ajută prin S.M.T. aşa că putem să facem colectiv. Numai să vrem aceasta în primul rând noi, ş’apoi să avem aprobarea Partidului şi a Guvernului. — „Eu am 9 guri în casă, dar numai patru perechi de braţe de muncă. O să le pot hrăni dacă intru în colectiv?” — întrebă altul. Acestuia i se citeşte despre norme şi zile-muncă, arătându-i-se că cei patru oameni pot câştiga ca să întreţină toată familia rămânându-le şi un prisos.» Oamenii încercau să se lămurească, deocamdată... Că parcă ceea ce li se prezenta părea prea de necrezut, ei știind prea bine că nimeni nu-ți dă ceva pe degeaba.

Cercul de lectură de la Jos, cum spuneam, fusese dat în seama lui Dumitru Neacșu, care era aspru criticat: „La Şerbăneştii de Jos, tov. Neacşu a neglijat sarcina primită şi nu s’a pregătit dinainte.” Totuși, „După ce s’au ţinut cercurile de lectură, a avut loc o şedinţă cu tovarăşii care le organizaseră. În această şedinţă s’au scos învăţăminte preţioase. Tov. Neacşu a fost criticat, arătându-i-se greşeala săvârşită prin neîndeplinirea sarcinilor şi angajamentelor luate. I s’a arătat deasemeni că nestudierea materialului la timp l-a făcut să nu poată explica suficient, să nu poată răspunde la întrebările puse de către ţărănimea muncitoare. S’a scos în evidenţă nevoia ca pe viitor lectura să fie mai mult legată de exemple locale, deoarece materialul se însuşeşte mai uşor, mai temeinic şi discuţiile în jurul problemei respective sunt mai vii.”, [1, p. 2]. Tovarășul Neacșu nu prea le avea, se pare, cu pedagogia, dar insista și nu se da în lături... În sat i se zicea Dumitru Stancî și avea un atu puternic pentru a ocupa diverse funcții de conducere în comună: el era omul de încredere al comuniștilor deoarece făcuse parte din stalinista și temuta Divizie „Tudor Vladimirescu” [1]. Iar această divizie de trădători fusese constituită în URSS, pe 2 octombrie 1943, din prizonieri de război români, pe bază de voluntariat, la „inițiativa lui Iosif Visarionovici Stalin, de drept ca o parte a armatei române, dar de fapt ca o parte a armatei sovietice, o unealtă de propagandă și de pregătire a instaurării comunismului în România” [2]. De aceea, Dumitru Stancî rămăsese proverbial, în comună, prin gafele și incultura sa. De pildă, «în perioada colectivizării el chema seară de seară pe „toţi factorii care concură” să facă mobilizarea, şi „să nu creadă cineva, că e X sau că e grec…”» 1.

SMT-urile deveneau depășite de sarcinile primite. Prin februarie 1950, se raporta că, [70, p. 3]: „În comuna Şerbăneştii de Jos, judeţul Olt, pregătirile pentru campania însămânţărilor de primăvară sunt în plină desfăşurare. Astfel, prin grija Comitetului Provizoriu, în comună funcţionează 4 centre de reparat uneltele şi maşinile agricole, centre la care se lucrează intens pentru repararea la timp a celor 300 atelaje de care dispune comuna în vederea executării muncilor agricole.” Deci, nici gând de mecanizare a agriculturii, la acea dată... Că de unde atâția bani, așa dintr-o dată!

Până la dotarea SMT-urilor cu mijloacele tehnice necesare, comuniștii preluaseră însă conducerea, prin așa-numitele comitete provizorii, și încercau, din mers, să pună bazele colectivizării. Însă, pe lângă sarcina de a munci mecanizat pământul din comunele arondate, SMT-urile s-au trezit, deodată, și cu o grămadă de alte responsabilități pentru care nu erau deloc pregătiți. Astfel, prin decembrie 1954, se spunea că, [92, p. 2]: „Una din cele mai importante sarcini ale organizaţiilor de bază din S.M.T.-uri este aceea de a folosi dreptul de control în vederea sprijinirii conducerii tehnico-administrative a S.M.T.-ului să încheie contracte de lucrări agricole pentru întreaga capacitate de lucru a tractoarelor şi a maşinilor.” Adică partidul, până la nivel de membru de partid, îi controla pe cei din conducerea SMT-ului; partidul comunist era deja organul statal cel mai tare. Numai că – în spirit autocritic –, spunea ziarul partidului, „Organizaţia de bază de la S.M.T.- Tîmpeni şi Comitetul raional de partid Slatina n-au făcut nimic pentru a combate atitudinea conducerii S.M.T.-Tîmpeni care, contrar hotărîrilor partidului şi guvernului, a refuzat să încheie contracte pentru executarea de lucrări agricole pe terenurile a zeci de ţărani din comunele Şerbăneşti, Tîmpeni și altele.” Ba, mai mult, acestea „n-au urmărit felul cum sînt îndeplinite obligaţiile prevăzute în contracte. Deşi ele au ascultat în adunări de partid rapoarte ale conducerilor S.M.T.-urilor cu privire la îndeplinirea planului de producţie, nu s-au sezisat de proasta calitate a reparaţiilor la tractoare şi de lipsurile mari existente în aprovizionarea la timp a brigăzilor de pe cîmp cu ulei şi motorină, n-au sprijinit conducerile S.M.T.-urilor în luarea de măsuri concrete pentru lichidarea lipsurilor.” Grea treabă și cu SMT-urile astea! Că aceleași probleme organizatorice se regăseau și vreo doi ani mai târziu, în actombrie 1956, la SMT-ul de la Tîmpeni, [37, p. 1]: „Conducerea staţiunii nu se îngrijeşte cu regularitate să asigure brigăzilor carburanţi, piese de schimb şi alimente, din care cauză tractoriştii au serioase goluri de producţie.” Păi da, că lanțul de aprovizionare cu uleiuri și carburanți era unul destul de șubred, abia înfiripat... Iar de alimente, uite că chiar nu știam că, la începuturi, erau aprovizionați cu mâncare în câmp tractoriștii! Că ei – e drept – lucrau neîncetat, ca roboții, de dimineață, din noapte, și până seara târziu...

Cotele agricole obligatorii. În mai 1950, a fost emis Decretul nr. 143 prin care se instituiau cotele obligatorii la produsele agricole vegetale. Aceste cote aveau să devină, în scurt timp, un instrument de constrângere a țăranilor pentru a intra în colectiv. Că, pe de o parte, deși se spunea că „plata produselor agricole, supuse colectărilor, se va face la predare, eliberându-se cultivatorilor adeverințe de predare” [9, pp. 1-3], prețul era unul mai mult simbolic, fixat de stat, și nu adeverințe voiau țăranii, ci banii pe loc, ca la piață. Pe de altă parte, pământul nelucrat bine și la timp nu producea suficient, iar dacă mai era și secetă, nu se făceau recolte nici pentru hrana zilnică a țăranului, dar să mai dea și la stat, după cum erau cotele fixate... Așa se ajunsese ca, tot prin hotărâre de guvern, țăranii săraci să fie scutiți, adesea, de predarea cotelor restante, că nu se mai putea. În plus, în felul acesta, se spera să îi convingă pe cât mai mulți că soluția cea mai bună ar fi să se treacă la colectiv. Și, în acord cu această politică parșivă, în toamna anului 1953, pe motiv de propagandă comunistă, în „Scânteia tineretului” se spunea că, [38, p. 1]: „Şi în comuna Şerbăneşti au fost mulţi ţărani muncitori care, prin Hotărîrea guvernului, au fost scutiţi de predarea cotelor restante din anul trecut. Ţăranul muncitor Costache Voicu a fost scutit de predarea celor 120 kg floarea soarelui, cotă restantă din anul trecut, iar Toma Cârstea şi Tudor Creţeanu de câte 100 kg floarea soarelui.” Urâtă treabă, cotele astea! Că nu de scutiri de acest gen aveau nevoie țăranii, ci – mai degrabă – să fie lăsați în pace, să-și plănuiască ei singuri ziua de mâine, așa cum le convenea lor.

Prin februarie 1956 însă, presa comunistă de la Pitești relata că, [25, p. 3]: «Deunăzi, un corespondent voluntar a sesizat redacției ziarului nostru următoarele: „În timp ce țăranii muncitori cu gospodării mici și mijlocii din comuna Șerbănești, raionul Slatina, printre care Ilie Pisăru, Florea Ionescu, Florea Călin și alții, au înțeles să-și achite cu cinste obligațiile patriotice către stat, chiaburi din comună se sustrag de la achitarea acestor îndatoriri. Ei în mod intenționat, ascund produsele pe care trebuie să le predea drept cote statului“. În urma acestei sezisări, organele competente informate de redacție au făcut cercetări și au constatat că cele semnalate de corespondent sînt juste. Astfel, la chiaburii Alexandru Șerbănescu și Martin Ciobanu din acea comună, comisia de colectare a găsit ascunse însemnate cantități de cereale. Față de actele dușmănoase ale chiaburilor, organele competente au luat măsurile corespunzătoare confiscîndu-le cantitățile de produse pe care le sustrăgeau și transportîndu-le la baza de recepție.» Doamne, ce oameni și ce vremuri mai erau! – vorba lui Creangă...

Dar ce să te faci când nici măcar fruntașii comunei nu erau un bun exemplu, în acest sens?! Așa cum se întâmpla în septembrie 1956, când se scria la ziar că, [30, p. 1]: „În comuna Șerbănești, raionul Potcoava, predarea cotelor a fost lăsată la voia întîmplării. Președintele sfatului popular comunal, Dumitru Neacșu, pînă mai zilele trecute, nici măcar el nu-și achitase cotele către stat. De asemenea secretarul organizației de partid din această comună a antrenat în mai mică măsură pe comuniști să-și achite obligațiile față de stat și el însuși a dat prea puțină atenție problemei colectărilor.” Grea și urâtă misiune mai era și aceasta, cu cotele, pentru toată lumea...

Se spune că, în 1958, „pentru preluarea cotelor de la chiaburi comuna era împărțită în 4 sectoare”, [53, p. 48]. Erau periculoși rău oamenii ăștia! De parcă ceilalți, săracii, nu plăteau cote... Plăteau, desigur, dar munca de lămurire cu ei era ceva mai ușoară, nu erau considerați periculoși... Și, iată – spre exemplificare –, care era situația cotelor restante la Șerbănești, în anul 1952, [53, p. 49]:

Și, după cum spunea profesorul Dumitru Ilie, [53, p. 50]: «se observă că în cea mai mare parte a produselor „restanțele” se aflau la chiaburi». Corect, dar hai să înțelegem – cât de cât –, de ce se întâmpla așa! Păi motive erau mai multe, că chiaburii nu erau oameni proști și nici dușmanii poporului sau anarhiști din cale-afară, cum se vorbea:

1.  Statul nu plătea produsele achiziționate drept cotă la valoarea lor reală, ci la un preț prestabilit, mult sub valoarea de piață, iar banii se dădeau ceva mai târziu, nu pe loc.

2.  Cotele erau fixate în raport cu pământul deținut, indiferent de producția realizată, iar chiaburii, având pământ mai mult, se întâmpla adesea să nu-și poată însămânța la timp toate suprafețele deținute.

3.  Dacă erai etichetat a fi chiabur, aceste cote puteau fi majorate, după bunul plac al comisiei raionale pentru agricultură, cu până la 20% [3].

Problema aceasta a neînsămânțării în întregime a suprafețelor deținute de chiaburi era dependentă, în principal, fie de starea vremii, fie de ajutoarele de care ei aveau nevoie, ajutoare pe care, în anii colectivizării, nu le mai puteau primi așa lesne de la țăranii săraci și mijlocii, ca până atunci. Căci, de pildă, tot în sursa mai sus menționată, se cita din arhiva raionului Potcoava că, în 1958, [53, p. 48]: „În nenumărate rânduri chiaburii Dumitru Grigorescu, Maria [NA: Marin] Iordache, Neaga Ion, Luchian Georgescu și Ilie Ghiocheanu au fost chemați la Sfatul popular pentru că nu și-au predat cotele, iar ei spun că nu pot însămânța suprafețele pe care le au. S-au luat măsuri ca la fiecare chiabur să fie repartizat un tovarăș deputat care să controleze îndeaproape dacă ei seamănă sau nu suprafețele și dacă sămânța este de bună calitate.” Și, dacă se dovedea că predarea cotelor stabilite nu se făcea că nu se vrea, atunci sancționarea celor vinovați era tratată ca infracțiune economică și se pedepsea cu închisoare corecţională de la 1 la 12 ani şi amendă de la 10.000 la 100.000 lei [4]. Și acestei sancțiuni destul de dure – de parcă ai fi furat aurul din buzunarul statului sau chiar mai rău – erau supuși, în special, chiaburii sau așa-zișii chiaburi, atât ei cât și soțiile lor, nu săracii, că lor nu prea aveau ce să le mai ia, decât poate pielea de pe ei. Așa, de pildă, în 1951, chiaburul Dumitru Grigorescu fusese arestat, pe asemenea motive, iar, în 1952, fără clemență, a fost arestată și soția sa, [53, p. 48].

Sfatul Popular își intră în atribuții. A trebuit să se mai aștepte ceva până la alegerile pentru Sfatul Popular comunal, căci trebuia să se legifereze, mai întâi, noua organizare administrativă a țării, pe raioane și pe regiuni, după modelul sovietic. Această reformă administrativă avea să se facă în vara anului 1950, când, în temeiul art. 38 din Constituţia Republicii Populare Române şi a Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 935/31 august 1950, Marea Adunare Naţională adoptă Legea nr. 5 pentru raionarea administrativ-economică a R.P.R. Imediat după aceea, pe 8 septembrie 1950, apărea Legea nr. 6/1950 pentru alegerea deputaţilor în Sfaturile Populare. Urmare a acestui brutal proces reformator, Ilie Micu fusese ales de șerbăneșteni ca președinte al Sfatului Popular, dar el și întreaga instituție pe care, teoretic, o conducea, erau sub tutela permanentă a organelor raionale și regionale de partid. Așa se face, de pildă, că, în noiembrie 1951, când președinte al Sfatului Popular era Ilie Micu, supravegheat îndeaproape de organele de partid, organul central al partidului, ziarul „Scântei” scria, la acea vreme, că, [8, p. 2]: „În unele comune ca Şerbăneşti, sau Tâmpeni, Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare au dat dispoziţii ca cerealele să fie cărate de pe arie acasă, dar n’au luat măsuri de siguranţă împotriva chiaburilor, care au folosit acest prilej ca să-şi dosească produsele şi să saboteze colectările. [...] Comuna Şerbăneşti este de asemenea codaşă deoarece preşedintele Sfatului Popular, Ilie Micu, manifestă o îngăduinţă intolerabilă faţă de chiaburi. Aici, o seamă de chiaburi care nu şi-au predat cotele, sunt lăsaţi să saboteze mai departe nestingheriţi. Oare ce au de spus asupra acestui lucru comitetul raional de partid şi Comitetul Executiv al Sfatului Popular raional?” Dar, în primăvara anului 1954, „la îndemnul organizațiilor de bază și al sfaturilor populare comunale, mai mulți țărani muncitori din comunele Șerbănești [...] convinși fiind că însămînțînd în mustul zăpezii obțin recolte sporite au arat și însămânțat cu ovăz pînă în ziua de 28 Martie a.c., suprafața de peste patru hectare teren. Primii care au pornit la însămînțări din comuna Șerbănești au fost țăranii muncitori cu gospodării individuale Mihai Micu și Cîrstea Micu, care au însămînțat fiecare cîte 0,25 hectare teren.”, [1, p. 1]. Și aceștia – se înțelege – erau toți din neamul lui Ilie Micu... Bravo lor, miculeștenilor! Dar, până acum, nemânați de la spate, n-ar fi făcut așa ceva nimeni, să iasă în câmp din martie, auzi?!...

Întovărășirea „Calea belșugului”. Cunoscutul istoric șerbăneștean Matei D. Vlad spunea că, [53, p. 50]: „În anul 1954 un număr de 45 de locuitori ascultând îndemnul partidului au înființat o întovărășire agricolă.” Probabil că aceasta era prima întovărășire realizată pe raza comunei Șerbănești, întovărășire despre care, în toamna anului 1955, în ziarul „Scînteia” se relata că, [1, p. 1]: «Întovărăşiţii din comuna Şerbăneştii de Sus, raionul Slatina, au obţinut în acest an o producţie de 2000 kg grîu la hectar. Convingîndu-se de foloasele muncii în comun, alte 64 familii de ţărani muncitori din comună au pus bazele unei noi întovărăşiri, pe care au numit-o „Calea belşugului”.» Dar aici trebuie să facem, totuși, o mențiune: nu era vorba de comuna Șerbăneștii de Sus, ci de comuna Șerbănești, satul Șerbăneștii de Sus; pentru că cele două comune se unificaseră din nou, după noua organizare administrativă din 7 septembrie 1950 (Legea nr. 5). Dar, neștiind pe ce surse primare se baza această ultimă informație, tind să cred că multe știri referitoare la aceste întovărășiri erau împrăștiate de presa comunistă cu scop propagandistic, confuz și fără temei real, așa cum vom vedea în cele ce urmează.

Tot în legătură cu întovărășirea „Calea belșugului”, presa regională argeșeană scria, pe 7 septembrie 1955, că, [47, p. 1]: «Satul Șerbăneștii de Sus din comuna Șerbănești, raionul Slatina a cunoscut zilele trecute momente de sărbătoare. Țăranii muncitori din acest sat, au făcut primul pas către o nouă cale, calea transformării socialiste a agriculturii. Munca politică dusă de organizația de bază P.M.R. din comună, îndrumată de comitetul raional de partid, împletită cu activitatea desfășurată de sfatul popular comunal, a avut ca rezultat, hotărîrea celor 64 de familii de a se constitui într-o întovărășire agricolă căreia i-au dat numele „Calea belșugului“. Ceea ce i-a convins mai mult pe țăranii muncitori de a lucra pămîntul în comun, sînt rezultatele înregistrate în vara aceasta de membrii întovărășirii „Revoluția Socialistă din Octombrie“ care au obținut în medie peste 2.000 Kg. de grâu la hectar. Printre cei dintîi care s-au înscris în noua întovărășire agricolă, au fost comuniștii M. Șerban, Stan Voinea, Ghioca Stănescu, M. C. Popescu. Exemplul lor a fost urmat și de țăranii muncitori C. Mărgineanu, R. Nemțeanu, D. Lungu și alții care sînt hotărîți ca de acum înainte să muncească laolaltă pămîntul și să culeagă împreună, rodul bogat al muncii înfrățite.» Iar întovărășirea „Revoluția Socialistă din Octombrie” era cea înființată la Șerbăneștii de Jos. Din nou, informații ușor confuze...

Întovărășirea „Drumul belșugului”. Am crezut, inițial, că este vorba despre aceeași întovărășire cu „Calea belșugului”, despre care vorbeam ceva mai sus. Că ce mi-e calea ce mi-e drumul, tot ale belșugului erau! Dar se pare că nu-i chiar așa... Au fost ceva bâjbâieli de botez! Pentru că, după cum vom vedea, multe detalii nu prea se leagă între ele și, o perioadă, se vorbea, în paralel, despre ambele întovărășiri... Așadar, pe 23 august 1955, presa regională de partid anunța că, [76, p. 3]: «În satul Șerbăneștii de Sus din comuna cu același nume, s-a inaugurat întovărășirea „Drumul belșugului“ cu 33 de familii de țărani muncitori care, s-au unit pentru a munci în comun 60 de hectare pămînt arabil. În ziua inaugurării întovărășirii „Drumul belșugului“ încă șase familii de țărani muncitori s-au convins de roadele muncii în comun și au cerut ca și ei să fie primiți în întovărășire. În satul Șerbăneștii de Sus nici un membru de partid n-a rămas în afara întovărășirii agricole. Pentru ca munca să meargă bine, în ziua inaugurării întovărășirii au ales în consiliile de conducere pe cei mai harnici dintre țăranii întovărășiți, hotărîți să lupte pentru întărirea și dezvoltarea tinerelor unități socialiste ale agriculturii.» Ei, dar peste vreo lună, agenția de știri AGERPRES anunța că iar s-a înființat această întovărășire! Adică, se spunea în acest comunicat, [22, p. 1]: «Membrii întovărășirii agricole „Revoluția socialistă din Octombrie“ din comuna Șerbăneștiide Sus, raionul Slatina, au obținut în acest an o producție medie de 2000 kg grîu la hectar, depășind cu mult recoltele țăranilor muncitorii cu gospodării individuale din comună. Convinși de avantajele muncii în comun, pe suprafețe întinse, zilele acestea 64 de familii de țărani muncitori cu gospodării individuale din această comună au pus bazele unei noi întovărășiri agricole, pe care au hotărît s-o numească „Calea belșugului“. Aceasta, este cea de-a 150-a întovărășire agricolă din regiunea Pitești.» Adică evidențele erau clare, până la nivel de regiune! Chit că această întovărășire se mai înființase o dată cu ceva mai puține familii (e drept!), iar întovărășirea „Revoluția Socialistă din Octombrie” era, de fapt la Șerbăneștii de Jos, nu de Sus... Și peste încă o lună de zile, în octombrie 1955 – ca să fie mai bine înțeleasă știrea –, corespondentul ziarului „România liberă”, Ilie Geană, mai anunța și el, încă o dată, «înfiinţarea întovărăşirii agricole „Drumul belşugului“ din comuna Şerbăneştii de Jos, raionul Slatina» [19, p. 2], chit că până acum se anunțase clar că această întovărășire era la Sus, nu la Jos... În noiembrie 1956, se spunea însă că „După exemplul țăranilor muncitori din satul Șerbăneștii de Jos și cei din satul Șerbăneștii de Sus au înființat anul acesta o întovărășire agricolă care numără în prezent peste 100 de familii”, [46, p. 3]. Ceva este în neregulă însă cu această întovărășire nou înființată (iar, din nou, încă o dată!).... Pentru că aceeași sursă [46, p. 3] spunea, într-un alt context, că, „transformarea socialistă a agriculturii în comuna Șerbănești, raionul Potcoava, a pornit pe o cale bună, îmbucurătoare” și că  „pînă acum s-au unit și-și muncesc pămîntul laolaltă în trei întovărășiri agricole aproape 500 de familii”. Adică, acestea ar trebui să fie: „Drumul/Calea belșugului” – peste 100 de familii, „Revoluția Socialistă din Octombrie” –241 de familii și „Viața nouă” – 105 familii. Despre întovărășirea „Viața nouă”, apărută tot în această perioadă, voi relata mai multe detalii ceva mai jos. În total, mai puțin de 500 de familii, dar asta era pe la începutul lunii noiembrie 1956. Pentru că, pe la finele anului 1958, întovărășirea „Drumul belșugului” avea deja 230 de familii cu 340,46 ha, iar „Viața nouă” ajunsese și ea la 131 familii, [53, p. 50].

Întovărășirea „Revoluția Socialistă din Octombrie”. În cinstea zilei de 23 august 1955, presa comunistă spunea că, [76, p. 3]: «întovărășirea „Revoluția din Octombrie“ din satul Șerbăneștii de Jos s-a mărit cu încă 10 familii de țărani muncitori care, alături de cei ce au pășit mai demult pe calea unui drum îmbelșugat, vor lupta pentru obținerea de producții sporite, la hectar.” Iar, în martie 1956, în satul Șerbăneștii de Jos se vorbea de întovărășirea „Revoluția Socialistă din Octombrie”, sprijinită fiind de „tovarășul Alexandru Tănăsescu, activist al raionului de partid”, [49, p. 2], întovărășire care ar trebui să fie aceeași cu „Revoluția din Octombrie”... Pe 4 februarie 1956, presa regională anunța că, [50, p. 3]: „Roadele muncii întovărășiților din comuna Șerbănești, satul Șerbăneștii de Jos, raionul Potcoava, au fost cunoscute de țăranii muncitori încă din vara anului 1955. Datorită acestui fapt, cît și datorită muncii de lămurire dusă zi de zi de membrii întovărășirii printre țăranii muncitori, s-au mai înscris încă 38 de familii care au fost primite de curînd în întovărășire. Primii care s-au alăturat vechilor întovărășiți sînt Dumitru Pătrulescu, N. Istrate, Neacșu Preda și alții.” De fapt, oamenii erau mai mult forțați, împinși de la spate de tovarășii de la raion să facă pasul intrării în colectiv...

Pe 25 martie 1956, tovarășul Tănăsescu mai ducea încă muncă de lămurire la această întovărășire, dar roadele muncii lui – se pare – că începeau să se vadă, că doar – de acum – avea și susținători locali, [47, p. 2]: «Comuniștii din întovărășirea agricolă „Revoluția Socialistă din Octombrie“ din comuna Șerbănești, sprijiniți efectiv de tovarășul Alexandru Tănăsescu, activist al raionului de partid, duc o însuflețită muncă în rîndul țăranilor muncitori pentru a atrage noi membri. Ca rezultat al acestei munci, în scurt timp, celor 63 de farmlii existente în întovărășire, li s-au alăturat încă 120 familii de țărani muncitori, care s-au înscris cu o suprafață totală de 138,33 hectare teren arabil. În prezent întovărășirea numără 183 de familii cu aproape 200 hectare teren, care vor fi muncite cu mașini mecanizate. Primii care au făcut cereri de înscriere în întovărășire sînt țăranii muncitori Ion Dumitrescu și Preda Micu.» Și iată ce spunea Preda Micu, cu această ocazie, [48, p. 2]: «De avantajele muncii în comun m-am convins și eu văzînd roadele bogate obținute de întovărășiții din comuna mea. Cele 63 de familii, cîte număra înainte întovărășirea, prin eforturi comune, au reușit să ne dovedească nouă, celor cu gospodării individuale, că recolta la hectar sporește mult, numai atunci cînd pămîntul este muncit laolaltă cu tractoarele și după regulile agrotehnice. De aceea, printre cele 120 familii de țărani muncitori noi înscrise în întovărășirea agricolă „Revoluția Socialistă din Octombrie“, mă număr și eu. M-am înscris în întovărășire cu 2 hectare teren arabil și în plus cu hotărîrea de a munci fără preget pentru înflorirea continuă a întovărășirii. Sînt convins că așa va spori nivelul de trai al familiei mele și al celorlalți întovărășiți. M-am înscris în întovărășire, dorind să trăiesc și eu împreună cu familia mea viața îmbelșugată pe care o trăiesc — așa cum am citit în ziarul „Secera și ciocanul“ — colectiviștii din comunna Stoicănești, raionul Drăgănești.» Vorbele acestea parcă nu-i aparțin, totuși, în totalitate, lui nea Preda... Iar aluzia la viața îmbelșugată a celor din Stoicănești nu era întâmplătoare. Acolo, la Stoicănești, se constituise deja GAC-ul „6 Martie“, în numele căruia activiștii de partid publicaseră o scrisoare propagandistică în ziarul regional „Secera și ciocanul“, sub titlul „Alăturați-vă nouă“, scrisoare despre care se spunea că „a stîrnit un viu interes nu numai în rîndul gospodăriilor colective și al țăranilor muncitori cu gospodării individuale, ci și în rîndul mecanizatorilor”, [36, p. 2]. Era o chemare la întrecere, nu doar propadandă...

În noiembrie 1956, din nou se scria de bine la gazetă despre această întovărășire, [46, p. 3]: «La început, cînd au pornit pe calea muncii unite, erau doar 54. Multe greutăți au avut de întîmpinat țăranii muncitori din comuna Șerbănești pînă au înființat întovărășirea agricolă „Revoluția Socialistă din Octombrie". Dar de la înființare privirile tuturor țăranilor muncitori din comună s-au îndreptat spre ei. Urmăreau să vadă rezultatele primului an ale muncii de întovărășire. Și au avut ce vedea. Întovărășiții au obținut recolte mult mai mari la hectar decît țăranii muncitori cu gospodărie individuală. Aceasta a făcut să încolțească în inimile multora gândul înscrierii în colectivă. Dar îndoielile au continuat. În primăvara acestui an [1956] a apărut în ziarul „Secera și ciocanul" o scrisoare cu titlul atrăgător „Alăturați-vă nouă". Scrisoarea era a colectiviștilor din Stoicănești, raionul Drăgănești și era convingătoare. În cuvinte simple colectiviștii se adresau țăranilor muncitori cu gospodării individuale să le urmeze exemplul. Multe discuții s-au purtat atunci în comuna Șerbănești. Apelul colectiviștilor a început să prindă viață și în această comună. Numai într-o singură zi s-au înscris în întovărășirea „Revoluția Socialistă din Octombrie" peste 90 familii de țărani muncitori, iar alte 49 de familii au înființat a doua întovărășire agricolă din satul Șerbăneștii de Jos. Vestea despre acest lucru a depășit chiar granițele raionului Potcoava. În zilele ce s-au scurs după aceea, adunarea generală a întovărășirii „Revoluția Socialistă din Octombrie” avea mereu de lucru: noi cereri trebuiau discutate. Numărul familiilor înscrise creștea zilnic. De la 54 cîte au fost la înființare, astăzi întovărășirea „Revoluția Socialistă din Octombrie” numără 241 familii de țărani muncitori». Tare de tot scrisoarea aia, a stoicăneștenilor!... Și se mai spunea în ziar, tot atunci, pe la începutul lui noiembrie 1956, că, [46, p. 3]: „Zilele acestea am stat de vorbă cu cîțiva întovărășiți din satul Șerbăneștii de Jos. În întovărășirea noastră — spune Ion Andrei, președintele ei — se muncește continuu pentru atragerea de noi membri. Și nu putem să spunem că nu avem rezultate. De la înființare pînă acum numărul familiilor întovărășite s-a mărit de cinci ori. Merită laudă în munca pentru atragerea de noi familii în întovărășire Constantin B. Turlea, Ion Gr. Rădulescu, Ion M. Turlea și alții.” Iar, peste vreun an, în octombrie 1957, tot la ziar se scria că, [84, p. 3]: «Munca politică de la om la om, desfășurată de agitatori a dat de asemenea roade. Numai de la 1 la 20 septembrie 1957, în întovărășirea „Revoluția din Octombrie“ din comuna Șerbănești, au intrat 131 familii cu 170,42 hectare». Iar, în decembrie 1958, această întovărășire avea 381 de familii și 543 ha de teren arabil, [53, p. 50]. Era și a rămas cea mai mare întovărășire a comunei!

Conferințele sătești pe teme agricole. Prin 1954, prelegerile pe teme agricole cu sătenii se întețeau și la acestea erau invitați să participe toți sătenii, nu doar cei înscriși în întovărășiri. Ba chiar li se alocase, de la raion, și un inginer agronom, care venea periodic prin comună, pentru a-i îndruma pe săteni cum să facă o agricultură mai performantă. Și unii dintre țărani chiar au înțeles, atunci, importanța noii revoluții agrare, dar pe cont propriu, nu în colectiv. Așa se întâmpla și cu Alexandru Balașa, un șerbăneștean care era dat drept exemplu de fruntaș al comunei, în vara anului 1954, căci obținuse cea mai bună recoltă de grâu. Iată ce spunea, atunci, ziarul „România liberă” în legătură cu acesta, [13, p. 1]: „Rar se întîmplă ca ţăranul muncitor Alexandru Balașa din comuna Şerbăneşti, raionul Slatina, să lipsească de la conferinţele ce se ţin la căminul cultural. Dar şi mai rar se întîmplă ca el să nu se întîlnească cu agronomul de la raion cînd acesta vine în comună. Nici nu-l lasă să plece pînă nu-i dă toate lămuririle... Anul trecut a obţinut puţin grîu la hectar. Din toamnă însă a început să îngrijească pămîntul după regulile agrotehnice. A cules mai întâi porumbul apoi şi-a arat ogorul pe care l-a însămînţat cu grîu selecţionat. A transportat la cîmp în timpul iernii care întregi cu bălegar de grajd şi a plivit grîul ori de cîte ori era nevoie. De cum a dat grîul în pîrgă, Alexandru Balaşa a şi început să-l secere. El a fost printre primii care au dus snopii la arie. Munca nu i-a fost zadarnică. El a obţinut pînă acum cea mai mare producţie de grîu la hectar din comună: 1659 kg la hectar.” Da, acesta părea un record la acea vreme! Dar îl ajutase și vremea...

Prin noiembrie 1955, aceste conferințe se transformaseră în cercuri de învățământ agrotehnic de masă, ceea ce însemna ceva mai mult... Astfel, ziarul regional „Secera și ciocanul” anunța că, [10, p. 2]: „Pe data de 13 noiembrie, în comuna Șerbănești, raionul Slatina, s-au deschis două cercuri de învățămînt agrotehnic de masă. Pînă în prezent s-au ținut 3 ședințe de cerc. Printre membrii cercului se numără întovărășiții din cele două întovărășiri agricole și țăranii muncitori din comună, care urmînd îndrumările tehnicienilor agronomi au obținut recolte mari de cereale. La ultima ședință au luat parte activă la discuții țăranii muncitori Teofan Nicolescu, care a avut o recoltă de 2.100 kg grîu la hectar și 2.450 kg porumb, Ion Andrei, care a recoltat 2.300 kg porumb la hectar, Marin Mincă, care a avut o producție de 2.600 kg grîu la hectar și alții.” Cele două întovărășiri agricole la care se face referire în această știre sunt, probabil, „Drumul belșugului” (la Sus) și „Revoluția Socialistă din Octombrie” (la Jos).

Prin ianuarie 1956 însă, aceste lecții de agricultură începuseră să nu mai aibă succes. Țăranii se săturaseră de-atâta îndoctrinare, că nu se făcea numai agricultură, vezi bine... Astfel, presa comunistă semnala că la Șerbănești, dar și în alte comune din Olt, „s-au ținut un număr foarte mic de lecții și frecvența este destul de slabă. Acest lucru se datorește faptului că sfaturile populare comunale nu sprijină desfășurarea în bune condițiuni a învățămîntului agricol. În comuna Șerbănești unde s-a ținut numai trei lecții, președintele sfatului popular, Dumitru Neacșu, secretarul, Marin Ispas, și Alexandru Raicu, vicepreședinte, nu se interesează de învățământul agricol. Comitetele executive ale sfaturilor populare, tehnicienii și inginerii agronomi manifestă dezinteres pentru atragerea în cercurile agrotehnice a unui număr cît mai mare de țărani muncitori care lucrează efectiv în producția agricolă.”, [18, p. 2]. Iar căzuseră în abatere șerbăneștenii! Dar explicația era simplă: cei care intraseră deja în colectiv, nu mai erau interesați de învățământul agricol, că doar erau specialiști desemnați să facă acest lucru, iar cei care nu se înscriseseră încă la colectiv, refuzau să mai meargă la aceste conferințe, că se făceau din nou presiuni asupra lor, să se înscrie în colectiv, și se săturaseră deja...

Organizația de bază a PMR din Șerbănești prindea contur și importanță. Pentru cei care nu se hotărâseră încă să se înscrie în colectiv, se găsise o formă de încurajare ceva mai ușoară – racolarea lor în rândul comuniștilor, cu promisiunea – aparent onorată – de a li se da o anume importanță în deciziile ce urmau a se lua la nivel de comună. Se forma, în acest fel, după 1954, o organizație de bază a PMR destul de activă, la nivel de comună. Așa, de pildă, pe 26 noiembrie 1955, în ziarul „Secera și Ciocanul” se scria că, [26, p. 1]: „Mobilizați în permanență de către organizația de bază, țăranii muncitori din comuna Șerbănești, raionul Slalina, se străduiesc ca în cinstea celui de-al doilea Congres al partidului să își achite datoriile față de stat. Și de data aceasta comuniștii și deputații din comună sînt în frunte. Comuniștii Stan I. Bărbuț, Teofan Niculescu, Badea Pistol și P. Cîrstea, precum și deputații Ion Gh. Anca, Gh. A. Ilie, Radu S. Rădulescu, au fost primii care și-au achitat în întregime cotele, putînd în felul acesta să lămurească și pe alți țărani muncitori. Exemplul lor a fost urmat și de ceilalți țărani muncitori din comună, printre care Scarlat D. Anton, Nicolae Mara, Ilie Gh. Ciobanu, Constantin Butaru și alții. Dar nu în aceeași măsură au înțeles să-și achite obligațiile către stat, unii salariați din comună cum sînt învățătorul S. Popescu, Gheorghe Stroe și AIecu Raicu, care pînă în prezent nu și-au predat cotele de porumb și floarea soarelui.” Aici ar fi de făcut, totuși, o remarcă: învățătorul S. Popescu era, de fapt, învățătoarea Sava Popescu, care activa – în acea perioadă – la Școala Veche.

Școala începea să facă voluntariat politic. Prin februarie 1956, în ziarul regional „Secera și Ciocanul” se făcea o prezentare electorală a lui Ion Marcu, secretarul organizației de bază UTM din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, care avea – se pare – niște merite deosebite, [48, p. 3]: „Pe orice tînăr sau vîrstnic ai întreba, îți poate vorbi despre el. Pînă deunăzi, utemistul Ion Marcu a muncit ca director al școlii elementare de 7 ani din comună. Aci a dovedit sîrguință, reușind să cîștige încrederea și simpatia colectivului de muncă ce l-a condus cu pricepere pentru a desfășura procesul de învățămînt cît mai calitativ. La căminul cultural din comună, împreună cu celelalte cadre didactice Elena Voiculeț, Ana Chituc[ea] și alții, îl puteai vedea deseori în mijlocul țăranilor muncitori, ținînd conferințe sau discutând despre treburile comunei. Umăr la umăr cu țăranii muncitori întovărășiți Dumitru Neacșu, Milică Rasol, Marin Ispas și alții s-a ocupat de procurarea materialelor necesare construcției podului din dreptul sfatului popular [NA: de la Monument]. Așa a crescut popularitatea secretarului organizației U.T.M. în rîndul cetățenilor din comună și de aceea ei I-au propus candidat în circumscripția electorală nr. 12. Pentru meritele sale și simțul de răspundere de care a dat dovadă în munca politică și profesională el a fost promovat de curînd în funcția de secretar al sfatului popular al comunei Șerbănești. Conștient de înalta răspundere încredințată de partid și guvern, el s-a angajat în fața comitetului executiv că va munci cu și mai mult elan în noua sarcină, pentru a dovedi că merită încrederea celor ce l-au propus candidat al F.D.P.” Merituos se vede că era tovarășul Ion Marcu, dar nu prea se înțelege ce legătură avea cu școala: era învățător, profesor sau instructor de partid? Că șerbăneștean cred că nu era...

Cercul seral de partid. Prin septembrie 1956, se mai inventase un instrument de partid – cercul seral de partid, care ajunsese și pe la Șerbănești. Așa, de pildă, se scria în ziar, la acea vreme, că, [55, p. 3]: „Toți cei 22 de cursanți de la cercul seral de partid din satul Șerbănești, raionul Potcoava, convingîndu-se în urma lecțiilor care le-au fost predate, că numai lucrînd pămîntul în comun, cu mijloace mecanizate, pot obține recolte mari la hectar, au intrat în  întovărășirea agricolă.” Deci lecțiile acestea de partid însemnau, de fapt, muncă de convingere pentru a coopta noi colectiviști...

Dar efectul acestor cursuri de partid avea să fie chiar ceva mai mare, că, peste doar o lună de zile, șerbăneștenii erau lăudați, nu glumă, [77, p. 3]: „Țăranii muncitori din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, sînt oameni harnici. Dornici să smulgă pămîntului roade cît mai multe, ei au pășit cu încredere pe drumul transformării socialiste a agriculturii. Numai în cinci zile s-au alăturat membrilor celor trei întovărășiri existente în comună, încă 35 de familii. Dintre acestea, 25 de familii s-au înscris în întovărășirea din satul Șerbăneștii de Jos, aducînd suprafața de 30,50 ha. teren arabil. Numărul familiilor înscrise pînă în prezent în întovărășirile agricole din comuna Șerbănești se ridică la 482 și muncesc laolaltă 623,66 hectare teren.” Cam puține familii, totuși, și cam târziu!...

Iar, pe 27 martie 1957, se scria la ziar că, [27, p. 1]: „Organizațiile de bază din comuna Șerbănești raionul Potcoava, folosesc în măsură tot mai mare diversele forme ale muncii politice de masă pentru mobilizarea țăranilor muncitori în campania agricolă de primăvară. Prin munca de lămurire de la om la om, prin articole publicate la gazeta de perete și prin lozincile mobilizatoare țăranii muncitori din Șerbănești sînt îndrumați să folosească fiecare ceas prielnic pentru munca la cîmp. Pînă la această dată pe întreaga comună s-a terminat însămînțatul plantelor din epoca I-a și s-a început însămînțatul porumbului. Fruntași la însămînțări s-au situat țăranii muncitori Gh. Stroe, Ion Bunea, Radu Durlea și alții. Paralel cu munca pentru terminarea la timp și în bune condițiuni a însămînțărilor de primăvară, în comună se desfășoară o susținută muncă politică pentru lărgirea sectorului socialist al agriculturii. Numai în perioada 1—20 martie în cele 3 întovărășiri agricole existente au mai intrat 38 familii de țărani muncitori cu o suprafață de peste 50 hectare teren arabil. Printre noii întovărășiți se numără și țăranii muncitori Gh. Mucete și Tudor Precup.” Deci activiștii locali de partid își intraseră rapid în rol. Iar, prin iulie 1957, se scria că, [79, p. 3]: „Despre rezultatele obținute în munca politică pentru transformarea socialistă a agriculturii vorbește grăitor și experiența în această muncă a comuniștior și agitatorilor din comuna Șerbănești, raionul Potcoava. Articolul semnat de tovarășul Florea Ionescu, secretarul comitetului de partid al comunei Șerbănești, concretizează în cuprinsul său o serie de forme ale muncii politice de masă ce pot avea o generalizare practică și în alte comune și sate din regiunea noastră.” Era vorba, aici, despre un articol semnat de șerbăneșteanul Florea Ionescu și apărut în „Carnetul agitatorului“ nr. 4 (10) din iulie 1957.

Întovărășirea „Viața nouă”. Această întovărășire ar trebui să fie cea înființată de membrii cercului seral de partid, despre care vorbeam ceva mai sus. Pentru că, peste nici o lună – mai precis, pe 12 octombrie 1956, se scria deja, la gazetă, că, [78, p. 1]: «Întovarășiții din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, au pregătit din vreme terenurile, au tratat și selecționat semințele și au trecut la efectuarea însămînțarilor. Astfel, membrii întovărășirii „Viață nouă", antrenați de comitetul de conducere, pînă la data de 6 octombrie au terminat de însămînțat cele 20,50 ha cu grîu planificate. În aceste munci s-au evidențiat întovărășiții Paraschiv Ivănescu, Dumitru Radu și Preda Micu, în frunte cu comunistul Gh. I. Stroie. Cu același interes muncesc și membrii întovărășirii „Revoluția Socialistă din Octombrie" care pînă la aceeași dată au însămînțat 22 hectare cu grîu, evidențiindu-se tovarășii Ion D. Stoica și Gheorghe D. Vlad. Exemplul întovărășiților a fost urmat și de țăranii muncitori cu gospodării individuale din comună.»

Peste vreo lună, pe 10 noiembrie 1956, se scria la ziar că, [46, p. 3]: «Întovărășirea „Viață Nouă" înființată în primăvara acestui an cu 49 de familii și-a sporit numărul la 105. [...] Din cele împărtășite de Paraschiv Ionescu, președintele întovărășirii „Viață Nouă" care, din primăvară, de la înființare și pînă acum și-a dublat numărul familiilor, am reținut un fapt esențial, că pentru ei munca pentru atragerea de noi membri nu mai constituie o greutate. Iată un exemplu. În ultimele zile președintele întovărășirii Paraschiv Ionescu și cu întovărășitul Ion M. Tinca au fost prin sat și au reușit să lămurească încă 9 familii să se înscrie în întovărășire.» Așa se face că, în 1958, această întovărășire avea 131 de familii cu 160,5 ha teren, [53, p. 50]. Mergea treaba cu propaganda! De acum, activiștii de partid îi puseseră la treabă serios pe șerbăneșteni. Nu le mai dădeau răgaz!

Înființarea cooperativei agricole de producție cu rentă. Prin decembrie 1956, la sfatul popular ce se instalase în casa lui Ilie Ghiocheanu, în Șoseaua Mare, lângă Monument, aveau loc discuții aprinse cu instructorul teritorial de partid Ion Puiu. Se spunea atunci că acest instructor „a vorbit cu cîțiva țărani muncitori despre înființarea unei cooperative agricole pe bază de rentă. Le-a arătat cum stau lucrurile într-o asemenea unitate, ce prevede statutul, care sînt avantajele etc. Oamenii l-au ascultat cu atenție. Discuția cu Ion Puiu a prins rădăcină. Fiecare a pus în cumpănă spusele. Au vorbit și cu toți ai casei, apoi s-au hotărît să treacă la fapte. Comunistul Stroe I. Gheorghe a făcut cerere printre cei dintîi. În cerere a consemnat că va aduce în cooperativă patru hectare de pămînt. Nicolae Teofan președintele cooperativei de consum din comună, a făcut și el cerere în care a arătat că va intra în cooperativă cu 2 hectare teren arabil, doi junci, căruță și plug. Alt lucrător al cooperativei, Ilie Micu, s-a înscris cu 3,50 ha teren arabil, o căruță, 2 cai, plug și grapă. Pînă la 12 decembrie zece țărani muncitori din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, făcuseră cereri pentru a intra în cooperativa agricolă pe bază de rentă. Aceștia au arătat în cereri că vor aduce în cooperativa agricolă pe bază de rentă aproape 25 ha teren arabil, 5 cai, 2 boi, 4 căruțe, 3 pluguri etc. E un început promițător. Dorința oamenilor trebuie împlinită. Organizația de partid din comună și sfatul popular comunal trebuie să ajute temeinic înființarea acestei cooperative.”, [15, p. 3]. De remarcat ar fi faptul că, printre cei ce se treceau la această nouă formă de organizare – neconcretizată, până la urmă – se regăseau și o parte dintre sătenii aflați deja în acele întovărășiri agricole abia înființate. Iar Nicolae Teofan ar trebui să fie, de fapt, Teofan Nicolescu, cred eu...

Utemiștii deveneau factor mobilizator al partidului. În ianuarie 1957, scria la ziar că, în comuna Șerbănești, „printre cererile adresate comitetului de inițiativă în vederea constituirii unei cooperative agricole pe bază de rentă, se numără și cele ale utemiștilor Gheorghe Dumitrescu, Gheorghe Ispas și ale altora care luptă să atragă și pe alți țărani muncitori pe drumul indicat de partid. O muncă susținută în vederea cooperativizării agriculturii este desfășurată și de agitatorii utemiști Marica Tinca și Andrei Constantin.”, [43, p. 2]. Și, ca să devină cât mai eficienți, în 1958, la nivel de raion, se ținuseră „cercuri și cursuri de învățămînt politic U.T.M.”, [12, p. 2]. Adică trebuia înțeleasă foarte bine, înainte de toate, politica partidului... Dup-aia agricultura! Oricum, până la urmă, cooperativele agricole pe bază de rentă nu au fost aprobate. Se căuta altceva!

O nouă întovărășire la Sus. Pe la sfârșitul lui iunie 1957, ziarul organului regional de partid anunța că, [35, p. 1]: „De aproape o lună în comuna Șerbănești se muncea pentru  crearea unei noi întovărășiri agricole. Comuniștii și deputații arătau celorlalți țărani muncitori roadele înfrățirii. Duminică 23 iunie munca lor a dat roade. În comună a luat ființă  a cincea întovărășire agricolă cu 40 de ha și cu 31 de familii. Cu suprafețe mari au intrat țăranii muncitori Radu V. Neacșa, Anghel Crîngeanu și Maria Turlea.” Muncă, nu glumă, că nu prea se lăsau lămuriți susenii!

Că, d-aia, se scria la ziar, pe la sfârșitul lui august 1957, că, [85, p. 3]: „Dacă pînă la 1 ianuarie 1957 în comună erau 3 întovărășiri care cuprindeau 472 de familii cu 558 hectare pînă la 15 august suprafața cooperativizată aproape s-a dublat.” Și acest lucru nemaipomenit s-a realizat cu ajutorul organizațiilor de bază din comună, organizații care „încă de la dezbaterea documentelor plenarei С.C. al P.M.R. din 27—29 decembrie 1956 [...] au pus în centrul activității lor sarcina îmbunătățirii activității police de masă în scopul lămuririi și convingerii țăranilor muncitori asupra superiorității agriculturii socialiste. Munca politică de masă pentru cooperativizarea agriculturii a fost analizată în mai multe rînduri în ședințele comitetului de partid comunal și cu activul de partid, luîndu-se măsuri pentru îmbunătățirea și apropierea ei de problemele cele mai arzătoare ale comunei. Cei 46 comuniști din comună au fost în fruntea muncii pentru cooperativizarea agriculturii, ei fiind primii care s-au înscris în întovărășiri.” Grea muncă de partid se mai făcea, așadar, la Șerbănești, la acea vreme... Se îndoctrinaseră rău, așa deodată, șerbăneștenii, ce să mai!

Agitatorii deveneau din ce în ce mai eficienți. Oameni școliți sau, în orice caz, bine instruiți și cu dorință de afirmare, agitatorii erau cei care scoteau în față meritul „organizațiior de bază din satele comunei Șerbănești, faptul că au știut să folosească cele mai variate forme ale agitației politice de masă în vederea atragerii țăranilor muncitori pe baza liberului consimțământ, pe drumul cooperativizării agriculturii, [85, p. 3]. Așadar, se spunea la ziar, că, [85, p. 3]: „Un mare preț a fost pus pe munca agitatorilor. În acest scop colectivele de agitatori au fost reactivizate și Iărgite ajungîndu-se să numere peste 100 tovarăși din cei mai buni membri de partid, întovărășiți, țărani muncitori fruntași, deputați, utemiști, cadre didactice etc., care au fost repartizați pe circumscripții și grupe de case. Organizațiile de bază au indicat agiatorilor să se ocupe în munca lor politică de lămurirea în primul rînd a rudelor, vecinilor și prietenilor spre a păși pe calea belșugului. Instruiți cu regularitate, agitatorii vizitau aproape zilnic un număr de țărani muncitori, discutînd cu ei probleme legate de cooperativizarea agriculturii. Așa, bunăoară agitatorul Florea Voinea a reușit să lămurească, pentru a constitui o nouă întovărășire în satul Șerbănești, pe țăranii muncitori M. Jipea, care a adus suprafața de 4,50 hectare, Ion Anghel cu 2,50 hectare, Ion Jipea cu 3,50 hectare și pe alții. Agitatorul Florea Ionescu, membru în întovărășirea „Revoluția din Octombrie“, a lămurit pe țăranii muncitori Dumitu Bădescu, Marin Lungu, Radu Călin și pe alții pentru a intra în întovărășire. Rezultate asemănătoare au obținut numeroși alți agitatori ca Ion Manu, Iulia Iordache, Virginia Marușcă și alții care au muncit cu multă însuflețire în mijocul țăranior muncitori, convingându-i despre importanța muncii în comun a pămîntului. Cu mult succes au fost folosite și celalte forme ale agitației politice cum ar fi: panourile, lozincile mobilizatoare, gazeta cetățenească, conferințele etc. Comitetul comunal de partid s-a îngrijit de organizarea unui grup de conferențiari pe lîngă căminul cultural. Aproape săptămînal în comună au fost ținute lecții și conferințe privind transformarea socială a agriculturii în care au fost date exemple concrete din comună și raion.” Și rezultatele acestei munci de propagandă aveau să se vadă în curând! De remarcat ar fi, la acest moment al colectivizării, racolarea, ca agitatori, cu sau fără voie, inclusiv a cadrelor didactice din comună, așa cum erau învățătoarele Iulia Iordache și Virginia Marușcă.

Alte întovărășiri înființate, greu de identificat. În mod glorios dar parcă voit confuz, ziarul regionalei de partid anunța, pe 30 august 1957, că, la Șerbănești, [85, p. 3]: „Munca desfășurată de comuniști și agitatori a făcut ca rezultatele să nu întîrzie. În lunile mai și iunie au fost constituite două întovărășiri agricole cu 63 familii și cu o suprafață de 76,13 hectare, iar în celelalte 3 întovărășiri agricole au mai intrat un număr de 141 familii cu suprafața de 239,28 hectare.” Iar, peste vreo lună, se spunea, de asemenea, că, [85, p. 3]: „În cinstea zilei de 23 August au fost inaugurate două întovărășiri cu 77 familii și suprafața de 85,79 hectare. Suprafața cooperativizată în comuna Șerbănești este de 959,50 hectare, iar numărul famililor care au pornit pe calea agriculturii cooperatiste se ridică la 752. Fără îndoială că rezultatele obținute pînă acum în comuna Șerbănești în munca de cooperativizare sînt îmbucurătare. Dacă și de acum înainte comitetul comunal de partid și organizațiile de bază vor ști să muncească pentru consolidarea și continuarea succeselor obținute comuniștii de aici vor putea raporta partidului noi succese obținute în munca lor.” Anul 1957 – când eu doar ce mă nășteam! –, a fost unul de accelerare fără seamăn a procesului de colectivizare în Șerbănești, chit că oamenii cedau destul de greu să se înscrie la colectiv... Raportările trebuiau să sune bine și așa se face că de la 20 ianuarie 1957 și până pe 19 noiembrie 1957, în Șerbănești, „sectorul socialist” crescuse de la 15% la 33%, așa cum arătau cifrele raionului Potcoava, [39, p. 1]. Iar, prin decembrie 1957, se spunea la gazetă că, [16, pp. 1 și 3]: „În agricultură, multe organizații de partid fiind ajutate de către comitetele de partid comunale și în special de către organele raionale de partid au reușit să-și organizeze mai bine munca și să urmărească înfăptuirea propriilor hotărîri. Procedînd în acest fel, organizațiile de partid din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, au reușit să mobilizeze pe toți membrii și candidații de partid de a intra în unitățile cooperatiste din agricultură. În comună au fost create 9 întovărășiri agricole dintre care 6 numai în cursul acestui an. În aceste întovărășiri peste 90 la sută din numărul familiilor își muncesc laolaltă pămîntul.” Toate aceste din urmă întovărășiri erau deja intrate cumva în anonimat, că nimeni nu le mai pomenea numele, doar figurau și ele acolo, așa, la grămadă; că, oricum, scopul final era altul: CAP-ul...

Printre aceste întovărășiri, greu de identificat, ar trebui să se fi aflat și întovărășirile menționate în monografia profesorului Dumitru Ilie, ca existând prin 1958, după cum urmează, [53, p. 50]:

-         Întovărășirea „Brazda Nouă”, cu 294 familii și 345 ha de teren;

-         Întovărășirea „Scânteia”, cu 200 familii și 278,5 ha;

-         Întovărășirea „Înainte”, cu 51 familii și 47,5 ha;

-         Întovărășirea „23 august”, cu 256 familii și 363,26 ha;

-         Întovărășirea „Zorile socialismului”, cu 90 familii și 109,88 ha.

În orice caz, statisticile raionale de la Potcoava spuneau că, [53, p. 50]: „În 1958 la nivelul comunei erau cooperativizate 71% din terenurile arabile și 86% din familii. În afara acestui sistem rămăseseră doar 71 de hectare. Țăranii nu aduseseră întreg pământul în întovărășiri, mai păstraseră unele suprafețe și pentru a le lucra individual.” Mai păstraseră ei câte ceva, e drept, dar avea să vină vremea, în curând, când li se va lua totul, rând pe rând, sistematic și bine dirijat de la București, că rușii ne conduceau doar așa, din umbră...

Întovărășirea „Flacăra”. Pe 4 decembrie 1957, la Șerbănești «s-a inaugurat întovărășirea „Flacăra“, a noua la număr [din comună], în care s-au unit 93 de familii de țărani muncitori cu 83 hectare pămînt. Ca urmare a unei intense munci politice încă 60 de familii de țărani muncitori cu aproape 100 ha de pămînt s-au înscris în cele opt întovărășiri existente în comună. Pînă în prezent, în comuna Șerbănești 85 la sută din totalul familiilor de țărani muncitori sînt înscrise în unitățile cooperatiste ale agriculturii și muncesc împreună 45 la sută din suprafața agricolă a comunei. În munca de cooperativizare s-au evidențiat comuniștii Ion Chițu, Florea Voinea, D. Raicu, Florea Ionescu, Marin Gherasim.», [87, p. 1]. Această întovărășire, în 1958, întrunea deja 200 de familii cu 278,4 ha de teren arabil, [53, p. 50].

Întovărășirea „Tînăra gardă”. În ianuarie 1958, tinerii din Șerbănești aveau o inițiativă entuziastă, demnă – vezi bine! – de dat la ziar. Întrucât, se scria atunci despre ei, că, [17, p. 3]: «Prin  munca  plină  de  entuziasm  și sprijiniți  de  către  organizațiile  de  partid, tinerii  din  comunele  Șerbănești, Sîrbii - Măgura, Ciocești și altele  au  obținut  rezultate  frumoase. Cele  mai  bune  rezultate au fost  obținute de tinerii  din  Șerbănești. Comitetul  organizației  de  bază  UTM  pe  comună  a  organizat un  comitet  de  inițiativă  pentru  crearea  unei întovărășiri.  Din acest  comitet  au  făcut  parte  tineri  ca  Alexandru Turlea, Maria Tinca, Dorin  Rada, Marin Răduț și alții. S-a  reușit  în  scurt  timp  ca  un  număr  de  99  de  tineri  din comună  să  facă  cereri  pentru  a  se  înscrie  în  întovărășire. Zilele  trecute s-a  inaugurat  întovărășirea  căreia  tinerii i-au dat denumirea „Tînăra gardă“. Numai după 2 zile de la inaugurare, încă 40 de tineri cu 40 ha pămînt au făcut cereri de înscriere în întovărășire. Semnificativ este faptul că pe măsură ce tinerii se înscriau în întovărășire, ei se alăturau comitetului de inițiativă și munceau pentru atragerea altor tineri. S-au evidențiat tinerii Duță Dumitru, Sava Popescu și Steliana Calangiu, care au avut cele mai bune rezultate. La adunarea generală care a avut loc cu ocazia inaugurării întovărășirii, tinerii au hotărît crearea fondului de bază și ca toate muncile să se facă în comun, conform statutului întovărășirilor. Exemplul tinerilor membri ai întovărășirii „Tînăra gardă“ este  demn de urmat.» Trebuie spus că Sava Popescu și Ștefania Calangiu (nu Steliana!) erau tinere învățătoare, atunci, la Școala Veche.

În luna următoare, tot în ziarul „Secera și Ciocanul”, se spunea că, „două zile în șir, reprezentanții tineretului din regiunea Pitești, delegați la Conferința organizației regionale UTM, au dezbătut pe larg problemele tineretului”,  [41, p. 3]. Delegatul comunei Șerbănești la această conferință a tineretului argeșean a fost Dumitru Ilie, despre care aceeași sursă spunea că: «Tînărul întovărășit Ilie Dumitru din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, a arătat că munca în comun în cele 10 întovărășiri existente, a adus țăranilor din comună bunăstare și fericire. Din inițiativa tinerilor din comună a luat ființă recent o întovărășire a tineretului cu denumirea „Tînăra gardă“. În continuare, tînărul a atras atenția conferinței că pentru întărirea sectorului cooperatist la sate trebuie și mai mult intensificată munca politică. Mulți tineri n-au imaginea clară a socialismului la sate. De aceea ei nu numai că nu pot atrage și alte familii pe făgașul vieții noi, dar cad ei înșiși ușor pradă unor zvonuri chiaburești.» Deci, în februarie 1958, în Șerbănești erau deja înființate 10 întovărășiri. Dar comitetul regional UTM era aspru criticat că, [91, pp. 1 și 3]: «n-a studiat [...] cu atenţie experiența bogată şi valoroasă a organizaţiilor U.T.M. din gospodării colective fruntaşe [...] şi a întovărăşirilor fruntaşe („Filimon Sîrbu“ din Tufeni şi „Tînăra Gardă“ din Serbăneşti, raionul Potcoava) şi nu s-a îngrijit să generalizeze această experienţă în toate organizaţiile U.T.M. din sate, din gospodării colective şi întovărăşiri. Unii activişti utemişti înclină să creadă, în mod greşit, că odată cu convingerea tinerilor pentru a intra în sectorul socialist al agriculturii, au rezolvat totul, sau aproape totul. Ei uită că în munca politică de educaţie a acestora, atenţia principală trebuie îndreptată către educarea lor în spirit colectivist, pentru ca fiecare tînăr să devină conştient de faptul că de întărirea şi sporirea avutului obştesc depinde bunăstarea lui şi a familiei sale. Educaţia colectivistă nu se termină odată cu intrarea în sectorul socialist, ci de abia începe.» Grea misiune benevolă mai revenea și UTM-iștilor, nu glumă! La sfârșitul anului 1958, această întovărășire avea 282 familii, toate tinere, cu 195,07 ha teren, [53, p. 50].

Comitetul de femei. Prin martie 1958, se vorbea deja, în presă, despre „membrele Comitetului de femei din comuna Șerbănești”, care „s-au alcătuit în două echipe avînd  ca responsabile pe tovarășele Joița  Ivănescu și Virginia  Marușcă. Sarcina  acestor colective este de a intensifica munca de lămurire în rîndul țărănimii muncitoare pentru extinderea și dezvoltarea sectorului agricol cooperatist din comună. Chiar din primele zile activitatea  echipelor a fost rodnică. Astfel că alte 23 de familii cu 54 de ha de teren agricol s-au hotărît să pășească în rîndul celor înfrățiți în munca pe ogoare.”, [20, p. 3]. Cele două tovarășe responsabile cu munca de lămurire în rândul femeilor erau, prima colectivistă fruntașă din dealul Miculeștilor (Țica lui Pascăl) și cealaltă, învățătoarea Virginia Marușcă (fata lui Pușcoci, din Șoseaua Mare, învățătoarea mea din primele două clase).

În august 1959, activistul raional Aron Zisu semnala, la ziar, faptul că, [34, p. 3]: „Realizări frumoase au obținut și femeile din comuna Șerbănești. Prin muncă voluntară ele au transportat 40 mc pietriș și au lucrat la construcția școlii. S-au evidențiat în special tovarășele Iulia Nicolae, Anica Mihai și Maria Mihai. Tot la fel zeci de femei din comuna Șerbănești printre care și Maria Rasol, Ioana Rasol și Dumitra Anton au muncit pentru a da comunei un aspect cît mai sărbătoresc în cinstea zilei de 23 August.” Totul pe bază de voluntariat, se înțelege! Doar cu muncă de lămurire și cu dorința clară de a întâmpina cum se cuvine ziua de 23 August, care – pe atunci – devenise ziua națională a României...

Trebuie spus însă că, în perioada 1948 – 1953, femeile din Șerbănești avuseseră și o activitate propagandistică însemnată, în cadrul Uniunii Femeilor Democrate din România (UFDR), uniune ce era condusă, de la București, de militanta comunictă Ana Pauker, cea care era poreclită „Stalin cu fustă”. În fruntea femeilor ufederiste din comună se afla Florica Mandii. Tanti Florica, cum îi ziceau, cu respect, copiii, „avea o casă mică, [...] în curte cu Marghita” [5] și era foarte cunoscută în sat, atât ca fostă ufederistă, dar – mai ales – pentru că ea ghicea în cărți, despre orice și oricine.

La un moment dat însă «Ana Pauker a fost acuzată de: cosmopolitism, "deviere de dreapta" și de activități antipartinice, de sabotarea colectivizării agriculturii și de legături cu legionarii, cu agenți străini, cu sioniști. Drept urmare, ea a fost exclusă din Partidul Muncitoresc Român.» [6] Istoricii spun că, potrivit „unei analize a UFDR, prezentate în şedinţa Secretariatului CC al PCR din 2 februarie 1949, Uniunea avea ca priorităţi susţinerea procesului de cooperativizare la sate şi plata cotelor către stat”. Dar, cu acea ocazie, «au fost identificate ca puncte slabe în atingerea obiectivelor intelectualele şi femeile înstărite de la ţară, motiv pentru care au fost luate măsuri pentru numirea muncitoarelor şi a ţărăncilor în fruntea Uniunii, clase sociale cu carenţe în educaţie, dar cu o „origine sănătoasă”» [7]. Așa se face că Florica Mandii, numită – la acea vreme – și Tanti Florica Ufederista ajunsese lideră a organizației UFDR din Șerbănești, alături de Dumitra Anton, marea lor „realizare” fiind «botezul unor copii săraci, cu popa, dar în școală, în numele de Petre (al lui Micuță), după Petru Groza; un Gheorghe, după Gh. Dej și un țigan, Vasile (după V. Luca), dar acesta a murit iar V. Luca a fost scos din Biroul politic - numele i-a purtat ghinion copilașului» [8]. Și, pentru că temerea membrilor importanți ai PCR era că această uniune a femeilor era prea independentă și poate deveni o forță politică concurentă, în ianuarie 1953 au desființat-o complet, înființând Secţiile de Femei pe lângă CC al PMR 7. Dar copiii de la Școala Veche tot  îi mai cântau lui tanti Florica și după aceea, când o întâlneau, un cântec de gașcă, la modă atunci, în perioada ei de glorie 5: „Tanti e ufederistă, / Iupaidia, iupaida, / Scrie fetele pe listă, / Iupai, iupaida, / Și când merge pe teren, / Fuge iute ca un tren...” Cu ocazia acestei reforme UFDR, responsabilele cu femeile deveniseră, cum am văzut, „tovarășele Joița  Ivănescu și Virginia  Marușcă”...

Contractările și achizițiile. Odată cu avansarea procesului de colectivizare, pentru că prea erau de speriat, cotele au fost înlocuite cu contractările voluntar-obligatorii și cu achizițiile. Așa se face că, pe 16 martie 1958, se scria în ziar că, [83, p. 3]: „Înțelegînd importanța ce o au contractările de produse agricole cu statul, mulți țărani muncitori din comuna Șerbănești-Potcoava, au contractat însemnate cantități de cereale. Pînă în prezent ei au încheiat contracte cu cooperativa pentru 36 tone de grîu, 31 tone de porumb, 20 tone de floarea-soarelui, 78 hectare sorg, 500 kg lînă și altele. Cele mai multe contracte au fost încheiate de țăranii întovărășiți: Florea Oprea, Nicolae Drăghicescu, Dumitru Necșulescu, Teofan Nicolaescu și alții. Ei au contractat peste 1.000 kg grîu și porumb fiecare. Cooperativa din comuna Șerbănești a obținut rezultate importante și la achiziții. Planul pe trimestrul I a fost realizat în procent de sută la sută, în prezent lucrînd în contul trimestrului al doilea.” Iar Nicu Drăghicescu – de la Sus – devenea, de pe acum, unul dintre oamenii de bază ai sistemului de contractări și achiziții, la nivel de comună.

Întovărășirea „Dr. Petru Groza”. Pe 10 aprilie 1958, ziarul regional de partid „Secera și Ciocanul” dădea un anunț important, ca nouă izbândă a colectivizării, [1, p. 1]: «Comitetul comunal de partid și sfatul popular din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, au intensificat munca politică în vederea constituirii unei noi întovărășiri agricole. Rezultatele obținute de celelalte întovărășiri agricole din comună au convins tot mai mult pe țăranii muncitori că munca în întovărășire este avantajoasă. Zilele trecute s-a inaugurat cea de-a XI-a întovărășire agricolă din comună. Întovărășirea agricolă „Dr. Petru Groza“ numără 129 de familii. Membrii întovărășiți au ales pe Florea Dumitrescu ca președinte al comitetului de conducere al întovărășirii, iar pe Stan Neaga ca secretar. În timpul adunării pentru constituirea întovărășirii agricole, alte 7 familii de țărani muncitori au depus cereri de înscriere.» Judecând după numele celor numiți să conducă această întovărășire, ea era constituită din săteni de la Jos, îndeosebi din Șoseaua Mare. La sfâșitul anului 1958, această întovărășire întrunea 139 familii, dar avea doar 86,34 ha teren, [53, p. 50].

Înființarea Gospodăriei Agricole Colective. În noiembrie 1958, la Șerbănești, existau încă doar întovărășiți, nu și colectiviști în toată regula, iar crâmpoienii le-o luaseră înainte și de data aceasta. Așa se face că, pe 23 noiembrie 1958, ziarul „Secera și Ciocanul” anunța că, [51, p. 3]: «...urmare a sarcinilor reieșite din Plenara а III-а a С.C. al U.T.M., care prevede vizite la G.A.C., întîlniri între tinerii întovărășiți și tineri colectiviști, recent, în raionul Drăgănești-Olt, a avut loc o astfel de vizită. Tinerii și utemiștii de la întovărășirea „Tânăra gardă“ din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, comuniștii și candidații de partid de aici, precum și numeroși țărani cu gospodărie individuală din această comună, au ținut să facă o vizită la G.A.C. „Ștefan Țugui“ din comuna Crîmpoia, raionul Drăgănești-Olt. Oaspeții au fost însoțiți de tov. Istrate Mihai, prim-secretar al Comitetului regional U.T.M. — Pitești și tov. Ion Radu prim-secretar al comitetului raional de partid — Potcoava. Oaspeții au fost primiți de colectiviști cu mult entuziasm. Cu acest prilej, tov. Ion Șerban, președintele gospodăriei agricole colective din Crîmpoia, a vorbit vizitatorilor despre marile avantaje ale muncii în comun, despre faptul că la început gospodăria număra doar 40 de familii, iar astăzi numără peste 200 de familii cu aproape 700 hectare. Vizitatorii au aflat de asemenea cu surprindere că gospodăria colectivă are un fond de bază de peste 1.200.000 lei și care se dezvoltă continuu. Ei au făcut cunoștință apoi cu colectiviști ca: Șerban Marin care a efectuat în acest an 587 zile-muncă, Bădălan Nicolae care a efectuat 230 zile muncă și alții. Tinerii n-au scăpat din vedere să se intereseze de realizările tinerilor colectiviști. Astfel, au discutat pe îndelete cu tineri colectiviști ca: Istrate Nicolae care a efectuat singur în acest an 200 zile-muncă, Vîlcică Petre 160 zile-muncă, Ciupercă Vasilica 110 zile-muncă, Ciobanu Niculina 108 zile-muncă etc. La întrebările puse de vizitatori a răspuns printre alții și moș Alexandru Donde, unul dintre cei mai bătrîni colectiviști, care a rugat oaspeții să vină să le viziteze și casele pentru a se convinge mai bine de viața nouă, îmbelșugată, din gospodăria colectivă. Tinerii din Șerbănești s-au interesat îndeaproape de felul cum ar fi ajutat tinerii colectiviști gospodăria, de modul cum au rezolvat ei sarcinile puse în fața lor de conducerea gospodăriei. La aceste întrebări, a răspuns și tov. I. Șerban, președintele gospodăriei, care a arătat că îndrumat îndeaproape de organizația de partid, tineretul gospodăriei, încadrat în echipe de muncă, a răspuns cu cinste sarcinilor încredințate, realizînd adesea recolte sporite la hectar. Oaspeții au vizitat apoi sectoarele gospodăriei: ferma de porci, ferma de vaci, atelajele bine întreținute, laboratorul gospodăriei, coloniile de stupi, au asistat cum se face furajarea vitelor și cîte n-au putut vedea oaspeții într-o gospodărie agricolă colectivă cum este cea din Crîmpoia. La plecare, tinerii colectiviști au prezentat în cinstea oaspeților un frumos program artistic, compus din coruri, dansuri, recitări etc. Această vizită nu putea să nu lase urme adînci în inimile vizitatorilor. Întorși în comuna lor, numeroși țărani muncitori, tineri și vîrstnici, din Șerbănești, au cerut ca și în comuna lor să ia ființă o gospodărie agricolă colectivă. Printre primii țărani care au făcut cereri pentru gospodărie se află: Marin Ispas, Ionescu Florea, Raicu Alexandru, Ivănescu Rodica și numeroși alții. Neîndoielnic, vizita aceasta a luat vălul de pe fața multor țărani cu gospodărie individuală și le-a arătat adevărata cale spre belșug și bunăstare.»

Iar două zile mai târziu, „Scînteia tineretului” venea cu noi și interesante detalii despre această vizită la GAC-ul de la Crîmpoia și despre modul în care a luat ființă GAC-ul de la Șerbănești. Se spunea, așadar, [42, p. 1]: «La ora opt de dimineaţă, un convoi de căruţe împodobite cu steaguri și lozinci, încărcate cu tineri din întovărăşirea „Tînăra Gardă“ din comuna Şerbăneşti, raionul Potcoava, se îndrepta către gospodăria agricolă colectivă „Ştefan Ţugui“ din comuna Crîmpoia, raionul Drăgăneşti-Olt. Sediul gospodăriei agricole colective „Ştefan Ţugui” era îmbrăcat în haină de sărbătoare. După primirea călduroasă făcută tinerilor vizitatori, comunistul Şerban Ion, preşedintele gospodăriei colective, a făcut un scurt istoric al dezvoltării gospodăriei. ...În 1949 cînd a luat fiinţă gospodăria noastră — le-a povestit el tinerilor — eram numai 44 familii cu o suprafaţă de 154 ha teren. Acum, după aproape 10 ani, gospodăria noastră colectivă se întinde pe o suprafaţă de 670 ha şi cuprinde 206 familii. Întovărăşiţii din Şerbăneşti au vizitat apoi toate sectoarele de activitate ale gospodăriei. După vizită, în sediul G.A.C. a fost organizată o adunare în care oaspeţii au mulţumit călduros colectiviştilor din Crîmpoia pentru primirea făcută. În plină adunare, tovarăşul Marin Ispas a prezentat cererea nr. 1 de înscriere, cerînd să ia fiinţă şi în comuna Şerbăneşti o gospodărie agricolă colectivă. Exemplul său a fost urmat de Florea lonescu, Alexandru Raicu, Rodica Ivănescu şi de mulţi alţii.»

Iar, la începutul lui ianuarie 1959, activistul raional Aron Zisu, spunea că, [33, p. 3]: „Ținând seama de dîrzenia lor, de dorința de a face ca viața țăranilor muncitori să devină tot mai bună, tot mai înfloritoare, nu ne îndoim că și de data asta, comuniștii din Șerbănești vor ști să atragă țăranii muncitori spre forma superioară de muncă în comun gospodăria agricolă colectivă.” Că, de acum, se pedala deja pe GAC, trecuse vremea întovărășirilor... Iar o vizită asemănătoare a șerbăneștenilor, la acest GAC mai avusese loc o dată – cum am văzut –, atunci când abia ce se înființase. Fără rezultate însă, că șerbăneștenii nu s-au lăsat ușor convinși...

Munca de partid începea să dea roade. În toamna anului 1958, când în comună se terminase culesul porumbului, același activist, Aron Zisu, consemna la ziar că, la Șerbănești, [33, p. 3]: „În fața sfatului popular se adunaseră, să mai schimbe o vorbă, o mulțime de țărani muncitori. Împreună cu președintele sfatului popular ascultam discuțiile ce se purtau în legătură cu însămînțările de toamnă. După un timp spre noi se îndreaptă un om între două vîrste. – Am venit cu cerere pentru întovărășire, m-am gîndit și iar m-am gîndit. Ce să mai aștept? M-am hotărît să intru în întovărășire cu întreaga suprafață. Întorcîndu-se spre mine, președintele îmi zise zîmbind: –  Acum mai sînt doar 16 familii în afară și comuna noastră numără peste 900 familii de țărani muncitori -  a adăugat el nu fără oarecare mîndrie.” Și, în decembrie 1958, la conferința raională de partid de la Potcoava, Gheorghe Mihai – activistul de partid responsabil de comuna Șerbănești, spunea – într-adevăr – că, [24, p. 3]: „Dacă procentul de cooperativizare a agriculturii în comuna Șerbănești este astăzi de 98 la sută, aceasta se datorește muncii pline de avînt a organizațiilor de bază care, în urma sprijinului primit din partea comitetului raional de partid, și-au îmbunătățit metodele de muncă, au folosit în mai mare măsură colectivele de agitatori, activul fără de partid.” Bune metode au mai avut tovarășii și câtă grijă față de semenii lor, să-i aducă cu forța pe calea belșugului...

Motivul convingerii celor din urmă șerbăneșteni, de a se înscrie în colectiv, a fost, se pare, faptul că anul 1958 nu fusese unul prielnic agriculturii. Dar, „Cu toată seceta întovărășiții ajutați de mecanizatorii de la S.M.T. Tîmpeni au obținut producții mari. Ei au recoltat în medie 1.200 kg grîu la hectar cu 500 kg mai mult ca țăranii muncitori din sectorul individual. Tot la fel și la porumb producția întovărășiților a depășit cu cîteva sute de kilograme la hectar pe a țăranilor muncitori cu gospodărie individuală.”, [33, p. 3]. Pe de altă parte, încă din februarie 1958 „a avut loc o adunare a tuturor comuniștilor din comună în care s-a analizat munca pentru transformarea socialistă a agriculturii. În aceeași seară, cei 20 membri și candidați de partid aflați în sectorul individual au hotărît să facă cereri de înscriere în întovărășiri. Curînd, nu a mai rămas nici un comunist în afara sectorului socialist cooperatist. După ședință, de asemenea, s-a trecut la o mai bună organizare a muncii politice de masă. În acest scop s-au format 16 echipe de agitatori care să ducă muncă de lămurire de la om la om cu țăranii muncitori aflați în afara întovărășirilor, precum și cu întovărășiții care nu intraseră cu întreaga suprafață. După instruirea temeinică a agitatorilor, aceștia au trecut numaidecît la treabă. În fruntea echipelor de agitatori au fost puși membri ai comitetului comunal de partid sau alți comuniști cu experiență în munca de agitație. Nu era seară ca agitatorii Dumitru Neacșu, Gheorghe Anton, Nicu Ilie și alții ca ei să nu stea de vorbă cu țăranii muncitori pentru a-i lămuri să pășească pe calea muncii unite. Periodic cei 100 componenți ai echipelor de agitatori se strîngeau la un loc, discutau metodele folosite pentru convingerea țăranilor muncitori asupra superiorității muncii în comun.”, [33, p. 3]. Iar, după toată această muncă de lămurire dusă, se spunea că, [33, p. 3]: „Respectînd cu strictețe principiul liberului consimțămînt în formarea și lărgirea întovărășirilor agricole, comitetul de partid a instruit agitatorii și a organizat echipe în așa fel încît să poată fi întrebuințate metodele cele mai bune de la caz la caz. Metoda principală a fost munca de convingere dusă cu țăranii muncitori de pe aceeași tarla, pentru a se evita pe cît posibil schimburile. Nu s-a neglijat însă nici munca de lămurire pe ulițe cu vecinii și rudele.” Nimeni nu vorbea de constrângere, ci de convingere...

Casa agitatorului. Încă o găselniță a muncii de partid a fost așa-numita casă a agitatorului. Astfel, prin 1958, se spunea că, la Șerbănești, [33, p. 3]: „O importanță deosebită pentru ridicarea nivelului muncii politice de masă a avut-o casa agitatorului. În fiecare seară acolo se țin conferințe, se fac audiții la radio, se prezintă programe artistice. Casa agitatorului este frecventată zilnic de zeci de țărani muncitori.” Care o fi fost această casă a agitatorului nu prea m-am dumirit, dar este clar că era una mai mult așa, simbolică; cel mai probabil, Școala Veche, unde era și căminul cultural. Că, tot aici, ar fi trebuit să fie – cred eu – și acea gazetă cetățenească, despre care se spunea, prin septembrie 1958, ca reproș, că, [14, p. 3]: „...nu amintește nici un cuvînt că acolo, ca de altfel în toată regiunea noastră, se duce lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii.” Păi, chiar așa?! Gazetele cetățenești erau considerate de activiștii de partid a fi „veriga principală a presei la sate”, ba chiar „o armă ascuțită” pentru realizarea sarcinilor de partid, [14, p. 3].

Și – uite așa! – pe 3 ianuarie 1959, se spunea la ziar că, [33, p. 3]: „Astăzi comuna Șerbănești-Potcoava este în întregime cooperativizată. Acest lucru se datorește muncii stăruitoare de zi cu zi depusă de comuniști, activității rodnice a comitetului de partid.” Dar asta era doar așa, o știre propagandistică, pentru că – după cum vom vedea – colectivizarea în întregime a comunei nu avea să se întâmple, de fapt, niciodată...

Unificarea întovărășirilor. Ziua de 4 ianuarie 1959, după cum anunța presa regională de la Pitești, a fost, [21, p. 1]: «O zi de neuitat pentru țăranii muncitori din comuna Șerbănești, raionul Potcoava. De neuitat fiindcă în această zi, țăranii muncitori, conduși și îndrumați de organizația comunală de partid și în frunte cu comuniștii au obținut cel de-al doilea mare succes în lupta pentru înfăptuirea hotărîrilor partidului cu privire la transformarea socialistă a agriculturii. Primul succes l-au obținut în anul 1958, cînd toți țăranii muncitori din comună s-au înscris cu întreaga suprafață agricolă în cele 11 întovărășiri agricole. Convinși că se pot obține rezultate tot mai mari, muncindu-se pămîntul pe suprafețe întinse, cele 11 întovărășiri agricole s-au unificat și au rămas numai șase pe întreaga comună. La propunerea comitetului comunal de partid, 27 de membri și candidați de partid din comună în frunte cu Dumitru Neacșu, Alexandru Raicu, secretar al comitetului comunal de partid, Mihai Gheorghe și Dumitrana Anton au făcut cereri pentru constituirea unei gospodării agricole colective. Urmînd exemplul celor 27 membri și candidați de partid, 26 de familii de țărani muncitori fără de partid s-au alăturat acestora. Astfel, în ziua de 4 ianuarie a.c., în comuna Șerbănești, s-a inaugurat prima gospodărie agricolă colectivă care a primit numele de „30 Decembrie“. Cele 53 de familii au adus în gospodăria agricolă colectivă 132 ha pămînt arabil, 10 boi, 14 cai, 14 căruțe și multe alte unelte agricole, ca pluguri, grape etc. Ca președinte al consiliului de conducere, a fost ales țăranul muncitor Neacșu Dumitru. La marea sărbătoare a celor 53 de familii din comuna Șerbănești, au participat țăranii muncitori din satele comunei amintite și din comunele Tîmpeni, Icoana și altele. În ziua inaugurării s-au mai înscris în G.A.C. alte 5 familii printre care ale lui Ion R. Vlad, Marin Raicu, țărani mijlocași și alții.» Dar, cum am văzut, un GAC se mai înființase o dată, cu ocazia schimbului de experiență de la Crâmpoia... De fapt, era același cu cel despre care se vorbește aici, doar că nu fusese înființat oficial!

GAC-ul „30 Decembrie”. Deși – cum arătam ceva mai sus – despre nașterea unei Gospodării Agricole Colective (GAC) la Șerbănești se vorbea încă de prin noiembrie 1958, înființarea oficială a acesteia a avut loc abia pe 4 ianuarie 1959, când a fost și botezată: GAC „30 Decembrie”, [21, p. 1]. Și, cu siguranță, atunci s-a înființat această gospodărie, nu pe 4 ianuarie 1958 – adică un an mai devreme! –, cum indică o altă sursă, [53, p. 50]. Păi da, că însuși Ion Radu – prim-secretar al Comitetului raional de partid Potcoava, scria în ziarul „Secera și Ciocanul”, din 10 ianuarie 1959, că, [86, p. 2]: «Acordînd o deosebită atenție organizării și desfășurării muncii politice de masă, comitetul comunal de partid din comuna Șerbănești, cu sprijinul permanent al membrilor comitetului raional de partid a reușit ca în anul ce a trecut să termine cooperativizarea agriculturii în comuna amintită. De asemenea au reușit să convingă pe țăranii întovărășiți să comaseze cele 11 întovărășiri agricole în 6. Popularizînd pe larg avantajele gospodăriei agricole colective, agitatori ca Alexandru Raicu, Ionescu Floarea, Joița Ivănescu, Neacșu Dumitru și alții au reușit să lămurească un număr mare de familii pentru a se înscrie în G.A.C. Astfel în ziua de 4 ianuarie a.c. în cinstea conferinței regionale de partid, 53 de familii de țărani muncitori cu peste 120 hectare pămînt au inaugurat gospodăria agricolă colectivă „30 Decembrie“.» La scurt timp după această inaugurare, de la raion se semnala că, [88, p. 3]: „La comitetul executiv al sfatului popular raional Potcoava, zilele trecute a venit în audiență țăranul întovărășit R. Vișan din comuna Șerbănești, care a sezisat pe tovarășul Marin Bălan, vicepreședinte al sfatului popular raional, că are mai multe loturi de pămînt în mai multe întovărășiri agricole din aceeași comună. Dorința tovarășului R. Vișan era ca să fie sprijinit pentru a trece cu tot pămîntul la o singură întovărășire. Din partea comitetului executiv au fost luate măsurile corespunzătoare.” Și sigur l-au ajutat tovarășii de la raion, că – de acum – treaba era simplă: se înființase gospodăria și dorința de unificare era și scopul lor... Dar asta ne mai spune ceva: o dată intrați în întovărășiri, controlul celor întovărășiți era preluat deja de către tovarășii de la raion, nu prea mai puteau face ei ce doreau.

Pe la începutul lunii mai 1959, instructorul regional de partid Constantin Horumbă, scria în ziarul „Secera și Ciocanul” că, [52, p. 1]: „Datorită muncii politice desfășurată de comuniștii din comuna Șerbănești și a faptului că țăranii muncitori s-au convins încă de la început de perspectivele de dezvoltare ale noii gospodării colective inaugurată în luna ianuarie, astăzi numărul membrilor ei s-a mărit de la 44 de familii, care au fost la început, la peste 100. Munca de îndrumare a gospodăriilor colective - în special a celor nou create care în general au mai puțină experiență - nu este, fără îndoială, o sarcină ușoară, dar este o sarcină pe deplin realizabilă. Se poate afirma că în raionul Potcoava s-a dat o deosebită atenție acestei probleme și că, drept urmare, noile gospodării colective au devenit încă de pe acum centre de atracție pentru ceilalți țărani muncitori. Nu se poate spune, bineînțeles, că s-a făcut totul. Întrucît în primul an de existență gospodăriile colective obțin în general veniturile din cultivarea cerealelor și a legumelor, este necesar, ca ele să fie îndrumate să îngrijească la timp culturile, să recolteze la timp, să aplice regulile agrotehnice. Neavînd - deocamdată - ramuri anexe -  noile gospodării colective n-au nici de unde obține prea mari venituri bănești, iată de ce trebuie lămurită pe înțelesul colectiviștilor importanța contractării de cît mai multe cereale cu statul. Este necesar, de asemenea ca încă de pe acum să fie pregătite condițiile pentru crearea și dezvoltarea ramurilor anexe.” Iar, peste vreo lună, se vorbea deja despre primele investiții făcute de această gospodărie, [75, p. 3]: «Deși inaugurată numai cu cîteva luni în urmă, gospodăria agricolă colectivă „30 Decembrie“ din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, a reușit să obțină rezultate bune. Ajutați în organizarea muncii de către comitetul raional de partid, de sfatul popular raional, de organele de partid și de stat din comună, colectiviștii au reușit să însămînțeze la timp culturile, să le întrețină bine. Acum se execută a doua prașilă la porumb și floarea-soarelui. Culturile de porumb și floarea soarelui se prezintă pînă în momentul de față extrem de bine și promit o recoltă bogată. Iată de ce în fața colectiviștilor s-a ridicat de acum problema depozitării cerealelor. Să construim pătule, magazii au hotărît colectiviștii. Și s-a trecut imediat la lucru. Numai în 6 zile, ajutați de către comitetul comunal de partid și sfatul popular comunal, colectiviștii au reușit să construiască un grajd, o magazie pentru circa 8 vagoane cereale și un pătul cu o capacitate de peste 10 vagoane. De remarcat este faptul că aceste construcții au fost ridicate fără nici un fel de investiții de la stat, ci numai prin folosirea posibilităților locale, prin muncă voluntară, într-un cuvînt prin preocuparea colectiviștilor și a celor ce-i îndrumă în activitatea pentru continua întărire a gospodăriei colective.» Ce simplu era și ce entuziasm pe bieții colectiviști șerbăneșteni!...

În iulie 1959, gospodăria agricolă de la Șerbănești se evidenția din nou, fiind dată la ziar, [97, p. 3]: „Știind că peste cîteva zile va începe recoltatul grîului și dornici fiind să smulgă pămîntului roade cît mai mari, membrii gospodăriei agricole colective „30 Decembrie“ din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, muncesc cu hărnicie la întreținerea culturilor. Pînă acum ei au prășit de trei ori porumbul de pe cele 100 de hectare, precum și cele 8 ha însămînțate cu floarea-soarelui. Fruntași la lucrările de întreținere a culturilor sînt, printre alții, colectiviștii T[eofan] Nicolescu, D[umitru] Păt[r]ulescu, R. Maria, I. Manolache și T. Dumitru.” Iar, pe 12 august 1959, se spunea că, [96, p. 1]: „Acum G.A.C. „30 Decembrie“ numără 130 de familii cu peste 250 hectare teren.” Și, tot, așa, o lună mai târziu, se scria la ziar că, [23, p. 3]: „...agitatorii Alexandru Raicu, Marin Ispas, Ion Manolescu, Marin P. Rasol din GAC „30 Decembrie" Șerbănești au desfășurat o susținută muncă politică în rândul țăranilor muncitori din sat pentru atragerea lor în gospodăria colectivă. În primul rînd ei au stat de vorbă cu neamurile și cu vecinii, i-au invitat la ei acasă să vadă cum trăiesc. Munca desfășurată de agitatori a dat rezultate. În ultimul timp în gospodăria colectivă din Șerbănești au mai intrat încă 36 familii de țărani muncitori.” Deci, meritul principal al acestei extinderi a GAC-ului era al acestor agitatori, chipurile...

GAC „30 Decembrie” și întovărășiții. De prin 1960, învățătoarea Virginia Marușcă – cea care mi-a pus creionul în mână și despre care mi-am propus să povestesc ceva mai multe, cândva –, devenea corespondent al comunei Șerbănești la ziarul regional „Secera și Ciocanul”. Datorită acesteia, vom afla mai multe din viața de atunci a comunei. Astfel, prin luna mai 1960, ea scria că, [69, p. 1]: „Și colectiviștii din G.A.C. „30 Decembrie" - Șerbănești muncesc de zor în aceste zile pe ogoare. Ei au plivit pînă acum 110 ha cu grîu, 20 ha cu ovăz și 6 ha cu orz. Au efectuat, de asemenea, prașila I-a pe o suprafață de 18 ha cu floarea-soarelui și în aceste zile execută prima prașilă la porumb. Sînt multi colectiviști care muncesc cu hărnicie în aceste zile. Dintre cei mulți cităm cîțiva: Elena Manolache, Elisabeta Murgea, Ioana  Dumitrana și Elena Dumitrana.”

Pe de altă parte, despre șerbăneșteni și despre întovărășiții de la Sus, se scria la ziar, prin iulie 1960, că, [72, p. 1]: „Răspunzînd chemării organizației de bază, țăranii muncitori din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, au folosit toate forțele terminînd seceratul grîului într-un timp scurt. Paralel cu seceratul s-a desfășurat și acțiunea de transportare a snopilor la arii. În 4-5 zile, au fost transportați la arii aproape toți snopii de pe cîmp. Cetele de treier au fost bine organizate și treierișul se desfășoară din plin. Agitatorii organizației de bază nu lipsesc de pe arii. Ei îndeamnă pe țăranii muncitori să folosească la maximum timpul bun de muncă și întreaga capacitate de lucru a batozelor. Fruntași la treieriș sînt întovărășiții Nicolae Radu, Florea Voinea, Marin Bălan, Ilie F. Constantin, Constantin Crîngeanu și alții. Prima grijă a întovărășiților din satul Șerbănești a fost aceea ca să predea statului cerealele contractate. Întovărășiții din Șerbănești au fost cei dintîi care au predat la baza de recepție din Potcoava 2.100 kg grîu de bună calitate.” Adică lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, dar parcă întovărășiții o luaseră ceva mai înainte pe calea colectivizării... Ei, și să vezi, după treierat, întrecere! Se spunea că „membrii gospodăriei agricole colective din comuna Șerbănești, raionul Potcoava, și-au organizat mai bine munca pe timpul campaniei de vară și au reușit să termine recoltatul celor 110 ha pe care le-au avut însămînțate cu grîu în cîteva zile. Dar, odată terminată campania de recoltare, colectiviștii n-au stat cu mîinile în sîn. Ei au trecut la pregătirea recoltei pentru anul viitor, au început adică să execute arături adînci de vară. Pînă acum, cu tractoarele statului și cu atelajele proprii, colectiviștii au și executat arături pe o suprafață de 70 ha.”, [74, p. 1]. Cât de adânci or fi fost aceste arături, în miez de vară, făcute cu plugul tras de boi sau de cai, e lesne de înțeles, că tractoare – se înțelege –, nu prea erau de ajuns, la acea vreme...

În orice caz, prin iunie 1962, în această gospodărie se lucra de zor și cu spor, [56, p. 3]: «Alături de bărbații lor, femeile de la G.A.C. „30 Decembrie“ din comuna Șerbănești,  raionul Drăgănești-Olt, lucrează cu multă atenție la întreținerea culturilor. Pînă acum, în gospodărie s-a terminat prașila a II-a pe întreaga suprafață de 826 hectare cu porumb și 112 hectare cu floarea-soarelui. Porumbul, ca și floarea-soarelui, arată frumos. Multe  colectiviste s-au evidențiat în munca de întreținere a culturilor. Printre ele se numără:  Elena Murgea, Rada M. Andrei, Vasilica Ciobanu, Elena Dumitrana, Ilinca Manolache.» Iar, după vreo săptămână era gata deja și prașila a III-a la porumb, evidențiindu-se „brigăzile conduse de Ion Bunciu și Marin Lungu”, [63, p. 3]. Cam prin această perioadă a anului 1962 s-a hotărât, în sfârșit, și tatăl meu, Ilie M. Ivașcu, să intre în colectiv. Eram copil și, deși nu aveam decât vreo cinci ani pe atunci, îmi amintesc, totuși, că întorcându-se seara de la câmp și având boală să meargă cu caii numai la trap, aceștia s-au speriat și era gata să-l răstoarne cu căruța, să-l omoare, de-abia stăpânindu-i... Atunci, necăjit fiind și văzând ce au făcut ceilalți din sat, s-a hotărât să se treacă la GAC, cu cai, cu căruță și cu puținul pământ ce-l avea. Cel care dusese muncă de lămurire cu el fusese însă Alexandru Raicu (zis Goagă), cu care după aceea, a devenit prieten. Că nea Lisandru Goagă era tot cam lisean, ca și tatăl meu, om simplu, prietenos din cale afară, glumeț și bun de gură. Că, altfel, încercase ea și învățătoarea Marușca, dar nu l-a convins...

Revolta de la Vâlcele. În iarna 1960–1961 în comuna vecină, la Vîlcele, „pornea prigoana și, tot aici, se înălța zidul viu al împotrivirii”, cum frumos spunea cvasi-șerbăneșteanul Costel Vasilescu, [98, p. 3]. Atunci, prin sat pe la noi, se vorbea în șoaptă despre ce se întâmpla acolo, cum că au venit trupe cu tunuri și mitraliere, care să facă ordine și să-i convingă prin forță să se înscrie la GAC. Vestea aceasta se răspândise, ca un trăsnet, prin toate satele din jur. Ba se spunea chiar că Ceaușescu în persoană ar fi condus represiunea, el fiind atunci general-locotenent, șef al Direcției Superioare Politice a armatei. Atunci, în iarna anului 1961, la Vîlcele au fost împușcați, bătuți fără milă și arestați oameni nevinovați și sărmani, pentru simplul motiv că nu voiau să intre în colectiv. Noi, șerbăneștenii, pe lângă spaima ce se strecurase în inimile tuturor, ne-am ales, din această revoltă, și cu milițianul Dumitrana, care – după ce făcuse grozăvii de nedescris la Vîlcele – a fost mutat la postul de miliție de la Șerbănești, [98, p. 45]. În legătură cu atrocitățile acestui milițian, vîlceleanul Marin Taifas povestea, pe la începutul anilor 2000, un episod cutremurător, [98, p. 45]: „Costică ăsta a lu’ Cotulbea, c-așa îi spunea pă poricle, mergea săracu’ așa... agale, domol și cam lăbărțat. A trecut, d-acasă, prin grădini, erau glugi dă coceni, spre cumnatu-său, Florea al Durii. Probabil că era pă lista arestaților, că Dumitrana – când l-a văzut – a fugit după el l-a somat cu pistolu’ mitralieră și a fost musai să stea, că el nici nu prea putea fugi. L-a luat peste grădini, pă coasta dealului, până la Olteni, la Sfat, l-a împuns și înțăpat cu baioneta în pulpele picioarelor, dă i s-au umplut cismele dă sânge.” Of, Doamne, câtă cruzime!

Pe fondul acestor evenimente sângeroase din comuna vecină, în 1961, „mai mulți locuitori și-au retras cererile de înscriere în Cooperativa agricolă de producție [NA: GAC]. Autoritățile le-au înapoiat de teamă ca nemulțumirea să nu se generalizeze, dar după ce au lichidat focarul au aplicat mijloace de constrângere pentru familiile care se retrăseseră și aceștia și-au redepus cererile.”, [53, p. 53]. Că d-aia, probabil, se hotărâse, în ’62, să intre în colectiv și tatăl meu, văzând că nu mai este scăpare, că ăsta era mersul vremii...

Gospodăria Agricolă Colectivă devine tot mai bogată. În ultima zi a anului 1960, o zi de sâmbătă, «...la sediul gospodăriei colective „30 Decembrie" din comuna Șerbănești, era o fierbere neobișnuită. Președintele consiliului de conducere, brigadierii, socotitorii erau deosebit de preocupați. Se făceau ultimele pregătiri pentru împărțirea veniturilor. A doua zi [NA: pe 1 ianuarie 1961] s-a adunat o mare mulțime de oameni. Au venit colectiviștii îmbrăcați în straie de sărbătoare, precum și numeroși invitați din satele vecine. La adunarea generală, președintele dădu citire dării de seamă. „În anul 1960 gospodăria colectivă a obținut 1.200 kg grîu la hectar, peste 2.000 kg porumb boabe la hectar, iar venitul bănesc al gospodăriei a fost de aproape 300.000 lei. S-au cumpărat 16 vaci de lapte și s-a mărit ferma de oi la 400 de capete. Colectiviștii au construit din fonduri proprii un grajd, o magazie, un pătul, ateliere de fierărie și tîmplărie". Cei veniți la adunarea colectiviștilor au mai aflat că gospodăria a cumpărat un autocamion și că pentru fiecare zi muncă lucrată în gospodărie, colectiviștii primesc 2,750 kg grîu, 10 kg porumb, 1 kg cartofi, 1 kg ceapă, lînă, vin, țuică și 12 lei. Toată lumea plecă spre magazie. Se strigă numele tovarășului Marin Ispas, care împreună cu familia sa a făcut 540 zile-muncă. I s-au cuvenit ca răsplată a muncii aproape 7.000 kg cereale și 6.480 lei. Carele traseră la magazie. Bărbații le încărcau zdravăn cu saci. Înconjurat de familia sa, Marin Ispas cu căciula la subsuoară zîmbi fericit. Casa colectivistului Ilie Dudu — casă nouă, arătoasă, făcută de când este în gospodăria colectivă. – Bucuroși de oaspeți? – Poftiți, tovarăși, poftiți. Și iertați-ne dar am avut multă treabă astăzi. În casa luminoasă e plăcut. Colectivista se îndeletnicește pe lîngă sobă cu ceva, știind că face trebuință unor oaspeți. Viața colectiviștilor este alta acum. De aceea nu-i de mirare că după împărțirea veniturilor la gospodăria colectivă țăranul muncitor Petre Barbu văzînd cîte produse și bani au primit colectiviștii a hotărît: „Mă înscriu și eu în colectivă. Vreau să fac cerere chiar acum". O dată cu Petre Barbu s-au mai înscris și Dumitru Zamfir, Ion Iordache, Micu Mihai și Constantin Datcu. Mai apoi au făcut cereri și alții. În ultimul timp în gospodăria colectivă „30 Decembrie“ au mai intrat peste 500 [?] familii de țărani muncitori.», [32, p. 2].

În primăvara anului 1961, încă din luna martie, se muncea cu spor în gospodărie, [73, p. 2]: «Pentru bunul mers al lucrărilor agricole din primăvara acestui an — ne scrie tovarășul Gheorghe Mihai — membrii gospodăriei agricole „30 Decembrie“ din comuna Șerbănești, raionul Drăgănești-Olt, s-au pregătit din timp. Concomitent cu repararea uneltelor agricole au fost selecționate și condiționate semințele și s-a cărat la cîmp o mare cantitate de gunoi de grajd. Acest lucru le-a permis ca încă din primele zile bune de lucru să și treacă la însămînțări. Astfel, în numai cîteva zile a fost terminat însămînțatul celor 20 hectare cu mazăre și a celor peste 20 hectare cu floarea-soarelui. Acum se fac intense pregătiri, în special în legătură cu pregătirea solului pentru însămînțarea porumbului. Colectiviștii Mihai Pătrulescu, Mihai Popescu, Ilie Dudu, Floarea Turlea și alții au participat activ la muncile agricole efectuate pînă acum.» Lucrurile începeau să se așeze, încet-încet, pe făgașul dorit... Colectiviștii încă se mai credeau proprietarii unei părți din averea colectivei, care creștea, prin munca lor, de la un an la altul.

Comisiile permanente ale Sfatului Popular. Prin iunie 1961, se scria la ziar că, [89, p. 2]: „Una dintre cele mai importante forme de legătură a sfaturilor populare cu masele, în scopul atragerii acestora la conducerea treburilor obștești și de stat, sînt comisiile permanente. Constituite pe diferite ramuri de activitate, comisiile permanente au sarcina de a studia și prezenta propuneri cu privire la diferite probleme din sectorul în care activează și de a controla felul cum sînt aplicate hotărîrile organelor de stat centrale și locale de către întreprinderile și instituțiile subordonate sfaturilor populare. O dată cu constituirea comitetului executiv al sfatului popular al comunei Șerbănești, raionul Drăgănești-Olt, au fost constituite și 4 comisii permanente. În perioada de timp care a trecut de atunci însă, ele n-au desfășurat nici un fel de activitate. În procesele-verbale întocmite la constituire scrie clar că membrii fiecăreia din cele patru comisii urmează să se întrunească pentru a întocmi planuri de muncă și pentru a forma active lărgite de cetățeni. Pînă în prezent însă membrii celor patru comisii permanente nu s-au întrunit niciodată, n-au întocmit nici planuri de muncă și nici n-au format active lărgite de cetățeni. Inactivitatea lor se datorește și lipsei totale de sprijin din partea comitetului executiv al sfatului popular comunal (președinte tov. Dumitru Neacșu). Comitetul executiv al sfatului popular comunal n-a organizat consfătuiri cu conducerile comisiilor permanente, nu le-a informat cu sarcinile ce stau în fața sfatului popular în această perioadă, nu le-a recomandat spre studiu unele probleme și nu le-a ajutat să-și întocmească planuri de muncă. Și trebuie precizat că au fost și sînt multe probleme la rezolvarea cărora își puteau aduce din plin aportul membrii comisiilor permanente. Între satele Șerbăneștii de Jos și de Sus, de pildă, există un deal slab productiv în suprafață de 7 hectare. Dacă membrii comisiei permanente de agricultură, contractări, valorificări și achiziții (președinte Mihail Popescu) ar fi dat dovadă de inițiativă, s-ar fi putut trece la pregătirea terenului și la plantarea lui cu viță de vie așa cum s-a făcut în multe alte comune din raion și regiune. Un sprijin prețios l-ar fi putut aduce membrii acestei comisii permanente la efectuarea la timp a lucrărilor de întreținere a culturilor — lucrări în care colectiviștii și întovărășiții din comuna Șerbănești sînt mult rămași în urmă. Lipsă de răspundere față de sarcina încredințată manifestă și tovarășii din comisia permanentă de plan, finanțe și cooperație (președinte Gh. Stroie). Cu cîtva timp în urmă, la propunerea unor cetățeni, s-a hotărît înființarea unei prăvălii sătești în satul Șerbăneștii de Jos. Au trecut mai multe săptămîni de atunci și, cu toate că există posibilități, prăvălia încă n-a fost amenajată. Dacă membrii acestei comisii ar fi sprijinit conducerea cooperativei pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i stau în față, ea ar fi reușit să-și realizeze planul la fondul social, în ce privește creșterea numărului de membri cooperatori etc. În comuna Șerbănești se află în construcție un local pentru școală de 7 ani. Comisia permanentă de învățămînt, cultură, sănătate și prevederi sociale (președinte Iulia Nicolae), ar fi putut aduce un aport prețios la lămurirea cetățenilor pentru achitarea contribuției voluntare, la mobilizarea lor la muncă voluntară pentru executarea unor lucrări ce nu necesită calificare. Comisia ar fi putut sprijini din plin această lucrare dacă comitetul executiv al sfatului popular comunal i-ar fi acordat ajutorul și îndrumarea cuvenite. Dar nu i le-a acordat. Așa se explică de ce comuna se numără printre cele rămase în urmă din raionul Drăgănești-Olt în ce privește încasarea contribuției voluntare, iar lucrările de construcție a școlii se desfășoară anevoios. Pentru activizarea celor patru comisii permanente, comitetul executiv al sfatului popular comunal trebuie să le acorde sprijinul necesar, iar conducerile acestor comisii să dea dovadă de mai multă preocupare și inițiativă pentru rezolvarea cu succes a problemelor ce stau în fața sfatului popular al comunei Șerbănești.” Se făceau, așadar, deja programe de dezvolatre economică și edilitară a comunei, deși bani nu erau alocați. Totul trebuia făcut pe bază de contribuții bănești și de voluntariat. Tovarășul Dumitru Neacșu iar era criticat, dar nici altul mai bun nu găseau, se pare, pentru a fi pus în fruntea comunei...

Gospodăria Agricolă Colectivă „Unirea”. Pe 1 decembrie 1961, în ziarul „Secera și Ciocanul” se vorbea pentru prima dată de GAC „Unirea”, care cuprindea – se pare – o parte dintre întovărășirile de la Sus, dar și de la Jos... Așadar, se spunea atunci, că, [81, p. 1]: «Producția anului viitor depinde în mare parte de calitatea arăturilor de toamnă. Acest lucru îi preocupă îndeaproape pe băieții din brigada lui Marin Olanu de la S.M.T. Tîmpeni care lucrează pe ogoarele G.A.C. „Unirea" din comuna Șerbănești, raionul Drăgănești-Olt.» Marin Olanu (zis Preașă), șeful brigăzii de tractoriști, era, de fel, de la Sus, dar își făcuse casă la Jos, în cătunul Lisa. În Fig 1 [81, p. 1], îi putem vedea, pe toți aceștia și tractoarele lor de atunci, dați la ziar, pe prima pagină, ca exemplu de urmat.

Ion Drăgan era susean, membru de seamă al G.A.C. „Unirea" Șerbănești, și, pe la începutul lui decembrie 1961, i se publica în ziarul regional „Secera și Ciocanul” un scurt mesaj propagandistic intitulat „Primul an în colectivă”, [45, p. 1]. Ba i se dădea chiar și poza acestuia (v. Fig. 2, [45, p. 1]) pe prima pagină a ziarului în cauză, spre a fi cât mai convingător mesajul transmis: „Drept să spun, pe primăvară, cînd m-am înscris în gospodărie, mai aveam unele îndoieli. Oare în gospodăria colectivă voi reuși să obțin produse atît cît îmi trebuie, oare voi reuși să trăiesc mai bine decît trăiam pînă atunci? Întrebări de început. Ce să-i faci? Așa e omul cînd pornește pe un drum nou. Îndoielile acestea s-au spulberat cu totul acum, toamna, cînd în colectiva noastră s-au împărțit produsele. Pentru zilele muncă prestate de mine am adus acasă 3.536 kg porumb (și asta numai avans), 680 kg cartofi, 98 kg fasole. În afară de faptul că urmează să mai încasez și o importantă sumă de bani. Sunt produse multe, produse de care atât eu, cît și nevasta suntem foarte mulțumiți. Și cum s-ar putea să nu fim mulțumiți? Înainte, deși aveam 3,50 hectare teren, totuși, niciodată n-am reușit să recoltăm produse atît de multe. În afară de faptul că trebuia, din aceleași produse, să plătim impozite. Acum tot ce duc acasă ramîne numai al meu. lată, așadar, care sînt rezultatele obținute de mine în primul an de muncă în colectivă. Aceste rezultate vor fi, fără îndoială, pe viitor și mai bune. Pentru că, dacă pe primul an, gospodăria noastră a obținut producții frumoase, în anii următori, cînd vom căpăta mai multă experiență, vom reuși, să obținem producții și mai mari.” Cu numele suseanului Ion Drăgan, iscusit și convingător condeier, ne vom mai întâlni însă în cele ce urmează.

Prin ianuarie 1962, din discuțiile purtate cu agitatorul local Marin Ștefan, ziariștii de la „Secera și Ciocanul” consemnau că, [93, p. 2]: «În primăvara anului trecut, [...], în satul Șerbăneștii de Sus a luat ființă gospodăria colectivă „Unirea“ cu 127 familii și 316 hectare. Acum ea cuprinde 266 familii cu peste 760 hectare. Satul este în întregime colectivizat. Ce i-a atras pe țăranii întovărășiți din sat să se alăture nouă? Numai succesele pe care noi le-am obținut. Mai vizitaseră ei multe gospodării colective din raion și regiune și văzuseră în ce constă superioritatea muncii unite, cum muncesc și trăiesc colectiviștii, dar erau curioși să vadă cum ieșim noi în primul an de muncă unită. Și am obținut rezultate bune. Nici nu se putea altfel. La împărțirea produselor i-am invitat și pe țăranii întovărășiți să vadă ce primesc colectiviștii. Ei au văzut că numai porumb am primit câte 13 kg pentru fiecare zi-muncă efectuată. Cine din sat are mai mult porumb, mai mult grîu, mai mulți cartofi decît colectiviștii? Nimeni. Iată faptele care i-au convins pe țăranii întovărășiți din satul Șerbăneștii de Sus să se înscrie în gospodăria colectivă. În afară de invitarea întovărășiților la împărțirea produselor, organizația de bază a popularizat succesele obținute de gospodărie și prin agitația vizuală, grafice și panouri comparative care oglindesc veniturile obținute de colectiviști și întovărășiți, prin seri de calcul și seri de întrebări și răspunsuri, care s-au ținut la căminul cultural pe tema muncii în gospodăria colectivă. Întovărășiții au văzut fapte vii, concrete care i-au determinat să pășească în marea familie.» Căminul cultural despre care se tot vorbește, la acel moment, era, de fapt, corpul nou al Școlii Vechi... Că nu se punea încă problema unui local propriu al căminului.

Spuneam că GAC „Unirea” reunea foști întovărășiți atât de la Sus dar și de la Jos și, iată, spre exemplificare, ce se întâmpla cu ocazia împărțirii produselor pentru anul 1961, [94, p. 3]: «Care pline de saci cu porumb, cu grîu și alte produse se îndreptau către casele colectiviștilor Ion Drăgan, Constantin Gh. și Alexandru Raicu. Avusese loc împărțirea produselor la G.A.C. „Unirea" din comuna Șerbănești. După cantitatea de cereale împărțite la ziua-muncă (13 kg porumb la zi-muncă), după numărul de care ce se înșiraseră pe șosea, colectiviștii erau convinși că pătulele se vor umple până la refuz (menționăm că G.A.C. „Unirea" este o gospodărie nouă, ea a luat ființă la începutul anului 1961). Ion Drăgan a luat din gospodăria colectivă pentru cele 208 zile-muncă peste 4.000 kg cereale, aproape 500 kg cartofi, 69 kg fasole, furaje și alte produse. La Alexandru Raicu acasă porțile erau larg deschise. Carele scîrțiind alene își făcură apariția. În urma lor mergea Alexandru Raicu însoțit de doi întovărășiți (Anton Luc[h]ian și Ioniță Neagu). Aceștia veneau să se convingă de rezultatele muncii în colectivă. Ajuns acasă, Alexandru Raicu le demonstra practic despre rezultatele muncii în gospodărie. El a arătat cantitatea de cereale, furajele și celelalte produse primite. Le-a vorbit, de asemenea, de felul cum trăiește și muncește el în gospodăria colectivă. Pe bază de calcul le-a arătat ce rezultate obținea el ca țăran individual și care este diferența față de munca în colectivă. Totodată s-a vorbit întovărășiților și despre produsele ridicate de alți colectiviști, cît și despre perspectivele de viitor ale gospodăriei colective. Rezultatele muncii politice desfășurată de mulți colectiviști din G.A.C. „Unirea", pe baza rezultatelor practice, s-au concretizat în faptul că astăzi satul întreg este o mare familie. Colectiviștii se preocupă intens de dezvoltarea economică-organizatorică a gospodăriei, de crearea condițiilor pentru creșterea continuă a nivelului lor de trai.» Ori, Alexandru Raicu (zis Goagă) era lisean, de la Jos, ca și Luchian Anton (zis Luchian a-lu’ Babaroi(u)) și Ioniță Neagu (zis Moțoi). Dar despre acest promotor al colectivizării în Șerbănești, Alexandru Raicu, pe care l-am cunoscut destul de bine, am mai vorbit și voi mai vorbi. Acele care cu bucate despre care se vorbește aici că le primea cu porțile larg deschise în gospodăria sa de om sărac, fără magazii prin curte, mă mir unde le-o fi depozitat... Pe când Luchian Anton și cu Ioniță Neagu, chiar aveau magazii și gospodării bunicele, fiind oameni ceva mai înstăriți. Ba, mai mult, Luchian a-lu’ Babaroiu, prin ’52, fusese colector de cote și, printr-o înjurătură nelalocul ei, declanșase revolta femeilor, care „au spart magaziile unde se puneau cotele, în curte la Vasile Peligrad, și au cărat acasă cu sacii în cap boabele” [9].

Locația acestei noi gospodării numite „Unirea” era însă, cu certitudine, la Sus, peste drum de Școala de acolo, pe terenurile foștilor boieri Caracostea. Pentru că, de pildă, prin aprilie 1962, învățătoarea Virginia Marușcă informa, prin intermediul ziarului „Secera și Ciocanul”, că, [61, p. 1]: «Gospodăria colectivă „Unirea“ din satul Șerbăneștii de Sus, raionul Drăgănești, este o unitate tînără. Cu toate acestea membrii ei muncesc cu hărnicie pentru a pune baze solide averii obștești. Ei au înjghebat sectorul zootehnic care numără printre altele 36 vaci cu lapte, 46 tineret de prăsilă, ovine, porcine. De asemenea, s-a extins legumicultura. În aceste zile constructorii lucrează la ridicarea unor noi adăposturi, în cîmp oamenii însămînțează de zor. Peste tot se vede dorința de a se pune cu hotărîre umărul la continua dezvoltare a gospodăriei.» Grădina de legume era pe valea Dorofeiului, pe unde avea să se construiască, ceva mai târziu, fabrica de cărămidă, iar pentru cei de la Jos, mai era una tot pe valea Dorofeiului, în zona Țigăniei.

Schimbul de experiență cu crâmpoienii continua. Cum spuneam, crâmpoienii ne-o luaseră înainte cu colectivizarea și, de aceea, propagandiștii de la raion aranjau des schimbri de experiență cu comunele învecinate, prin intermediul cărora aceștia să le explice cât de bine era în colectiv. Așa se întâmpla și pe la sfârșitul lui noiembrie 1961, când învățătoarea Virginia Marușcă consemna pentru ziarul „Secera și Ciocanul” o sumedenie de detalii de acest gen, de la o „Seară de întrebări și răspunsuri”, [57, p. 2]: «Căminul cultural a devenit locul cel mai îndrăgit pentru cei din Șerbănești — Drăgănești. Oamenii vin aici în fiecare zi fiindcă știu că vor găsi ușile deschise și manifestări care îi interesează. Dar în seara zilei de 30 noiembrie, la căminul cultural parcă veniseră oameni mai mulți ca de obicei. Era organizată o seară de întrebări și răspunsuri. Acest lucru fusese anunțat din timp. Răspunsurile la întrebările puse au fost date de colectiviștii din comuna vecină, din Crîmpoia. Mai era pînă la începerea manifestării și sala era plină ochi. Dar iată că au venit și colectiviștii din Crîmpoia și seara de întrebări și răspunsuri a început să se desfășoare. S-au pus întrebări multe. Alexandru Turlea — căsătorit de сurînd — a vrut să știe cum ajută gospodăria colectivă pe tinerii căsătoriți. I-a răspuns colectivistul Ion Moraru. — Să-ți spun cum am fost ajutat еu. Gospodăria mi-a dat loc de casă, m-a ajutat cu lemne, cu atelaje pentru transportul unor materiale. Dar și eu am avut grijă să ajut colectiva. Niciodată n-am lipsit de la muncă și întotdeauna am căutat să fac numai lucrări de calitate. Au mai pus întrebări Tudor Mihalache, Alexandru Ciobanu și alții. Marioara Necșulescu a întrebat cum își petrec timpul liber tinerii din G A.C.? – În cadrul gospodăriei colective avem o sală culturală — i-a răspuns tov. Bobaru de la Crîmpoia. Aici în fiecare seară avem organizat cîte ceva. Se prezintă cărți, se citesc recenzii, se organizează consfătuiri, se dau programe artistice, se dansează. După ce a primit răspunsul, Maria Necșulescu s-a ridicat din nou în picioare. Nu a fost mulțumită de răspunsul dat? Ba da! S-a uitat în sală, s-a roșit la față ca un bujor, a pus ochii în dușumea și a început să vorbească. — Mai am o întrebare, dar să nu rîdeți de mine. E o problemă care mă interesează. Vreau să mi se răspundă cu cine ar prefera o tînără colectivistă din G.A.C. „Ștefan Țugui“ Crîmpoia, să se căsătorească? Cu un tînăr întovărășit sau cu un colectivist? În sală s-a produs rumoare. Se auzeau răspunsuri anonime date așa în doi peri. La toată rumoarea din sală a pus capăt însă tînăra colectivistă Ristidina Bidică. S-a ridicat și a dat răspuns la întrebarea pusă. În primul rînd caut ochii care-mi plac și mă plac. Nu-mi este oprită privirea de a se roti și printre tinerii întovărășiți. Dacă-mi cade drag un întovărășit, n-am să pot opri inima să bată pentru el. Se înțelege că dacă tînărul respectiv mă va place, va veni alături de mine, fiindcă cel ce mă iubește, într-adevăr vrea să fim fericiți, să trăim din ce în ce mai bine, să avem casa din ce în ce mai îndestulată și lucrul acesta se poate cel mai bine în colectivă. Asta o știu din propria experiență. Anul acesta am efectuat până în prezent peste 160 de zile-muncă, pentru care voi primi bani și produse să-mi ajungă să duc o viață îndestulată. Muncesc în G.A.C. din anul 1949. Invit pe orice tînără să mă viziteze, că nu-mi e rușine să arăt lucrurile ce le-am făcut de cînd sînt colectivistă. Am fost patru copii orfani de tată. Orfanii de ieri necăjiți și amărîți, sînt azi fericiți și se bucură de viață omenească. Marioara Necșulescu cît și ceilalți tineri au fost mulțumiți de răspunsul dat și au promis să facă colectivistei Ristidina Bidică o vizită acasă. Și nu este exclus ca vizita să fie chiar în ziua nunții. În Crîmpoia sînt atiția ochi frumoși și atîtea brațe vrednice!...» Tari au mai fost crâmpoienii, pe atunci! De fapt, ei (colectiviștii) deveniseră moștenitorii celor mai multe gospodării boierești, după exproprierea din ’49... Că, la Crîmpoia, erau ceva mai multe case boierești, nu ca la Șerbănești și nici nu le-a luat IAS-ul mai nimic, că nu au avut IAS în zona lor, din câte știu.

Prin ianuarie 1962, se spunea în cotidianul „Secera și Ciocanul” că, [93, p. 2]: „În scopul cunoașterii și generalizării experienței bune și a metodelor eficace folosite în munca de colectivizare a agriculturii, din inițiativa ziarului nostru, comitetul raional de partid Drăgănești-Olt a organizat în comuna Crîmpoia o consfătuire la care au participat birourile organizațiilor de bază și agitatori din G.A.C. din comunele Crîmpoia, Tufeni, Șerbănești, Ghimpețeni și Titulești.” Acolo li s-a arătat șerbăneștenilor și celorlalți participanți, printre altele, cum «Organizația de bază din gospodăria colectivă „Ștefan Țugui" din Crîmpoia folosește cu succes în munca de colectivizare a agriculturii, agitația vizuală — panouri comparative sub titlul: „Față în față" sau „Cine e mai cîștigat", articole de bilanț la gazeta de perete, lozinci mobilizatoare etc.», [93, p. 2]. În Fig. 3 [93, p. 2], de pildă, putem vedea panoul numit „Față în față”, în care erau ilustrate – comparativ – roadele muncii unui întovărășit din Crîmpoia (Ilie Marcu) față de un colectivist în GAC-ul „Ștefan Țugui” (Eftimie Manu). Diferența era clară, ce să mai stai pe gânduri! Ca de la căruță la camion...

Trimiterea de scrisori către prieteni. Pe la începutul lui ianuarie 1962, ziarul regional de partid consemna că, [93, p. 2]: «În discuțiile purtate la consfătuire, agitatorul Ștefan Tudor, din Șerbănești, a arătat că organizația de bază a folosit diverse forme și mijloace ale muncii politice de masă pentru atragerea țăranilor întovărășiți în gospodăria colectivă. Una din aceste metode este și trimiterea de scrisori de către colectiviști prietenilor lor din întovărășire. lată conținutul unei asemenea scrisori: „Marine, noi ne cunoaștem bine, încă din copilărie. Amîndoi am lucrat pe moșiile boierilor în această comună. Și tu, ca și mine, ai simțit din greu mizeria și exploatarea boierească. De cum se desprimăvăra și pînă toamna tîrziu munceam fără întrerupere și pătulul nostru tot gol era. Astăzi, Marine, am scăpat de boieri și de logofeții lor, am scăpat de mizeria trecutului. Partidul ne-a venit în ajutor nouă, țăranilor muncitori, pentru a înlătura pentru totdeauna grija zilei de mîine, ne-a îndrumat să pășim pe calea gospodăriei colective, cale pe care au pășit sute și zeci de mii de țărani muncitori făurindu-și o viață îmbelșugată. Știi că și în sat la noi anul trecut a luat ființă o gospodărie colectivă în care m-am înscris și eu cu multă dragoste. Deși nou înființată, gospodăria noastră a obținut recolte bogate și suntem foarte mulțumiți de roadele muncii noastre. Iată ce am primit eu în urma muncii efectuate în vara trecută: aproape 4.000 kg porumb, 690 kg cartofi, 80 kg fasole, furaje, bani și altele. Iată așadar, Marine, că în anul trecut am ridicat din gospodăria colectivă cu aproximație peste 5.000 kg cereale, zarzavaturi, furaje și alte produse. Trebuie să spun că din toate aceste eu nu am de plătit decît 24 de lei asigurări la ADAS. Cred că este timpul să nu mai stai pe gînduri și să vii alături de mine în gospodăria colectivă pentru a munci mai bine și a cîștiga așa cum se cuvine, pentru a-ți făuri o viață îmbelșugată. Aștept răspunsul tău. Cu bine, Ion Drăgan“. Asemenea scrisori au fost trimise de către colectiviști și altor întovărășiți din comună, arătîndu-le concret ce au obținut ei din gospodăria colectivă, cum muncesc și cum trăiesc astăzi în marea familie.» Ion Drăgan, autorul scrisorii citate, este chiar suseanul prezentat ceva mai înainte.

Seri de întrebări și răspunsuri și seri de calcul. Pe la începutul lui ianuarie 1962, Tudor Ștefan, secretarul comitetului comunal de partid Șerbănești, spunea că, [93, p. 2]: „la căminul cultural se desfășoară o bogată activitate în sprijinul colectivizării. Astfel, au fost organizate întîlniri între colectiviști și întovărășiți, seri de întrebări și răspunsuri, seri de calcul etc.” Și despre serile de calcul spunea, de pildă, că: „Acestea s-au făcut cu colectiviști și întovărășiți din satul Șerbăneștii de Sus. Pe bază de calcul s-a arătat ce venituri au obținut colectiviștii Nicolae Drăgan, Vasile Ciobanu, Ion Turlea, Ion Drăgan, Gheorghe Constantin și întovărășiții: Ion D. Crețu, Ghioca Stănescu, Anghel P. Mincă și Marin C. Grădinaru. Și acum iată un calcul făcut asupra veniturilor obținute de colectivistul Gheorghe Constantin și întovărășitul Ion D. Crețu. Colectivistul Gheorghe Constantin a efectuat până la 1 noiembrie 1961, 146 zile-muncă pentru care a primit:

–        1.730 kg grîu              =  2.436 lei

–        1.898 kg porumb        =  2.182 lei

–        460 kg cartofi             =  460 lei

–        63 kg fasole                = 173 lei

Precum și alte produse care la preț oficial totalizează un venit net de 5.543 lei.

Întovărășitul Ion D. Crețu, cu două brațe de muncă, muncind suprafața de 2,65 hectare a obținut în tot anul 1961:

–        956 kg grîu                 =  1.325 lei

–        950 kg porumb                          =  1.097 lei

–        136 kg floarea-soarelui = 176 lei

–        37 kg fasole                = 101 lei, obținând un venit total de 2.692 lei.

Asemenea calcule au convins pe țăranii întovărășiți arătați mai sus, și pe alții despre avantajele muncii în G.A.C. Astfel, convinși, și ei au pășit pe această cale.” Ce le mai dădea prin gând propagandiștilor raionali și regionali! Auzi, seri de calcul!...

Consfătuirile de tot felul. Munca dusă de activiștii de partid și de agitatorii locali se realiza, cel mai adesea, cum am văzut, în cadrul așa-numitelor consfătuiri. Așa se face că, la începutul anului 1962, ziarul „Secera și Ciocanul” consemna că, [93, p. 2]: „Astăzi comunele Ghimpețeni și Titulești sunt complet colectivizate, precum și satul Șerbăneștii de Sus din comuna Șerbănești, ca și satul Buta din comuna Crîmpoia.” Dar se spunea, de asemenea, că: „Atît în aceste comune, cît și în celelalte din raion, unde procesul de colectivizare a agriculturii nu este încheiat, munca trebuie continuată. Organizațiile de partid să acorde o deosebită prețuire învățămintelor bogate ce au reieșit din Consfătuirea pe țară a țăranilor colectiviști fruntași, să lupte cu hotărîre pentru traducerea lor în viață, făcînd ca toate gospodăriile colective să-și concentreze eforturile pentru sporirea continuă a producției vegetale și animale, cât și pentru convingerea printr-o largă muncă politică, cu fapte concrete a țăranilor întovărășiți despre superioritatea muncii în gospodăria colectivă.” Că, în perioada 18-22 decembrie 1961, tocmai avusese loc, la Sala Palatului din București, Consfătuirea pe țară a țăranilor colectiviști, eveniment de importanță propagandistică deosebită, la care au participat «1800 țărani colectiviști, fruntași ai agriculturii noastre socialiste, desemnați de consfătuirile raionale ale colectiviștilor și peste 1300 invitați din rîndurile lucrătorilor din stațiunile de mașini și tractoare și gospodăriile agricole de stat, oameni de știință, ingineri și tehnicieni, activiști de partid, de stat și ai organizațiilor obștești, scriitori, ziariști. Pe fundalul scenei, între steaguri roșii și tricolore, se află stema R. P. Romîne și chemarea: „Sub conducerea Partidului Muncitoresc Romîn înainte spre desăvârșirea construcției socialiste în patria noastră”» (v. Fig. 4, [5, p. 1]). Și, la masa prezidiului, se aflau „greii” partidului de la acea vreme: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica etc. Desăvârșirea construcției socialiste nu prea se știe ce însemna (eu n-am priceput-o deloc!), dar, prin rolul conducător al partidului unic, succesul era garantat...

Brigăzile artistice de agitație. Într-o zi de «Duminică, 21 ianuarie 1962, brigada artistică de agitație de la întreprinderea „Textila“ din Pitești, unitatea B, s-a deplasat în comuna Șerbănești, raionul Drăgănești-Olt, unde a prezentat un frumos program artistic. La acest spectacol au participat circa 300 țărani colectiviști și individuali. În fața lor, brigada a prezentat cântece, monologuri și dialoguri, care au înfățișat aspecte din întreprinderi și din viața colectiviștilor. [...] La sfîrșitul programului, țăranii din Șerbănești au mulțumit membrilor brigăzii și i-au rugat să vină cît mai des în comuna lor.», [7, p. 2]. Înfrățirea aceasta dintre muncitori și țărani dădea bine, dar, până la urmă, a dus la golirea satelor, că la oraș erau niște avantaje, totuși... Chit că, prin limbajul propagandistic al vremii, se încercase o amăgire prin vorbe a tinerilor țărani, mai ales: nu se mai folosea cuvântul țărani, ci țărani-muncitori sau, ceva mai recent, colectiviști!

Încheierea colectivizării. Pe 27 aprilie 1962, în deschiderea lucrărilor sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naţionale, Gheorghe Gheorghiu-Dej anunța că această sesiune „este consacrată unui măreţ eveniment istoric în viaţa poporului nostru: terminarea colectivizării agriculturii”, [11, p. 1]. Pentru a marca acest „măreț eveniment”, au fost aduși la București, în pavilionul expozițional din Piața Scânteii, 11.000 de invitați din întreaga țară (v. Fig. 5, [11, p. 1]): „preşedinţii gospodăriilor agricole colective, specialişti care lucrează nemijlocit în producţia agricolă, lucrători din gospodăriile agricole de stat şi staţiunile de maşini şi tractoare, oameni de ştiinţă şi cultură, ingineri şi muncitori fruntaşi din uzinele constructoare de maşini şi din industria chimică, lucrători de partid şi de stat”. Ca să se ia aminte, nu de alta!

De la Șerbănești, a participat la acest eveniment fără seamăn, tovarășul Gheorghe Mihai – președintele GAC-ului din comună. Și, după ce s-a întors de la București, pentru că așa erau indicațiile, acesta a prelucrat cu locuitorii comunei tot ce s-a discutat acolo. Așa se face că, prin luna mai 1962, învățătoarea Virginia Marușcă relata pentru ziarul „Secera și Ciocanul” că, [68, p. 2]: „Pentru ca elevii școlii să ia cunoștință de felul cum s-au desfășurat lucrările sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naționale, la școala de 8 ani din Șerbănești — Drăgănești-Olt, a avut loc de curînd o întîlnire a pionierilor cu tovarășul Mihai Gheorghe, președintele G.A.C. din comună, care a participat la sesiune. Pionierii au ascultat cu interes expunerea președintelui despre modul cum au decurs lucrările sesiunii și despre importanța pentru viitorul lor a hotărîrilor adoptate. Și ei și-au luat angajamentul ca învățînd, să fie demni de acest viitor pe care li-l făurește partidul.” Dar chiar or fi înțeles copiii, de-adevăratelea, cam cum stătea treaba cu colectivizarea?! Poate că da, dar parcă tot mai mult le plăcea acasă, chiar și la munca câmpului, decât la școală... Că absenteismul de la școală era încă în floare, pe atunci. Cu toate eforturile de convingere, a lor și a părinților, că trebuie să vină la școală, să învețe carte... Mai ales că bătaia în școală, a elevilor neascultători sau neștiutori, nu fusese încă interzisă!

Fig. 5. Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale, 27 aprilie 1962

Încheierea colectivizării la acest moment istoric era, de fapt, doar una declarativă pentru că, pe de o parte, CAP-urile încă nu se instituiseră și acesta era scopul final, ca formă de organizare cooperatistă, iar – pe de altă parte –, încă mai erau țărani care nu se înscriseseră în colectiv. Așa, de pildă, chiar și prin 1967, la Șerbănești, mai „existau 20 de gospodării agricole individuale care nu erau incluse în categoria gospodăriilor membrilor CAP”, [53, p. 54]. Și câteva familii de șerbăneșteni chiar nu s-au înscris niciodată în CAP, deși li se luase cu japca pământurile de la câmp...

Structura organizatorică a CAP-ului începe să prindă contur. În octombrie 1962, învățătoarea Virginia Marușcă relata pentru ziarul regional de partid că, [59, p. 1]: „Folosind din plin fiecare oră bună de lucru, colectiviștii din Șerbănești, raionul Drăgănești, au obținut rezultate frumoase în campania de însămînțări. Pînă în prezent ei au semănat grîul pe o suprafață de aproape 1.000 hectare din cele 1.403 destinate acestei culturi. Munca este bine organizată. În fiecare seară, președintele gospodăriei, Ștefan Marin, împreună cu brigadierii și inginerul agronom Ilie Grigore, stabilesc planul operativ pentru ziua următoare. Astfel fiecare colectivist știe ce are de făcut, și munca începe cu elan în zorii zilei. Printre colectiviștii fruntași se numără Gheorghe Ispas, și Mitică Raicu din brigada lui Alecu Raicu, Iancu Micu și Alexandra Preda din brigada lui Ghinea [Ghioca] Pascăl.” Iar, în luna următoare, tot învățătoarea Marușcă informa că, [66, p. 1]: „În comuna Șerbănești, raionul Drăgănești-Olt, s-au luat măsuri din vreme pentru a se asigura buna desfășurare a învățămîntului agrozootehnic. Astfel, s-a stabilit ca să funcționeze două cercuri agrozootehnice unde s-au înscris 120 de colectiviști și un cerc special unde se vor preda numai cunoștințe de zootehnie, la care s-au înscris 49 de colectiviști. Ca lectori au fost recrutați tovarășii llie Grigore, inginer agronom și Elena Georgescu și M. Iliescu, tehnicieni agronomi.” Dar, în tot acest timp, treaba la câmp mergea bine, că de la raion, de la Drăgănești, se raporta că, la arăturile de toamnă, „fruntaşi sînt colectiviştii din Şerbăneşti, care au efectuat arături adînci pe întreaga suprafaţă de 1.937 ha”, [3, p. 1]. Și, după aceste cursuri de zootehnie, cunoștințele participanților erau puse la întrecere cu comunele vecine. Astfel, pe 12 decembrie 1962, în ziarul „Scînteia” se anunța că la căminul cultural din comuna Crîmpoia, s-a «organizat cu ajutorul medicului veterinar un concurs „Cine ştie zootehnie, cîştigă", la care au participat şi îngrijitorii de animale din comunele Tituleşti şi Şerbăneşti», [40, p. 2]. Care au fost câștigătorii, nu se știe și nici ce i-o fi întrebat pe bieții oameni, că numai de concurs nu le ardea lor, în plină iarnă...

Dar, pentru că tot era iarnă și de Crăciun nu prea aveau ce face, șerbăneștenilor colectiviști le-a mai venit o idee, [64, p. 3]: „Colectarea fierului vechi pentru oțelării a devenit o preocupare permanentă a colectiviștilor din Șerbănești, raionul Drăgănești-Olt. În frunte cu comuniștii, ei au strîns într-o singură zi 3.600 kg deșeuri feroase. Acțiunea continuă. Tovarășii D. Neacșu, Ștefan Bărbuț, Marin Dumitrana, Ilie Murgea, P. Nicolescu și M. Pătrulescu au strîns o mare parte din cantitatea amintită.” Colectiviștii șerbăneșteni aveau deja fier vechi de aruncat!...

În februarie 1963, învățătoarea Virginia Marușcă relata pentru ziarul „Secera și Ciocanul” că, [67, p. 1]: „În ciuda timpului, încă rece, colectiviștii din comuna Șerbănești, raionul Drăgănești, se întrec la lucrările ce trebuie făcute pe timp de iarnă. Astfel, zilele acestea sute de colectiviști lucrează la terasatul și desfundatul terenului în vederea plantării a încă 5 hectare de viță. O activitate susținută se desfășoară și la grădina de legume. Pînă acum au și fost executate paturile calde pe o suprafață de 70 metri pătrați.” Iar, în vara aceluiași an, spunea – pentru același ziar – că, [65, p. 1]: „Pentru a obține producții mari la porumb, colectiviștii din comuna Șerbănești, raionul Drăgănești, au acordat o mare atenție lucrărilor de întreținere a culturilor. Sub îndrumarea tovarășului inginer Ilie Grigore și a tehnicienei Tinca Maria, colectiviștii au executat prașile ori de cîte ori a fost nevoie, căutînd ca, o dată începută, fiecare prașilă să fie terminată în cel mai scurt timp. Ei au aplicat cu succes atît prașile mecanice cît și manuale, după nevoie, ceea ce a făcut ca, atît porumbul pentru 5.000 kg la hectar cît și porumbul de pe celelalte 830 ha preconizate pentru o producție mai mică, să crească mare și frumos. În total colectiviștii au aplicat pe întreaga suprafață cu porumb două prașile mecanice și trei manuale. Tot atîtea prașile au fost aplicate și pe cele 150 ha cu floarea-soarelui. Datorită bunei organizări a muncii de către consiliul de conducere al gospodăriei, colectiviștii, printre cei mai harnici numărîndu-se Ileana M. Maria, Nicolae Rădulescu, Dumitru Pistol, Ilie Preda, Oprea Pisică și multi alții, au cosit ovăzul furajer de pe 40 ha și acțiunea continuă cu cositul borceagului și recoltatul orzului.” Erau la întrecerii colectiviștii, nu ca până acum...

O problemă li se reproșa, totuși, colectiviștilor de la Șerbănești, prin iulie 1963, [80, p. 1]: „Îndrumați de organizația de partid, și colectiviștii de aci au trecut în masă și la timp potrivit la recoltatul păioaselor. Seceratul orzului n-a durat mai mult de două zile, lucrare ce a fost terminată încă de la 28 iunie. Și la recoltatul grîului colectiviștii au muncit și muncesc cu spor. Zilnic iau parte la lucru, alături de combine, sute și sute de oameni. Dovadă a activității bogate în privința secerișului sînt șirurile nesfîrșite de clăi care se întind pe nesfîrșitele cîmpii fără haturi. Și totuși, trebuie spus că strîngerea la timp și fără pierderi a păioaselor nu constă numai în secerat. Grîul poate să mai sufere pierderi și în clăi sau în stoguri. De aceea el trebuie treierat fără întîrziere. Și ca să poată fi treierat la timp, este necesar mai întâi să fie organizate ariile. Or, aici, la Șerbănești, nu s-a întreprins nimic în această direcție. Batozele stau la sediul brigăzii, iar orzul, care a fost recoltat încă de la sfîrșitul lunii iunie stă în stoguri. De altfel, trebuie spus că nici conducerea S.M.T.-ului Tîmpeni nu s-a grăbit să aducă la Șerbănești tractoarele și motoarele care vor acționa batozele. Este timpul ca tovarășii de la S.M.T. Tîmpeni să urgenteze trimiterea tractoarelor și a motoarelor care vor acționa batozele, iar tovarășii din conducerea gospodăriei colective să ia neîntîrziat măsuri de amplasare a batozelor și de transportare a snopilor pe arii. Numai astfel efortul colectiviștilor din Șerbănești pentru strîngerea la timp și fără pierderi a recoltei bogate de cereale din acest an va fi încununat de succes.” Ei, dar pe la începutul lui septembrie 1963, alta era situația! Învățătoare Marușcă scria la ziar că, [60, p. 1]: „După recoltatul păioaselor, colectiviștii din comuna Șerbănești, raionul Drăgănești-Olt, au trecut la efectuarea arăturilor adînci de vară. Pînă în prezent, tractoriștii care lucrează aici au arat peste 1.200 hectare din cele 1.440 hectare planificate. O dată cu arătura, au fost încorporate în sol cca. 1.900 tone gunoi de grajd. Acțiunea continuă, planul de încorporare fiind de 3.000 tone. Pentru munca depusă merită a fi evidențiați mecanizatorii Marin Dumitrescu, Radu Marineci, Anghel Tomescu și Ilie Z. Ion.” Că tractoriștii erau, de fapt, mecanizatori; adică ei nu doar conduceau tractorul, ci mânuiau și îngrijeau, deopotrivă, și mașinile agricole din dotare.

Ultimele relatări ale învățătoarei Virginia Marușcă. În calitatea sa de corespondent voluntar al ziarului regional de partid „Secera și Ciocanul”, învățătoarea Virginia Marușcă scria ultimele sale relatări prin mai 1964. La Șerbănești, colectivizarea își intra pe făgașul dorit. Ea spunea, de pildă, în aceste ultime relatări, că, [58, p. 1]: „Preocuparea colectiviștilor din Șerbănești, raionul Drăgănești, pentru semănatul la timp și de bună calitate este continuată zilele acestea cu o muncă intensă pentru întreținerea în bune condițiuni a culturilor. Mobilizați de comuniști și în frunte cu ei, colectiviștii au ieșit în număr mare la executarea acestei importante lucrări. Pînă în prezent s-a executat prașila I pe 300 hectare de floarea-soarelui, 91 hectare de sfeclă de zahăr și s-a plivit grîul pe întreaga suprafață de 1.300 hectare. De cîteva zile s-a început prașila I la porumb, lucrare pe care colectiviștii sînt hotărîți s-o efectueze de asemenea în timp scurt.” Iar, peste vreo săptămână, revenea cu alte câteva precizări, ultimele din activitatea sa de corespondent, [62, p. 1]: „Colectiviștii din Șerbănești, raionul Drăgănești-Olt, dau atenția cuvenită efectuării lucrărilor agricole de sezon. Ei au efectuat prașila a doua la sfecla de zahăr, au terminat prima prașilă manuală la floarea-soarelui, precum și la porumbul de pe o suprafață de 1.180 ha. Lucrări de îngrijire s-au făcut în grădină, în vii și livezi.” Nu mai dădea nume de fruntași, ca până acum. Totul devenise deja rutină!

Dar se mai întâmplase ceva: ziarul „Secera și Ciocanul” le cerea corespondenților o politizare drastică a relatărilor acestora. Așadar, prin iulie 1964, iată ce dorință principală avea acest ziar, de la corespondenții voluntari, [8, pp. 11–15]: „După cum se știe, în fața organelor și organizațiilor de partid stau în etapa actuală sarcini deosebit de importante. În perioada ce a mai rămas pînă la 23 August 1964, vă rugăm să ne scrieți despre felul cum au fost îndeplinite angajamentele luate în întrecerea socialistă, în cinstea celei de-a XX-a aniversări a eliberării patriei noastre de sub jugul fascist. Ne interesează, în primul rînd, despre munca politică pe care o desfășoară organizațiile de partid din întreprinderi pentru îndeplinirea ritmică și pe sortimente a planului de producție, introducerea tehnicii noi, îmbunătățirea calității produselor, valorificarea rezervelor interne și reducerea prețului de cost. Despre activitatea organizațiilor de partid în mobilizarea mecanizatorilor și colectiviștilor la executarea lucrărilor agricole la timp și de bună calitate pentru întărirea economico-organizatorică a G.A.C. Așteptăm cît mai multe corespondențe de la tovarășii activiști de partid, secretari ai organizațiilor de bază, propagandiști, scrisori din care să se desprindă experiența bună în munca politică de primire a noi membri și candidați de partid, în educarea politică și ideologică a acestora. Despre pregătirile pentru deschiderea și desfășurarea învățămîntului de partid și politic U.T.M. Cum își însușesc cursanții lecțiile predate și cum influențează acestea asupra activității pe care ei o desfășoară la fiecare loc de muncă. E bine ca materialele ce ni le trimiteți pe teme ale muncii de partid să oglindească mai pe larg metodele bune de muncă ale organelor și organizațiilor de partid, organizațiilor de U.T.M., comitetelor de sindicat și comitetelor de femei, pentru a putea fi generalizate.” Iar, despre învățătoarea Virginia Marușcă, același ziar spunea că s-a numărat, în anii trecuți, printre „corespondenții fruntași”, dar care „în anul 1964 nu ne-au mai scris decît foarte rar. De ce?”, [8, p. 15]. Și se aștepta un răspuns, care nu a mai venit însă niciodată... Învățătoarea Virginia Marușcă își prelua, în 1964, ultima ei serie de elevi (printre care mă aflam și eu), serie pe care nu a mai îndrumat-o însă decât doi ani, după care s-a pensionat.

Apare CAP Șerbănești. Din mers și în vâltoarea colectivizării sub toate formele, în 1965, dispar, ca denumire și ca entități separate, cele două GAC-uri, dar și orice formă de întovărășire agricolă, totul contopindu-se în Cooperativa Agricolă de Producție Șerbănești. Forma aceasta de organizare socialistă a agriculturii fusese studiată încă de prin 1963, după modelul Germaniei Democrate, iar în România se vorbea deja de CAP-uri și de GAC-uri, de-a valma, încă din 1964. Așa se face că, în ianuarie 1965, ziarul regional de partid „Secera și Ciocanul” scria, pentru prima dată, despre CAP Șerbănești, ca despre un izvor al bunăstării, [48, p. 2]: «Ceea ce a existat aici în trecut, reprezenta la scara proporțiilor respective, toată tragedia țării așa-zise „eminamente agrară“: foamete și analfabetism, lipsa celor mai elementare mijloace de culturalizare și asistență medicală. Anii aceia de tristă amintire mai sălășuiesc doar în amintirea bătrînilor. Acum, de cînd la cîrma țării se află partidul nostru, și aici s-au statornicit o viață demnă, bunăstarea și belșugul. Ascultînd îndemnul partidului, toți locuitorii și-au unit cu încredere pămînturile și forțele în cooperativa agricolă de producție. Tradiției lor de vechi agricultori li s-a adăugat ceva nou, necunoscut în trecut: sprijinul substanțial al statului democrat-popular care le-a pus la dispoziție mașini agricole, semințe de soi, specialiști să îndrume munca pe ogoare. Începutul, ca orice început, a fost mai greu, dar forța unirii s-a dovedit mult mai puternică. Dacă înainte pămîntul era atît de zgîrcit cu truda oamenilor, acuma, din an în an el îi răsplătește cu recolte tot mai bune. În 1964, de pildă, au obținut producții sporite: 1.400 kg grîu și 2.800 kg porumb boabe. Cu frumoase rezultate s-au extins sectoarele: creșterea animalelor, legumicultura, iar dealul „Tomoaica“ a fost plantat cu vii și pomi. Munca în cadrul cooperativei agricole de producție s-a împletit strîns și cu aceea de gospodărire a comunei, cu preocuparea de a o face mai frumoasă. Cetățenii au muncit cu pasiune, la chemarea sfatului popular, la întreținerea drumurilor, curățirea șanțurilor, la alinierea gardurilor. Cu prilejul adunărilor populare s-au propus să se ridice și unele obiective de interes comun. Una din aceste propuneri, care a prins viață, se materializează într-un frumos local de școală prevăzut cu 5 săli de clasă, laboratoare, cancelarie. Și aici au avut un cuvînt de spus deputații. Unul dintre ei este și Teofan Nicolaescu, membru al cooperativei agricole de producție. Om vîrstnic, dulgher de meserie, el nu s-a mulțumit numai cu propunerea de a se ridica un local de școală, ci s-a numărat printre constructorii cei mai vrednici; a muncit cu sîrguință alături de mulți consăteni de-ai lui, acolo unde a fost nevoie de ridicarea lemnăriei, de transportul cărămizii etc. – Om harnic, răzbătător, cu spirit de bun gospodar, așa-l caracterizează consătenii săi pe Teofan Nicolaescu. Iată de ce ei au propus și susținut cu căldură propunerea făcută ca el să candideze iarăși ca deputat în sfatul popular comunal. Și alți cetățeni și deputați ca Radu Rădulescu, Petre Barbu, Dumitru Neacșu, Ioniță Militaru, Marin Mincă, Micu Preda s-au situat în fruntea gospodarilor satului, a oamenilor care au la inimă înfrumusețarea locurilor natale.»

De aici, din momentul unificării neoficiale a colectiviștilor, voi încerca să prezint separat povestea CAP-ului din Șerbănești, astfel creat. Că ea se întinde pe alți 25 de ani, ani de dezvoltare și modernizare continuă, în chip comunist... Iar toate aceste transformări se împleteau, cum am văzut, cu dezvoltarea edilitară a comunei, nu doar așa, colectivist!

Concluzii și sinteze. Departe de a surprinde în totalitate fenomenul colectivizării forțate la Șerbăneștii de Olt, această lucrare vine să scoată în evidență, totuși, câteva aspecte specifice importante, ca istoric al colectivizării acestor locuri. Și aș puncta, aici, în acest sens, doar câteva idei demne de reținut, cred eu:

-                  Toată munca de lămurire dusă cu șerbăneștenii, sub diversele ei forme, a însemnat, de fapt, o constrângere umilitoare a acestora, simțită de ei nu ca un bine făcut cu forța, ci – mai degrabă – ca o amenințare barbară a stării lor de bine, răpindu-li-se proprietatea, agoniseala lor de-o viață, din tată-n fiu.

-                  Drama așa-zișilor chiaburi a fost una cu atât mai mare; atât de mare încât nimeni, niciodată, nu o va putea descrie în întregime și nici înțelege în toată profunzimea ei.

-                  În Șerbănești, au fost, în total: 11 întovărășiri (bazate pe rudenii, vecini și prietenii), integrate apoi în două GAC-uri (unul la Sus și altul la Jos) și, în final, toate înglobate într-un CAP înfloritor, ce promitea belșug cât cuprinde șerbăneștenilor...

-                  Dintre realzările perioadei de colectivizare sunt de remarcat: terasamentele de pe dealul Tomoaica și plantarea viilor de pe acest deal, realizarea grajdurilor de animale, a magaziilor și a pătulelor de la Sus, dar și de la Jos (o parte dintre acestea, îndeosebi cele de peste șosea, unde fusese – până atunci – locul târgului), experimentarea – cu bune rezultate – a primelor grădini de legume, pe valea Dorofeiului.

Până la urmă, sărăcia a fost elementul cheie al reușitei colectivizării. Cunoscutul inginer hidrotehnist șerbăneștean, Florea Pisăru (n. 1937), se destăinuia, cu durere în suflet, într-o scrisoare pe care mi-a adresat-o prin 2021, că a „copilărit în comuna ȘERBĂNEȘTI DE JOS, până în anul 1952, copilărie care a fost plină de necazuri și neajunsuri. În această perioadă am văzut cum mureau oamenii de tifos și tuberculoză, am suferit când vindeau moldovenii un macat pentru un ciurel de mălai, am răbdat mult de foame. Am trăit în timpul dictaturii proletare și a colectivizării forțate. Îmi aduc aminte că în anul 1954 a fost o iarnă foarte grea și pe fondul unei sărăcii extreme, tăranii din ȘERBĂNEȘTI DE JOS au făcut o mică revoltă, spărgand magaziile unde erau adunate produsele agricole. Regimul a trecut totul sub tacere. În vremea aceea se lua de la țărani aproape tot ce produceau, era vorba de celebrele cote către stat. Cu această ocazie, Mircea Comănescu [NA: șerbăneștean din neamul lui Rebeagă], care era unul din șoferii ministrului [Apărării Naționale], [Emil] Botnăraș [...] și-a pierdut postul deoarece s-a observat că știa drumul spre ȘERBĂNEȘTI.” Botnăraș venea la Șerbănești să vadă ce s-a întâmplat și să aplaneze conflictul, dar i s-a părut ciudat că șoferul său știa prea bine drumul, fără a-l bănui că e șerbăneștean...

Bine că, totuși, zorii colectivizării șerbăneștene nu s-au ivit cu vărsări de sânge, ca la vecinii vâlceleni! Au fost, atunci, doar lacrimi amare și mici revolte... Iar veselia a venit după, că – așa e românul – uită repede de necaz și o dă, una-două, în joc și voie bună, ticluindu-și chiar și cântecele, consolator, după tiparul vremii, [95, p. 2]:

„Verde frunză trei spanace.

Nu mai sînt fete sărace,  

De vreo cinșpe ani încoace  

Ne-nsurăm cu cin'ne place;  

Că mai înainte, vere,

 Te-nsurai pentru avere;  

Fie slută sau urîtă,  

Te uita-i l-avere multă.

Pentru-o vacă și-o purcea,  

Luai urîta cum era  

Și trăiai în cas’ cu ea,  

Sărăcuț de maica ta!  

Pentru cîteva pogoane,  

Luai o sperietoare  

Și trăiai viața cu silă,

De-ți plîngeai singur de milă.  

Dar acuma, măi frăție,  

Fetele-n gospodărie

Sînt bogate, au moșie  

Cît cuprinde ochiu-n glie  

Și se-nsoară fiecare  

Cu o fată muncitoare.  

Mîndră floare  

Din ogoare,  

Și trăiește omu-n casă  

Viață veselă, frumoasă,  

Viață bună, trai, tihnit

Lîngă floarea ce-a iubit.”

Dar asemenea cântece nu le auzeam – vezi bine! – la lăutarii satului, ci le cântam chiar noi, copiii, pe la serbările școlărești, așa cum ne învățau dascălii...

Acum, încercând să înțeleg ce se întâmplase, de fapt, cu tatăl meu, când – în 1962 – se înscrisese în colectiv, apoi, pe 11 martie 1965, devenise membru PCR, după ce avusese mari rețineri și frământări, îmi este parcă tot mai clar faptul că motivul determinant a fost, totuși, sărăcia de care a dorit să scape, ținând morțiș însă să nu-și părăsească locurile natale. El, ca și mulți alți șerbăneșteni, a rămas – până la moarte – adeptul credinței că: „Niciunde nu se simte omul mai bine decât acasă la el”...  

Craiova, 2 februarie 2025

Referințe documentare:

–––––––––––––––––––––––––––

1.   * * * – A 11-a întovărășire agricolă din comună. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1232, Pitești, 10 aprilie 1958.

2.   * * * – Au început însămînțările în raionul Slatina. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 208, Pitești, 1 aprilie 1954.

3.   * * * – Au terminai arăturile adînci. În ziarul „Scînteia” nr. 5713, București, 15 noiembrie 1962.

4.   * * * – Cartea de Partid trebue să devină un bun al masselor. În ziarul „Scînteia” nr. 1590, București, 25 noiembrie 1949.

5.   * * * – Consfătuirea pe țară a țăranilor colectiviști. În ziarul „Scînteia pionierului” nr. 51, București, 21 decembrie 1961.

6.   * * * – Constituirea Gospodăriei Agricole Colective «Ştefan Țugui» la Crâmpoia-Olt. În ziarul „Adevărul” nr. 17541, București, 12 august 1949.

7.   * * * – Cu brigada artistică de agitație la sate. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2406, Pitești, 26 ianuarie 1962.

8.   * * * – De reținut. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 3172, Pitești, 17 iulie 1964.

9.   * * * – Decret Nr. 143 pentru stabilirea regimului de colectare a produselor agricole vegetale. În „Buletinul Oficial” nr. 46, București, 26 mai 1950.

10. * * * – Deschiderea cursurilor agrotehnice de masă. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 498, Pitești, 27 noiembrie 1955.

11. * * * – Deschiderea lucrărilor sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naţionale. În ziarul „Munca” nr. 4504, București, 28 aprilie 1962.

12. * * * – Din viața organizațiilor U.T.M. din raionul Potcoava. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr.1292, Pitești, 21 iunie 1958.

13. * * * – Fruntașul comunei. În ziarul „România liberă” nr. 3059, București, 4 august 1954.

14. * * * – Gazetele cetățenești trebuie să oglindească problemele transformării socialiste a agriculturii. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1369, Pitești, 20 septembrie 1958.

15. * * * – Început promițător. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 826, Pitești, 16 decembrie 1956.

16. * * * – Înfăptuirea hotărîrilor luate, chezășia întăririi muncii de partid. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1140, Pitești, 22 decembrie 1957.

17. * * * – Întovărășirea „TÎNĂRA GARDĂ“. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1174, Pitești, 1 februarie 1958.

18. * * * – Mai multă atenție învățămîntului agricol de masă. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 543, Pitești, 19 ianuarie 1956.

19. * * * – Noi întovărăşiri agricole. În ziarul „România liberă” nr. 3427, București, 13 octombrie 1955.

20. * * * – O activitate rodnică. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1201, Pitești, 5 martie 1958.

21. * * * – O nouă gospodărie agricolă colectivă în raionul Potcoava. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1459, Pitești, 7 ianuarie 1959.

22. * * * – O nouă întovărășire agricolă. În ziarul „Dobrogea Nouă” nr. 2223, Constanța, 14 septembrie 1955.

23. * * * – Oamenii se conving de adevăr. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1680, Pitești, 24 septembrie 1959.

24. * * * – Pe marginea lucrărilor conferinței raionale de partid Potcoava. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1444, Pitești, 18 decembrie 1958.

25. * * * – Pe urmele materialelor nepublicate. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 565, Pitești, 14 februarie 1956.

26. * * * – Primii la achitarea cotelor. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 497, Pitești, 26 noiembrie 1955.

27. * * * – Prin munca de lămurire. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 912, Pitești, 27 martie 1957.

28. * * * – Recolte mari în întovărăşirile agricole. În ziarul „Scînteia” nr. 3392, București, 20 septembrie 1955.

29. * * * – Rezoluția Ședinței Plenare a C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949. În ziarul „Adevărul” nr. 17414, București, 15 martie 1949.

30. * * * – Să achităm în întregime cotele către stat. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 741, Pitești, 9 septembrie 1956.

31. * * * – Spor la muncă primelor gospodării agricole colective! În ziarul „Scânteia” nr. 1489, București, 29 iulie 1949.

32. ARON, Zisu – Drumețind prin comuna Șerbănești. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2077, Pitești, 15 ianuarie 1961.

33. ARON, Zisu – În frunte cu comuniștii. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1456, Pitești, 3 ianuarie 1959.

34. ARON, Zisu – Rezultate frumoase în munca femeilor din raionul Potcoava. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1638, Pitești, 5 august 1959.

35. BANU, P. – Într-o singură zi. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 992, Pitești, 30 iunie 1957.

36. BĂLUȚĂ, Gheorghe și NENCESCU, Ion – Vom sprijini prin fapte chemarea celor din Stoicănești. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 613, PItești, 10 aprilie 1956.

37. BIȚICĂ, D. – În raionul Potcoava nu sunt folosite toate posibilităţile. În ziarul „România liberă” nr. 3741, București, 18 octombrie 1956.

38. CÂRSTEA, Alexandrina – Pentru pâinea poporului. Scutirile de restanțe la colectare sunt primite cu însufleţire de țăranii muncitori. În ziarul „Scânteia Tineretului” nr. 1317, București, 17 iulie 1953.

39. CHIPEȘ, I. – Trebuie asigurată îndrumarea tuturor comitetelor executive comunale. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1111, Pitești, 19 noiembrie 1957.

40. CIUCHI, I. – Iarna în căminele culturale. În ziarul „Scînteia” nr. 5740, București, 12 decembrie 1962.

41. CÎRSTEA, Gheorghe – Conferința Organizației Regionale U.T.M. Pitești. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1188, Pitești, 18 februarie 1958.

42. CONSTANTIN, Radu – Veşti despre tinerii de la sate. În ziarul „Scînteia tineretului” nr. 2967, București, 25 noiembrie 1958.

43. CONSTANTIN, Teofil – Din munca tineretului din raionul Potcoava. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 857, Pitești, 23 ianuarie 1957.

44. DONA, H. – Comitetele Provizorii trebue să-și mobilizeze toate forțele în lupta pentru îndeplinirea Planului de Stat. În ziarul „România liberă” nr. 1482, București, 21 iunie 1949.

45. DRĂGAN, Ion – Primul an în colectivă. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2363, Pitești, 6 decembrie 1961.

46. GANCI, S. – În scurt timp — toată comuna în întovărășiri agricole. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 794, Pitești, 10 noiembrie 1956.

47. GEANĂ, Ilie – O nouă întovărășire agricolă. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 428, Pitești, 7 septembrie 1955.

48. GEORGE, B. – Scurtă monografie. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 3332, Pitești, 22 ianuarie 1965.

49. GEORGESCU, Ion – „Alăturați-vă nouă!”. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 600, Pitești, 25 martie 1956.

50. GEORGESCU, Ion – S-au convins de roadele muncii în comun. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 557, Pitești, 4 februarie 1956.

51. GRIGORE, Ion – În vizită la colectiviști. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1423, Pitești, 23 noiembrie 1958.

52. HORUMBĂ, Constantin – Gospodăriile agricole colective nou înființate sunt ajutate să se dezvolte. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1560, PItești, 6 mai 1959.

53. ILIE, Dumitru – Șerbănești. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.

54. ILIESCU, Victor – Pentru o bună desfăşurare a colectărilor în raionul Slatina. În ziarul „Scînteia” nr. 2196, București, 16 noiembrie 1951.

55. MARIN, I. – Îmbunătățirea propagandei de partid în discuția comitetului regional P.M.R.  În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 749, Pitești, 19 septembrie 1956.

56. MARUȘCĂ, Virginia – Aportul femeilor. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2526, Pitești, 15 iunie 1962.

57. MARUȘCĂ, Virginia – „Caut ochii саrе-mi plac“. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2366, Pitești, 9 decembrie 1961.

58. MARUȘCĂ, Virginia – Corespondenții voluntari despre întreținerea culturilor. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 3118, Pitești, 15 mai 1964.

59. MARUȘCĂ, Virginia – Cu avînt sporit. În ziarul „Secera și ciocanul” nr. 2627, Pitești, 12 octombrie 1962.

60. MARUȘCĂ, Virginia – Execută arăturile adînci de vară. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2905, Pitești, 6 septembrie 1963.

61. MARUȘCĂ, Virginia – Într-o gospodărie tînără. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2472, Pitești, 13 aprilie 1962.

62. MARUȘCĂ, Virginia – Întreținerea culturilor. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 3127, Pitești, 26 mai 1964.

63. MARUȘCĂ, Virginia – La întreținerea culturilor. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2532, Pitești, 22 iunie 1962.

64. MARUȘCĂ, Virginia – Pe scurt de la corespondenții voluntari. În ziarul „Secera și ciocanul” nr. 2693, Pitești, 28 decembrie 1962.

65. MARUȘCĂ, Virginia – Pentru recolte bogate. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2850, Pitești, 3 iulie 1963.

66. MARUȘCĂ, Virginia – Pregătiri pentru învățămîntul agrozootehnic. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2647, Pitești, 4 noiembrie 1962.

67. MARUȘCĂ, Virginia – Preocupări actuale la Șerbănești. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2738, Pitești, 20 februarie 1963.

68. MARUȘCĂ, Virginia – Președintele G.A.C. de vorbă cu pionierii. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2511, Pitești, 29 mai 1962.

69. MARUȘCĂ, Virginia și PREDESCU, Teodor – Colectiviștii muncesc de zor. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1888, Pitești, 27 mai 1960.

70. MATEESCU, Titel – În județul Olt. În ziarul „Înainte” nr. 1405, Craiova, 15 iulie 1949.

71. MICU, Preda – Și eu m-am înscris în întovărășire. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 601, Pitești, 27 martie 1956.

72. MIHAI, Gheorghe  – Au predat cerealele contractate. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1942, Pitești, 29 iulie 1960.

73. MIHAI, Gheorghe – De la corespondenții voluntari. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2142, Pitești, 21 martie 1961.

74. MIHAI, Gheorghe – Execută arături adînci de vară. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1944, Pitești, 31 iulie 1960.

75. MIHAI, Gheorghe – Magazii pentru noua recoltă. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1584, Pitești, 3 iunie 1959.

76. MIHUȚ, Vasile – Au pornit pe un drum nou. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 416, Pitești, 23 august 1955.

77. NECȘULIU, Ion – 482 familii. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 776, Pitești, 20 octombrie 1956.

78. NECȘULIU, Ion – Pentru recolta bogată de anul viitor. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 769, Pitești, 12 octombrie 1956.

79. NEGESCU, Vasile – A apărut: „Carnetul agitatorului“ nr. 4 (10) iulie 1957. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1010, Pitești, 21 iulie 1957.

80. NETCU, I. – Cu toate forțele la strîngerea recoltei! În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2857, Pitești, 11 iulie 1963.

81. ONOFREICIUC, T. – Foto. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2359, Pitești, 1 decembrie 1961.

82. OPREA, Nicolae – Secretarul organizației de bază U.T.M. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 573, Pitești, 23 februarie 1956.

83. PETRESCU, I. Elena – Contractări de cereale. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1211, Pitești, 16 martie 1958.

84. RADU, C. Ion – Cum se desfășoară cooperativizarea agriculturii în raionul Potcoava. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1076, Pitești, 9 octombrie 1957.

85. RADU, C. Ion – În comuna Șerbănești-Potcoava rezultate bune în munca de cooperativizare a agriculturii. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1042, Pitești, 30 august 1957.

86. RADU, C. Ion – Munca politică - factor hotărîtor în transformarea socialistă a agriculturii. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1462, Pitești, 10 ianuarie 1959.

87. RĂDULESCU, P. – În 30  de zile, 1.260 familii de țărani muncitori au intrat în unitățile socialist-cooperatiste - în raionul Potcoava. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1127, Pitești, 7 decembrie 1957.

88. RICHIȚEANU, I. – Primirea cetățenilor la comitetul executiv trebuie organizată mai bine. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1471, Pitești, 20 ianuarie 1959.

89. RIZOIU, Ion – Comisiilor permanente, tot sprijinul. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2206, Pitești, 4 iunie 1961.

90. ROTARU, D. Gheorghe – Depoziție depusă la Legea lustrației. Craiova, 24 mai 2006.

91. SAVIN, Stelian – Utemistul — luptător înflăcărat pentru socialism! În ziarul „Scînteia Tineretului” nr. 2732, București, 20 februarie 1958.

92. STĂNEL, S. – Cînd comitetul raional de partid neglijează munca politică în S.M.T. În ziarul „Scînteia” nr. 3154, București, 12 decembrie 1954.

93. ȘTEFAN, C. și GANCI, S. – Forme și metode eficace în munca politică pentru colectivizarea agriculturii. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2391, Pitești, 9 ianuarie 1962.

94. ȘTEFAN, C. și GANCI, S. – La împărțirea produselor. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 2394, Pitești, 12 ianuarie 1962.

95. TOMOZEI, Gheorghe – Poetul popular cântă Republica. În ziarul „Scînteia tineretului” nr. 4209, București, 25 noiembrie 1962.

96. UCĂ, A. Ion – Crește familia colectiviștilor. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1644, Pitești, 12 august 1959.

97. UCĂ, A. Ion – Muncesc cu hărnicie. În ziarul „Secera și Ciocanul” nr. 1611, Pitești, 4 iulie 1959.

98. VASILESCU, Sabina Elena și VASILESCU, Costel – La fântâna ’naltă. Editura Hoffman, Caracal, 2014.

Footnotes:

[1] NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 2 iulie 2020.

[2] * * * – Divizia Tudor Vladimirescu. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Divizia_Tudor_Vladimirescu, accesare 31 ianuarie 2025.

[3] * * * – Decretul nr. 58/1952 pentru colectarea produselor agricole vegetale pe anul 1952. Lege5.ro, https://lege5.ro/Gratuit/g42tknbx/decretul-nr-58-1952-pentru-colectarea-produselor-agricole-vegetale-pe-anul-1952, accesare 12 ianuarie 2025.

[4] * * * – DECRET nr. 183 din 30 aprilie 1949 pentru sancţionarea infracţiunilor economice. Portal legislativ, https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/130010, accesare 12 ianuarie 2025.

[5] TOMA, Lucia – Corespondență. Whatsapp, Pitești, 9 iulie 2020.

[6] TUZU, Andreea – Ana Pauker – „Stalin cu fustă”. Historia, https://historia.ro/, accesare 28 ianuarie 2025.

[7] * * * – Uniunea Femeilor Democrate din România. Enciclopedia României, https://enciclopediaromaniei.ro/ wiki/Uniunea_Femeilor_Democrate_din_Rom%C3%A2nia, accesare 29 ianuarie 2025.

[8] NICOLAE, Octavian – Corespondență cu Lucia Toma. Whatsapp, Germania, 9 iulie 2020.

[9] NICOLAE, Octavian – Corespondență. E-mail, Germania, 24 iunie 2020.