* Kétnyelvű József Attila bilingv

Poezii alese / Válogatott versek

Traduse şi selectate de

Kocsis Francisko

válogatásában és tolmácsolásában

Pribegesc

(Bolyongok)

Unde e căsuţa, de puţini umblată?

Unde mă-ndrăgesc, unde toţi m-aşteaptă,

Pe mine m-aşteaptă.

Încotro să merg? Spre stânga ori spre dreapta?

Sus se află stele, îmi atrag privirea,

Stele cu lucirea.

Unde licăr nu-i - într-acolo voi porni,

Cu-adevărat pe mine-acolo m-or iubi,

Acolo m-or iubi.

24 septembrie 1921

Hol van az a kis ház, hol kevesen járnak?

És ahol szeretnek, és csak reám várnak,

És csak reám várnak.

Merrefelé menjek? Balra-e vagy jobbra?

Fönn csillagok vannak, fölnézek azokra,

Fénylő csillagokra.

Merre nincs csillagfény - arra fogok menni,

Ott fognak igazán engemet szeretni,

Igazán szeretni.

1921. szept. 24.

În vis îmi aparţii

(Álmomban enyém vagy)

Fericirea noastră s-a cuibărit tăcută

Şi muţi eram şi noi în liniştea plină de mister.

Fericită pâlpâia şi flacăra sobei noastre,

Iubirea ne-a pârjolit buzele până s-au uscat.

Nici ceasornicul grav nu ticăia

Şi s-au cutremurat atunci mândrele, albele

ziduri...

În vis, întotdeauna eşti a mea cu totul.

Şi uneori cred şi treaz că te-am sărutat.

prima jumătate a anului 1922

A boldogságunk némán meghúzódott

És mi is hallgattunk a titkolódzó csöndben.

Kályhánk lángja is örömmel lobogott

S ajkunkat a szerelem szárazra perzselte.

A komoly falióra se mormogott

S meghökkentek akkor a büszke, fehér falak...

Álomban mindig egészen enyém vagy.

S hiszem fönn is néha, hogy megcsókoltalak.

1922 első fele

Rugă amară

(Keserű nekifohászkodás)

Sunt aici, vino să mă vezi, Doamne -

În faţa ta nu-s cuprins de paloare.

Ia-ndărăt ce mi-ai dat - e neatins!

Doar m-amăgesc în Numele tău prins.

Tu eşti puternic: ce gândeşti - există,

Mie nesiguranţa mi-e suferinţă.

Ori nici nu mi-ai dat - doar eu cred, nebunul,

Că strugurii vieţii-şi storc pe buze mustul.

Deci nu cred, Doamne, nu te supăra,

Dar sute de-ndoieli trag în urma mea.

lubeşte-mă cum doar Tu eşti în stare,

Ca o zăpadă topită de Soare.

Ori bate-mă, orice, numai să-ţi pese,

Nu-ţi cer milă, clemenţe ne-nţelese.

Îîţi dau şi sângele, de-1 vrei, nu-i bai. -

Dar ce straniu-i că Tu nici sânge n-ai!

Mă cunoşti bine, îmi ştii şi destinul,

Dar ia-ţi înapoi harul, divinul.

Sau de ce m-ai cioplit Om, dacă

Divina-nţelepciune mi-a dat frică?!

Ştiu, în faţa ta nu-s prins de paloare -

Sunt aici, vino să mă vezi, Doamne!

iulie 1922

Gyere Úristen, nézd meg, itt vagyok -

Tudom előtted el nem sáppadok.

Azt, amit adtál - megvan épen - vedd el!

'sz csak hitegettem magam a Neveddel.

Te oly erős vagy, gondolsz egyet s van,

De nékem kínos a bizonytalan.

Vagy nem is adtál, én véltem bolondul,

Hogy számon élet - szöllő mustja csordul.

Ne haragudj hát, Isten, nem hiszek,

De nyakamban száz kétséget viszek.

Szeress nagyon, hogyan, tudod Te jól azt,

Mint Nap havat, amit magába olvaszt.

Vagy üss agyon hát, csak törődj velem

S én nem kérdem, hogy nincs-e kegyelem.

Odaadom a vérem is, ha kéred.

- Mily furcsa az, hogy Néked nincs is véred.

Te jól tudsz engem, sorsom is tudod,

De vedd el tőlem a talentumod.

Ó szörnyű Isten, látogass meg engem!

Jóságod úgyis mindhiába lestem.

Tudom, előtted el nem sáppadok,

Gyere Úristen, nézz meg, itt vagyok.

1922. júl.

Psalm liniştit de seară

(Csöndes estéli zsoltár)

O, Doamne, nu-s în stare să-ţi torn în rime măreţia.

Psalmul mi-1 rostesc cu neafectată gură.

Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta cuvântul.

Ştiu că înverzeşte iarba, dar nu înţeleg de ce şi pentru cine înverzeşte.

Simt că iubesc, dar nu ştiu gura cui o va arde gura mea.

Aud că suflă vântul, dar nu ştiu de ce bate când eu sunt trist.

Dar nu deveni atent la cuvântul meu, dacă Ţie nu-ţi place.

Acum aş vrea numai să-Ţi spun simplu, primitiv, că mă aflu şi eu aici

şi te admir, dar nu te înţeleg.

Pentru că tu nu ai nevoie de admiraţia noastră şi nici de psalm.

Pentru că-i posibil ca zgomotoasele şi eternele rugi să-ţi supere urechea.

Pentru că nici nu ştim altceva decât să ne rugăm, să ne umilim, să cerem.

Îţi sunt un simplu sclav, pe care-1 poţi dărui chiar şi Iadului.

Stăpânirea ta e nelimitată şi eşti măreţ şi puternic şi veşnic.

O, Doamne, pe mine cu infimul mine însumi dăruieşte-mă.

Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta cuvântul.

iulie-august 1922

Ó, Uram, nem birom rímbe kovácsolni dicsőségedet.

Egyszerű ajakkal mondom zsoltáromat.

De ha nem akarod, ne hallgasd meg szavam.

Tudom, hogy zöldel a fű, de nem értem minek zöldel, meg kinek zöldel.

Érzem, hogy szeretek, de nem tudom, kinek a száját fogja megégetni a szám.

Hallom, hogy fú a szél, de nem tudom, minek fú, mikor én szomorú vagyok.

De ne figyelmezz szavamra, ha nem tetszik Neked.

Csak egyszerűen, primitíven szeretném most Neked elmondani, hogy én

is vagyok és itt vagyok és csodállak, de nem értelek.

Mert Neked nincs szükséged a mi csudálásunkra, meg zsoltárolásunkra.

Mert sértik füledet talán a zajos és örökös könyörgések.

Mert mást se tudunk, csak könyörögni, meg alázkodni, meg kérni.

Egyszerű rabszolgád vagyok, akit odaajándékozhatsz a Pokolnak is.

Határtalan a birodalmad és hatalmas vagy meg erős, meg örök.

Ó, Uram, ajándékozz meg csekélyke magammal engem.

De ha nem akarod, ne hallgasd meg szavam.

1922. júl.-aug.

Mai jos de Seghedin

(Szeged alatt)

cu drag, pentru dr. Espersit János

În această seară de vară, Tisa

Şopteşte tristeţi vechi, melancolii.

Soare le-apune, colorând magistral

Zarea; mă-nvăluie copacul nopţii.

M-acoperă şi-mi mângâie chipul

Frunzişul, flori nu se deschid în el.

Dar mi-acoperă-n tăcere patul

De mă culc şi eu - trist învăţăcel.

Un vechi poem se deşteaptă-n mine,

Din inimă-i răspund ecouri înrudite. -

De ce trebuie să-mi torn jalea-n rime?

Sufletul mi-e străpuns de-un frison mut:

Pe solitarul Juhász Gyula, în fine,

Pe tristul poet aş vrea să-1 salut.

14 august 1922

Fogadja Espersit János dr. szeretettel

Tiszánk, ifjú folyónk, e nyári estén

Halkan susogja régi bánatunk.

A Nap bucsúzik. Tört örömre festvén

A messzit; és az Éjfa rám borul.

Reám borul s arcom simítja lágyan

Hűs lombja, rajta nem terem virág,

De béborítja csöndbe síri ágyam,

Ha majd lefekszem, én is - bús diák.

Öreg, borús vers kél borongva bennem,

Rokon hang zendül vissza rá szivemben.

- Mért is kell búmat rímbe önteni?

Lelkemen most halk remegés fut át:

Szeretném szépen felköszönteni

Magányos, árva, bús Juhász Gyulát.

1922. aug. 14.

Juhász Gyulával (baloldalt) Szegeden

Jalea

(A bánat)

Jalea-i poştaş cenuşiu şi mut,

Cu ochi albaştri, faţă trasă,

Geanta atârnă pe umăr,

Haina-i neagră şi cam roasă.

Îi bate-n piept un vechi tic-tac,

Se furişează pe drum temător,

Se lipeşte de pereţi şi

Dispare-n nişa porţilor.

Apoi bate. Aduce carte.

aug-sept. 1922

A bánat szürke, néma postás,

Sovány az arca, szeme kék,

Keskeny válláról táska lóg le,

Köntöse ócska, meg setét.

Mellében olcsó tik-tak lüktet,

Az utcán félénken suhan,

Odasimúl a házfalakhoz

És eltünik a kapuban.

Aztán kopogtat. Levelet hoz.

1922. aug.-szept.

(Pe tine te plâng...)

(Téged siratlak...)

Pe tine te plâng, nobil bocitor.

Nici Dumnezeu nu se mai uită-napoi

Şi ninge peste cătune, ninge-n toi,

O, Ady, ninge pe maghiarul Ogor.

Nici Dumnezeu nu se mai uită-napoi,

Iar eu nu pot striga: hei-hei! ahei!

Deşi aş striga, dar vai, doar horcăieli

Îmi ies din gâtul strâns de-orori.

Iar eu nu pot striga: hei-hei! ahei!

Deşi nicicând n-am comis mari păcate:

în Pustă, zac încremenit pe spate

Şi-mi cad pe inima-ngheţată fulgi grei.

sfârşitul anului 1922

Téged siratlak, büszke sirató.

Az Isten sem néz többé immár hátra

És hull a rokkant, tömzsi kis tanyákra,

Ó Ady, a magyar Ugarra hull a hó.

Az Isten sem néz többé immár hátra

S én nem tudok kiáltni: hejh! hahó!

Pedig kiáltnék s jaj, csak elfuló

Keserves hörgés - az torkomra hágna.

Én nem tudok kiáltni: hejh! hahó!

Pedig nagy vétket én sosem vétettem:

Fekszem hanyatt a Pusztán megdermedten

S fagyott, fehér szivemre hull a hó.

1922 vége

Pasul lui Dumnezeu

(Istenjárás)

Pe noi Domnul tare ne-ndrăgeşte,

Ne vede-n fiece zi de calendar.

Greu, cumplit de greu îi este pasul,

Crapă una-două inimi de maghiar.

Domnul umblă-n cer, să stăm liniştiţi.

Cineva cântă triste melodii.

Ştiu cine-i - El e, El fredonează,

Cântă undeva-n străfundul inimii.

Precum clopotul glasu-i răsună,

Ochiu-i orb, calcă totul în picioare.

- Iubeşte-ne, Doamne, dar du-te-acum,

Praznicul nu-i clipă veselitoare.

Pe noi Domnul tare ne-ndrăgeşte,

Ne vede-n fiece zi de calendar.

Greu, cumplit de greu îi este pasul,

Crapă câteva inimi de maghiar.

sfârşitul anului 1922

Az Úristen minket nagyon szeret,

Minket mindennap látogat.

Nehéz, kegyetlen-nehéz a lába

S egy-két magyar szív néha megszakad.

Istenjárás van, csöndesek legyünk.

Valaki bús dalokat dalol.

Tudom kicsoda - Ő az, énekel,

Csak énekelget bennünk valahol.

Hangja úgy búg, mint a nagy harangé,

Szeme vak, mindent eltipor.

- Úristen szeress, de eredj innen,

Vendégre nem vár víg halotti tor.

Az Úristen minket nagyon szeret,

Minket mindennap látogat.

Nehéz, kegyetlen-nehéz a lába

S egy-két magyar szív néha megszakad.

1922 vége

Aşteptare

(Várakozás)

Goală, doarme cetatea. Sala răsună, mă gâtuie

singurătatea. între stâlpi poleiţi atârnă şuie

Pe pereţi chipuri negre, vechi, de bătrâni comandanţi viteji.

Iar cetatea-i pustie. Doar pereţii albi şi muţi stau treji.

Comori, aur şi scump argint. Năluci stăpâne pe grămez ,

(Inima-i cetatea), dorinţi ard pe catafalc de monezi.

Iatac superb sub un baldachin de panglici de mătasă.

Păzit de-o zeiţă cu zâmbetul împietrit pe faţă.

Stau întinse-acolo şi covoare moi, groase, bogate,

Sărmane cadavre uitate-n câmpul nins, îngropate.

În curte, fântână cu apă-n adânc, luciu-i orbeşte -

Pustie, cetatea doarme somn de mort. Ademeneşte.

Prima jumătate a anului 1922

Alszik a vár, elhagyatott. Kong a terem, fojt a magány.

Porbelepett ó-aranyos oszlopi közt lóg a falán

Sok fekete, ódon, öreg hősi vezér, ősi alak

Képe s a vár elhagyatott. Állnak az ősz, néma falak.

Kincs, arany és drága ezüst. Szellemeké mind e halom

(Szívem e vár.) s alvad a bor, izzik a Vágy ravatalon.

Mennyezetes, szép nyoszolya, rajt' a selyem csókra terül.

Őrzi merev isteni nő, friss mosolya is merevül.

Nesztelenűl dús, puha, lágy szőnyegek is fekszenek ott,

Mint a mezőn elfeledett, hóbefedett, árva halott.

Udvaron egy mélyvizü kút, rátüz a Nap, habja vakít

S alszik a vár, elhagyatott, mint a halott. Vár valakit.

1922 első fele

Ad sidera...

Mamă, tu deja eşti nemărginirea

Şi nu te-agiţi că iar n-avem pâine,

Nu păleşti de-i rea ziua de mâine,

De ţipă-n copilul tău durerea.

Mamă, care eşti tăcutul nesfârşit

Şi ochii-ţi tulburi nu scaldă copilul,

O, să nu simţi pumnul de plumb, chinul -

De aia-mi vâjâie creierul zdrobit.

Mamă, viaţa nu face-un codru de pâine!

Dar am credinţă şi ţel pentru mâine:

Nici un copil să nu ţipe după bani

Şi să poată plânge la moartea mamei.

Şi să nu-i pună capac suferinţei

Banii.

19 ianuarie 1923

Anyám, ki már a messzi végtelen vagy

S nem gyötrődöl, hogy nincs kenyér megint,

Nem sáppadsz el, ha szűkös este int,

Hogy kis rikkancs fiad vérébe jajgat.

Anyám, ki már a néma végtelen vagy

S borús szemed fiadra nem tekint,

Ó meg ne lásd az ólom-öklü Kínt -

Miatta zúg e tört, betegre vert agy.

Anyám, falatkenyért sem ér az élet!

De nagy hitem van s szép jövőnek élek:

Ne orditson pénzért gyerektorok

S tudjon zokogni anyja temetésén.

S ne rúgjon még az Ember szenvedésén

A Pénz.

1923. jan. 19.

Zic în locul lui Ady Endre

(Ady Endre helyett mondom)

Mie nu mi-e pâine plânsul.

Dumnezeu mi-a bătut neamul -

Acum m-apuc eu şi batu-1.

Poate livida buză-a Rugii,

De Ţipătul pe-acolo scapu-1.

Iar de nu-mi ţipă leşul-neamul,

Până-1 nimicesc tot batu-1.

17 februarie 1923

A sírás nekem nem kenyerem.

Az Úr megverte kushadt fajtám -

Most nekilátok s én verem.

Talán az Ima sáppad ajkán,

Ha az Üvöltés ott terem.

S ha föl nem üvölt hulla-fajtám,

Addig verem, mig szétverem.

1923. febr. 17.

Sacrilegium

Ca un fecior sălbatic, beat, pe care

la templu-1 mână satanice vinuri,

infam chicotind către Fecioară,

dorinţa-mbrăţişării îi dă ghesuri

că se-nfioară şi Pruncul pe braţ

de cum îşi roteşte ochii injectaţi -

când eşti departe, aşa-mi văd dorinţa

gonind spre tine cu paşi împiedicaţi.

Nu mă urî totuşi, Madonă, acum

tristeţi mă vânează şi urlă precum

turbata gloată dacă aude

de sacrilegiu, vrând pedepse crude.

Ştiu că mă vor lapida fără milă.

Numai să mă ierţi Sfântă Copilă.

23 februarie 1923

Mint vad, részeg legény, kit mámorában

templomba visznek ördöngös borok

s kurjongatván a Szűzhöz ott galádan,

felé ölelni vágyva kujtorog,

hogy megremeg a Gyermek is karjában,

midőn a szeme véresen forog -

hogy távol vagy, ilyennek látom vágyam,

így motyog feléd és így tántorog.

Madonna-lélek, ó, azért ne vess meg,

hisz engemet, halálra, már keresnek

a bánatok, mint bősz tömeg, ha lát

szentségtörést, vad bosszuért kiált.

Tudom, hogy engem durván megköveznek.

Csak te megadd a Szűz bocsánatát.

1923. febr. 23/1934

De şapte zile

(Hét napja)

Îmi înmoi pana-n cerneală

Şi pe mine-n cer-sineală.

Clopotul în dungă-1 trag

Bietul cap mi-1 bat de prag.

Cine să vadă că deja se-arată

Promisele drumuri pe limba scoasă,

Că nimic nu-i în zadar şi că întregul

N-a deraiat pe venele smulse catrenul,

C-ar vrea şi şobolanul să fie cristal

Că firimitura urăşte fărâma venal,

Că şinele ţi-1 descoperi curat în altul,

Că-n goana nebună se ascunde calmul,

Că de la suflarea noastră iau casele foc,

Dar le stropim cu apa regretului pe loc,

Că-n oamenii sărmani podurile-au explodat?!

O, prieteni, de şapte zile n-am mâncat.

mai 1924

Tintába mártom tollamat

És tiszta, kék égbe magamat.

Félrerángatom a harangkötelet,

Falbaverdesem szegény fejemet.

Ki látja meg, hogy már látszanak

Kilógó nyelvünkön az igért utak,

Hogy nincsen hiába semmi és a minden

Nem siklott ki föltépett ereinken,

Hogy kristály szeretne lenni a patkány is

S a darabkább utálja már a darabkát is,

Hogy magadat tisztán találod meg másban

És nyugalom van a szükséges rohanásban,

Hogy leheletünktől kigyúlnak a házak,

És engesztelő vízzel már locsolgatnának,

Hogy hidak robbannak a szegényemberekben?!

Ó, barátaim, hét napja nem ettem.

1924. máj.

Dragă,

(Kedvesem,)

Într-adevăr, seara petalele se închid.

Nici n-am vrut să te sărut,

Ci doar să te simt lângă mine un pic,

Cum îşi doreşte pruncul mama.

Părul sălbatic se uneşte cu ramul altoit,

Şi eu sunt mai bun de când m-ai altoit cu săruturi,

Draga mea,

Şi sunt şi mai frumos, cum e noaptea

De la noianul de stele.

Eşti caldă: vânt vernal aducător de ploi,

Care-i învaţă pe copii de-a prinselea

Şi trezeşte iarba din noroaie.

De mult te-a aşteptat pădurea stufoasă a pieptului

Unde se-nfruntau cete de patimi cu trofee de coarne.

Şi acum, iată,

Pasc în pace crinii cuvintelor tale

Şi micsandrele.

Căci ai venit, pentru că trebuia să vii,

Draga mea.

Încă-i întuneric,

Nu ni se vede nici răsuflarea,

Dar florile de gheaţă deja lucesc pe geam,

Afară se crapă de ziuă

Şi eu încă vorbesc săruturi.

28 ianuarie 1924

Bizony a szirmok összeborulnak este.

Nem akartalak megcsókolni se,

Csak hogy kicsit itt érezzelek mellettem,

Mint kisgyerek az édesanyját.

A vackorfa a beojtott ággal összenő,

Én is jobb vagyok, hogy beojtottál csókjaiddal,

Én kedvesem,

És szebb is vagyok, miként az éjszaka

A számlálhatatlan csillagoktól.

Meleg vagy: esőt hozó tavaszi szél,

Mely fogócskára tanítja a gyerekeket

És fölkelti a sáros füveket.

Régóta várt mellem bozontos rengetegje,

Hol éhesen meg félfagyottan

Indulatok aggancsos csapata öklelődött

És most, íme,

Békén legelgeti liliomszavaidat

Meg a violákat.

Mert megjöttél, hisz meg kellett jönnöd,

Én kedvesem.

Még sötét van,

Leheletünk se látszik,

De ablakunkon ragyognak már a jégvirágok,

Odaki hajnalodik

S én még mindig csókokat beszélek.

1924. jan. 28.

Între furi omul sărac

(Lopók között szegényember)

Între furi omul sărac,

Sărmanul teamă nu are,

Inima şi sufletul

Îi sunt şi aici mai tare.

Între furi omul sărac,

Bunul Dumnezeu l-ajută!

Nu are sărmanul vită,

Şi de are, leapădă.

Între furi omul sărac,

Sărmanu-i coadă de sapă.

D-aia are bietul viaţă,

Ca să sape lumea-ntreagă.

februarie 1924

Lopók között szegényember,

Szegényember sose fél,

Minek félne, szíve, lelke

Erősebb a többinél.

Lopók között szegényember,

A Jóisten megsegél!

Nincs tehene a szegénynek,

De ha van is, elvetél.

Lopók között szegényember,

Szegényember kapanyél.

A világot megkapálni,

Szegényember annak él.

1924. febr.

Atât de proaspăt

(Oly friss)

La gust, e-atât de proaspăt cerul, eu ştiu, eu am nouăsprezece ani

Pe biplanul mai frumos, toţi aud bătăile orologiului din turn,

flămândului şi steaua-i pare pară, acolo se ia deja prânzul, dar în Ungaria încă nu există radio.

În fiecare om trăiesc colivii, acestea mănâncă sau cântă

Într-un om sunt de oţel, iar în celălalt din fluiere

Dacă dorm, ce va fi rouă în comparaţie cu mine

Cu totul stupidă nu-i decât una, şi aceea e sugativa, - săraca nici n-a văzut apă

Nu te supăra, gustul cerului e bun

Şi ţânţarii şi aşa mor de inaniţie.

Toamna anului 1924

Oly friss-ízű az ég, én tudom, én tizenkilenc esztendős vagyok

A szebbik biplánon mindenki hallja a toronyóra ütéseit, az éhesnek körte

a csillag is, ott már ebédelnek, de Magyarországon még nincsen rádió

Minden emberben ketrecek élnek, ezek esznek vagy énekelnek

És egyik emberben acélból vannak, a másikban pedig furulyákból

Ha alszom, hozzám képest mi lesz a harmat

Egészen ostoba csak egy van s az az elégett itatóspapír, szegényke vizet se látott

Ne haragudj, jóíze van az égnek

És a szúnyogok amúgyis meghalnak éhségükben.

1924 ősze

Focu-i alb acum

(Most fehér a tűz)

Consolaţi amurgurile-n suferinţă, şi draga mea e dintre ele

Cu tristele-i flăcări, goneşte cu hohot de plâns

Fuge-n faţa mea, am sărutat-o şi-n preajma noastră

timpul se afundă

într-o imensă tăcere

Dar încerc zadarnic cu mâna goală s-o apuc

Pe suprafaţa orbitoare a durerii

Curentul electric luminează în cimitire

Lacrimile noastre spală cristale negre

Nu avem cuvinte pe care le-am putea rosti

E incinerat şi restul de vis

Nu mai luminează decât speranţele întunecate ale

criminalilor

Prostia goneşte-n faţa noastră cu trenul expres

Toate păsările au aripile retezate

E atât de inocentă ca fruntea albă a pietrelor

Şi întotdeauna îi spuneam Ria

N-avem nici rogojină ce să ne smulgă de sub picioare

Sărbătorile noastre zac leşinate

Cântă tristeţe pură

Mă culc aici, mi-e pernă luna

Cântă tristeţe pură

Mă culc aici, mi-e pernă luna.

Toamna anului 1924

Vigasztaljátok a szenvedő alkonyokat, közéjük való kedvesem is

Szomorú lángjaival zokogva kergetőzik

Előttem szalad, megcsókoltam s az idő nagy némasággal elsüllyed körülöttünk

De üres kezemmel hiába kapkodok utána

A fájdalom vakító felületén

Temetőkben világít a villany

Könnyeink fekete kristályokat mosnak

Nincsen szavunk, amit kimondhatnánk

Elhamvadt maradék álmunk

Csak a gyilkosok sötét reményei világítanak még

A butaság expresszvonaton robog előttünk

Minden madarunk szárnyaszegett

Olyan ártatlan, mint a kavicsok fehér homlokai

Én mindig Riának hívtam

Gyékényünk sincs és mégis kihúzzák alólunk

Ünnepeink ájultan hevernek

Énekelj tiszta szomorúság

Lefekszem itt, a hold a fejemalja

Énekelj tiszta szomorúság

Lefekszem itt, a hold a fejemalja.

1924 ősze

Uneori insule

(Néha szigetek)

Se ivesc uneori insule în capetele noastre, pe deasupra lor zboară păsări, scapă peste ele seminţele unei vegetaţii noi, minunate

Şi pe faţa maşinii curge transpiraţia şiroaie, din ochii mamelor lacrimi, de pe noi picurii de ulei ai muncii

Încet, aşa se rostogoleşte lumea

Ieri am crezut că sunt păr şi încă şi azi vin la mine copilaşi

Mă sărută şi scutură în mine perii încovoiaţi de rod

Prima iubire am pus-o în spirt şi o privesc uneori, ce animal mic şi straniu

Servus servus, cum eşti, mulţumesc, trăiesc, şi tu, ei, încet-încet, ne lipseşte şi dorinţa-n astfel de clipe

Dar clănţănind din dinţi ne căţărăm pe vârfurile Mont Blanc-urilor şi ne rugăm, tu, Doamne, tu, Dumnezeule

De ce nu creezi şi munţi

Mă dăruiesc vouă cum îşi oferă mama iarna sânul cald micului ei prunc înfometat

Tufişurile dorm deja, mă culc şi eu înlăuntrul vostru, ca dimineaţă să fie la-ndemână uneltele preferate, cu frunte de oţel

Toamna anului 1924

Néha szigetek buknak föl fejünkben, madarak szállnak el fölöttük, új,

csodálatos növényzet magvait hullajtják rájuk

A gép arcából is csurog verejték, anyák szeméből könny, rólunk a munka

olajcsöppjei

Lassan így fordul tovább a világ

Tegnap azt hittem, körtefa vagyok s még ma is jönnek hozzám kisgyerekek

Csókolnak és megrázzák bennem a roskadó körtefákat

Első szerelmem spirituszba raktam s most néha elnézem, milyen furcsa kis állat

Szervusz, szervusz, hogy vagy, köszönöm megvagyok és te, hát csak

lassan, ilyenkor mintha vágyunk se volna

De vacogva mászkálunk Mont Blancok tetején s imádkozunk, te Isten, te Isten

Mért nem teremtesz hegyeket is

Nektek úgy adom oda magam, mint az anya meleg teli mellét az ő éhes

kicsikéjének

A bokrok már alszanak, én is lefekszem tibennetek, hogy reggel kéznél

legyenek majd kedvelt, acélhomlokú szerszámaim.

1924 ősze

Pe norii înserării

(Esti felhőkön)

Pe norii înserării creşte iarbă neagră, absoarbe încet lumina şi ne stropeşte

cu aer diamantin feţele transpirate

răsuflare calmă lumea trece planând pe deasupra gheţarilor

atunci aceştia se topesc de tot

dacă aruncăm în sus pietre nu recad ci transformate în sărut

zboară pe mari

aripi calde sus-sus până la sinele nostru

măduva din oase e fosforescentă ca steaua polară

la lumina lor zărim apa şi pâinea care s-au ascuns

în palmele noastre

ce-i adevărul întreb zidurile

la care ele dispar şi sub stele vă grupaţi cu toţii înjurai meu

pleoapa e de sticlă de mătase mângâie când o închidem dar

vedem şi aşa

în vis aloe înfloreşte în fiecare secundă

dormim cu iubita necunoscută ea e cea care ne atenţionează alintător

când pătura a alunecat încet de pe noi.

Toamna anului 1924

Esti felhőkön fekete fű nő lassan fölszíjja a fényességet és gyémántlevegőt

locsol izzadt arcainkra

nyugodt lehelet a világ ellebeg a jéghegyek fölött

ezek ilyenkor egész elolvadnak

ha követ dobunk föl nem esik vissza hanem csókká válva nagy meleg

szárnyakon röpül föl-föl egészen mihozzánk

csontjainkban a velő foszforeszkál akár a sarkcsillag

kettejük fényénél meglátjuk a vizet és kenyeret melyek elbújtak tenyereinkben

mi az igazság kérdem a falaktól

erre eltűnnek és a csillagok alatt valamennyien itt ültök körülöttem

a szemhéj selyemüvegből van simogat ha lecsukjuk de azért tovább látunk

az áloé másodpercenként virágzik álmainkban

ismeretlen kedvesünkkel hálunk ő az aki cirógatván figyelmeztet ha

takarónk lassacskán lecsúszik.

1924 ősze

Cu inima curată

(Tiszta szívvel)

Nu am tată, mamă n-am,

nici dumnezeu şi nici neam,

nici leagăn, nici giulgi nu am,

nici sărut, nici dragă n-am.

De trei zile n-am mâncat,

nu-s flămând, nici săturat.

Anii-mi douăzeci - putere,

i-o vând orişicui mi-o cere.

Şi de nimeni nu o vrea,

poate dracul s-o-ndura.

Tâlhar cu sufletul curat,

şi om ucid de-s obligat.

M-or prinde, m-or spânzura,

în drag pământ m-or îngropa,

din inima-mi minunată

va creşte iarbă-nveninată.

martie 1925

Nincsen apám, se anyám,

se istenem, se hazám,

se bölcsőm, se szemfedőm,

se csókom, se szeretőm.

Harmadnapja nem eszek,

se sokat, se keveset.

Húsz esztendőm hatalom,

húsz esztendőm eladom.

Hogyha nem kell senkinek,

hát az ördög veszi meg.

Tiszta szívvel betörök,

ha kell, embert is ölök.

Elfognak és felkötnek,

áldott földdel elfödnek

s halált hozó fű terem

gyönyörűszép szívemen.

1925. márc.

Cântec zălud

(Együgyű enek)

Bărbat tânăr, de douăzeci de ani, de-un leat cu mine

Îşi îndrăgeşte foarte tare frumoasa iubită

Atât de mult chiar cât îşi iubeşte râul matca în care şi peştii se lasă-n mâl

dacă au obosit

O mângâie necontenit şi o iubeşte foarte

Dacă primeşte flori, i le dăruieşte toate, îi dă şi pâinea, n-o ţine pentru el

Îi citeşte ziarul, aşteaptă până adoarme, apoi se culcă şi el

O ajută să facă şi focul şi fluierând îi taie lemne

Dacă aş avea iubită, şi eu aş iubi-o foarte mult

Chiar la fel ca râul matca.

aprilie 1925

Fiatalember, húszesztendős, velem egyidős

Szép szeretőjét nagyon szereti

Ugy szereti, épp mind medrét a folyó, amelyikben a halak is lebúnak az

iszapba, ha elfáradtak

Csak símogatja és nagyon szereti

Ha virágot kap, mind odaadja, a kenyeret is odaadja, nem szegi meg maga

Fölolvassa neki az újságot, megvárja, amíg elalszik, aztán elalszik ő is

Tüzet rakni is segít és fütyörészve vágja föl a fát

Ha volna szeretőm, én is nagyon szeretném

Éppen mint a medrét a folyó.

1925. ápr.

A kisdiák (Makón)

József Attila

Crede-mă, József Attila, că tare mult te iubesc, am moştenit asta de la mama,

binecuvântată femeie a fost, vezi că m-a născut.

Degeaba comparăm viaţa cu un pantof ori o curăţătorie chimică,

ne bucurăm de ea din alte motive totuşi

Lumea e mântuită zilnic de trei ori, dar nu-s în stare s-aprindă nici

un chibrit, dacă vor continua tot aşa, nici nu-i mai bag în seamă

Ar fi bine să facem rost de bilete şi să călătorim la Noi înşine, e sigur

că locuieşte în fiecare

În fiecare dimineaţă îmi scald gândurile-n apă rece, astfel vor fi proaspete şi întregi

Din diamant cresc melodii bune, calde, dacă îl plantăm sub inimă

Se găsesc şi din aceia care sunt pe jos şi călare, în maşină sau avion, eu stau

tolănit în cântecul matinal al ciocârliilor, şi totuşi am ajuns dincolo de prăpăstii

Ca şi hainele de sărbătoare, adevăratul nostru suflet să-l păstrăm cu grijă,

ca să fie curat de sărbători.

Toamna anului 1924

József Attila, hidd el, hogy nagyon szeretlek, ezt még anyámtól örököltem,

áldott jó asszony volt, látod, a világra hozott

Az életet hiába hasonlítjuk cipőhöz vagy vegytisztító intézethez, mégiscsak

másért örülünk neki

Naponta háromszor megváltják a világot, de nem tudnak gyufát se gyujtani,

ha igy megy tovább, nem törődöm vélük

Jó volna jegyet szerezni és elutazni Önmagunkhoz, hogy bennetek lakik,

az bizonyos

Minden reggel hideg vizben fürdetem gondolataimat, igy lesznek frissek és

épek

A gyémántból jó, meleg dalok nőnek, ha elültetjük a szívünk alá

Akadnak olyanok, akik lovon, autón és repülőgépen is gyalog vannak, én a

pacsirták hajnali énekében heverészek, mégis túljutottam a szakadékon

Igazi lelkünket, akárcsak az ünneplő ruhákat gondosan őrizzük meg,

hogy tiszta legyen majd az ünnepekre.

1924 ősze

A fost rău, mi-a dispărut din inimă

(Rossz volt, elszéledt szívemből)

Amintirile mele îşi scot braţele de sub masă

Şi morţii-mi vin în minte, deşi nu mă gândesc la ei niciodată

În iubita mea, fetele, femeile se strâng unele-n altele şi dârdâie

Unul în agonie se zbate undeva, încearcă să m-apuce

Mi-arunc capul în palmă

Muzica aceea, a ierbii, aţi văzut-o? a fost frumoasă

Pământul mă mângâia cu obrazu-i cald, cu ochii închişi stau culcat în ochiul lui,

văd cu el, mă leagănă respiraţia unui prunc

Şi-atunci cineva îmi dispare din inimă, el este foarte rău

Ieri după-amiază pământul a lăcrimat

Ce se va întâmpla cu florile-mi de prisos?

Toamna anului 1925

Az asztal alól fölnyúlnak emlékeim

A halottak is eszembe jutnak, pedig sohase gondolok rájuk

Kedvesemben a lányok, asszonyok összebúnak és dideregnek

Fuldokló kapkod valahol utánam

Tenyerembe dobom a fejem

Az a muzsika, a füveké, láttátok-e? szép volt

A föld meleg arcával simogatott, behunyt szemmel fekszem a szemében,

vele látok, egy kisgyerek lehelete ringat

S akkor valaki elszéled szivemből, rossz ő nagyon

Tegnap délután könnyezett a föld

Mi lesz fölösleges virágaimmal?

1924 ősze

Când a traversat iubita strada

(Mikor az uccán átment a kedves)

Când a traversat iubita strada,

vrăbii, porumbei şi-au curmat sfada.

Când a pus pe trotuar piciorul,

lumina gleznei scapără fuiorul.

Când umărul şi 1-a smucit abia,

ochii băiatului s-au luat după ea.

Călca plutind - s-aprindea lumina,

o admirau, uimită li-era mina.

Îi zâmbeau şi nimeni nu pizmuia

că ea-i stăpână pe inima mea.

O, ce teamă mi-era că mi-o fură

pe cea strânsă-n braţe cu căldură!

În inimă s-a-nfipt acul trufiei,

a smuls din ea floarea geloziei.

Trecea draga, frumoasă, senină,

s-apleca-n urmă-i adiere lină.

iunie 1925

Mikor az uccán átment a kedves,

galambok ültek a verebekhez.

Mikor gyöngéden járdára lépett,

édes bokája derengve fénylett.

Mikor a válla picikét rándult,

egy kis fiúcska utána bámult.

Lebegve lépett - már gyúlt a villany

s kedvükre nézték, csodálták vígan.

És ránevettek, senki se bánta,

hogy ő a szívem gyökere-ága.

Akit ringattam vigyázva, ölben,

óh hogy aggódtam - elveszik tőlem!

De begyes kedvük szívemre rászállt,

letörte ott az irígy virágszált.

És ment a kedves, szépen, derűsen,

karcsú szél hajlott utána hűsen!

1925. jún./1928

Se scoală-n zori, ca brutarii

(Hajnalban kel föl, mint a pékek)

Draga mea e o femeie cu şale puternice, suple,

am călătorit deja cu avionul, de sus şi ea se vede micuţă,

dar aş aprecia-o şi de-aş fi pilot.

Îşi spală singură rufele, spuma îi tremură visătoare pe braţe,

îngenunchează de parcă s-ar ruga, freacă podeaua şi râde zgomotos la sfârşit,

râsul ei e ca mărul cu coajă din care muşcă,

atunci şi mărul râde zgomotos,

când frământă pâine, se scoală în zori, ca brutarii, care sunt rudele cuptoarelor care coc bine,

ne veghează cu lopeţi prelungi,

făina se învolbură şi se aşează pe pieptul lor frumos, liber, unde adoarme liniştită

ca draga mea în patul înmiresmat după ce a spălat vasele

şi purificator mi-a îmbrăţişat inima.

Aşa va arăta şi soţia mea, după ce voi deveni bărbat

şi mă voi însura ca şi tata.

iulie 1925

Kedvesem erősderekú, karcsú asszony,

ültem már repülőgépen, magasból ő is kicsinek látszik,

de pilótalétemre is megbecsülném.

Maga mossa a ruhát, a hab álmodozva reszket karjain,

letérdel, mintha imádkozna, fölsikálja a padlót és nagyot kacag, ha

elvégezte,

kacagása mint az alma, melybe héjjastul beléharap,

olyankor az is hangosan nevet,

ha kenyeret dagaszt, hajnalban kel föl, mint a pékek, akik a jólsütő

kemencék rokonai,

hosszú lapáttal őrködnek fölöttünk,

fölverődik a liszt és odaszáll a szép, szabad mellükre, ahol meg nyugodtan

elalszik,

mint kedvesem a jószagú ágyban, hogy elmosogatott

s tisztára ölelte szívemet.

Feleségem is ilyen lesz, ha majd egész emberré növök

és megházasodom, mint az apám.

1925. júl.

Cântecul femeilor tinere

(Fiatal asszonyok éneke)

Ni-e pufoasă, ştrengară, rotundă bărbia,

capul rotund, picioarele agile, frumoasă, dreaptă, albă spinarea,

şi ochii, şi gura.

Facem focul jucăuş-mlădiu, prăjim, fierbem,

împletitura cozonacilor se face delicată, lucioasă, de

cum ni se-aprind obrajii.

Evident, şi vântul ne face avansuri, ne pipăie sânii delicaţi,

ne mână-n joacă miresmele, ridică fustele rotate,

le flutură.

Curăţăm, ştergem praful, ne-mpletim părul în coc,

cu paşi uşori îl legănam cum cocoşul creasta roşă.

Legănarea mijlocului, valurile braţelor-coapselor,

ca tăvălirea a zece-douăzeci de copii grăsuţi, veseli,

ţipători, goi, grămadă unul peste altul în iarba-nrourată.

De cum ne vin bărbaţii seara, îi aşteptăm cu apă de spălat, cină, săruturi,

îi tachinăm, ne jucăm, îi liniştim de au necazuri,

toată noaptea-i încolăcim în braţe

şi-n zori ne contemplăm burtica tot mai rotunjoară.

iulie-august 1925

Pihés, huncut, görbe állunk,

formás fejünk, fürge lábunk, szép egyenes, fehér hátunk,

meg a szemünk, meg a szánk.

Táncos-hajlós lángot rakunk, sütünk, főzünk

s hogy az arcunk tüzesedik, a kalácsnak kényesedik,

fényesedik fonatja.

Kelleti magát a szél is, nyílnivaló, gyönge mellünk tapogatja,

jószagunkat terelgeti, kerek szoknyánk emelgeti,

lobogtatja.

Takarítunk, törülgetünk, a hajunkat kontyba kötjük,

lépegetünk, úgy ringatjuk, mint kakas a taréjját.

Hűs derekunk hintázása, karunk-farunk hullámzása,

mint harmatos, magas fűben tíz-húsz kövér, víg gyerek

sivalkodva, meztelenül ha rakáson hempereg.

Hogy az urunk megjön este, mosdóvízzel, vacsorával, csókkal várjuk,

ingerkedünk, játszadozunk, csicsítjuk, ha bajjal van,

egész éjjel ölelgetjük

s gömbölyödő kis hasunkat nézegetjük hajnalban.

1925. júl.-aug.

[Biblică]

([Bibliai])

Părul tău se prelinge-n groase bucle negre,

Precum catranul binemirositor

Când se revarsă aburind din căldarea de doi hectolitri.

Şi pluteşte încreţit precum trei

Stoluri de corbi negri viguroşi -

Sânii tăi, iubito,

Seamănă cu coşuri pline de pâini bălaie.

Te-nrudeşti

Cu uriaşele

Vaci calde

Care, în cireada cu miros de lapte,

Se culcă una lângă alta

Pe malul cu sălcii. -

Să ne scăldăm în râu, inimă lângă inimă,

Căci şi noi suntem puri,

Poate curgem şi noi cu apa curată.

Sunt curat, de-aceea sunt

Pentru că te iubesc,

Îl văd pe Dumnezeu dăruindu-i

Inimii tale inima sa.

Şi văd şi

Că prin tine mi s-a-nfăţişat -

El este eterna mea iubire

Şi moarte.

Iubito, noi într-atât de mult ne dorim, ne iubim peste poate,

Că deja ne lepădăm de pudoare, de hainele abia-mbrăcate.

Şi de-ar cădea peste mine pietre groaznic de multe şi mari,

Iar tu ai sta tolănită, precum înserarea, pe nori diafani şi rari.

Istoria ar putea să ne-alunge-n două colţuri ale Europei,

Ai putea-ndrăgi un alt băiat ce te-ar dori cu focul patimei.

Iubito, precum împreună, puteţi vâsli pe ape-n sus -

Dar pe Domnul, draga mea,

Pe marele, plăcutul Domn,

Nu-1 abandona.

iulie-august 1925

A te hajad kövérfürtü feketében lecsordul,

Mint a jóillatú kátrány,

Mikor kéthektós kondérból gőzölögve kifordul.

Lebeg is, mint három csapat

Erős testü, fodor fekete holló -

A te melled, szerelmesem,

Szőke kenyerekkel teli kosarakhoz hasonló.

Rokona vagy

A nagy

Meleg teheneknek,

Melyek tejszagú csordában

Füzes parton

Egymás mellé heverednek. -

Fürödjünk meg a folyóban, szív a szívben,

Hiszen mi is tiszták vagyunk,

Hátha mi is elfolyunk a tiszta vízben.

Tiszta vagyok, azért vagyok,

Mert szeretlek,

Látom én az Istent, amint

Szivét adja a szivednek.

Hogy tebenned jött most elém,

Azt is látom -

Ő az én örök szerelmem

S a halálom.

Szerelmesem, mi már egymást úgy kivánjuk, úgy szeretjük,

Hogy ruhánkat, szemérmünket, alig vettük, már levetjük.

Akkor is, amikor énrám sok szörnyü és nagy kő esnék

És te könnyü fellegeken heverésznél, mint az esték.

Most akár a történelem Európa két zúgába szétzavarhat,

Megszerethetsz másik fiút, aki téged így akarhat.

Szerelmesen, mint én veled, evezhettek föl a viznek -

Csak az Istent, szerelmesem,

Az én szép, nagy Istenemet,

Megőrizzed.

1925. júl.-aug.

Călătorul venit de departe ne-a vorbit despre marile oraşe

(Nagy városokról beszélt a messzi vándor)

Călătorul venit de departe ne-a vorbit despre marile oraşe

Acolo oamenii nu se cunosc unii pe alţii

Nici soldaţii nu poartă armă, ci cântă în marile pieţe

Se adună multă lume acolo, îi ridică pe copii deasupra capului, aşa-i ascultă

Le ascultă muzica, apoi relatează acasă cât de frumos a fost şi aceia se bucură şi ei

Fetele râd şi acolo de băieţi, dar îi iubesc totuşi

Se drăgostesc şi la lumina zilei

Sunt acolo poduri mari pe care se poate adăsta şi contempla apa şi vapoarele

Plutesc încoace şi încolo, iar călătorii izbucnesc în râs zgomotos

Apoi tac brusc şi privesc apa întinsă curgând grav pe sub unde

Iar ele lucesc precum lamele

Şi ai putea citi minunatele cărţi, atât de puternică-i lumina

Deşi s-a înserat de-a binelea.

august 1925[?]

Nagy városokról beszélt a messzi vándor

Ott az emberek nem ismerik egymást

A katonák se hordanak puskát, hanem a nagy tereken muzsikálnak

Sokan gyűlnek oda, a gyerekeket magasra tartják, ugy hallgatják

Meghallgatják, aztán odahaza elmesélik, milyen szép volt és azok is örülnek neki

A lányok ott is kinevetik a fiúkat, de azért szeretik őket

Fényes nappal is szeretik egymást

Nagy hidak vannak, amelyeken el lehet álldogálni és nézni a vizet meg

a hajókat

Úszkálnak ide oda, az utasok meg hangosan fölkacagnak

Hirtelen elhallgatnak s úgy nézik a nagy vizet, amint komolyan elmegy

a hullámok alatt

Azok meg csillognak, mint a pengék

S olvashatni a gyönyörű könyveket, akkora nagy a világosság

Pedig már egészen beesteledett.

1925. aug. [?]

Marile oraşe

(A nagy városokat)

Nu pot uita nicicum marile oraşe,

şi străinul vorbea numai despre ele, nici n-a băgat în seamă grădina noastră,

nici nu ştiu ce 1-a adus aici, nici la teatru n-a venit, cum am crezut,

nu-i păsa nici de domnişoara din vecini, deşi pe ea o admiră toţi,

e blondă şi înaltă ca turnul deasupra caselor,

dacă trece pe drum, stau în geam şi femeile, aşa se uită după ea,

apoi continuă să pregătească cina gustoasă,

aştern în tăcere masa şi aşteaptă,

încă nu ne-am vorbit, ne-am zâmbit numai, dar eu o salut totuşi, dacă ne întâlnim,

iar el abia i-a aruncat o privire,

a trecut numai pe lângă ea, nici n-a dus mâna la pălărie.

Eu aş saluta-o şi dacă aş fi văzut marile oraşe unde domnişoarele sunt mai frumoase,

mai zvelte şi mai înalte decât diabolo, acolo şi turnu-i mai înalt,

se clatină dacă bate vântul şi-şi prind îmbujorate fustele,

eu aş saluta-o şi aşa, atunci i-aş vorbi chiar,

şi i-aş povesti şi ei foarte frumos despre marile oraşe,

unde n-a umblat încă nici ea.

august 1925[?]

A nagy városokat sehogysem tudom elfeledni,

az idegen is csak róluk beszélt, a mi kertünket észre se vette,

nem is tudom, mi hozta ide, a szinházba se jött el hogy híttuk,

a szomszéd kisasszonnyal se törődött, pedig azt mindenki megcsodálja,

szőke és magas mint a torony a házak fölött,

ha megy az uccán, ablakba állnak, ugy néznek utána az asszonyok is,

aztán sóhajtva főzik tovább a jó vacsorát,

hallgatagon megterítik az asztalt és várnak,

még nem beszéltünk, csak mosolyogtunk, de én azért köszönök néki, ha találkozunk,

ő meg éppen csak rápillantott,

csak elment mellette, hozzá se nyult a kalapjához.

Én akkor is köszönnék néki, ha láttam volna nagy városokat, ahol szebbek a kisasszonyok,

karcsúbbak, mint a diaboló és magosabbak, ott a torony is magosabb,

hajladoznak, ha fú a szél és kipirulva lefogják szoknyájukat,

én akkor is köszönnék néki, akkor még meg is szólitanám

s a nagy városokat, ahol még ő se járt,

nagyon szépen neki is elmesélném.

1925. aug. [?]

Se întăreşte

(Erősödik)

Merele de la privirea mea se-nroşesc, se rotunjesc,

băieţii, fetele se tăvălesc în lanul de grâu ce-ajunge la genunchi.

Eu stau pe ramul copacului înalt, îmi bălăngănesc picioarele,

râsul lor îmi răsuceşte buclele.

Însă fetele n-au habar, nici nu ştiu cât de mult le îndrăgesc.

Altfel ar veni fugind, multe sute s-ar strânge aici în jurul meu,

iar eu cu două braţe le-aş răsfira în plete frunze verzi,

mai întâi sărutate-n grabă toate şi pe o parte şi pe alta.

Ramul de sub mine se întăreşte, mă întăresc şi eu în lume,

pe spinarea unui cerb cu corn rămuros va sosi cândva o fată goală.

A pornit când mi-am deschis ochii la sânul mamei,

deja de douăzeci şi unu de ani

a părăsit pădurea pentru a mă-ntâlni.

aprilie 1925

Pillantásomtól az almák pirosodnak és gömbölyödnek,

térdigérő erős búzában henteregnek a fiúk, a lányok.

Én a magos fa ágán ülök, lelógatom a lábomat,

kacagásuk fürtjeimet megbodorítja.

Nem tudják ám a leányok, hogy én mennyire kedvelem őket.

Akkor szaladvást jönnének el, sokszázan gyűlnének össze itt körülöttem,

én meg a zöld leveleket két marokkal szórnám hajukba,

hanem előbb még minden szálat futtában is kétoldalt megcsókolnék.

Erősödik az ág alattam, erősödöm én is a világon,

sokaggancsú szarvasa hátán egyszer csak megérkezik a meztelen leányzó.

Akkor indult el, amidőn anyámra szememet fölnyitottam,

huszonegy éve már,

hogy elhagyta értem az erdőt.

1926. ápr.

(Sunt bolnav...)

(Beteg vagyok...)

Sunt bolnav, de 3 zile n-am văzut pe nimeni, vecina mi-a pus pe masă o ulcică de lapte,

Nu pot muri, n-am voie până n-a descoperit puritatea,

Încă nu ştiu cum o fi, mi-ar plăcea dacă ar avea păr bogat, eu am îndrăgit întotdeauna părul,

Mi-aş vârî degetele în el, dar cu delicateţe,

M-ar înnebuni de tot până la urmă şi aş adormi pe loc de plăcutele miresme.

Da, mititico, odată şi-odată şi noi ne vom bucura.

Pentru că respiraţia mea ajută norul şi bătrânul scund priveşte îndelung în urma cetei ce dispare,

Apoi porneşte precaut, între timp i se stinge şi luleaua.

Se face răcoare,

Slujnica aruncată-n drum trezeşte grijulie cadavrul pruncului.

aprilie 1926

Beteg vagyok, 3 napja nem láttam senkit, a szomszédasszony tejes köcsögöt állított asztalomra,

Nem halhatok meg, nem szabad, míg meg nem találtam a tisztaságot,

Nem tudom még, milyen lehet, szeretném, ha sok haja volna, én a hajat kedveltem mindig,

Beletúrnék az ujjaimmal, de csak vigyázva,

Belevesznék egészen végül s jószagától nyujtózkodva ott elaludnék.

Igen kicsim, egyszer még mi is örülni fogunk.

Mert leheletem segít a felhőn s a kis öreg hosszan bámul az eltünő csapat után,

Óvatosan indul meg aztán, pipája is kialszik közben.

Hűvösödik,

Az uccára dobott cselédlány fiacskája holttestét költögeti.

1926. ápr.

Trenul blindat al cerului

(A mennyei páncélvonat)

Noaptea,

Când războinicii obosiţi stau de gardă în faţa porţii în construcţie,

Cel mai chinuit dintre ei se prăbuşeşte înfundat la pământ,

Inima lui goneşte pe şine

Şi din gara ameţitoare a luminilor

Pleacă în viteză trenul blindat al cerului.

Cu mânie detună trenul blindat,

Dar nu-1 aud decât păunii şi-şi desfac deasupra-i coada

Şi din bateriile sale curge şiroaie

În sângele tinerilor iubirea.

Pentru că trebuie să lupţi şi-n moarte:

Viaţa obosită nu poate duce toate luptele -

Când încă eram proaspăt viu,

De ce n-ai năvălit atunci în inimă,

Tren blindat al cerului, mai apt de luptă!

mai 1926

Éjjel,

Mikor a fáradt harcosok őrt állnak az épülő kapu előtt,

A leggyötörtebb tompán a földre puffan,

Szive kifuttatja a vágányokat

S a fények szédítő pályaudvaráról

Kirobog a mennyei páncélvonat.

A páncélvonat megdördül haraggal,

De csak a pávák hallják s kitárják rá farkukat kénytelen

S a fiatalok vérébe zuhog

Ütegeiből a szerelem.

Mert küzdeni kell a halálban is:

A fáradt élet nem bír minden harcokat -

Mikor még friss eleven voltam,

Mért nem akkor zúdultál szivemből

Jobbharcú, mennyei páncélvonat!

1926. máj.

(O, Europa...)

(Ó, Európa...)

O, Europa câte-ai vămi

şi-n toate dai de criminali

nu voi plânge după fata

ce va naşte în doi ani.

Nu te-aştepta să mă-ntristez

pentru că sunt european

cumătru-al liberilor urşi

eu în robie pier de-alean.

Să-ţi fiu pe plac scriu poezii

marea-i pe piscuri urcată

între nori pe spume-o masă

pluteşte bogat încărcată.

iulie 1927

Ó, Európa hány határ

minden határban gyilkosok

ne hadd hogy sirassam a lányt

ki két év mulva szülni fog - -

Ne hadd hogy szomorú legyek

mert európai vagyok

szabad medvék komája én

szabadságtalan sorvadok - -

Verset irok hogy szórakozz

a tenger a hegyfokra jött

s egy terített asztal uszik

a habon fellegek között - -

1927. júl.

József Attila

Era vesel, bun şi cam căpos

când adevărul i-1 răneau.

Era gurmand şi-n una-alta

se asemuia cu dumnezeu.

Un medic evreu i-a dat haine,

rudele i-au spus: Cară-te.

În credinţa greco-catolică

a găsit doar popi, nu pace -

a fost colosal şi-n moarte,

ei, nu vă-ntristaţi prea tare.

începutul anului 1928

Vidám és jó volt s tán konok,

ha bántották vélt igazában.

Szeretett enni s egyben másban

istenhez is hasonlitott.

Egy zsidó orvostól kapott

kabátot és a rokonok

úgy hívták: Többé-itt-ne-lássam.

A görög-keleti vallásban

nyugalmat nem lelt, csak papot -

országos volt a pusztulásban,

no de hát ne búsuljatok.

1928 eleje

Mi-e tată József Áron

(Nemzett József Áron)

Tata-i József Áron,

săpunar ce taie

pe Marele Ocean

ierburi aromate.

Pőcze Borcsa m-a născut,

au uscat-o relele,

periile de frecat

i-au betegit şalele.

Dragă mi-a fost Luca,

dar Luca nu m-a-ndrăgit.

Mi-e mobila umbră.

Iar prieteni nu mi-am găsit.

N-o să am necazuri,

toate-n suflet s-au pitit —

voi trăi de-a pururi

fără stăpân şi stupid.

începutul anului 1928

Nemzett József Áron,

szappanfőző, aki már

a Nagy Óceánon

szagos füveket kaszál.

Megszült Pőcze Borcsa,

kit megettek a fenék,

gyomrát, hasát sorba,

százláb súroló kefék.

Szerettem Lucámat,

de Luca nem szeretett.

Bútoraim: árnyak.

Barátaim nincsenek.

Bajom se lesz többé,

lelkemmé lett mindahány, -

élek mindörökké

gazdátlan és ostobán.

1928 eleje

Pune-ţi mâna

(Tedd a kezed)

Pune-ţi mâna

pe fruntea mea,

de parc-ar fi

mâna-mi şi ea.

Mă-ngrijeşte

precum cine

pentru viaţa-mi

ar ucide

Iubeşte-mă

cum ţi-e bine,

parc-inima-mi

inimă ţi-e.

mai-iunie 1928

Tedd a kezed

homlokomra,

mintha kezed

kezem volna.

Úgy őrizz, mint

ki gyilkolna,

mintha éltem

élted volna.

Úgy szeress, mint

ha jó volna,

mintha szívem

szíved volna.

1928 máj.-jún.

Câmpia maghiară

(Magyar alföld)

Pusta ungară - dâmbu-i gând;

biserica pripon;

lapte prins e solul, dar în adânc

se zbat pietre colţuroase.

Maghiarul — zdrenţele-i sunt steag;

hrană — blidul gol;

suntem neam de agudă,

cârpită moarte vine desculţă după noi!

Ei, poete! Moartă-i luna;

ştreang ombilicul;

plescăit oraşul aprins, pana

fum, nu face nici cât chibritul!

O, soc afurisit ce creşti având

drept frunze norii -

priveşte pe drumul ţării, iată,

cum migrează în tăcere plopii!

1928

Dési Huber István: Magyar Alföld

Magyar Alföld - gond a dombja;

temploma cövek;

talaja mély aludttej, de benne

hánykolódnak szögletes kövek.

Magyar ember - rongya zászló;

étele a tál;

dudvaszedő nemzet vagyunk, értünk

mezítláb jön foltozott halál!

Nosza költő! Holt a holdad;

köldököd kötél;

csettintésed égő város, tollad

füstölög s egy szál gyufát nem ér!

Ó, kik nőttök felhőt leveledzvén,

bodzás kis fenék -

nézzétek, ím, országúton, némán

vándorolnak ki a jegenyék!

1928

Rouşoară

(Harmatocska)

Ghem s-alintă tufa

de zmeură; caldă,

pe ram picoteşte-o

hârtie bufantă.

Perlă-i seara, moale;

des frunzar, încâlcit.

Pe munţi şi gorgane

para joacă-ndrăcit.

Eu am lucrat loial,

zumzăind ca lunca.

Cerul e ca pana!

Mi-am terminat munca.

Naiv şi ostenit

ori poate-s bun numai

şi tremur ca iarba

şi stelele din rai.

august 1929

Guggolva ringadoz

a málnatő, meleg

karján buggyos, zsiros

papiros szendereg.

Lágy a táj, gyöngy az est;

tömött, fonott falomb.

Hegyek párája rezg

a halmokon s dalom.

Hát dolgoztam hiven,

zümmögve, mint a rét.

Milyen könnyű a menny!

A műhely már sötét.

Fáradt meg együgyű,

vagy tán csak jó vagyok

s reszketek, mint a fű

és mint a csillagok.

1929. aug.

Vicleim

(Betlehem)

Corbii stau sub giulgiul vremii ceţoase,

neguri ies din cuibar de jnepeni trişti.

Pe bătutul podmol al odăii joase

s-aşează doi păstori cu bâte şi trei rigi.

Femeia coboară scara-n cămară, -

Îngerii din cer! - cântă-aceşti străini.

Râneşte-un moş coteţul pe-afară,

chirăind colindă pufoasele-i găini.

Sub paie-ngheţate tremură cartoful,

snopul pare-un chip mohorât, neras,

aburii supei mătură plafonul

şi-i gâdilă aromele la nas.

În sălaşul din galbenul caiet,

Isus exultă între vaci de hârtie

şi la para focului parcă-n sus

blajinele-ar sălta de bucurie.

Dar nimic nu-i real. Vântul suflă

resturi de pleavă, maghiarul aburi reci,

cei doi păstori molfăie din chiflă

şi dau pe gât palincă cei trei regi.

Decembrie 1929

A gyolcs ködökben puha varjak ülnek,

csüggedt borókán fészkel a homály.

Tömpe szobácska vert földjére dülnek

két botos pásztor és három király.

Az asszony leszáll a kamrai létrán, -

Mennyből az angyal! - zeng öt atyafi.

Az öreg kapás az ólban ganét hány,

kántálnak sírva lompos tyúkjai.

Fagyos szalmában sáros krumpli gubbaszt,

borostás állal komorul a zsupp

s fodor leveske szaga áraszt vígaszt,

mely a danával mennyezetre fut.

Jézus, kinek szállása sárga irka,

heverő papírbarmok közt örül

s a tűz fényénél a jámborok mintha

ugrándoznának a jászol körül.

De ez nem igaz. Részes-szalmát hajszol

az úri szél és gőzlik a magyar

s a két pásztor fonott kalácsot majszol

s a három király pálinkát nyakal.

1929. dec.

Amintirea lui Ady

(Ady emlékezete)

- A murit? Atunci de ce-i zilnic ucis

prin vorbă, prin tăcere şi prin faptă?

De ce-i reduc mânia, afabil, perfid,

până la nazuri-bombăneli de fată?

Maghiaru-i la pământ şi-n pământ poetul,

strânge bulgări în pumnul îndârjit,

la cer se ridică norul din pieptul

ce-şi duce revoluţiile, neoprit.

În patria tainică a humei

intrigă, n-are astâmpăr, nu uită.

Strigă-n mii de pogoane, al mâniei

vânt goneşte năvalnic pe pustă.

Furtuni ce spulberă cu aristocrat

capriciu fânul adunat deja,

smulg din zăpadă-n satul îngropat

snopii de pe casele gintei lui Doja.

Trupul e-al humei. Al ţăranului

sufletul, de aceea sapă-ntreg

mormântu-i - lot pentru trei milioane

de cerşetori, unde seamănă, culeg.

E lege poemu-i şi-n ritmul dulce

cad pietre, la castel zornăie geamul -

plugul taie brazdă nouă-n glie,

e floare şi viaţă, e veşnic poetul.

23 martie 1930

- Meghalt? Hát akkor mért ölik naponta

szóval, tettel és hallgatással is?

Mért békitik a símák alattomba'

lány-duzzogássá haragvásait?

Földön a magyar és földben a költő,

dühödt markába rögöket szorít,

melléről égre libbent föl a felhő,

de tovább vívja forradalmait.

A televény titokzatos honában

izgat tovább, nem nyugszik, nem feled.

Ezer holdon kiált és haragjában

szeleket űz a Hortobágy felett.

Szeleket, melyek úri passzióból

a begyüjtött kis szénát szétszedik

s a sülyedt falun fölkapják a hóból

Dózsa népének zsuppfedeleit.

Teste a földé. Földmívesé lelke,

ezért koppan a kapa néhanap.

Sírja három millió koldus telke,

hol házat épit, vet majd és arat.

Verse törvény és édes ritmusában

kő hull s a kastély ablaka zörög, -

eke hasit barázdát uj husában,

mert virágzás, mert élet és örök.

1930. márc. 23.

Ţinut mort

(Holt vidék)

Ape-n aburi, nu se leagă,

papura atârnă bleagă,

În pilotă-i tras înaltul.

Tăceri mari trosnesc pe câmpul

fulguit.

Ceaţă grasă, unsuroasă,

luncă rotundă şi joasă.

Audibil, doar o barcă

se mai clatină pe baltă

singură.

Printre ramuri îngheţate,

vreme aspră codrul naşte.

Trosnitorul ger îşi leagă

ciolănoasa lui mârţoagă

la popas.

Şi-n mijlocul viei prunii.

Paie ude-ascund butucii.

Subţiri, stau în rânduri parii,

buni să sprijine plugarii

la umblat.

Şi sălaşul - peisajul

îi dă ocol. Şi-n clivajul

de var de pe pereţii lui

scobeşte gheara gerului

în joacă.

Uşa cocinii-i deschisă.

Scârţâie, vântul o mişcă.

Poate intră vreun purcel

Rătăcit, şi-odat' cu el

ştiuleţii.

Stau ţăranii-n casa mică.

Unul pune frunze-n pipă.

Ei nici de rugi nu-s ajutaţi.

Pe priciuri stau îngânduraţi

în beznă.

A domnilor este via.

Freamătul pădurii, glia.

A lor balta şi sub gheaţă

pentru ei se ţin în viaţă

peştii-n mâl.

ianuarie 1932

Füstöl a víz, lóg a káka

kókkadón a pusztaságba.

Dunnába bútt fönn a magas.

Sűrű csönd ropog a havas

mezőben.

Kövér homály, zsíros, csendes;

lapos lapály, kerek, rendes.

Csak egy ladik, mely hallhatón

kotyog még a kásás tavon

magában.

Jeges ágak között zörgő

időt vajudik az erdő.

Csattogó fagy itt lel mohát

s ideköti csontos lovát

pihenni.

És a szőlő. Közbül szilva.

A tőkéken nyirkos szalma.

Sorakozó sovány karók,

öreg parasztoknak valók

járkálni.

Tanya, - körülötte körbe

fordul e táj. A tél körme

oldaláról egy keveset

repesztgeti még a meszet;

eljátszik.

Az ól ajtaja kitárva.

Lóg, nyikorog, szél babrálja.

Hátha betéved egy malac

s kukoricatábla szalad

csövestül!

Kis szobában kis parasztok.

Egy pipázik, de harasztot.

Ezeken nem segít ima.

Gondolkodva ülnek im a

sötétben.

Uraságnak fagy a szőlő.

Neki durrog az az erdő.

Övé a tó s a jég alatt

neki bujnak a jó halak

iszapba.

1932. jan.

Lup

(Ordas)

Ascuţit e ochiul fiarei,

nesupusei, răpitoarei.

Precum e iarna albastră,

înluminată şi aspră.

Când pe haturi scurmă lupii,

în ogradă latră câinii.

Scheunaţi, dar nu prea tare,

v-aude vreo arătare.

Cu promoroacă pe faţă,

dispare-n luciri de gheaţă;

prinţ al tunătoarei cazne,

paznic visurilor noastre!

Muşcă din omăt şi simte

carnea, sângele pe dinte.

Stă pe gânduri, gura-şi linge,

mârâie, nu se distinge.

1932

Éles a szeme a vadnak,

ragadozónak, szabadnak.

Mint a kék tél s a gyötrelem,

világos és könyörtelen.

Ordas kapál az ugaron;

ugassatok az udvaron.

Vonítsatok, de ne nagyon,

meghallja az árny a fagyon.

Zúzmara-lógókkal illan,

jég fénye közt tovavillan;

a kín csattogó hercege,

álmunk házőrzője, ebe!

Friss havat zabál még s érzi

husotok, amint bevérzi.

Eltünődik, száját nyalja

s morog, de maga se hallja.

1932

(Mărfare manevrează...)

(Tehervonatok tolatnak...)

Mărfarele manevrează,

zăngănitul melancolic

uşoare cătuşe-aşează

pe tăcutul peisaj.

Luna hoinăreşte-uşoară

ca un eliberat.

Pietrele zdrobite

zac pe propriile umbre,

lucesc grele

lor însele,

se află la locul lor,

ca niciodată.

Ciobul cărei imense nopţi

este această noapte grea,

ce cade peste noi din cer

cum cade-n colb schija de fier?

O, dor solar!

Când umbră se va culca-n pat,

în noaptea aceea fără capăt

ai rămâne

şi-atunci treaz?

În faţa magaziei

arde-o lampă prăfuită.

Doar se vede, nu luminează,

aşa-i şi mintea, când râvneşte.

Pâlpâie vie, deşi

cerul nu e decât

lumină demult stinsă.

1932 [?]

Tehervonatok tolatnak,

a méla csörömpölés

könnyü bilincseket rak

a néma tájra.

Oly könnyen száll a hold,

mint a fölszabadult.

A megtört kövek

önnön árnyukon fekszenek,

csillognak

maguknak,

úgy a helyükön vannak,

mint még soha.

Milyen óriás éjszaka

szilánkja ez a sulyos éj,

mely úgy hull le ránk,

mint a porra a vasszilánk?

Napszülte vágy!

Ha majd árnyat fogad az ágy,

abban az egész éjben

is ébren

maradnál?

A raktár

előtt poros lámpa ég.

Csak látszik, nem világit,

ilyen az ész, ha áhit.

Pislog élénken, holott

nagy halott

fény az ég.

1932 [?]

Elegie

(Elégia)

Precum fumul pluteşte condensat, concentrat,

peste peisajul trist, sub cerul plumburiu,

aşa-mi pluteşte sufletul,

neînălţat.

Pluteşte, nu săgetează.

Tu, suflet tare, tu, închipuire domoală!

Ţinându-te după urmele grele ale realităţii,

spre tine însuţi, spre originea ta

aruncă o privire!

Aici, unde sub cerul altădată atât de fluid,

în singurătatea calcanelor

înalte liniştea monotonă a mizeriei

ameninţătoare şi stăruitoare

dizolvă încet tristeţea

nemăsurată din inima visătorilor

şi o infuzează

în alte milioane.

Întreaga lume umană

se-ncropeşte aici. Aici totu-i ruină.

În curtea fabricii abandonate,

îşi înalţă umbrela aliorul.

Prin geamuri mici, crăpate,

pe trepte decolorate coboară zilele

în umede neguri.

Răspunde -

eşti de-aici?

De-aici, că nu te părăseşte niciodată

sumbra dorinde a fi asemeni celorlalţi necăjiţi

în care s-a-mpotmolit această epocă măreaţă

şi pe chipuri s-a schimonosit orice trăsătură?

Aici te-odihneşti, aici, unde lacoma

rânduială morală o apără ţipând,

o protejează

gardul rupt.

Te recunoşti? Aici sufletele cumplit de goale

aşteaptă un viitor articulat, frumos, trainic,

la fel cum loturile de pământ de jur împrejur

visează melancolic şi posac

case înalte ce ţes grăbită forfotire.

Uscate ghivece de sticlă înţepenite-n noroi

îşi privesc iarba chinuită

cu ochi înţepeniţi, întunecaţi.

De pe moviliţe se desprinde uneori un degetar

de nisip... şi-atunci zboară-n zigzag, bâzâie

câte-o muscă albastră, verde ori neagră,

pe care resturile omeneşti

şi cârpa

le-au atras aici din zone mai încărcate.

În felul lui, şi aici întinde masa

binecuvântatul, storsul

pământ matern.

Iarbă galbenă luceşte într-o cratiţă de fontă.

Ştii tu oare

bucuria deşartă a cărei conştiinţe

te trage-atrage, că acest ţinut nu te lasă

şi ce fel de tumult de suferinţă

te-mpinge-aici?

La mama lui revine-aşa copilul

îmbrâncit, bătut printre străini.

Cu-adevărat,

doar aici poţi zâmbi, poţi plânge.

Şi doar aici te poţi suporta,

o, suflete! Aceasta mi-e patria.

primăvara 1933

Mint ólmos ég alatt lecsapódva, telten,

füst száll a szomorú táj felett,

úgy leng a lelkem,

alacsonyan.

Leng, nem suhan.

Te kemény lélek, te lágy képzelet!

A valóság nehéz nyomait követve

önnönmagadra, eredetedre

tekints alá itt!

Itt, hol a máskor oly híg ég alatt

szikárló tűzfalak

magányán a nyomor egykedvű csendje

fenyegetően és esengve

föloldja lassan a tömény

bánatot a tűnődők szivén

s elkeveri

milliókéval.

Az egész emberi

világ itt készül. Itt minden csupa rom.

Ernyőt nyit a kemény kutyatej

az elhagyott gyárudvaron.

Töredezett, apró ablakok

fakó lépcsein szállnak a napok

alá, a nyirkos homályba.

Felelj -

innen vagy?

Innen-e, hogy el soha nem hagy

a komor vágyakozás,

hogy olyan légy, mint a többi nyomorult,

kikbe e nagy kor beleszorult

s arcukon eltorzul minden vonás?

Itt pihensz, itt, hol e falánk

erkölcsi rendet a sánta palánk

rikácsolva

őrzi, óvja.

Magadra ismersz? Itt a lelkek

egy megszerkesztett, szép, szilárd jövőt

oly üresen várnak, mint ahogy a telkek

köröskörül mélán és komorlón

álmodoznak gyors zsibongást szövő

magas házakról. Kínlódó gyepüket

sárba száradt üvegcserepek

nézik fénytelen, merev szemmel.

A buckákról néha gyüszünyi homok

pereg alá... s olykor átcikkan, donog,

egy-egy kék, zöld, vagy fekete légy,

melyet az emberi hulladék,

meg a rongy,

rakottabb tájakról idevont.

A maga módján itt is megterít

a kamatra gyötört,

áldott anyaföld.

Egy vaslábasban sárga fű virít.

Tudod-e,

milyen öntudat kopár öröme

húz-vonz, hogy e táj nem enged és

miféle gazdag szenvedés

taszít ide?

Anyjához tér így az a gyermek,

kit idegenben löknek, vernek.

Igazán

csak itt mosolyoghatsz, itt sírhatsz.

Magaddal is csak itt bírhatsz,

óh lélek! Ez a hazám.

1933 tavasza

Kass János: Mama

Mama

(Mama)

De-o săptămână, îmi dau seama,

nu mă gândesc decât la mama.

C-un coş scârţâitor în braţe

urca rufe-n pod să le-agaţe.

Eram un ţânc ce-n gura mare

ţipa şi dădea din picioare.

Să lase rufele-mbibate,

pe mine să m-aburce-n spate.

Ea urca şi-n tăcere le-ntindea,

nu mă certa, nici nu mă privea,

iar rufele lucioase, foşnind

fluturau în tărie, plutind.

N-aş scânci, însă-i târziu deja,

acum văd ce uriaşă-i ea -

flutură-n cer argintul părului,

pune sineală-n apa cerului.

octombrie 1934

Már egy hete csak a mamára

gondolok mindig, meg-megállva.

Nyikorgó kosárral ölében,

ment a padlásra, ment serényen.

Én még őszinte ember voltam,

ordítottam, toporzékoltam.

Hagyja a dagadt ruhát másra.

Engem vigyen föl a padlásra.

Csak ment és teregetett némán,

nem szidott, nem is nézett énrám

s a ruhák fényesen, suhogva,

keringtek, szálltak a magosba.

Nem nyafognék, de most már késő,

most látom, milyen óriás ő -

szürke haja lebben az égen,

kékítőt old az ég vizében.

1934. okt.

La Dunăre

(A Dunánál)

1

Şedeam pe dala de jos la chei, priveam

cum trece-o coajă de pepene plutind.

Cufundat în destin, abia auzeam

adâncul tăcând şi preajma flecărind.

De parcă ar fi curs din inima mea,

tulbure şi umflată Dunărea trecea.

Ca muşchii, dacă omul lucrează

la pilă, ciocan, chirpici sau sapă,

aşa saltă, destinde, se-ncordează

fiece gest, fiece undă de-apă.

Şi-mi povestea ca mama, mă legăna,

întreg oraşul de mizerii-1 spăla.

Şi-atunci a-nceput o ploaie rară,

îns-a şi stat, de parc-ar fi zadarul.

Şi totuşi, precum cel privind afară

dintr-o peşteră - priveam hotarul:

ce-a fost pestriţ, ca o ploaie eternă

cădea vremea trecută şi ternă.

Şi Dunărea tot curgea. Şi ca pruncul

la sânul unei fecunde mame

visătoare, aşa îşi făceau jocul

şi râdeau spre mine albele spume.

Şi-n şuvoiul vremii-n prăvălire

se clătinau ca nişte cimitire.

2

Eu de-o sută de mii de ani privesc

ceea ce observ brusc, dintr-o dată.

O clipă, şi părţile vremii se-ntregesc,

de-o sută de mii de strămoşi contemplată.

Văd ce ei n-au văzut, căci ei prăşeau,

ucideau, iubeau, îşi vedeau de treabă.

Dar ei, trecuţi în materie, zăreau

ce eu nu văd, pentru cine-ntreabă.

Ştim unii de-alţii, cât bucuria de chin.

Trecutu-i al meu şi-al lor prezentul.

Scriem poeme - creionul ei mi-l ţin,

eu îi simt şi-mi amintesc momentul.

3

Mama-i cumană, tata-i jumate

secui, jumate român ori de tot.

Gura mamei mi-a dat dulci dumicate,

într-a tatii adevăru-şi găsea loc.

Ei se îmbrăţişează când mă mişc.

Din pricin-asta mă-ntristez uneori -

asta-i trecerea. Aşa sunt. Îmi zic:

„Ai să-nţelegi când nu vom mai fi noi!..."

Îmi vorbesc, căci ei deja eu însumi sunt;

slab fiind, aşa prind forţă reală

eu, amintindu-mi că-s mai mult

decât mult, până la celula primordială

sunt Străbunul, divizat spre-a se-nmulţi:

devin tata şi mama, fericit,

tata şi mama-n două s-or despărţi

şi eu astfel devin Unul însufleţit!

Sunt lumea - cu ce-a fost şi este, tot:

leaturi ce unul pe-altul se atacă,

înving descălecătorii, eu sunt mort,

şi chinul cuceriţilor mă seacă.

Árpád şi Zalán, Werbőczi şi Doja -

turci, tătari, slovaci, români se zbuciumă

în sufletu-mi c-un blând viitor deja

dator trecutului — maghiari de-acuma!

... eu vreau să muncesc. Ajunge lupta

că trecutul trebuie recunoscut.

Una pe alta se-mbrăţişează unda

Dunării, ca viitor, prezent, trecut.

Luptele duse de strămoşi, în fine,

amintirea le preface-n pace lin,

să punem ordine-n lucrurile comune

e treaba noastră; şi nici nu-i puţin.

iunie 1936

1

A rakodópart alsó kövén ültem,

néztem, hogy úszik el a dinnyehéj.

Alig hallottam, sorsomba merülten,

hogy fecseg a felszin, hallgat a mély.

Mintha szivemből folyt volna tova,

zavaros, bölcs és nagy volt a Duna.

Mint az izmok, ha dolgozik az ember,

reszel, kalapál, vályogot vet, ás,

úgy pattant, úgy feszült, úgy ernyedett el

minden hullám és minden mozdulás.

S mint édesanyám, ringatott, mesélt

s mosta a város minden szennyesét.

És elkezdett az eső cseperészni,

de mintha mindegy volna, el is állt.

És mégis, mint aki barlangból nézi

a hosszú esőt - néztem a határt:

egykedvü, örök eső módra hullt,

szintelenül, mi tarka volt, a mult.

A Duna csak folyt. És mint a termékeny,

másra gondoló anyának ölén

a kisgyermek, úgy játszadoztak szépen

és nevetgéltek a habok felém.

Az idő árján úgy remegtek ők,

mint sírköves, dülöngő temetők.

2

Én úgy vagyok, hogy már száz ezer éve

nézem, amit meglátok hirtelen.

Egy pillanat s kész az idő egésze,

mit száz ezer ős szemlélget velem.

Látom, mit ők nem láttak, mert kapáltak,

öltek, öleltek, tették, ami kell.

S ők látják azt, az anyagba leszálltak,

mit én nem látok, ha vallani kell.

Tudunk egymásról, mint öröm és bánat.

Enyém a mult és övék a jelen.

Verset irunk - ők fogják ceruzámat

s én érzem őket és emlékezem.

3

Anyám kún volt, az apám félig székely,

félig román, vagy tán egészen az.

Anyám szájából édes volt az étel,

apám szájából szép volt az igaz.

Mikor mozdulok, ők ölelik egymást.

Elszomorodom néha emiatt -

ez az elmulás. Ebből vagyok. "Meglásd,

ha majd nem leszünk!..." - megszólítanak.

Megszólítanak, mert ők én vagyok már;

gyenge létemre így vagyok erős,

ki emlékszem, hogy több vagyok a soknál,

mert az őssejtig vagyok minden ős -

az Ős vagyok, mely sokasodni foszlik:

apám- s anyámmá válok boldogon,

s apám, anyám maga is ketté oszlik

s én lelkes Eggyé így szaporodom!

A világ vagyok - minden, ami volt, van:

a sok nemzedék, mely egymásra tör.

A honfoglalók győznek velem holtan

s a meghódoltak kínja meggyötör.

Árpád és Zalán, Werbőczi és Dózsa -

török, tatár, tót, román kavarog

e szívben, mely e multnak már adósa

szelíd jövővel - mai magyarok!

...Én dolgozik akarok. Elegendő

harc, hogy a multat be kell vallani.

A Dunának, mely mult, jelen s jövendő,

egymást ölelik lágy hullámai.

A harcot, amelyet őseink vivtak,

békévé oldja az emlékezés

s rendezni végre közös dolgainkat,

ez a mi munkánk; és nem is kevés.

1936. jún.

Femeia aceea frumoasă de odinioară

(Az a szép, régi asszony)

Aş vrea s-o văd iar pe femeia de demult, un vis

în care graţia blândă, de zână s-a închis,

care călca veselă-gravă în tina moale

când ne plimbam în trei pe câmpuri goale,

de care, privindu-te, nu puteai să nu tremuri,

aş vrea să n-o mai plac pe ea, draga de pe vremuri.

Nu mi-am făcut cu ea vreun plan, aş vrea s-o văd numai

visând când face plajă în grădina ca un rai

şi cum însăşi e, ea ţine-n mână-o carte-nchisă

şi-n vântul toamnei foşneşte în jur frunza deasă.

Aş privi cum se ridică-ncet, cu şovăire,

precum cel ce se smulge brusc dintr-o amintire,

se ridică, priveşte-n jur, cu pas grăbit se duce

spre drumul de dincolo de-a tufelor răscruce,

aşteptând-o picotind să-i dăruiască zarea;

cu foşnet de-adio pomii-i însoţesc plecarea.

Aş vrea mult s-o văd, precum copilul mama-i moartă,

pe femeia de demult, trecând a luminii poartă.

octombrie 1936

Azt a szép, régi asszonyt szeretném látni ismét,

akiben elzárkózott a tünde, lágy kedvesség,

aki a mezők mellett, ha sétálgattunk hárman,

vidáman s komolyan lépett a könnyü sárban,

aki ha rám tekintett, nem tudtam nem remegni,

azt a szép, régi asszonyt szeretném nem szeretni.

Csak látni szeretném őt, nincs vele semmi tervem,

napozva, álmodozva amint ott ül a kertben

s mint ő maga, becsukva egy könyv van a kezében

s körül nagy, tömött lombok zúgnak az őszi szélben.

Elnézném, amint egyszer csak tétovázva, lassan,

mint aki gondol egyet a susogó lugasban,

föláll és szertepillant és hirtelen megindul

és nekivág az útnak, mely a kert bokrain túl

ott lappang, elvezetni a távolokon által,

két oldalán a búcsút integető fákkal.

Csak úgy szeretném látni, mint holt anyját a gyermek,

azt a szép, régi asszonyt, amint a fényben elmegy.

1936. okt.

Inventaru-i gata

(Kész a leltár)

În mine m-am încrezut de la-nceput -

când omul n-are nimic, e de ştiut

că nu-1 costă prea mult. N-are cum să-i fie

mai scump ca vitei stinse pe vecie.

Chiar de m-am temut, n-am dat bir cu fugiţii -

născut, crescut, m-am pus în fruntea ginţii.

Pe toţi i-am plătit ce-aceeaşi măsură,

pe cine-n dar mi-a dat, cu iubitură.

Pe femeia ce cu mine s-a jucat:

am crezut-o sincer, ca să-i fac pe plac!

Am frecat puntea, am smucit otgonul,

între domni deştepţi am făcut pe prostul.

Am vândut morişti, pâini, cărţi şi ziare

ori poezii - când ce avea căutare.

Am tras nădejde că voi sfârşi în pat,

nu-n glorioase lupte ori spânzurat.

Oricum va fi, inventarul e-ntocmit.

Am trăit - din asta şi-alţii au murit.

noiembrie-decembrie 1936

Magamban bíztam eleitől fogva -

ha semmije sincs, nem is kerül sokba

ez az embernek. Semmiképp se többe,

mint az állatnak, mely elhull örökre.

Ha féltem is, a helyemet megálltam -

születtem, elvegyültem és kiváltam.

Meg is fizettem, kinek ahogy mérte,

ki ingyen adott, azt szerettem érte.

Asszony ha játszott velem hitegetve:

hittem igazán - hadd teljen a kedve!

Sikáltam hajót, rántottam az ampát.

Okos urak közt játszottam a bambát.

Árultam forgót, kenyeret és könyvet,

ujságot, verset - mikor mi volt könnyebb.

Nem dicső harcban, nem szelíd kötélen,

de ágyban végzem, néha ezt remélem.

Akárhogyan lesz, immár kész a leltár.

Éltem - és ebbe más is belehalt már.

1936. nov.-dec.

Urare de bun venit lui Thomas Mann

(Thomas Mann üdvözlése)

Precum copilul tânjind după tihnă,

ajuns deja lângă patul de-odihnă

te mai roagă: „Rămâi, spune-o poveste" -

(să nu-l prindă noaptea brusc, fără veste)

şi-n timp ce inimioara-i bate-agitată

nu ştie nici el de-i mai înfocată

pofta de basm ori de a-i fi aproape:

te rugăm: Stai cu noi, zi-ne de toate,

străvechea poveste, nicicând uitată,

spune-ne că eşti cu noi laolaltă

şi suntem cu tine-mpreună toţi cei

ce au gânduri demne de om, idei.

Ştii, poetul nu minte pentru nimic:

zi-ne adevărul, nu doar ce-i veridic,

lumina de care scapără mintea,

căci singuri rătăcim în noaptea grea.

Precum prin madam Chauchat Hans Castorp,

azi să străvedem şi noi prin propriul corp.

Glasu-ţi calm nu trădează tărăboiul -

frumosul povesteşte-l, zi-ne şi baiul,

înalţă-ne din doliu la dorinţă.

Ca-n Kosztolányi, trecut în nefiinţă,

cancer groaznic roade-n umanitate

în prea destule monstruoase state,

iar noi întrebăm năuci: ce urmează,

de unde-s noile idei ce lezează,

se fierb otrăvuri noi pentru-a ne-nvrăjbi -

cât timp vom mai avea un loc pentru-a citi?...

Să nu ne-nmuiem când tu ridici glasul,

să rămână bărbat drept bărbatul

şi femeie femeia - liberi, senini -

şi oameni toţi, căci ei sunt tot mai puţini...

Ia loc. începe-ţi povestea pe-ndelete.

Noi te-ascultăm; fi-vor şi din cei ce te

vor admira numai pentru că pot vedea

printre albi un european sadea.

1937, începutul lui ianuarie

Mint gyermek, aki már pihenni vágyik

és el is jutott a nyugalmas ágyig,

még megkérlel, hogy: "Ne menj el, mesélj" -

(igy nem szökik rá hirtelen az éj)

s mig kis szive nagyon szorongva dobban,

tán ő se tudja, mit is kiván jobban,

a mesét-e, vagy azt, hogy ott legyél:

igy kérünk: Ülj le közénk és mesélj.

Mondd el, mit szoktál, bár mi nem feledjük,

mesélj arról, hogy itt vagy velünk együtt

s együtt vagyunk veled mindannyian,

kinek emberhez méltó gondja van.

Te jól tudod, a költő sose lódit:

az igazat mondd, ne csak a valódit,

a fényt, amelytől világlik agyunk,

hisz egymás nélkül sötétben vagyunk.

Ahogy Hans Castorp madame Chauchat testén,

hadd lássunk át magunkon itt ez estén.

Párnás szavadon át nem üt a zaj -

mesélj arról, mi a szép, mi a baj,

emelvén szivünk a gyásztól a vágyig.

Most temettük el szegény Kosztolányit

s az emberségen, mint rajta a rák,

nem egy szörny-állam iszonyata rág

s mi borzadozva kérdezzük, mi lesz még,

honnan uszulnak ránk uj ordas eszmék,

fő-e uj méreg, mely közénk hatol -

meddig lesz hely, hol fölolvashatol?...

Arról van szó, ha te szólsz, ne lohadjunk,

de mi férfiak férfiak maradjunk

és nők a nők - szabadok, kedvesek

- s mind ember, mert az egyre kevesebb...

Foglalj helyet. Kezdd el a mesét szépen.

Mi hallgatunk és lesz, aki csak éppen

néz téged, mert örül, hogy lát ma itt

fehérek közt egy európait.

1937. jan. eleje

De ziua mea

(Születésnapomra)

Treizeci şi doi de ani făcui -

surpriza-i găteala acestui

poem

boem:

un dar cu care mă surprind

eu, singur singurel fiind

la ca-

fenea.

Ca o pală mi-s duşi anii,

sub două sute încă-s banii.

Chiară,

Ţară!

Puteam să fiu învăţător

şi nu doar un biet scriitor,

vlăjgan

sărman.

Dar n-am putut, din păcate,

m-a alungat din facultate

hapsân

stăpân.

Brusc, brutal şi dintr-o dată,

de poemul „Nu am tată"

ţara

fiara

o apăra cu paloş scos.

Ţin minte acest firoscos

nume

spune:

„Cât eu voi mai putea vorbi,

aici profesor nu vei fi" -

scânci,

roşi.

Dacă Horger jubilează

că astfel mă-ndepărtează,

slabă

treabă -

Eu întregul popor îl voi

învăţa-n viitor la şcoli

supe-

rioare.

11 aprilie 1937

Harminckét éves lettem én -

meglepetés e költemény

csecse

becse:

ajándék, mellyel meglepem

e kávéházi szegleten

magam

magam.

Harminckét évem elszelelt

s még havi kétszáz sose telt.

Az ám,

Hazám!

Lehettem volna oktató,

nem ily töltőtoll koptató

szegény

legény.

De nem lettem, mert Szegeden

eltanácsolt az egyetem

fura

ura.

Intelme gyorsan, nyersen ért

a "Nincsen apám" versemért,

a hont

kivont

szablyával óvta ellenem.

Ideidézi szellemem

hevét

s nevét:

"Ön, amig szóból értek én,

nem lesz tanár e féltekén" -

gagyog

s ragyog.

Ha örül Horger Antal úr,

hogy költőnk nem nyelvtant tanul,

sekély

e kéj -

Én egész népemet fogom

nem középiskolás fokon

taní-

tani!

1937. ápr. 11.

(Dumnezeu stătea-n spatele meu...)

(Az Isten itt állt a hátam mögött...)

Dumnezeu stătea-n spatele meu,

iar eu am înconjurat lumea ca să-1 găsesc...

sept.-oct. 1937.

Az Isten itt állt a hátam mögött

s én megkerültem érte a világot...

1937. szept.-okt.

József Attila

În cultura maghiară, József Attila a devenit sinonimul „poetului". Începând cu sfârşitul anilor '50, când tinerii declanşează o mișcare considerată neo-avangardistă, de desprindere de sub umbrela ideologică, cunoscută în Transilvania sub sintagma plastică de „revoluția sincerității" (ceea ce însemna redescoperirea limbajului simplu, „natural", neafectat, cu valente de comunicare dezinhibată), József Attila este ales drept spirit tutelar. Mai mult, ziua de naștere a poetului, 11 aprilie, a devenit ziua naționala a poeziei. Poetul a fost confiscat oarecum justificat de regimul comunist și considerat un „port-drapel" al stângii, lucru care ar putea fi considerat - sigur, cu exagerarea de rigoare - chiar colacul de salvare, „scara lui Iacob", cum spune Méliusz József într-un poem inspirat. Este îndeobște cunoscut că în timpul vieții poetul a fost o persoană dificilă, un spirit neliniștit, neconvențional, cu simpatii politice oscilante, poate și dintr-o nevoie imperioasă de integrare într-o comunitate cu convenții solide, previzibile, în care să se simtă ocrotit, apărat și acceptat. Exact această dorința 1-a apropiat până la implicare de stânga (explicația simplă și reală este sentimentul de dragoste pentru cineva din acest mediu), perioadă în care creația sa a fost infuzată de ideologia clasei (câteva dintre poeziile cu această orientare stau mărturie), fapt care a înlesnit și motivat confiscarea de clasă de care vorbeam, mai mult, cu justificată mândrie, pentru că era o adevărată stea în raport cu ceilalți poeți de stânga. Faptul că poetul a fost adoptat de regim a fost până la urmă în favoarea lui, opera lui a circulat, a putut fi cunoscută, și nu numai cea convenabilă regimului. Aici trebuie să constatăm ascensiunea lui József Attila în ierarhia de valori impusă în anii postbelici și în conștiința publică. E o judecată riscantă pe care mi-o asum bazându-mă pe locul rezervat poetului de critica literară în timpul vieții și după dispariția sa, în cei câțiva ani premergători războiului.

Biografia lui József Attila este presărată cu momente marcante, ieșite din comun chiar din copilărie, care-i vor influenta decisiv caracterul și afectivitatea. Viana și poezia sa par a fi un sir continuu de experimente, de tentative de a trăi, de a cunoaște și resimți în mod particular totul, cel al inadaptatului, pentru că el nu s-a simțit „acasă" nicăieri, niciodată. E posibil ca tocmai acest sentiment răscolitor să-l fi determinat să se arunce în mod irațional când în tabăra anarhiștilor, când în partidul comunist aflat în ilegalitate, când în pragul labilității psihice, în „noaptea conștiinței".

În comparație cu alți poeți, József Attila și-a descoperit devreme vocea proprie, fapt dovedit de poezii precum Cu inima curată, din 1925, sau expresionismul îndrăzneț și sugestiv din ciclul Medalioane (1927-28), continuând în acest stil, dar reevitând nici experimentele, în genul poeților de la Nyugat (Ady, Juhász Gyula sau Babits Mihály, acesta din urmă neagreat de poet) ori în poemele avangardiste care-1 imită pe Kassâk, toate constrânse totuși să intre în tiparul său inconfundabil. Dintre toți contemporanii, cel mai profund 1-a influențat Kosztolányi Dezső prin exemplul personal, ca om și poet.

Primul studiu cuprinzător despre opera sa poetică a fost semnat de Fejtő Ferenc (în 1938) la putina vreme de la sinucidere, acesta cunoscându-1 îndeaproape pe poet, el încercând o etapizare a creației sale pornind de la titlurile volumelor, cu argumente care se bazează pe texte și teme, că opera lirică a acestuia nu reprezintă o evoluție lineară, ca niște zale de lanț, ci asemenea mișcării unui pendul.

Chiar dacă etapele de creație par estompat diferențiate, exceptând perioada de contaminare cu spiritul avangardei promovate de Kassák, când poemele în vers liber se revarsă în pagină aproape stihial, trebuie să ținem cont de celeritatea cu care se consumă aceste etape, poetul scriindu-și opera într-un interval de un deceniu și ceva, cei mai multi dintre comentatorii săi căzând de acord că se poate vorbi cel mult de două etape cu adevărat distincte, cea timpurie, adolescentină, cu o seamă de poezii care își trădează modelul (mai cu seamă Ady, Juhász Gyula, alți poeți remarcabili din preajma revistei Nyugat), și cea de maturitate, deși aceasta are două perioade de mare contrast, una în care scrie poemele „luptei de clasă" (strânse mai cu seamă în volumul Ruinează capitalul, nu te văicări - Döntsd a tőkét ne siránkozz), care mai târziu vor servi drept argument regimului postbelic pentru a fi confiscat și transformat în poet oficial, lucru care se va transforma într-un beneficiu tardiv pentru József Attila, opera sa pătrunzând în manuale și instalându-se definitiv în conștiința unei întregi națiuni, această trambulină facilitând cunoașterea creației sale neinfluențate ideologic, și alta a unei febrile căutări de sine și de acceptare a destinului, un fel de resemnare orgolioasă. Unii comentatori sugerează că moartea prematură, conul de umbră în care intrase în ultima perioadă a vieții din pricina bolii, firea vulcanică, intempestivă, vindicativă, care i-a îndepărtat pe multi dintre prieteni, la care s-a adăugat și indiferenta cu care a fost primit ultimul său volum, Mă doare foarte mult (Nagyon fáj), creaseră condițiile împingerii sale în plan secund, dacă nu chiar în uitare, însă redescoperirea poeziei sale erotice și sociale de către generația „revoluției sincerității" de după revoluția maghiară din 1956 îl propulsează în panteonul maghiar.

Fire dificilă, resimțea profund orice jignire, uneori până și propriile suspiciuni nefondate îi provocau reacții disproporționate, intrând în conflict cu unele dintre personalitățile influente ale literelor (cum ar fi Babits, primul care ne vine în minte, dar și Kassák Lajos), József Attila nu putea ocupa rolul de prim-pian cum o făcuseră anterior Petőfi sau Ady, cu care a devenit uzual să fie comparat. în primul rând pentru că se schimbaseră timpurile, viata literară și politică se aflau în fata unor perspective tulburi, societatea era extrem de divizată și era aproape imposibil ca o individualitate, indiferent în ce domeniu, să împlinească așteptările unor grupuri mari și să-și poată asuma și păstra rolul de lider. Pe lângă această divizare, nici structura psi ho-spirituală a poetului nu era potrivită pentru a ocupa acest loc în perioada interbelică, chiar dacă un poet de mare prestigiu precum Kosztolányi îl portretiza cu sinceră simpatie: „perseverent, delicat, arțăgos, uman, nervos, duios, serios și mucalit", în timp ce alții îl considerau excentric, înverșunat, confuz. Cu siguranță, avea din toate, și încă multe în plus. Toate îl tăceau sclipitor. Poate tocmai această tulburătoare sumă de contradicții a făcut să se bucure de prietenia și protecția unor mari personalități din epocă, începând cu Juhász Gyula, care îi scrie prefața primului său volum, Szépség koldusa (Cerșetorul frumuseții), Hatvany Lajos, Ignotus, Kosztolányi Dezső și Móricz Zsigmond, dar şi congeneri precum Illyés Gyula, Fejtő Ferenc, Németh Andor, care îl considerau deja a fi unul dintre cei mai mari poeți interbelici.

Fejtő Ferenc ași începe studiul cu o evocare a poetului recitând într-o transă aproape mistică o strofă populară: „Cine gornist vrea să fie/ face-n iad ucenicie,/ unde-nvaţă cum să sufle/ goarna suferinței duble" și afirmând că i se potrivește de parcă el ar fi scris-o, pentru care el, prin destin, are „acoperire", un iad deja străbătut, spunea „orgolios, serios, mucalit", din care se răzbătea atât patosul romantic al „poetului blestemat", cât și obstinația rafinată a poetului baudelairean conștient de rostul său, căci asemenea lui Baudelaire sau Ady, avea un sentiment existențial profund tragic și pesimist, ca o necontenită coborâre în iad, însă nu oricum, în tăcere, cu buzele strânse, ci ca o colosală orchestră wagneriană, zgomotos și spectaculos în metaforă, în idei și îndrăzneală asociativă. Din poezia tinereții pare că s-a născut pentru a fi rapsodul peisajelor rurale, al satelor, al amurgurilor și al vietăților unui cadru idilic, în strofe curate, proaspete, primăvăratice - cum sesiza Németh Andor -, al unor desene cu rafinament nipon, a fost atras irezistibil spre marele oraș a cărui suburbie i-a retezat avântul. Poezia lui József Attila devine exemplul unui duel tragic, al unei confruntări inegale între sensibilitate și lume. Oricine ași dă seama că nu putea exista decât un singur final.

Această perioadă - Fejtő crede că în mod conștient - a fost a uceniciei în sensul cel mai concret cu putință

al celui ce, „înainte de a-și încerca vocea proprie", exersează metodic, aplicat, autoimpus nu numai stilul epocii antice, ci și al maeștrilor în parte, însușindu-și prin imitație abilitatea, trucurile, secretele lor, învățând din greșelile și manierismul de care n-au fost scutiți nici ei. Ca și învățăceii vechilor gimnazii, a experimentat strofa antică, hexametri, însușindu-și concomitent cu forma „exterioară" și conținutul, concepția de viata a autorilor, tehnica analizei, înțelegerii și tratării sentimentelor, afectelor și consecințelor generate în plan psihic, dar și social. „Astfel, tema, patosul erotic al multor poezii, antitezele sunt adyene; în altă parte (Sacrilegium) se joacă cu un diabolic spirit baudelairean, dar știe și limbajul lui Kassák "... numai că el constrânge „la rimă asociațiile lui Kassák, iar la finalul straniului poem ne surprinde cu un blând realism prerafaelit: O, prieteni, de șapte zile n-am mâncat (De șapte zile)" (Fejtő). Numeroasele poeme în vers liber sunt aproape exclusiv din această perioadă, și dacă le comparăm cu patosul curat, dar rigid și frecvent inexpresiv al poeziilor proletare ale celui calchiat, constatăm că ucenicul îl sancționează cu o lecție aspră pe lider. Dar vocile, stilurile imitate ale unor Juhász Gyula, Tóth Árpád, Ady, Baudelaire, Kassák se estompează rapid, textul se metamorfozează și apar poemele din care „strigă sau ne vorbește József Attila", apare accentul propriu, inconfundabil, jocul de idei, asociațiile proaspete, delicatețea naivă, jucată, apoi vocea aspră, decisă din poemele de mai târziu, urmate de tentația predicției și uneori a judecații morale. Este perioada când pătrunde în versuri sarcasmul și cinismul crud, necruțător mai ales cu sine, dar nici ceilalți nu primesc indulgențe. Cu cât se adună mai multe decepții în urmă, expresia devine cu atât mai tăioasă, viata autorului cu atât mai dificilă; cu cât problemele sporesc, versul prinde alură hieratică de sfânt, fără podoabe, dar cu lumină lăuntrică.

Aceasta este perioada de cea mai mare elongație a liricii sale; și tot acum putem decela deja primele semne ale resemnării, una instalată profund, surprinzătoare parcă și pentru poet din moment ce repetă de trei ori același vers într-o poezie scurtă, nevenindu-i să creadă că e „senin și tăcut", deși înțelegem din restul versurilor că nici pe departe nu-i vorba de seninătate, ci de amărăciune, sentimentul care revine mereu, cu o seamă de nuanțe, în toate poemele ulterioare, construite pe o ambiguă ambivalentă a trăirilor. Pesimismul și suferința transformă zâmbetul de altădată în crispare.

Va mai exista o ultimă perioadă scurtă de recâștigare a speranței, datorită sentimentului erotic, dar de data aceasta temperată de o luciditate cobitoare. Acest sentiment e lipsit de aripi, este teluric și are tonuri de o gravitate care sugerează recele sepulcral, pare doar o reflexie, nu un foc pârjolitor. în ultimele poezii răzbate un cinism care dă frisoane, creațiile din Mă doare foarte tare (Nagyon fáj) sunt „țipatul unui om căzut și fragil, zbaterea, terapia, veninul, furia, calmarea, scâncetul, autoanaliza sa. Psihanaliza îi îndreaptă atenția spre infantilismul său, îi dezvăluie că acolo, în condiția sa de orfan și chiar mai înainte trebuie să caute cauza încâlcitelor sale probleme... Acesta e József Attila: un vagabond chaplinian, un copil orfan rătăcit. Poezia devine sobră, jocul s-a terminat, melodia nu mai servește decât textul. Sunt puține comparații, epitete, imagini, dar cele existente sunt memorabile" (Fejtő). Cu La Dunăre, Urare de bun venit lui Thomas Mann pun piatra de temelie a unui stil care n-a mai avut vreme să strălucească dincolo de câteva poeme de tonalitate gravă, meditativă, calmă, responsabilă, matură, obiectivată.

Poezia lui József Attila dezvăluie un stilist de mare anvergură, capabil de imagini complexe revelate prin metafore repetitive, combinate, generându-se unele din altele, accidentale în creațiile de adolescență, dar hotărâtoare în cele de deplină maturitate prin bogăția lor, atribuindu-i o amprentă stilistică inconfundabilă.

József Attila s-a născut la 11 aprilie 1905 la Budapesta. Tatăl său, József Áron (Iosifu Aron), a fost săpunar, iar mama, Pőcze Borbála, a fost spălătoreasă. În 1908, tatăl și-a părăsit familia, cu intenția de a ajunge în America, copilul ajungând în 1910 în grija Ligii pentru Apărarea Copilului și dat spre creștere unei familii de la tara, de unde a revenit la Budapesta în 1912. Mama a fost răpusă de cancer în 1919, poetul ajungând la familia surorii sale, al cărei soț, avocatul Makai Ödön, i-a devenit tutore legal. În 1920 frecventează gimnaziul din Makó. În 1922 recurge la prima tentativă de suicid, în acest timp îl cunoaște pe Juhász Gyula, care scrie prefața și-1 ajută să-și tipărească primul volum de poezii, Cerșetorul frumuseții (Szépség koldusa, 1922). Începând cu 1923, și revista Nyugat îi publică poeziile. În 1924 s-a înscris la secția rnaghiară-franceză a Universității din Szeged, dar în 1925 profesorul Horger Antal este revoltat de publicarea poeziei Cu inima curată (Tiszta szívvel) și-l amenință că nu va obține diplomă de profesor, de aceea din toamna anului audiază cursuri la universitatea vieneză, unde s-a cunoscut cu emigrația din capitala austriacă, Németh Andor, Kassák Lajos, Hatvany Lajos, Lukács György. În 1926-27 se afla la Paris, unde audia cursuri la Sorbonna. În 1927 a revenit la Budapesta. S-a împrietenit cu lllyés Gyula, 1-a cunoscut pe Babits, însă acesta s-a arătat refractar față de el; într-un pamflet din 1930 îl atacă pe reputatul critic, ceea ce a făcut ca relațiile dintre ei să înghețe. Tot în 1930 devine membru al Partidului Comuniștilor din Ungaria, însă după ce nu a fost invitat la congresul scriitorilor de la Moscova (1934), se îndepărtează de partid și se apropie de cercurile social-democrate și liberale. În 1936 apare volumul Mă doare foarte mult (Nagyon fâj), dar nici acesta nu i-a adus recunoașterea așteptată. Depresiile se accentuează, în 1937 este internat în sanatoriul Siesta, de unde a fost luat de surori și dus la Balatonszárszó, unde dețineau o pensiune. În 3 decembrie s-a aruncat sub rotile unui tren. A fost înmormântat aici, dar în 1942 a fost deshumat și rămășițele i-au fost înmormântate în cimitirul Kerepesi din Budapesta. În 1938 i s-a decernat postum premiul cel mai râvnit de creatorii maghiari, Baumgarten, iar în 1948 opera sa a fost încununată și cu premiul Kossuth.

În afara titlurilor amintite, a mai publicat: Nu eu strig (Nem én kiáltok, 1925), Nu am tată și nici mamă (Nincsen apám se anyám, 1929), Ruinează capitalul, nu te văicări (Döntsd a tőkét ne siránkozz, 1931), Noapte la

periferie (Külvárosi éj, 1932), Jocul ursului (Medvetánc, poezii alese, 1934).

Postum au apărut: Ultimele poezii. Scrieri în proză: Curriculum vitae; Notițe la idei libere (Szabad-ötletek jegyzéke), publicate de Stoll Béla, Budapesta, Editura Atlantisz, 1995, 97 p. Eseistică și critică literară: Studii și articole (1923-1930); Integrala poetică și scrieri alese (Összes versei és válogatott írásai), sub red. Németh Andor, 1938; Integrala poetică și traduceri (Összes versei es műfordításai), sub red. Bálint György, 1940; Opera omnia 1-4 (Összes művei 1-4), ediție critică îngrijită de Szabolcsi Miklós și Waldapfel József, 1952-67; Versek-Poezii, Kétnyelvű kiadás. Traducere şi prefață de Mihai Beniuc fordításával és előszavával, Ediție bilingvă, Editura pentru Literatură-Irodalmi Kiadó, București, 1967; Opera poetică integrală (Összes versei), ediție critică, red. Stoll Béla, 1984; Poezii alese (Válogatott versei), selecţie, prefaţă de Béres Attila (Budapesta), 1975, Editura Magvető, 415 p. Colecţia Kozmosz - Könyvek); Studii şi articole, 1923-1930. Scrieri (Tanulmányok és cikkek. 1923-1930. Szövegek), sub. red. Horváth Iván, Budapesta, Editura Osiris, 1995, 326 p.; Integrala poetică, redactor responsabil directorul editurii, Editura Impresszum, f.a. A tradus din P. Bezruc, J. Wolker, V. V. Maiakovski, Serghei Esenin, Aleksander Blok, Emile Verhaeeren, Artur Rimbaud, Francois Villon ş.a.

Kocsis Francisko