Embedded Files
Poezii alese / Válogatott versek
Traduse şi selectate de
Kocsis Francisko
válogatásában és tolmácsolásában
Pribegesc
(Bolyongok)
Unde e căsuţa, de puţini umblată?
Unde mă-ndrăgesc, unde toţi m-aşteaptă,
Pe mine m-aşteaptă.
Încotro să merg? Spre stânga ori spre dreapta?
Sus se află stele, îmi atrag privirea,
Stele cu lucirea.
Unde licăr nu-i - într-acolo voi porni,
Cu-adevărat pe mine-acolo m-or iubi,
Acolo m-or iubi.
24 septembrie 1921
Hol van az a kis ház, hol kevesen járnak?
És ahol szeretnek, és csak reám várnak,
És csak reám várnak.
Merrefelé menjek? Balra-e vagy jobbra?
Fönn csillagok vannak, fölnézek azokra,
Fénylő csillagokra.
Merre nincs csillagfény - arra fogok menni,
Ott fognak igazán engemet szeretni,
Igazán szeretni.
1921. szept. 24.
În vis îmi aparţii
(Álmomban enyém vagy)
Fericirea noastră s-a cuibărit tăcută
Şi muţi eram şi noi în liniştea plină de mister.
Fericită pâlpâia şi flacăra sobei noastre,
Iubirea ne-a pârjolit buzele până s-au uscat.
Nici ceasornicul grav nu ticăia
Şi s-au cutremurat atunci mândrele, albele
ziduri...
În vis, întotdeauna eşti a mea cu totul.
Şi uneori cred şi treaz că te-am sărutat.
prima jumătate a anului 1922
A boldogságunk némán meghúzódott
És mi is hallgattunk a titkolódzó csöndben.
Kályhánk lángja is örömmel lobogott
S ajkunkat a szerelem szárazra perzselte.
A komoly falióra se mormogott
S meghökkentek akkor a büszke, fehér falak...
Álomban mindig egészen enyém vagy.
S hiszem fönn is néha, hogy megcsókoltalak.
1922 első fele
Rugă amară
(Keserű nekifohászkodás)
Sunt aici, vino să mă vezi, Doamne -
În faţa ta nu-s cuprins de paloare.
Ia-ndărăt ce mi-ai dat - e neatins!
Doar m-amăgesc în Numele tău prins.
Tu eşti puternic: ce gândeşti - există,
Mie nesiguranţa mi-e suferinţă.
Ori nici nu mi-ai dat - doar eu cred, nebunul,
Că strugurii vieţii-şi storc pe buze mustul.
Deci nu cred, Doamne, nu te supăra,
Dar sute de-ndoieli trag în urma mea.
lubeşte-mă cum doar Tu eşti în stare,
Ca o zăpadă topită de Soare.
Ori bate-mă, orice, numai să-ţi pese,
Nu-ţi cer milă, clemenţe ne-nţelese.
Îîţi dau şi sângele, de-1 vrei, nu-i bai. -
Dar ce straniu-i că Tu nici sânge n-ai!
Mă cunoşti bine, îmi ştii şi destinul,
Dar ia-ţi înapoi harul, divinul.
Sau de ce m-ai cioplit Om, dacă
Divina-nţelepciune mi-a dat frică?!
Ştiu, în faţa ta nu-s prins de paloare -
Sunt aici, vino să mă vezi, Doamne!
iulie 1922
Gyere Úristen, nézd meg, itt vagyok -
Tudom előtted el nem sáppadok.
Azt, amit adtál - megvan épen - vedd el!
'sz csak hitegettem magam a Neveddel.
Te oly erős vagy, gondolsz egyet s van,
De nékem kínos a bizonytalan.
Vagy nem is adtál, én véltem bolondul,
Hogy számon élet - szöllő mustja csordul.
Ne haragudj hát, Isten, nem hiszek,
De nyakamban száz kétséget viszek.
Szeress nagyon, hogyan, tudod Te jól azt,
Mint Nap havat, amit magába olvaszt.
Vagy üss agyon hát, csak törődj velem
S én nem kérdem, hogy nincs-e kegyelem.
Odaadom a vérem is, ha kéred.
- Mily furcsa az, hogy Néked nincs is véred.
Te jól tudsz engem, sorsom is tudod,
De vedd el tőlem a talentumod.
Ó szörnyű Isten, látogass meg engem!
Jóságod úgyis mindhiába lestem.
Tudom, előtted el nem sáppadok,
Gyere Úristen, nézz meg, itt vagyok.
1922. júl.
Psalm liniştit de seară
(Csöndes estéli zsoltár)
O, Doamne, nu-s în stare să-ţi torn în rime măreţia.
Psalmul mi-1 rostesc cu neafectată gură.
Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta cuvântul.
Ştiu că înverzeşte iarba, dar nu înţeleg de ce şi pentru cine înverzeşte.
Simt că iubesc, dar nu ştiu gura cui o va arde gura mea.
Aud că suflă vântul, dar nu ştiu de ce bate când eu sunt trist.
Dar nu deveni atent la cuvântul meu, dacă Ţie nu-ţi place.
Acum aş vrea numai să-Ţi spun simplu, primitiv, că mă aflu şi eu aici
şi te admir, dar nu te înţeleg.
Pentru că tu nu ai nevoie de admiraţia noastră şi nici de psalm.
Pentru că-i posibil ca zgomotoasele şi eternele rugi să-ţi supere urechea.
Pentru că nici nu ştim altceva decât să ne rugăm, să ne umilim, să cerem.
Îţi sunt un simplu sclav, pe care-1 poţi dărui chiar şi Iadului.
Stăpânirea ta e nelimitată şi eşti măreţ şi puternic şi veşnic.
O, Doamne, pe mine cu infimul mine însumi dăruieşte-mă.
Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta cuvântul.
iulie-august 1922
Ó, Uram, nem birom rímbe kovácsolni dicsőségedet.
Egyszerű ajakkal mondom zsoltáromat.
De ha nem akarod, ne hallgasd meg szavam.
Tudom, hogy zöldel a fű, de nem értem minek zöldel, meg kinek zöldel.
Érzem, hogy szeretek, de nem tudom, kinek a száját fogja megégetni a szám.
Hallom, hogy fú a szél, de nem tudom, minek fú, mikor én szomorú vagyok.
De ne figyelmezz szavamra, ha nem tetszik Neked.
Csak egyszerűen, primitíven szeretném most Neked elmondani, hogy én
is vagyok és itt vagyok és csodállak, de nem értelek.
Mert Neked nincs szükséged a mi csudálásunkra, meg zsoltárolásunkra.
Mert sértik füledet talán a zajos és örökös könyörgések.
Mert mást se tudunk, csak könyörögni, meg alázkodni, meg kérni.
Egyszerű rabszolgád vagyok, akit odaajándékozhatsz a Pokolnak is.
Határtalan a birodalmad és hatalmas vagy meg erős, meg örök.
Ó, Uram, ajándékozz meg csekélyke magammal engem.
De ha nem akarod, ne hallgasd meg szavam.
1922. júl.-aug.
Mai jos de Seghedin
(Szeged alatt)
cu drag, pentru dr. Espersit János
În această seară de vară, Tisa
Şopteşte tristeţi vechi, melancolii.
Soare le-apune, colorând magistral
Zarea; mă-nvăluie copacul nopţii.
M-acoperă şi-mi mângâie chipul
Frunzişul, flori nu se deschid în el.
Dar mi-acoperă-n tăcere patul
De mă culc şi eu - trist învăţăcel.
Un vechi poem se deşteaptă-n mine,
Din inimă-i răspund ecouri înrudite. -
De ce trebuie să-mi torn jalea-n rime?
Sufletul mi-e străpuns de-un frison mut:
Pe solitarul Juhász Gyula, în fine,
Pe tristul poet aş vrea să-1 salut.
14 august 1922
Fogadja Espersit János dr. szeretettel
Tiszánk, ifjú folyónk, e nyári estén
Halkan susogja régi bánatunk.
A Nap bucsúzik. Tört örömre festvén
A messzit; és az Éjfa rám borul.
Reám borul s arcom simítja lágyan
Hűs lombja, rajta nem terem virág,
De béborítja csöndbe síri ágyam,
Ha majd lefekszem, én is - bús diák.
Öreg, borús vers kél borongva bennem,
Rokon hang zendül vissza rá szivemben.
- Mért is kell búmat rímbe önteni?
Lelkemen most halk remegés fut át:
Szeretném szépen felköszönteni
Magányos, árva, bús Juhász Gyulát.
1922. aug. 14.
Juhász Gyulával (baloldalt) Szegeden
Jalea
(A bánat)
Jalea-i poştaş cenuşiu şi mut,
Cu ochi albaştri, faţă trasă,
Geanta atârnă pe umăr,
Haina-i neagră şi cam roasă.
Îi bate-n piept un vechi tic-tac,
Se furişează pe drum temător,
Se lipeşte de pereţi şi
Dispare-n nişa porţilor.
Apoi bate. Aduce carte.
aug-sept. 1922
A bánat szürke, néma postás,
Sovány az arca, szeme kék,
Keskeny válláról táska lóg le,
Köntöse ócska, meg setét.
Mellében olcsó tik-tak lüktet,
Az utcán félénken suhan,
Odasimúl a házfalakhoz
És eltünik a kapuban.
Aztán kopogtat. Levelet hoz.
1922. aug.-szept.
(Pe tine te plâng...)
(Téged siratlak...)
Pe tine te plâng, nobil bocitor.
Nici Dumnezeu nu se mai uită-napoi
Şi ninge peste cătune, ninge-n toi,
O, Ady, ninge pe maghiarul Ogor.
Nici Dumnezeu nu se mai uită-napoi,
Iar eu nu pot striga: hei-hei! ahei!
Deşi aş striga, dar vai, doar horcăieli
Îmi ies din gâtul strâns de-orori.
Iar eu nu pot striga: hei-hei! ahei!
Deşi nicicând n-am comis mari păcate:
în Pustă, zac încremenit pe spate
Şi-mi cad pe inima-ngheţată fulgi grei.
sfârşitul anului 1922
Téged siratlak, büszke sirató.
Az Isten sem néz többé immár hátra
És hull a rokkant, tömzsi kis tanyákra,
Ó Ady, a magyar Ugarra hull a hó.
Az Isten sem néz többé immár hátra
S én nem tudok kiáltni: hejh! hahó!
Pedig kiáltnék s jaj, csak elfuló
Keserves hörgés - az torkomra hágna.
Én nem tudok kiáltni: hejh! hahó!
Pedig nagy vétket én sosem vétettem:
Fekszem hanyatt a Pusztán megdermedten
S fagyott, fehér szivemre hull a hó.
1922 vége
Pasul lui Dumnezeu
(Istenjárás)
Pe noi Domnul tare ne-ndrăgeşte,
Ne vede-n fiece zi de calendar.
Greu, cumplit de greu îi este pasul,
Crapă una-două inimi de maghiar.
Domnul umblă-n cer, să stăm liniştiţi.
Cineva cântă triste melodii.
Ştiu cine-i - El e, El fredonează,
Cântă undeva-n străfundul inimii.
Precum clopotul glasu-i răsună,
Ochiu-i orb, calcă totul în picioare.
- Iubeşte-ne, Doamne, dar du-te-acum,
Praznicul nu-i clipă veselitoare.
Pe noi Domnul tare ne-ndrăgeşte,
Ne vede-n fiece zi de calendar.
Greu, cumplit de greu îi este pasul,
Crapă câteva inimi de maghiar.
sfârşitul anului 1922
Az Úristen minket nagyon szeret,
Minket mindennap látogat.
Nehéz, kegyetlen-nehéz a lába
S egy-két magyar szív néha megszakad.
Istenjárás van, csöndesek legyünk.
Valaki bús dalokat dalol.
Tudom kicsoda - Ő az, énekel,
Csak énekelget bennünk valahol.
Hangja úgy búg, mint a nagy harangé,
Szeme vak, mindent eltipor.
- Úristen szeress, de eredj innen,
Vendégre nem vár víg halotti tor.
Az Úristen minket nagyon szeret,
Minket mindennap látogat.
Nehéz, kegyetlen-nehéz a lába
S egy-két magyar szív néha megszakad.
1922 vége
Aşteptare
(Várakozás)
Goală, doarme cetatea. Sala răsună, mă gâtuie
singurătatea. între stâlpi poleiţi atârnă şuie
Pe pereţi chipuri negre, vechi, de bătrâni comandanţi viteji.
Iar cetatea-i pustie. Doar pereţii albi şi muţi stau treji.
Comori, aur şi scump argint. Năluci stăpâne pe grămez ,
(Inima-i cetatea), dorinţi ard pe catafalc de monezi.
Iatac superb sub un baldachin de panglici de mătasă.
Păzit de-o zeiţă cu zâmbetul împietrit pe faţă.
Stau întinse-acolo şi covoare moi, groase, bogate,
Sărmane cadavre uitate-n câmpul nins, îngropate.
În curte, fântână cu apă-n adânc, luciu-i orbeşte -
Pustie, cetatea doarme somn de mort. Ademeneşte.
Prima jumătate a anului 1922
Alszik a vár, elhagyatott. Kong a terem, fojt a magány.
Porbelepett ó-aranyos oszlopi közt lóg a falán
Sok fekete, ódon, öreg hősi vezér, ősi alak
Képe s a vár elhagyatott. Állnak az ősz, néma falak.
Kincs, arany és drága ezüst. Szellemeké mind e halom
(Szívem e vár.) s alvad a bor, izzik a Vágy ravatalon.
Mennyezetes, szép nyoszolya, rajt' a selyem csókra terül.
Őrzi merev isteni nő, friss mosolya is merevül.
Nesztelenűl dús, puha, lágy szőnyegek is fekszenek ott,
Mint a mezőn elfeledett, hóbefedett, árva halott.
Udvaron egy mélyvizü kút, rátüz a Nap, habja vakít
S alszik a vár, elhagyatott, mint a halott. Vár valakit.
1922 első fele
Ad sidera...
Mamă, tu deja eşti nemărginirea
Şi nu te-agiţi că iar n-avem pâine,
Nu păleşti de-i rea ziua de mâine,
De ţipă-n copilul tău durerea.
Mamă, care eşti tăcutul nesfârşit
Şi ochii-ţi tulburi nu scaldă copilul,
O, să nu simţi pumnul de plumb, chinul -
De aia-mi vâjâie creierul zdrobit.
Mamă, viaţa nu face-un codru de pâine!
Dar am credinţă şi ţel pentru mâine:
Nici un copil să nu ţipe după bani
Şi să poată plânge la moartea mamei.
Şi să nu-i pună capac suferinţei
Banii.
19 ianuarie 1923
Anyám, ki már a messzi végtelen vagy
S nem gyötrődöl, hogy nincs kenyér megint,
Nem sáppadsz el, ha szűkös este int,
Hogy kis rikkancs fiad vérébe jajgat.
Anyám, ki már a néma végtelen vagy
S borús szemed fiadra nem tekint,
Ó meg ne lásd az ólom-öklü Kínt -
Miatta zúg e tört, betegre vert agy.
Anyám, falatkenyért sem ér az élet!
De nagy hitem van s szép jövőnek élek:
Ne orditson pénzért gyerektorok
S tudjon zokogni anyja temetésén.
S ne rúgjon még az Ember szenvedésén
A Pénz.
1923. jan. 19.
Zic în locul lui Ady Endre
(Ady Endre helyett mondom)
Mie nu mi-e pâine plânsul.
Dumnezeu mi-a bătut neamul -
Acum m-apuc eu şi batu-1.
Poate livida buză-a Rugii,
De Ţipătul pe-acolo scapu-1.
Iar de nu-mi ţipă leşul-neamul,
Până-1 nimicesc tot batu-1.
17 februarie 1923
A sírás nekem nem kenyerem.
Az Úr megverte kushadt fajtám -
Most nekilátok s én verem.
Talán az Ima sáppad ajkán,
Ha az Üvöltés ott terem.
S ha föl nem üvölt hulla-fajtám,
Addig verem, mig szétverem.
1923. febr. 17.
Sacrilegium
Ca un fecior sălbatic, beat, pe care
la templu-1 mână satanice vinuri,
infam chicotind către Fecioară,
dorinţa-mbrăţişării îi dă ghesuri
că se-nfioară şi Pruncul pe braţ
de cum îşi roteşte ochii injectaţi -
când eşti departe, aşa-mi văd dorinţa
gonind spre tine cu paşi împiedicaţi.
Nu mă urî totuşi, Madonă, acum
tristeţi mă vânează şi urlă precum
turbata gloată dacă aude
de sacrilegiu, vrând pedepse crude.
Ştiu că mă vor lapida fără milă.
Numai să mă ierţi Sfântă Copilă.
23 februarie 1923
Mint vad, részeg legény, kit mámorában
templomba visznek ördöngös borok
s kurjongatván a Szűzhöz ott galádan,
felé ölelni vágyva kujtorog,
hogy megremeg a Gyermek is karjában,
midőn a szeme véresen forog -
hogy távol vagy, ilyennek látom vágyam,
így motyog feléd és így tántorog.
Madonna-lélek, ó, azért ne vess meg,
hisz engemet, halálra, már keresnek
a bánatok, mint bősz tömeg, ha lát
szentségtörést, vad bosszuért kiált.
Tudom, hogy engem durván megköveznek.
Csak te megadd a Szűz bocsánatát.
1923. febr. 23/1934
De şapte zile
(Hét napja)
Îmi înmoi pana-n cerneală
Şi pe mine-n cer-sineală.
Clopotul în dungă-1 trag
Bietul cap mi-1 bat de prag.
Cine să vadă că deja se-arată
Promisele drumuri pe limba scoasă,
Că nimic nu-i în zadar şi că întregul
N-a deraiat pe venele smulse catrenul,
C-ar vrea şi şobolanul să fie cristal
Că firimitura urăşte fărâma venal,
Că şinele ţi-1 descoperi curat în altul,
Că-n goana nebună se ascunde calmul,
Că de la suflarea noastră iau casele foc,
Dar le stropim cu apa regretului pe loc,
Că-n oamenii sărmani podurile-au explodat?!
O, prieteni, de şapte zile n-am mâncat.
mai 1924
Tintába mártom tollamat
És tiszta, kék égbe magamat.
Félrerángatom a harangkötelet,
Falbaverdesem szegény fejemet.
Ki látja meg, hogy már látszanak
Kilógó nyelvünkön az igért utak,
Hogy nincsen hiába semmi és a minden
Nem siklott ki föltépett ereinken,
Hogy kristály szeretne lenni a patkány is
S a darabkább utálja már a darabkát is,
Hogy magadat tisztán találod meg másban
És nyugalom van a szükséges rohanásban,
Hogy leheletünktől kigyúlnak a házak,
És engesztelő vízzel már locsolgatnának,
Hogy hidak robbannak a szegényemberekben?!
Ó, barátaim, hét napja nem ettem.
1924. máj.
Dragă,
(Kedvesem,)
Într-adevăr, seara petalele se închid.
Nici n-am vrut să te sărut,
Ci doar să te simt lângă mine un pic,
Cum îşi doreşte pruncul mama.
Părul sălbatic se uneşte cu ramul altoit,
Şi eu sunt mai bun de când m-ai altoit cu săruturi,
Draga mea,
Şi sunt şi mai frumos, cum e noaptea
De la noianul de stele.
Eşti caldă: vânt vernal aducător de ploi,
Care-i învaţă pe copii de-a prinselea
Şi trezeşte iarba din noroaie.
De mult te-a aşteptat pădurea stufoasă a pieptului
Unde se-nfruntau cete de patimi cu trofee de coarne.
Şi acum, iată,
Pasc în pace crinii cuvintelor tale
Şi micsandrele.
Căci ai venit, pentru că trebuia să vii,
Draga mea.
Încă-i întuneric,
Nu ni se vede nici răsuflarea,
Dar florile de gheaţă deja lucesc pe geam,
Afară se crapă de ziuă
Şi eu încă vorbesc săruturi.
28 ianuarie 1924
Bizony a szirmok összeborulnak este.
Nem akartalak megcsókolni se,
Csak hogy kicsit itt érezzelek mellettem,
Mint kisgyerek az édesanyját.
A vackorfa a beojtott ággal összenő,
Én is jobb vagyok, hogy beojtottál csókjaiddal,
Én kedvesem,
És szebb is vagyok, miként az éjszaka
A számlálhatatlan csillagoktól.
Meleg vagy: esőt hozó tavaszi szél,
Mely fogócskára tanítja a gyerekeket
És fölkelti a sáros füveket.
Régóta várt mellem bozontos rengetegje,
Hol éhesen meg félfagyottan
Indulatok aggancsos csapata öklelődött
És most, íme,
Békén legelgeti liliomszavaidat
Meg a violákat.
Mert megjöttél, hisz meg kellett jönnöd,
Én kedvesem.
Még sötét van,
Leheletünk se látszik,
De ablakunkon ragyognak már a jégvirágok,
Odaki hajnalodik
S én még mindig csókokat beszélek.
1924. jan. 28.
Între furi omul sărac
(Lopók között szegényember)
Între furi omul sărac,
Sărmanul teamă nu are,
Inima şi sufletul
Îi sunt şi aici mai tare.
Între furi omul sărac,
Bunul Dumnezeu l-ajută!
Nu are sărmanul vită,
Şi de are, leapădă.
Între furi omul sărac,
Sărmanu-i coadă de sapă.
D-aia are bietul viaţă,
Ca să sape lumea-ntreagă.
februarie 1924
Lopók között szegényember,
Szegényember sose fél,
Minek félne, szíve, lelke
Erősebb a többinél.
Lopók között szegényember,
A Jóisten megsegél!
Nincs tehene a szegénynek,
De ha van is, elvetél.
Lopók között szegényember,
Szegényember kapanyél.
A világot megkapálni,
Szegényember annak él.
1924. febr.
Atât de proaspăt
(Oly friss)
La gust, e-atât de proaspăt cerul, eu ştiu, eu am nouăsprezece ani
Pe biplanul mai frumos, toţi aud bătăile orologiului din turn,
flămândului şi steaua-i pare pară, acolo se ia deja prânzul, dar în Ungaria încă nu există radio.
În fiecare om trăiesc colivii, acestea mănâncă sau cântă
Într-un om sunt de oţel, iar în celălalt din fluiere
Dacă dorm, ce va fi rouă în comparaţie cu mine
Cu totul stupidă nu-i decât una, şi aceea e sugativa, - săraca nici n-a văzut apă
Nu te supăra, gustul cerului e bun
Şi ţânţarii şi aşa mor de inaniţie.
Toamna anului 1924
Oly friss-ízű az ég, én tudom, én tizenkilenc esztendős vagyok
A szebbik biplánon mindenki hallja a toronyóra ütéseit, az éhesnek körte
a csillag is, ott már ebédelnek, de Magyarországon még nincsen rádió
Minden emberben ketrecek élnek, ezek esznek vagy énekelnek
És egyik emberben acélból vannak, a másikban pedig furulyákból
Ha alszom, hozzám képest mi lesz a harmat
Egészen ostoba csak egy van s az az elégett itatóspapír, szegényke vizet se látott
Ne haragudj, jóíze van az égnek
És a szúnyogok amúgyis meghalnak éhségükben.
1924 ősze
Focu-i alb acum
(Most fehér a tűz)
Consolaţi amurgurile-n suferinţă, şi draga mea e dintre ele
Cu tristele-i flăcări, goneşte cu hohot de plâns
Fuge-n faţa mea, am sărutat-o şi-n preajma noastră
timpul se afundă
într-o imensă tăcere
Dar încerc zadarnic cu mâna goală s-o apuc
Pe suprafaţa orbitoare a durerii
Curentul electric luminează în cimitire
Lacrimile noastre spală cristale negre
Nu avem cuvinte pe care le-am putea rosti
E incinerat şi restul de vis
Nu mai luminează decât speranţele întunecate ale
criminalilor
Prostia goneşte-n faţa noastră cu trenul expres
Toate păsările au aripile retezate
E atât de inocentă ca fruntea albă a pietrelor
Şi întotdeauna îi spuneam Ria
N-avem nici rogojină ce să ne smulgă de sub picioare
Sărbătorile noastre zac leşinate
Cântă tristeţe pură
Mă culc aici, mi-e pernă luna
Cântă tristeţe pură
Mă culc aici, mi-e pernă luna.
Toamna anului 1924
Vigasztaljátok a szenvedő alkonyokat, közéjük való kedvesem is
Szomorú lángjaival zokogva kergetőzik
Előttem szalad, megcsókoltam s az idő nagy némasággal elsüllyed körülöttünk
De üres kezemmel hiába kapkodok utána
A fájdalom vakító felületén
Temetőkben világít a villany
Könnyeink fekete kristályokat mosnak
Nincsen szavunk, amit kimondhatnánk
Elhamvadt maradék álmunk
Csak a gyilkosok sötét reményei világítanak még
A butaság expresszvonaton robog előttünk
Minden madarunk szárnyaszegett
Olyan ártatlan, mint a kavicsok fehér homlokai
Én mindig Riának hívtam
Gyékényünk sincs és mégis kihúzzák alólunk
Ünnepeink ájultan hevernek
Énekelj tiszta szomorúság
Lefekszem itt, a hold a fejemalja
Énekelj tiszta szomorúság
Lefekszem itt, a hold a fejemalja.
1924 ősze
Uneori insule
(Néha szigetek)
Se ivesc uneori insule în capetele noastre, pe deasupra lor zboară păsări, scapă peste ele seminţele unei vegetaţii noi, minunate
Şi pe faţa maşinii curge transpiraţia şiroaie, din ochii mamelor lacrimi, de pe noi picurii de ulei ai muncii
Încet, aşa se rostogoleşte lumea
Ieri am crezut că sunt păr şi încă şi azi vin la mine copilaşi
Mă sărută şi scutură în mine perii încovoiaţi de rod
Prima iubire am pus-o în spirt şi o privesc uneori, ce animal mic şi straniu
Servus servus, cum eşti, mulţumesc, trăiesc, şi tu, ei, încet-încet, ne lipseşte şi dorinţa-n astfel de clipe
Dar clănţănind din dinţi ne căţărăm pe vârfurile Mont Blanc-urilor şi ne rugăm, tu, Doamne, tu, Dumnezeule
De ce nu creezi şi munţi
Mă dăruiesc vouă cum îşi oferă mama iarna sânul cald micului ei prunc înfometat
Tufişurile dorm deja, mă culc şi eu înlăuntrul vostru, ca dimineaţă să fie la-ndemână uneltele preferate, cu frunte de oţel
Toamna anului 1924
Néha szigetek buknak föl fejünkben, madarak szállnak el fölöttük, új,
csodálatos növényzet magvait hullajtják rájuk
A gép arcából is csurog verejték, anyák szeméből könny, rólunk a munka
olajcsöppjei
Lassan így fordul tovább a világ
Tegnap azt hittem, körtefa vagyok s még ma is jönnek hozzám kisgyerekek
Csókolnak és megrázzák bennem a roskadó körtefákat
Első szerelmem spirituszba raktam s most néha elnézem, milyen furcsa kis állat
Szervusz, szervusz, hogy vagy, köszönöm megvagyok és te, hát csak
lassan, ilyenkor mintha vágyunk se volna
De vacogva mászkálunk Mont Blancok tetején s imádkozunk, te Isten, te Isten
Mért nem teremtesz hegyeket is
Nektek úgy adom oda magam, mint az anya meleg teli mellét az ő éhes
kicsikéjének
A bokrok már alszanak, én is lefekszem tibennetek, hogy reggel kéznél
legyenek majd kedvelt, acélhomlokú szerszámaim.
1924 ősze
Pe norii înserării
(Esti felhőkön)
Pe norii înserării creşte iarbă neagră, absoarbe încet lumina şi ne stropeşte
cu aer diamantin feţele transpirate
răsuflare calmă lumea trece planând pe deasupra gheţarilor
atunci aceştia se topesc de tot
dacă aruncăm în sus pietre nu recad ci transformate în sărut
zboară pe mari
aripi calde sus-sus până la sinele nostru
măduva din oase e fosforescentă ca steaua polară
la lumina lor zărim apa şi pâinea care s-au ascuns
în palmele noastre
ce-i adevărul întreb zidurile
la care ele dispar şi sub stele vă grupaţi cu toţii înjurai meu
pleoapa e de sticlă de mătase mângâie când o închidem dar
vedem şi aşa
în vis aloe înfloreşte în fiecare secundă
dormim cu iubita necunoscută ea e cea care ne atenţionează alintător
când pătura a alunecat încet de pe noi.
Toamna anului 1924
Esti felhőkön fekete fű nő lassan fölszíjja a fényességet és gyémántlevegőt
locsol izzadt arcainkra
nyugodt lehelet a világ ellebeg a jéghegyek fölött
ezek ilyenkor egész elolvadnak
ha követ dobunk föl nem esik vissza hanem csókká válva nagy meleg
szárnyakon röpül föl-föl egészen mihozzánk
csontjainkban a velő foszforeszkál akár a sarkcsillag
kettejük fényénél meglátjuk a vizet és kenyeret melyek elbújtak tenyereinkben
mi az igazság kérdem a falaktól
erre eltűnnek és a csillagok alatt valamennyien itt ültök körülöttem
a szemhéj selyemüvegből van simogat ha lecsukjuk de azért tovább látunk
az áloé másodpercenként virágzik álmainkban
ismeretlen kedvesünkkel hálunk ő az aki cirógatván figyelmeztet ha
takarónk lassacskán lecsúszik.
1924 ősze
Cu inima curată
(Tiszta szívvel)
Nu am tată, mamă n-am,
nici dumnezeu şi nici neam,
nici leagăn, nici giulgi nu am,
nici sărut, nici dragă n-am.
De trei zile n-am mâncat,
nu-s flămând, nici săturat.
Anii-mi douăzeci - putere,
i-o vând orişicui mi-o cere.
Şi de nimeni nu o vrea,
poate dracul s-o-ndura.
Tâlhar cu sufletul curat,
şi om ucid de-s obligat.
M-or prinde, m-or spânzura,
în drag pământ m-or îngropa,
din inima-mi minunată
va creşte iarbă-nveninată.
martie 1925
Nincsen apám, se anyám,
se istenem, se hazám,
se bölcsőm, se szemfedőm,
se csókom, se szeretőm.
Harmadnapja nem eszek,
se sokat, se keveset.
Húsz esztendőm hatalom,
húsz esztendőm eladom.
Hogyha nem kell senkinek,
hát az ördög veszi meg.
Tiszta szívvel betörök,
ha kell, embert is ölök.
Elfognak és felkötnek,
áldott földdel elfödnek
s halált hozó fű terem
gyönyörűszép szívemen.
1925. márc.
Cântec zălud
(Együgyű enek)
Bărbat tânăr, de douăzeci de ani, de-un leat cu mine
Îşi îndrăgeşte foarte tare frumoasa iubită
Atât de mult chiar cât îşi iubeşte râul matca în care şi peştii se lasă-n mâl
dacă au obosit
O mângâie necontenit şi o iubeşte foarte
Dacă primeşte flori, i le dăruieşte toate, îi dă şi pâinea, n-o ţine pentru el
Îi citeşte ziarul, aşteaptă până adoarme, apoi se culcă şi el
O ajută să facă şi focul şi fluierând îi taie lemne
Dacă aş avea iubită, şi eu aş iubi-o foarte mult
Chiar la fel ca râul matca.
aprilie 1925
Fiatalember, húszesztendős, velem egyidős
Szép szeretőjét nagyon szereti
Ugy szereti, épp mind medrét a folyó, amelyikben a halak is lebúnak az
iszapba, ha elfáradtak
Csak símogatja és nagyon szereti
Ha virágot kap, mind odaadja, a kenyeret is odaadja, nem szegi meg maga
Fölolvassa neki az újságot, megvárja, amíg elalszik, aztán elalszik ő is
Tüzet rakni is segít és fütyörészve vágja föl a fát
Ha volna szeretőm, én is nagyon szeretném
Éppen mint a medrét a folyó.
1925. ápr.
A kisdiák (Makón)
József Attila
Crede-mă, József Attila, că tare mult te iubesc, am moştenit asta de la mama,
binecuvântată femeie a fost, vezi că m-a născut.
Degeaba comparăm viaţa cu un pantof ori o curăţătorie chimică,
ne bucurăm de ea din alte motive totuşi
Lumea e mântuită zilnic de trei ori, dar nu-s în stare s-aprindă nici
un chibrit, dacă vor continua tot aşa, nici nu-i mai bag în seamă
Ar fi bine să facem rost de bilete şi să călătorim la Noi înşine, e sigur
că locuieşte în fiecare
În fiecare dimineaţă îmi scald gândurile-n apă rece, astfel vor fi proaspete şi întregi
Din diamant cresc melodii bune, calde, dacă îl plantăm sub inimă
Se găsesc şi din aceia care sunt pe jos şi călare, în maşină sau avion, eu stau
tolănit în cântecul matinal al ciocârliilor, şi totuşi am ajuns dincolo de prăpăstii
Ca şi hainele de sărbătoare, adevăratul nostru suflet să-l păstrăm cu grijă,
ca să fie curat de sărbători.
Toamna anului 1924
József Attila, hidd el, hogy nagyon szeretlek, ezt még anyámtól örököltem,
áldott jó asszony volt, látod, a világra hozott
Az életet hiába hasonlítjuk cipőhöz vagy vegytisztító intézethez, mégiscsak
másért örülünk neki
Naponta háromszor megváltják a világot, de nem tudnak gyufát se gyujtani,
ha igy megy tovább, nem törődöm vélük
Jó volna jegyet szerezni és elutazni Önmagunkhoz, hogy bennetek lakik,
az bizonyos
Minden reggel hideg vizben fürdetem gondolataimat, igy lesznek frissek és
épek
A gyémántból jó, meleg dalok nőnek, ha elültetjük a szívünk alá
Akadnak olyanok, akik lovon, autón és repülőgépen is gyalog vannak, én a
pacsirták hajnali énekében heverészek, mégis túljutottam a szakadékon
Igazi lelkünket, akárcsak az ünneplő ruhákat gondosan őrizzük meg,
hogy tiszta legyen majd az ünnepekre.
1924 ősze
A fost rău, mi-a dispărut din inimă
(Rossz volt, elszéledt szívemből)
Amintirile mele îşi scot braţele de sub masă
Şi morţii-mi vin în minte, deşi nu mă gândesc la ei niciodată
În iubita mea, fetele, femeile se strâng unele-n altele şi dârdâie
Unul în agonie se zbate undeva, încearcă să m-apuce
Mi-arunc capul în palmă
Muzica aceea, a ierbii, aţi văzut-o? a fost frumoasă
Pământul mă mângâia cu obrazu-i cald, cu ochii închişi stau culcat în ochiul lui,
văd cu el, mă leagănă respiraţia unui prunc
Şi-atunci cineva îmi dispare din inimă, el este foarte rău
Ieri după-amiază pământul a lăcrimat
Ce se va întâmpla cu florile-mi de prisos?
Toamna anului 1925
Az asztal alól fölnyúlnak emlékeim
A halottak is eszembe jutnak, pedig sohase gondolok rájuk
Kedvesemben a lányok, asszonyok összebúnak és dideregnek
Fuldokló kapkod valahol utánam
Tenyerembe dobom a fejem
Az a muzsika, a füveké, láttátok-e? szép volt
A föld meleg arcával simogatott, behunyt szemmel fekszem a szemében,
vele látok, egy kisgyerek lehelete ringat
S akkor valaki elszéled szivemből, rossz ő nagyon
Tegnap délután könnyezett a föld
Mi lesz fölösleges virágaimmal?
1924 ősze
Când a traversat iubita strada
(Mikor az uccán átment a kedves)
Când a traversat iubita strada,
vrăbii, porumbei şi-au curmat sfada.
Când a pus pe trotuar piciorul,
lumina gleznei scapără fuiorul.
Când umărul şi 1-a smucit abia,
ochii băiatului s-au luat după ea.
Călca plutind - s-aprindea lumina,
o admirau, uimită li-era mina.
Îi zâmbeau şi nimeni nu pizmuia
că ea-i stăpână pe inima mea.
O, ce teamă mi-era că mi-o fură
pe cea strânsă-n braţe cu căldură!
În inimă s-a-nfipt acul trufiei,
a smuls din ea floarea geloziei.
Trecea draga, frumoasă, senină,
s-apleca-n urmă-i adiere lină.
iunie 1925
Mikor az uccán átment a kedves,
galambok ültek a verebekhez.
Mikor gyöngéden járdára lépett,
édes bokája derengve fénylett.
Mikor a válla picikét rándult,
egy kis fiúcska utána bámult.
Lebegve lépett - már gyúlt a villany
s kedvükre nézték, csodálták vígan.
És ránevettek, senki se bánta,
hogy ő a szívem gyökere-ága.
Akit ringattam vigyázva, ölben,
óh hogy aggódtam - elveszik tőlem!
De begyes kedvük szívemre rászállt,
letörte ott az irígy virágszált.
És ment a kedves, szépen, derűsen,
karcsú szél hajlott utána hűsen!
1925. jún./1928
Se scoală-n zori, ca brutarii
(Hajnalban kel föl, mint a pékek)
Draga mea e o femeie cu şale puternice, suple,
am călătorit deja cu avionul, de sus şi ea se vede micuţă,
dar aş aprecia-o şi de-aş fi pilot.
Îşi spală singură rufele, spuma îi tremură visătoare pe braţe,
îngenunchează de parcă s-ar ruga, freacă podeaua şi râde zgomotos la sfârşit,
râsul ei e ca mărul cu coajă din care muşcă,
atunci şi mărul râde zgomotos,
când frământă pâine, se scoală în zori, ca brutarii, care sunt rudele cuptoarelor care coc bine,
ne veghează cu lopeţi prelungi,
făina se învolbură şi se aşează pe pieptul lor frumos, liber, unde adoarme liniştită
ca draga mea în patul înmiresmat după ce a spălat vasele
şi purificator mi-a îmbrăţişat inima.
Aşa va arăta şi soţia mea, după ce voi deveni bărbat
şi mă voi însura ca şi tata.
iulie 1925
Kedvesem erősderekú, karcsú asszony,
ültem már repülőgépen, magasból ő is kicsinek látszik,
de pilótalétemre is megbecsülném.
Maga mossa a ruhát, a hab álmodozva reszket karjain,
letérdel, mintha imádkozna, fölsikálja a padlót és nagyot kacag, ha
elvégezte,
kacagása mint az alma, melybe héjjastul beléharap,
olyankor az is hangosan nevet,
ha kenyeret dagaszt, hajnalban kel föl, mint a pékek, akik a jólsütő
kemencék rokonai,
hosszú lapáttal őrködnek fölöttünk,
fölverődik a liszt és odaszáll a szép, szabad mellükre, ahol meg nyugodtan
elalszik,
mint kedvesem a jószagú ágyban, hogy elmosogatott
s tisztára ölelte szívemet.
Feleségem is ilyen lesz, ha majd egész emberré növök
és megházasodom, mint az apám.
1925. júl.
Cântecul femeilor tinere
(Fiatal asszonyok éneke)
Ni-e pufoasă, ştrengară, rotundă bărbia,
capul rotund, picioarele agile, frumoasă, dreaptă, albă spinarea,
şi ochii, şi gura.
Facem focul jucăuş-mlădiu, prăjim, fierbem,
împletitura cozonacilor se face delicată, lucioasă, de
cum ni se-aprind obrajii.
Evident, şi vântul ne face avansuri, ne pipăie sânii delicaţi,
ne mână-n joacă miresmele, ridică fustele rotate,
le flutură.
Curăţăm, ştergem praful, ne-mpletim părul în coc,
cu paşi uşori îl legănam cum cocoşul creasta roşă.
Legănarea mijlocului, valurile braţelor-coapselor,
ca tăvălirea a zece-douăzeci de copii grăsuţi, veseli,
ţipători, goi, grămadă unul peste altul în iarba-nrourată.
De cum ne vin bărbaţii seara, îi aşteptăm cu apă de spălat, cină, săruturi,
îi tachinăm, ne jucăm, îi liniştim de au necazuri,
toată noaptea-i încolăcim în braţe
şi-n zori ne contemplăm burtica tot mai rotunjoară.
iulie-august 1925
Pihés, huncut, görbe állunk,
formás fejünk, fürge lábunk, szép egyenes, fehér hátunk,
meg a szemünk, meg a szánk.
Táncos-hajlós lángot rakunk, sütünk, főzünk
s hogy az arcunk tüzesedik, a kalácsnak kényesedik,
fényesedik fonatja.
Kelleti magát a szél is, nyílnivaló, gyönge mellünk tapogatja,
jószagunkat terelgeti, kerek szoknyánk emelgeti,
lobogtatja.
Takarítunk, törülgetünk, a hajunkat kontyba kötjük,
lépegetünk, úgy ringatjuk, mint kakas a taréjját.
Hűs derekunk hintázása, karunk-farunk hullámzása,
mint harmatos, magas fűben tíz-húsz kövér, víg gyerek
sivalkodva, meztelenül ha rakáson hempereg.
Hogy az urunk megjön este, mosdóvízzel, vacsorával, csókkal várjuk,
ingerkedünk, játszadozunk, csicsítjuk, ha bajjal van,
egész éjjel ölelgetjük
s gömbölyödő kis hasunkat nézegetjük hajnalban.
1925. júl.-aug.
[Biblică]
([Bibliai])
Părul tău se prelinge-n groase bucle negre,
Precum catranul binemirositor
Când se revarsă aburind din căldarea de doi hectolitri.
Şi pluteşte încreţit precum trei
Stoluri de corbi negri viguroşi -
Sânii tăi, iubito,
Seamănă cu coşuri pline de pâini bălaie.
Te-nrudeşti
Cu uriaşele
Vaci calde
Care, în cireada cu miros de lapte,
Se culcă una lângă alta
Pe malul cu sălcii. -
Să ne scăldăm în râu, inimă lângă inimă,
Căci şi noi suntem puri,
Poate curgem şi noi cu apa curată.
Sunt curat, de-aceea sunt
Pentru că te iubesc,
Îl văd pe Dumnezeu dăruindu-i
Inimii tale inima sa.
Şi văd şi
Că prin tine mi s-a-nfăţişat -
El este eterna mea iubire
Şi moarte.
Iubito, noi într-atât de mult ne dorim, ne iubim peste poate,
Că deja ne lepădăm de pudoare, de hainele abia-mbrăcate.
Şi de-ar cădea peste mine pietre groaznic de multe şi mari,
Iar tu ai sta tolănită, precum înserarea, pe nori diafani şi rari.
Istoria ar putea să ne-alunge-n două colţuri ale Europei,
Ai putea-ndrăgi un alt băiat ce te-ar dori cu focul patimei.
Iubito, precum împreună, puteţi vâsli pe ape-n sus -
Dar pe Domnul, draga mea,
Pe marele, plăcutul Domn,
Nu-1 abandona.
iulie-august 1925
A te hajad kövérfürtü feketében lecsordul,
Mint a jóillatú kátrány,
Mikor kéthektós kondérból gőzölögve kifordul.
Lebeg is, mint három csapat
Erős testü, fodor fekete holló -
A te melled, szerelmesem,
Szőke kenyerekkel teli kosarakhoz hasonló.
Rokona vagy
A nagy
Meleg teheneknek,
Melyek tejszagú csordában
Füzes parton
Egymás mellé heverednek. -
Fürödjünk meg a folyóban, szív a szívben,
Hiszen mi is tiszták vagyunk,
Hátha mi is elfolyunk a tiszta vízben.
Tiszta vagyok, azért vagyok,
Mert szeretlek,
Látom én az Istent, amint
Szivét adja a szivednek.
Hogy tebenned jött most elém,
Azt is látom -
Ő az én örök szerelmem
S a halálom.
Szerelmesem, mi már egymást úgy kivánjuk, úgy szeretjük,
Hogy ruhánkat, szemérmünket, alig vettük, már levetjük.
Akkor is, amikor énrám sok szörnyü és nagy kő esnék
És te könnyü fellegeken heverésznél, mint az esték.
Most akár a történelem Európa két zúgába szétzavarhat,
Megszerethetsz másik fiút, aki téged így akarhat.
Szerelmesen, mint én veled, evezhettek föl a viznek -
Csak az Istent, szerelmesem,
Az én szép, nagy Istenemet,
Megőrizzed.
1925. júl.-aug.
Călătorul venit de departe ne-a vorbit despre marile oraşe
(Nagy városokról beszélt a messzi vándor)
Călătorul venit de departe ne-a vorbit despre marile oraşe
Acolo oamenii nu se cunosc unii pe alţii
Nici soldaţii nu poartă armă, ci cântă în marile pieţe
Se adună multă lume acolo, îi ridică pe copii deasupra capului, aşa-i ascultă
Le ascultă muzica, apoi relatează acasă cât de frumos a fost şi aceia se bucură şi ei
Fetele râd şi acolo de băieţi, dar îi iubesc totuşi
Se drăgostesc şi la lumina zilei
Sunt acolo poduri mari pe care se poate adăsta şi contempla apa şi vapoarele
Plutesc încoace şi încolo, iar călătorii izbucnesc în râs zgomotos
Apoi tac brusc şi privesc apa întinsă curgând grav pe sub unde
Iar ele lucesc precum lamele
Şi ai putea citi minunatele cărţi, atât de puternică-i lumina
Deşi s-a înserat de-a binelea.
august 1925[?]
Nagy városokról beszélt a messzi vándor
Ott az emberek nem ismerik egymást
A katonák se hordanak puskát, hanem a nagy tereken muzsikálnak
Sokan gyűlnek oda, a gyerekeket magasra tartják, ugy hallgatják
Meghallgatják, aztán odahaza elmesélik, milyen szép volt és azok is örülnek neki
A lányok ott is kinevetik a fiúkat, de azért szeretik őket
Fényes nappal is szeretik egymást
Nagy hidak vannak, amelyeken el lehet álldogálni és nézni a vizet meg
a hajókat
Úszkálnak ide oda, az utasok meg hangosan fölkacagnak
Hirtelen elhallgatnak s úgy nézik a nagy vizet, amint komolyan elmegy
a hullámok alatt
Azok meg csillognak, mint a pengék
S olvashatni a gyönyörű könyveket, akkora nagy a világosság
Pedig már egészen beesteledett.
1925. aug. [?]
Marile oraşe
(A nagy városokat)
Nu pot uita nicicum marile oraşe,
şi străinul vorbea numai despre ele, nici n-a băgat în seamă grădina noastră,
nici nu ştiu ce 1-a adus aici, nici la teatru n-a venit, cum am crezut,
nu-i păsa nici de domnişoara din vecini, deşi pe ea o admiră toţi,
e blondă şi înaltă ca turnul deasupra caselor,
dacă trece pe drum, stau în geam şi femeile, aşa se uită după ea,
apoi continuă să pregătească cina gustoasă,
aştern în tăcere masa şi aşteaptă,
încă nu ne-am vorbit, ne-am zâmbit numai, dar eu o salut totuşi, dacă ne întâlnim,
iar el abia i-a aruncat o privire,
a trecut numai pe lângă ea, nici n-a dus mâna la pălărie.
Eu aş saluta-o şi dacă aş fi văzut marile oraşe unde domnişoarele sunt mai frumoase,
mai zvelte şi mai înalte decât diabolo, acolo şi turnu-i mai înalt,
se clatină dacă bate vântul şi-şi prind îmbujorate fustele,
eu aş saluta-o şi aşa, atunci i-aş vorbi chiar,
şi i-aş povesti şi ei foarte frumos despre marile oraşe,
unde n-a umblat încă nici ea.
august 1925[?]
A nagy városokat sehogysem tudom elfeledni,
az idegen is csak róluk beszélt, a mi kertünket észre se vette,
nem is tudom, mi hozta ide, a szinházba se jött el hogy híttuk,
a szomszéd kisasszonnyal se törődött, pedig azt mindenki megcsodálja,
szőke és magas mint a torony a házak fölött,
ha megy az uccán, ablakba állnak, ugy néznek utána az asszonyok is,
aztán sóhajtva főzik tovább a jó vacsorát,
hallgatagon megterítik az asztalt és várnak,
még nem beszéltünk, csak mosolyogtunk, de én azért köszönök néki, ha találkozunk,
ő meg éppen csak rápillantott,
csak elment mellette, hozzá se nyult a kalapjához.
Én akkor is köszönnék néki, ha láttam volna nagy városokat, ahol szebbek a kisasszonyok,
karcsúbbak, mint a diaboló és magosabbak, ott a torony is magosabb,
hajladoznak, ha fú a szél és kipirulva lefogják szoknyájukat,
én akkor is köszönnék néki, akkor még meg is szólitanám
s a nagy városokat, ahol még ő se járt,
nagyon szépen neki is elmesélném.
1925. aug. [?]
Se întăreşte
(Erősödik)
Merele de la privirea mea se-nroşesc, se rotunjesc,
băieţii, fetele se tăvălesc în lanul de grâu ce-ajunge la genunchi.
Eu stau pe ramul copacului înalt, îmi bălăngănesc picioarele,
râsul lor îmi răsuceşte buclele.
Însă fetele n-au habar, nici nu ştiu cât de mult le îndrăgesc.
Altfel ar veni fugind, multe sute s-ar strânge aici în jurul meu,
iar eu cu două braţe le-aş răsfira în plete frunze verzi,
mai întâi sărutate-n grabă toate şi pe o parte şi pe alta.
Ramul de sub mine se întăreşte, mă întăresc şi eu în lume,
pe spinarea unui cerb cu corn rămuros va sosi cândva o fată goală.
A pornit când mi-am deschis ochii la sânul mamei,
deja de douăzeci şi unu de ani
a părăsit pădurea pentru a mă-ntâlni.
aprilie 1925
Pillantásomtól az almák pirosodnak és gömbölyödnek,
térdigérő erős búzában henteregnek a fiúk, a lányok.
Én a magos fa ágán ülök, lelógatom a lábomat,
kacagásuk fürtjeimet megbodorítja.
Nem tudják ám a leányok, hogy én mennyire kedvelem őket.
Akkor szaladvást jönnének el, sokszázan gyűlnének össze itt körülöttem,
én meg a zöld leveleket két marokkal szórnám hajukba,
hanem előbb még minden szálat futtában is kétoldalt megcsókolnék.
Erősödik az ág alattam, erősödöm én is a világon,
sokaggancsú szarvasa hátán egyszer csak megérkezik a meztelen leányzó.
Akkor indult el, amidőn anyámra szememet fölnyitottam,
huszonegy éve már,
hogy elhagyta értem az erdőt.
1926. ápr.
(Sunt bolnav...)
(Beteg vagyok...)
Sunt bolnav, de 3 zile n-am văzut pe nimeni, vecina mi-a pus pe masă o ulcică de lapte,
Nu pot muri, n-am voie până n-a descoperit puritatea,
Încă nu ştiu cum o fi, mi-ar plăcea dacă ar avea păr bogat, eu am îndrăgit întotdeauna părul,
Mi-aş vârî degetele în el, dar cu delicateţe,
M-ar înnebuni de tot până la urmă şi aş adormi pe loc de plăcutele miresme.
Da, mititico, odată şi-odată şi noi ne vom bucura.
Pentru că respiraţia mea ajută norul şi bătrânul scund priveşte îndelung în urma cetei ce dispare,
Apoi porneşte precaut, între timp i se stinge şi luleaua.
Se face răcoare,
Slujnica aruncată-n drum trezeşte grijulie cadavrul pruncului.
aprilie 1926
Beteg vagyok, 3 napja nem láttam senkit, a szomszédasszony tejes köcsögöt állított asztalomra,
Nem halhatok meg, nem szabad, míg meg nem találtam a tisztaságot,
Nem tudom még, milyen lehet, szeretném, ha sok haja volna, én a hajat kedveltem mindig,
Beletúrnék az ujjaimmal, de csak vigyázva,
Belevesznék egészen végül s jószagától nyujtózkodva ott elaludnék.
Igen kicsim, egyszer még mi is örülni fogunk.
Mert leheletem segít a felhőn s a kis öreg hosszan bámul az eltünő csapat után,
Óvatosan indul meg aztán, pipája is kialszik közben.
Hűvösödik,
Az uccára dobott cselédlány fiacskája holttestét költögeti.
1926. ápr.
Trenul blindat al cerului
(A mennyei páncélvonat)
Noaptea,
Când războinicii obosiţi stau de gardă în faţa porţii în construcţie,
Cel mai chinuit dintre ei se prăbuşeşte înfundat la pământ,
Inima lui goneşte pe şine
Şi din gara ameţitoare a luminilor
Pleacă în viteză trenul blindat al cerului.
Cu mânie detună trenul blindat,
Dar nu-1 aud decât păunii şi-şi desfac deasupra-i coada
Şi din bateriile sale curge şiroaie
În sângele tinerilor iubirea.
Pentru că trebuie să lupţi şi-n moarte:
Viaţa obosită nu poate duce toate luptele -
Când încă eram proaspăt viu,
De ce n-ai năvălit atunci în inimă,
Tren blindat al cerului, mai apt de luptă!
mai 1926
Éjjel,
Mikor a fáradt harcosok őrt állnak az épülő kapu előtt,
A leggyötörtebb tompán a földre puffan,
Szive kifuttatja a vágányokat
S a fények szédítő pályaudvaráról
Kirobog a mennyei páncélvonat.
A páncélvonat megdördül haraggal,
De csak a pávák hallják s kitárják rá farkukat kénytelen
S a fiatalok vérébe zuhog
Ütegeiből a szerelem.
Mert küzdeni kell a halálban is:
A fáradt élet nem bír minden harcokat -
Mikor még friss eleven voltam,
Mért nem akkor zúdultál szivemből
Jobbharcú, mennyei páncélvonat!
1926. máj.
(O, Europa...)
(Ó, Európa...)
O, Europa câte-ai vămi
şi-n toate dai de criminali
nu voi plânge după fata
ce va naşte în doi ani.
Nu te-aştepta să mă-ntristez
pentru că sunt european
cumătru-al liberilor urşi
eu în robie pier de-alean.
Să-ţi fiu pe plac scriu poezii
marea-i pe piscuri urcată
între nori pe spume-o masă
pluteşte bogat încărcată.
iulie 1927
Ó, Európa hány határ
minden határban gyilkosok
ne hadd hogy sirassam a lányt
ki két év mulva szülni fog - -
Ne hadd hogy szomorú legyek
mert európai vagyok
szabad medvék komája én
szabadságtalan sorvadok - -
Verset irok hogy szórakozz
a tenger a hegyfokra jött
s egy terített asztal uszik
a habon fellegek között - -
1927. júl.
József Attila
Era vesel, bun şi cam căpos
când adevărul i-1 răneau.
Era gurmand şi-n una-alta
se asemuia cu dumnezeu.
Un medic evreu i-a dat haine,
rudele i-au spus: Cară-te.
În credinţa greco-catolică
a găsit doar popi, nu pace -
a fost colosal şi-n moarte,
ei, nu vă-ntristaţi prea tare.
începutul anului 1928
Vidám és jó volt s tán konok,
ha bántották vélt igazában.
Szeretett enni s egyben másban
istenhez is hasonlitott.
Egy zsidó orvostól kapott
kabátot és a rokonok
úgy hívták: Többé-itt-ne-lássam.
A görög-keleti vallásban
nyugalmat nem lelt, csak papot -
országos volt a pusztulásban,
no de hát ne búsuljatok.
1928 eleje
Mi-e tată József Áron
(Nemzett József Áron)
Tata-i József Áron,
săpunar ce taie
pe Marele Ocean
ierburi aromate.
Pőcze Borcsa m-a născut,
au uscat-o relele,
periile de frecat
i-au betegit şalele.
Dragă mi-a fost Luca,
dar Luca nu m-a-ndrăgit.
Mi-e mobila umbră.
Iar prieteni nu mi-am găsit.
N-o să am necazuri,
toate-n suflet s-au pitit —
voi trăi de-a pururi
fără stăpân şi stupid.
începutul anului 1928
Nemzett József Áron,
szappanfőző, aki már
a Nagy Óceánon
szagos füveket kaszál.
Megszült Pőcze Borcsa,
kit megettek a fenék,
gyomrát, hasát sorba,
százláb súroló kefék.
Szerettem Lucámat,
de Luca nem szeretett.
Bútoraim: árnyak.
Barátaim nincsenek.
Bajom se lesz többé,
lelkemmé lett mindahány, -
élek mindörökké
gazdátlan és ostobán.
1928 eleje
Pune-ţi mâna
(Tedd a kezed)
Pune-ţi mâna
pe fruntea mea,
de parc-ar fi
mâna-mi şi ea.
Mă-ngrijeşte
precum cine
pentru viaţa-mi
ar ucide
Iubeşte-mă
cum ţi-e bine,
parc-inima-mi
inimă ţi-e.
mai-iunie 1928
Tedd a kezed
homlokomra,
mintha kezed
kezem volna.
Úgy őrizz, mint
ki gyilkolna,
mintha éltem
élted volna.
Úgy szeress, mint
ha jó volna,
mintha szívem
szíved volna.
1928 máj.-jún.
Câmpia maghiară
(Magyar alföld)
Pusta ungară - dâmbu-i gând;
biserica pripon;
lapte prins e solul, dar în adânc
se zbat pietre colţuroase.
Maghiarul — zdrenţele-i sunt steag;
hrană — blidul gol;
suntem neam de agudă,
cârpită moarte vine desculţă după noi!
Ei, poete! Moartă-i luna;
ştreang ombilicul;
plescăit oraşul aprins, pana
fum, nu face nici cât chibritul!
O, soc afurisit ce creşti având
drept frunze norii -
priveşte pe drumul ţării, iată,
cum migrează în tăcere plopii!
1928
Dési Huber István: Magyar Alföld
Magyar Alföld - gond a dombja;
temploma cövek;
talaja mély aludttej, de benne
hánykolódnak szögletes kövek.
Magyar ember - rongya zászló;
étele a tál;
dudvaszedő nemzet vagyunk, értünk
mezítláb jön foltozott halál!
Nosza költő! Holt a holdad;
köldököd kötél;
csettintésed égő város, tollad
füstölög s egy szál gyufát nem ér!
Ó, kik nőttök felhőt leveledzvén,
bodzás kis fenék -
nézzétek, ím, országúton, némán
vándorolnak ki a jegenyék!
1928
Rouşoară
(Harmatocska)
Ghem s-alintă tufa
de zmeură; caldă,
pe ram picoteşte-o
hârtie bufantă.
Perlă-i seara, moale;
des frunzar, încâlcit.
Pe munţi şi gorgane
para joacă-ndrăcit.
Eu am lucrat loial,
zumzăind ca lunca.
Cerul e ca pana!
Mi-am terminat munca.
Naiv şi ostenit
ori poate-s bun numai
şi tremur ca iarba
şi stelele din rai.
august 1929
Guggolva ringadoz
a málnatő, meleg
karján buggyos, zsiros
papiros szendereg.
Lágy a táj, gyöngy az est;
tömött, fonott falomb.
Hegyek párája rezg
a halmokon s dalom.
Hát dolgoztam hiven,
zümmögve, mint a rét.
Milyen könnyű a menny!
A műhely már sötét.
Fáradt meg együgyű,
vagy tán csak jó vagyok
s reszketek, mint a fű
és mint a csillagok.
1929. aug.
Vicleim
(Betlehem)
Corbii stau sub giulgiul vremii ceţoase,
neguri ies din cuibar de jnepeni trişti.
Pe bătutul podmol al odăii joase
s-aşează doi păstori cu bâte şi trei rigi.
Femeia coboară scara-n cămară, -
Îngerii din cer! - cântă-aceşti străini.
Râneşte-un moş coteţul pe-afară,
chirăind colindă pufoasele-i găini.
Sub paie-ngheţate tremură cartoful,
snopul pare-un chip mohorât, neras,
aburii supei mătură plafonul
şi-i gâdilă aromele la nas.
În sălaşul din galbenul caiet,
Isus exultă între vaci de hârtie
şi la para focului parcă-n sus
blajinele-ar sălta de bucurie.
Dar nimic nu-i real. Vântul suflă
resturi de pleavă, maghiarul aburi reci,
cei doi păstori molfăie din chiflă
şi dau pe gât palincă cei trei regi.
Decembrie 1929
A gyolcs ködökben puha varjak ülnek,
csüggedt borókán fészkel a homály.
Tömpe szobácska vert földjére dülnek
két botos pásztor és három király.
Az asszony leszáll a kamrai létrán, -
Mennyből az angyal! - zeng öt atyafi.
Az öreg kapás az ólban ganét hány,
kántálnak sírva lompos tyúkjai.
Fagyos szalmában sáros krumpli gubbaszt,
borostás állal komorul a zsupp
s fodor leveske szaga áraszt vígaszt,
mely a danával mennyezetre fut.
Jézus, kinek szállása sárga irka,
heverő papírbarmok közt örül
s a tűz fényénél a jámborok mintha
ugrándoznának a jászol körül.
De ez nem igaz. Részes-szalmát hajszol
az úri szél és gőzlik a magyar
s a két pásztor fonott kalácsot majszol
s a három király pálinkát nyakal.
1929. dec.
Amintirea lui Ady
(Ady emlékezete)
- A murit? Atunci de ce-i zilnic ucis
prin vorbă, prin tăcere şi prin faptă?
De ce-i reduc mânia, afabil, perfid,
până la nazuri-bombăneli de fată?
Maghiaru-i la pământ şi-n pământ poetul,
strânge bulgări în pumnul îndârjit,
la cer se ridică norul din pieptul
ce-şi duce revoluţiile, neoprit.
În patria tainică a humei
intrigă, n-are astâmpăr, nu uită.
Strigă-n mii de pogoane, al mâniei
vânt goneşte năvalnic pe pustă.
Furtuni ce spulberă cu aristocrat
capriciu fânul adunat deja,
smulg din zăpadă-n satul îngropat
snopii de pe casele gintei lui Doja.
Trupul e-al humei. Al ţăranului
sufletul, de aceea sapă-ntreg
mormântu-i - lot pentru trei milioane
de cerşetori, unde seamănă, culeg.
E lege poemu-i şi-n ritmul dulce
cad pietre, la castel zornăie geamul -
plugul taie brazdă nouă-n glie,
e floare şi viaţă, e veşnic poetul.
23 martie 1930
- Meghalt? Hát akkor mért ölik naponta
szóval, tettel és hallgatással is?
Mért békitik a símák alattomba'
lány-duzzogássá haragvásait?
Földön a magyar és földben a költő,
dühödt markába rögöket szorít,
melléről égre libbent föl a felhő,
de tovább vívja forradalmait.
A televény titokzatos honában
izgat tovább, nem nyugszik, nem feled.
Ezer holdon kiált és haragjában
szeleket űz a Hortobágy felett.
Szeleket, melyek úri passzióból
a begyüjtött kis szénát szétszedik
s a sülyedt falun fölkapják a hóból
Dózsa népének zsuppfedeleit.
Teste a földé. Földmívesé lelke,
ezért koppan a kapa néhanap.
Sírja három millió koldus telke,
hol házat épit, vet majd és arat.
Verse törvény és édes ritmusában
kő hull s a kastély ablaka zörög, -
eke hasit barázdát uj husában,
mert virágzás, mert élet és örök.
1930. márc. 23.
Ţinut mort
(Holt vidék)
Ape-n aburi, nu se leagă,
papura atârnă bleagă,
În pilotă-i tras înaltul.
Tăceri mari trosnesc pe câmpul
fulguit.
Ceaţă grasă, unsuroasă,
luncă rotundă şi joasă.
Audibil, doar o barcă
se mai clatină pe baltă
singură.
Printre ramuri îngheţate,
vreme aspră codrul naşte.
Trosnitorul ger îşi leagă
ciolănoasa lui mârţoagă
la popas.
Şi-n mijlocul viei prunii.
Paie ude-ascund butucii.
Subţiri, stau în rânduri parii,
buni să sprijine plugarii
la umblat.
Şi sălaşul - peisajul
îi dă ocol. Şi-n clivajul
de var de pe pereţii lui
scobeşte gheara gerului
în joacă.
Uşa cocinii-i deschisă.
Scârţâie, vântul o mişcă.
Poate intră vreun purcel
Rătăcit, şi-odat' cu el
ştiuleţii.
Stau ţăranii-n casa mică.
Unul pune frunze-n pipă.
Ei nici de rugi nu-s ajutaţi.
Pe priciuri stau îngânduraţi
în beznă.
A domnilor este via.
Freamătul pădurii, glia.
A lor balta şi sub gheaţă
pentru ei se ţin în viaţă
peştii-n mâl.
ianuarie 1932
Füstöl a víz, lóg a káka
kókkadón a pusztaságba.
Dunnába bútt fönn a magas.
Sűrű csönd ropog a havas
mezőben.
Kövér homály, zsíros, csendes;
lapos lapály, kerek, rendes.
Csak egy ladik, mely hallhatón
kotyog még a kásás tavon
magában.
Jeges ágak között zörgő
időt vajudik az erdő.
Csattogó fagy itt lel mohát
s ideköti csontos lovát
pihenni.
És a szőlő. Közbül szilva.
A tőkéken nyirkos szalma.
Sorakozó sovány karók,
öreg parasztoknak valók
járkálni.
Tanya, - körülötte körbe
fordul e táj. A tél körme
oldaláról egy keveset
repesztgeti még a meszet;
eljátszik.
Az ól ajtaja kitárva.
Lóg, nyikorog, szél babrálja.
Hátha betéved egy malac
s kukoricatábla szalad
csövestül!
Kis szobában kis parasztok.
Egy pipázik, de harasztot.
Ezeken nem segít ima.
Gondolkodva ülnek im a
sötétben.
Uraságnak fagy a szőlő.
Neki durrog az az erdő.
Övé a tó s a jég alatt
neki bujnak a jó halak
iszapba.
1932. jan.
Lup
(Ordas)
Ascuţit e ochiul fiarei,
nesupusei, răpitoarei.
Precum e iarna albastră,
înluminată şi aspră.
Când pe haturi scurmă lupii,
în ogradă latră câinii.
Scheunaţi, dar nu prea tare,
v-aude vreo arătare.
Cu promoroacă pe faţă,
dispare-n luciri de gheaţă;
prinţ al tunătoarei cazne,
paznic visurilor noastre!
Muşcă din omăt şi simte
carnea, sângele pe dinte.
Stă pe gânduri, gura-şi linge,
mârâie, nu se distinge.
1932
Éles a szeme a vadnak,
ragadozónak, szabadnak.
Mint a kék tél s a gyötrelem,
világos és könyörtelen.
Ordas kapál az ugaron;
ugassatok az udvaron.
Vonítsatok, de ne nagyon,
meghallja az árny a fagyon.
Zúzmara-lógókkal illan,
jég fénye közt tovavillan;
a kín csattogó hercege,
álmunk házőrzője, ebe!
Friss havat zabál még s érzi
husotok, amint bevérzi.
Eltünődik, száját nyalja
s morog, de maga se hallja.
1932
(Mărfare manevrează...)
(Tehervonatok tolatnak...)
Mărfarele manevrează,
zăngănitul melancolic
uşoare cătuşe-aşează
pe tăcutul peisaj.
Luna hoinăreşte-uşoară
ca un eliberat.
Pietrele zdrobite
zac pe propriile umbre,
lucesc grele
lor însele,
se află la locul lor,
ca niciodată.
Ciobul cărei imense nopţi
este această noapte grea,
ce cade peste noi din cer
cum cade-n colb schija de fier?
O, dor solar!
Când umbră se va culca-n pat,
în noaptea aceea fără capăt
ai rămâne
şi-atunci treaz?
În faţa magaziei
arde-o lampă prăfuită.
Doar se vede, nu luminează,
aşa-i şi mintea, când râvneşte.
Pâlpâie vie, deşi
cerul nu e decât
lumină demult stinsă.
1932 [?]
Tehervonatok tolatnak,
a méla csörömpölés
könnyü bilincseket rak
a néma tájra.
Oly könnyen száll a hold,
mint a fölszabadult.
A megtört kövek
önnön árnyukon fekszenek,
csillognak
maguknak,
úgy a helyükön vannak,
mint még soha.
Milyen óriás éjszaka
szilánkja ez a sulyos éj,
mely úgy hull le ránk,
mint a porra a vasszilánk?
Napszülte vágy!
Ha majd árnyat fogad az ágy,
abban az egész éjben
is ébren
maradnál?
A raktár
előtt poros lámpa ég.
Csak látszik, nem világit,
ilyen az ész, ha áhit.
Pislog élénken, holott
nagy halott
fény az ég.
1932 [?]
Elegie
(Elégia)
Precum fumul pluteşte condensat, concentrat,
peste peisajul trist, sub cerul plumburiu,
aşa-mi pluteşte sufletul,
neînălţat.
Pluteşte, nu săgetează.
Tu, suflet tare, tu, închipuire domoală!
Ţinându-te după urmele grele ale realităţii,
spre tine însuţi, spre originea ta
aruncă o privire!
Aici, unde sub cerul altădată atât de fluid,
în singurătatea calcanelor
înalte liniştea monotonă a mizeriei
ameninţătoare şi stăruitoare
dizolvă încet tristeţea
nemăsurată din inima visătorilor
şi o infuzează
în alte milioane.
Întreaga lume umană
se-ncropeşte aici. Aici totu-i ruină.
În curtea fabricii abandonate,
îşi înalţă umbrela aliorul.
Prin geamuri mici, crăpate,
pe trepte decolorate coboară zilele
în umede neguri.
Răspunde -
eşti de-aici?
De-aici, că nu te părăseşte niciodată
sumbra dorinde a fi asemeni celorlalţi necăjiţi
în care s-a-mpotmolit această epocă măreaţă
şi pe chipuri s-a schimonosit orice trăsătură?
Aici te-odihneşti, aici, unde lacoma
rânduială morală o apără ţipând,
o protejează
gardul rupt.
Te recunoşti? Aici sufletele cumplit de goale
aşteaptă un viitor articulat, frumos, trainic,
la fel cum loturile de pământ de jur împrejur
visează melancolic şi posac
case înalte ce ţes grăbită forfotire.
Uscate ghivece de sticlă înţepenite-n noroi
îşi privesc iarba chinuită
cu ochi înţepeniţi, întunecaţi.
De pe moviliţe se desprinde uneori un degetar
de nisip... şi-atunci zboară-n zigzag, bâzâie
câte-o muscă albastră, verde ori neagră,
pe care resturile omeneşti
şi cârpa
le-au atras aici din zone mai încărcate.
În felul lui, şi aici întinde masa
binecuvântatul, storsul
pământ matern.
Iarbă galbenă luceşte într-o cratiţă de fontă.
Ştii tu oare
bucuria deşartă a cărei conştiinţe
te trage-atrage, că acest ţinut nu te lasă
şi ce fel de tumult de suferinţă
te-mpinge-aici?
La mama lui revine-aşa copilul
îmbrâncit, bătut printre străini.
Cu-adevărat,
doar aici poţi zâmbi, poţi plânge.
Şi doar aici te poţi suporta,
o, suflete! Aceasta mi-e patria.
primăvara 1933
Mint ólmos ég alatt lecsapódva, telten,
füst száll a szomorú táj felett,
úgy leng a lelkem,
alacsonyan.
Leng, nem suhan.
Te kemény lélek, te lágy képzelet!
A valóság nehéz nyomait követve
önnönmagadra, eredetedre
tekints alá itt!
Itt, hol a máskor oly híg ég alatt
szikárló tűzfalak
magányán a nyomor egykedvű csendje
fenyegetően és esengve
föloldja lassan a tömény
bánatot a tűnődők szivén
s elkeveri
milliókéval.
Az egész emberi
világ itt készül. Itt minden csupa rom.
Ernyőt nyit a kemény kutyatej
az elhagyott gyárudvaron.
Töredezett, apró ablakok
fakó lépcsein szállnak a napok
alá, a nyirkos homályba.
Felelj -
innen vagy?
Innen-e, hogy el soha nem hagy
a komor vágyakozás,
hogy olyan légy, mint a többi nyomorult,
kikbe e nagy kor beleszorult
s arcukon eltorzul minden vonás?
Itt pihensz, itt, hol e falánk
erkölcsi rendet a sánta palánk
rikácsolva
őrzi, óvja.
Magadra ismersz? Itt a lelkek
egy megszerkesztett, szép, szilárd jövőt
oly üresen várnak, mint ahogy a telkek
köröskörül mélán és komorlón
álmodoznak gyors zsibongást szövő
magas házakról. Kínlódó gyepüket
sárba száradt üvegcserepek
nézik fénytelen, merev szemmel.
A buckákról néha gyüszünyi homok
pereg alá... s olykor átcikkan, donog,
egy-egy kék, zöld, vagy fekete légy,
melyet az emberi hulladék,
meg a rongy,
rakottabb tájakról idevont.
A maga módján itt is megterít
a kamatra gyötört,
áldott anyaföld.
Egy vaslábasban sárga fű virít.
Tudod-e,
milyen öntudat kopár öröme
húz-vonz, hogy e táj nem enged és
miféle gazdag szenvedés
taszít ide?
Anyjához tér így az a gyermek,
kit idegenben löknek, vernek.
Igazán
csak itt mosolyoghatsz, itt sírhatsz.
Magaddal is csak itt bírhatsz,
óh lélek! Ez a hazám.
1933 tavasza
Kass János: Mama
Mama
(Mama)
De-o săptămână, îmi dau seama,
nu mă gândesc decât la mama.
C-un coş scârţâitor în braţe
urca rufe-n pod să le-agaţe.
Eram un ţânc ce-n gura mare
ţipa şi dădea din picioare.
Să lase rufele-mbibate,
pe mine să m-aburce-n spate.
Ea urca şi-n tăcere le-ntindea,
nu mă certa, nici nu mă privea,
iar rufele lucioase, foşnind
fluturau în tărie, plutind.
N-aş scânci, însă-i târziu deja,
acum văd ce uriaşă-i ea -
flutură-n cer argintul părului,
pune sineală-n apa cerului.
octombrie 1934
Már egy hete csak a mamára
gondolok mindig, meg-megállva.
Nyikorgó kosárral ölében,
ment a padlásra, ment serényen.
Én még őszinte ember voltam,
ordítottam, toporzékoltam.
Hagyja a dagadt ruhát másra.
Engem vigyen föl a padlásra.
Csak ment és teregetett némán,
nem szidott, nem is nézett énrám
s a ruhák fényesen, suhogva,
keringtek, szálltak a magosba.
Nem nyafognék, de most már késő,
most látom, milyen óriás ő -
szürke haja lebben az égen,
kékítőt old az ég vizében.
1934. okt.
La Dunăre
(A Dunánál)
1
Şedeam pe dala de jos la chei, priveam
cum trece-o coajă de pepene plutind.
Cufundat în destin, abia auzeam
adâncul tăcând şi preajma flecărind.
De parcă ar fi curs din inima mea,
tulbure şi umflată Dunărea trecea.
Ca muşchii, dacă omul lucrează
la pilă, ciocan, chirpici sau sapă,
aşa saltă, destinde, se-ncordează
fiece gest, fiece undă de-apă.
Şi-mi povestea ca mama, mă legăna,
întreg oraşul de mizerii-1 spăla.
Şi-atunci a-nceput o ploaie rară,
îns-a şi stat, de parc-ar fi zadarul.
Şi totuşi, precum cel privind afară
dintr-o peşteră - priveam hotarul:
ce-a fost pestriţ, ca o ploaie eternă
cădea vremea trecută şi ternă.
Şi Dunărea tot curgea. Şi ca pruncul
la sânul unei fecunde mame
visătoare, aşa îşi făceau jocul
şi râdeau spre mine albele spume.
Şi-n şuvoiul vremii-n prăvălire
se clătinau ca nişte cimitire.
2
Eu de-o sută de mii de ani privesc
ceea ce observ brusc, dintr-o dată.
O clipă, şi părţile vremii se-ntregesc,
de-o sută de mii de strămoşi contemplată.
Văd ce ei n-au văzut, căci ei prăşeau,
ucideau, iubeau, îşi vedeau de treabă.
Dar ei, trecuţi în materie, zăreau
ce eu nu văd, pentru cine-ntreabă.
Ştim unii de-alţii, cât bucuria de chin.
Trecutu-i al meu şi-al lor prezentul.
Scriem poeme - creionul ei mi-l ţin,
eu îi simt şi-mi amintesc momentul.
3
Mama-i cumană, tata-i jumate
secui, jumate român ori de tot.
Gura mamei mi-a dat dulci dumicate,
într-a tatii adevăru-şi găsea loc.
Ei se îmbrăţişează când mă mişc.
Din pricin-asta mă-ntristez uneori -
asta-i trecerea. Aşa sunt. Îmi zic:
„Ai să-nţelegi când nu vom mai fi noi!..."
Îmi vorbesc, căci ei deja eu însumi sunt;
slab fiind, aşa prind forţă reală
eu, amintindu-mi că-s mai mult
decât mult, până la celula primordială
sunt Străbunul, divizat spre-a se-nmulţi:
devin tata şi mama, fericit,
tata şi mama-n două s-or despărţi
şi eu astfel devin Unul însufleţit!
Sunt lumea - cu ce-a fost şi este, tot:
leaturi ce unul pe-altul se atacă,
înving descălecătorii, eu sunt mort,
şi chinul cuceriţilor mă seacă.
Árpád şi Zalán, Werbőczi şi Doja -
turci, tătari, slovaci, români se zbuciumă
în sufletu-mi c-un blând viitor deja
dator trecutului — maghiari de-acuma!
... eu vreau să muncesc. Ajunge lupta
că trecutul trebuie recunoscut.
Una pe alta se-mbrăţişează unda
Dunării, ca viitor, prezent, trecut.
Luptele duse de strămoşi, în fine,
amintirea le preface-n pace lin,
să punem ordine-n lucrurile comune
e treaba noastră; şi nici nu-i puţin.
iunie 1936
1
A rakodópart alsó kövén ültem,
néztem, hogy úszik el a dinnyehéj.
Alig hallottam, sorsomba merülten,
hogy fecseg a felszin, hallgat a mély.
Mintha szivemből folyt volna tova,
zavaros, bölcs és nagy volt a Duna.
Mint az izmok, ha dolgozik az ember,
reszel, kalapál, vályogot vet, ás,
úgy pattant, úgy feszült, úgy ernyedett el
minden hullám és minden mozdulás.
S mint édesanyám, ringatott, mesélt
s mosta a város minden szennyesét.
És elkezdett az eső cseperészni,
de mintha mindegy volna, el is állt.
És mégis, mint aki barlangból nézi
a hosszú esőt - néztem a határt:
egykedvü, örök eső módra hullt,
szintelenül, mi tarka volt, a mult.
A Duna csak folyt. És mint a termékeny,
másra gondoló anyának ölén
a kisgyermek, úgy játszadoztak szépen
és nevetgéltek a habok felém.
Az idő árján úgy remegtek ők,
mint sírköves, dülöngő temetők.
2
Én úgy vagyok, hogy már száz ezer éve
nézem, amit meglátok hirtelen.
Egy pillanat s kész az idő egésze,
mit száz ezer ős szemlélget velem.
Látom, mit ők nem láttak, mert kapáltak,
öltek, öleltek, tették, ami kell.
S ők látják azt, az anyagba leszálltak,
mit én nem látok, ha vallani kell.
Tudunk egymásról, mint öröm és bánat.
Enyém a mult és övék a jelen.
Verset irunk - ők fogják ceruzámat
s én érzem őket és emlékezem.
3
Anyám kún volt, az apám félig székely,
félig román, vagy tán egészen az.
Anyám szájából édes volt az étel,
apám szájából szép volt az igaz.
Mikor mozdulok, ők ölelik egymást.
Elszomorodom néha emiatt -
ez az elmulás. Ebből vagyok. "Meglásd,
ha majd nem leszünk!..." - megszólítanak.
Megszólítanak, mert ők én vagyok már;
gyenge létemre így vagyok erős,
ki emlékszem, hogy több vagyok a soknál,
mert az őssejtig vagyok minden ős -
az Ős vagyok, mely sokasodni foszlik:
apám- s anyámmá válok boldogon,
s apám, anyám maga is ketté oszlik
s én lelkes Eggyé így szaporodom!
A világ vagyok - minden, ami volt, van:
a sok nemzedék, mely egymásra tör.
A honfoglalók győznek velem holtan
s a meghódoltak kínja meggyötör.
Árpád és Zalán, Werbőczi és Dózsa -
török, tatár, tót, román kavarog
e szívben, mely e multnak már adósa
szelíd jövővel - mai magyarok!
...Én dolgozik akarok. Elegendő
harc, hogy a multat be kell vallani.
A Dunának, mely mult, jelen s jövendő,
egymást ölelik lágy hullámai.
A harcot, amelyet őseink vivtak,
békévé oldja az emlékezés
s rendezni végre közös dolgainkat,
ez a mi munkánk; és nem is kevés.
1936. jún.
Femeia aceea frumoasă de odinioară
(Az a szép, régi asszony)
Aş vrea s-o văd iar pe femeia de demult, un vis
în care graţia blândă, de zână s-a închis,
care călca veselă-gravă în tina moale
când ne plimbam în trei pe câmpuri goale,
de care, privindu-te, nu puteai să nu tremuri,
aş vrea să n-o mai plac pe ea, draga de pe vremuri.
Nu mi-am făcut cu ea vreun plan, aş vrea s-o văd numai
visând când face plajă în grădina ca un rai
şi cum însăşi e, ea ţine-n mână-o carte-nchisă
şi-n vântul toamnei foşneşte în jur frunza deasă.
Aş privi cum se ridică-ncet, cu şovăire,
precum cel ce se smulge brusc dintr-o amintire,
se ridică, priveşte-n jur, cu pas grăbit se duce
spre drumul de dincolo de-a tufelor răscruce,
aşteptând-o picotind să-i dăruiască zarea;
cu foşnet de-adio pomii-i însoţesc plecarea.
Aş vrea mult s-o văd, precum copilul mama-i moartă,
pe femeia de demult, trecând a luminii poartă.
octombrie 1936
Azt a szép, régi asszonyt szeretném látni ismét,
akiben elzárkózott a tünde, lágy kedvesség,
aki a mezők mellett, ha sétálgattunk hárman,
vidáman s komolyan lépett a könnyü sárban,
aki ha rám tekintett, nem tudtam nem remegni,
azt a szép, régi asszonyt szeretném nem szeretni.
Csak látni szeretném őt, nincs vele semmi tervem,
napozva, álmodozva amint ott ül a kertben
s mint ő maga, becsukva egy könyv van a kezében
s körül nagy, tömött lombok zúgnak az őszi szélben.
Elnézném, amint egyszer csak tétovázva, lassan,
mint aki gondol egyet a susogó lugasban,
föláll és szertepillant és hirtelen megindul
és nekivág az útnak, mely a kert bokrain túl
ott lappang, elvezetni a távolokon által,
két oldalán a búcsút integető fákkal.
Csak úgy szeretném látni, mint holt anyját a gyermek,
azt a szép, régi asszonyt, amint a fényben elmegy.
1936. okt.
Inventaru-i gata
(Kész a leltár)
În mine m-am încrezut de la-nceput -
când omul n-are nimic, e de ştiut
că nu-1 costă prea mult. N-are cum să-i fie
mai scump ca vitei stinse pe vecie.
Chiar de m-am temut, n-am dat bir cu fugiţii -
născut, crescut, m-am pus în fruntea ginţii.
Pe toţi i-am plătit ce-aceeaşi măsură,
pe cine-n dar mi-a dat, cu iubitură.
Pe femeia ce cu mine s-a jucat:
am crezut-o sincer, ca să-i fac pe plac!
Am frecat puntea, am smucit otgonul,
între domni deştepţi am făcut pe prostul.
Am vândut morişti, pâini, cărţi şi ziare
ori poezii - când ce avea căutare.
Am tras nădejde că voi sfârşi în pat,
nu-n glorioase lupte ori spânzurat.
Oricum va fi, inventarul e-ntocmit.
Am trăit - din asta şi-alţii au murit.
noiembrie-decembrie 1936
Magamban bíztam eleitől fogva -
ha semmije sincs, nem is kerül sokba
ez az embernek. Semmiképp se többe,
mint az állatnak, mely elhull örökre.
Ha féltem is, a helyemet megálltam -
születtem, elvegyültem és kiváltam.
Meg is fizettem, kinek ahogy mérte,
ki ingyen adott, azt szerettem érte.
Asszony ha játszott velem hitegetve:
hittem igazán - hadd teljen a kedve!
Sikáltam hajót, rántottam az ampát.
Okos urak közt játszottam a bambát.
Árultam forgót, kenyeret és könyvet,
ujságot, verset - mikor mi volt könnyebb.
Nem dicső harcban, nem szelíd kötélen,
de ágyban végzem, néha ezt remélem.
Akárhogyan lesz, immár kész a leltár.
Éltem - és ebbe más is belehalt már.
1936. nov.-dec.
Urare de bun venit lui Thomas Mann
(Thomas Mann üdvözlése)
Precum copilul tânjind după tihnă,
ajuns deja lângă patul de-odihnă
te mai roagă: „Rămâi, spune-o poveste" -
(să nu-l prindă noaptea brusc, fără veste)
şi-n timp ce inimioara-i bate-agitată
nu ştie nici el de-i mai înfocată
pofta de basm ori de a-i fi aproape:
te rugăm: Stai cu noi, zi-ne de toate,
străvechea poveste, nicicând uitată,
spune-ne că eşti cu noi laolaltă
şi suntem cu tine-mpreună toţi cei
ce au gânduri demne de om, idei.
Ştii, poetul nu minte pentru nimic:
zi-ne adevărul, nu doar ce-i veridic,
lumina de care scapără mintea,
căci singuri rătăcim în noaptea grea.
Precum prin madam Chauchat Hans Castorp,
azi să străvedem şi noi prin propriul corp.
Glasu-ţi calm nu trădează tărăboiul -
frumosul povesteşte-l, zi-ne şi baiul,
înalţă-ne din doliu la dorinţă.
Ca-n Kosztolányi, trecut în nefiinţă,
cancer groaznic roade-n umanitate
în prea destule monstruoase state,
iar noi întrebăm năuci: ce urmează,
de unde-s noile idei ce lezează,
se fierb otrăvuri noi pentru-a ne-nvrăjbi -
cât timp vom mai avea un loc pentru-a citi?...
Să nu ne-nmuiem când tu ridici glasul,
să rămână bărbat drept bărbatul
şi femeie femeia - liberi, senini -
şi oameni toţi, căci ei sunt tot mai puţini...
Ia loc. începe-ţi povestea pe-ndelete.
Noi te-ascultăm; fi-vor şi din cei ce te
vor admira numai pentru că pot vedea
printre albi un european sadea.
1937, începutul lui ianuarie
Mint gyermek, aki már pihenni vágyik
és el is jutott a nyugalmas ágyig,
még megkérlel, hogy: "Ne menj el, mesélj" -
(igy nem szökik rá hirtelen az éj)
s mig kis szive nagyon szorongva dobban,
tán ő se tudja, mit is kiván jobban,
a mesét-e, vagy azt, hogy ott legyél:
igy kérünk: Ülj le közénk és mesélj.
Mondd el, mit szoktál, bár mi nem feledjük,
mesélj arról, hogy itt vagy velünk együtt
s együtt vagyunk veled mindannyian,
kinek emberhez méltó gondja van.
Te jól tudod, a költő sose lódit:
az igazat mondd, ne csak a valódit,
a fényt, amelytől világlik agyunk,
hisz egymás nélkül sötétben vagyunk.
Ahogy Hans Castorp madame Chauchat testén,
hadd lássunk át magunkon itt ez estén.
Párnás szavadon át nem üt a zaj -
mesélj arról, mi a szép, mi a baj,
emelvén szivünk a gyásztól a vágyig.
Most temettük el szegény Kosztolányit
s az emberségen, mint rajta a rák,
nem egy szörny-állam iszonyata rág
s mi borzadozva kérdezzük, mi lesz még,
honnan uszulnak ránk uj ordas eszmék,
fő-e uj méreg, mely közénk hatol -
meddig lesz hely, hol fölolvashatol?...
Arról van szó, ha te szólsz, ne lohadjunk,
de mi férfiak férfiak maradjunk
és nők a nők - szabadok, kedvesek
- s mind ember, mert az egyre kevesebb...
Foglalj helyet. Kezdd el a mesét szépen.
Mi hallgatunk és lesz, aki csak éppen
néz téged, mert örül, hogy lát ma itt
fehérek közt egy európait.
1937. jan. eleje
De ziua mea
(Születésnapomra)
Treizeci şi doi de ani făcui -
surpriza-i găteala acestui
poem
boem:
un dar cu care mă surprind
eu, singur singurel fiind
la ca-
fenea.
Ca o pală mi-s duşi anii,
sub două sute încă-s banii.
Chiară,
Ţară!
Puteam să fiu învăţător
şi nu doar un biet scriitor,
vlăjgan
sărman.
Dar n-am putut, din păcate,
m-a alungat din facultate
hapsân
stăpân.
Brusc, brutal şi dintr-o dată,
de poemul „Nu am tată"
ţara
fiara
o apăra cu paloş scos.
Ţin minte acest firoscos
nume
spune:
„Cât eu voi mai putea vorbi,
aici profesor nu vei fi" -
scânci,
roşi.
Dacă Horger jubilează
că astfel mă-ndepărtează,
slabă
treabă -
Eu întregul popor îl voi
învăţa-n viitor la şcoli
supe-
rioare.
11 aprilie 1937
Harminckét éves lettem én -
meglepetés e költemény
csecse
becse:
ajándék, mellyel meglepem
e kávéházi szegleten
magam
magam.
Harminckét évem elszelelt
s még havi kétszáz sose telt.
Az ám,
Hazám!
Lehettem volna oktató,
nem ily töltőtoll koptató
szegény
legény.
De nem lettem, mert Szegeden
eltanácsolt az egyetem
fura
ura.
Intelme gyorsan, nyersen ért
a "Nincsen apám" versemért,
a hont
kivont
szablyával óvta ellenem.
Ideidézi szellemem
hevét
s nevét:
"Ön, amig szóból értek én,
nem lesz tanár e féltekén" -
gagyog
s ragyog.
Ha örül Horger Antal úr,
hogy költőnk nem nyelvtant tanul,
sekély
e kéj -
Én egész népemet fogom
nem középiskolás fokon
taní-
tani!
1937. ápr. 11.
(Dumnezeu stătea-n spatele meu...)
(Az Isten itt állt a hátam mögött...)
Dumnezeu stătea-n spatele meu,
iar eu am înconjurat lumea ca să-1 găsesc...
sept.-oct. 1937.
Az Isten itt állt a hátam mögött
s én megkerültem érte a világot...
1937. szept.-okt.
József Attila
În cultura maghiară, József Attila a devenit sinonimul „poetului". Începând cu sfârşitul anilor '50, când tinerii declanşează o mișcare considerată neo-avangardistă, de desprindere de sub umbrela ideologică, cunoscută în Transilvania sub sintagma plastică de „revoluția sincerității" (ceea ce însemna redescoperirea limbajului simplu, „natural", neafectat, cu valente de comunicare dezinhibată), József Attila este ales drept spirit tutelar. Mai mult, ziua de naștere a poetului, 11 aprilie, a devenit ziua naționala a poeziei. Poetul a fost confiscat oarecum justificat de regimul comunist și considerat un „port-drapel" al stângii, lucru care ar putea fi considerat - sigur, cu exagerarea de rigoare - chiar colacul de salvare, „scara lui Iacob", cum spune Méliusz József într-un poem inspirat. Este îndeobște cunoscut că în timpul vieții poetul a fost o persoană dificilă, un spirit neliniștit, neconvențional, cu simpatii politice oscilante, poate și dintr-o nevoie imperioasă de integrare într-o comunitate cu convenții solide, previzibile, în care să se simtă ocrotit, apărat și acceptat. Exact această dorința 1-a apropiat până la implicare de stânga (explicația simplă și reală este sentimentul de dragoste pentru cineva din acest mediu), perioadă în care creația sa a fost infuzată de ideologia clasei (câteva dintre poeziile cu această orientare stau mărturie), fapt care a înlesnit și motivat confiscarea de clasă de care vorbeam, mai mult, cu justificată mândrie, pentru că era o adevărată stea în raport cu ceilalți poeți de stânga. Faptul că poetul a fost adoptat de regim a fost până la urmă în favoarea lui, opera lui a circulat, a putut fi cunoscută, și nu numai cea convenabilă regimului. Aici trebuie să constatăm ascensiunea lui József Attila în ierarhia de valori impusă în anii postbelici și în conștiința publică. E o judecată riscantă pe care mi-o asum bazându-mă pe locul rezervat poetului de critica literară în timpul vieții și după dispariția sa, în cei câțiva ani premergători războiului.
Biografia lui József Attila este presărată cu momente marcante, ieșite din comun chiar din copilărie, care-i vor influenta decisiv caracterul și afectivitatea. Viana și poezia sa par a fi un sir continuu de experimente, de tentative de a trăi, de a cunoaște și resimți în mod particular totul, cel al inadaptatului, pentru că el nu s-a simțit „acasă" nicăieri, niciodată. E posibil ca tocmai acest sentiment răscolitor să-l fi determinat să se arunce în mod irațional când în tabăra anarhiștilor, când în partidul comunist aflat în ilegalitate, când în pragul labilității psihice, în „noaptea conștiinței".
În comparație cu alți poeți, József Attila și-a descoperit devreme vocea proprie, fapt dovedit de poezii precum Cu inima curată, din 1925, sau expresionismul îndrăzneț și sugestiv din ciclul Medalioane (1927-28), continuând în acest stil, dar reevitând nici experimentele, în genul poeților de la Nyugat (Ady, Juhász Gyula sau Babits Mihály, acesta din urmă neagreat de poet) ori în poemele avangardiste care-1 imită pe Kassâk, toate constrânse totuși să intre în tiparul său inconfundabil. Dintre toți contemporanii, cel mai profund 1-a influențat Kosztolányi Dezső prin exemplul personal, ca om și poet.
Primul studiu cuprinzător despre opera sa poetică a fost semnat de Fejtő Ferenc (în 1938) la putina vreme de la sinucidere, acesta cunoscându-1 îndeaproape pe poet, el încercând o etapizare a creației sale pornind de la titlurile volumelor, cu argumente care se bazează pe texte și teme, că opera lirică a acestuia nu reprezintă o evoluție lineară, ca niște zale de lanț, ci asemenea mișcării unui pendul.
Chiar dacă etapele de creație par estompat diferențiate, exceptând perioada de contaminare cu spiritul avangardei promovate de Kassák, când poemele în vers liber se revarsă în pagină aproape stihial, trebuie să ținem cont de celeritatea cu care se consumă aceste etape, poetul scriindu-și opera într-un interval de un deceniu și ceva, cei mai multi dintre comentatorii săi căzând de acord că se poate vorbi cel mult de două etape cu adevărat distincte, cea timpurie, adolescentină, cu o seamă de poezii care își trădează modelul (mai cu seamă Ady, Juhász Gyula, alți poeți remarcabili din preajma revistei Nyugat), și cea de maturitate, deși aceasta are două perioade de mare contrast, una în care scrie poemele „luptei de clasă" (strânse mai cu seamă în volumul Ruinează capitalul, nu te văicări - Döntsd a tőkét ne siránkozz), care mai târziu vor servi drept argument regimului postbelic pentru a fi confiscat și transformat în poet oficial, lucru care se va transforma într-un beneficiu tardiv pentru József Attila, opera sa pătrunzând în manuale și instalându-se definitiv în conștiința unei întregi națiuni, această trambulină facilitând cunoașterea creației sale neinfluențate ideologic, și alta a unei febrile căutări de sine și de acceptare a destinului, un fel de resemnare orgolioasă. Unii comentatori sugerează că moartea prematură, conul de umbră în care intrase în ultima perioadă a vieții din pricina bolii, firea vulcanică, intempestivă, vindicativă, care i-a îndepărtat pe multi dintre prieteni, la care s-a adăugat și indiferenta cu care a fost primit ultimul său volum, Mă doare foarte mult (Nagyon fáj), creaseră condițiile împingerii sale în plan secund, dacă nu chiar în uitare, însă redescoperirea poeziei sale erotice și sociale de către generația „revoluției sincerității" de după revoluția maghiară din 1956 îl propulsează în panteonul maghiar.
Fire dificilă, resimțea profund orice jignire, uneori până și propriile suspiciuni nefondate îi provocau reacții disproporționate, intrând în conflict cu unele dintre personalitățile influente ale literelor (cum ar fi Babits, primul care ne vine în minte, dar și Kassák Lajos), József Attila nu putea ocupa rolul de prim-pian cum o făcuseră anterior Petőfi sau Ady, cu care a devenit uzual să fie comparat. în primul rând pentru că se schimbaseră timpurile, viata literară și politică se aflau în fata unor perspective tulburi, societatea era extrem de divizată și era aproape imposibil ca o individualitate, indiferent în ce domeniu, să împlinească așteptările unor grupuri mari și să-și poată asuma și păstra rolul de lider. Pe lângă această divizare, nici structura psi ho-spirituală a poetului nu era potrivită pentru a ocupa acest loc în perioada interbelică, chiar dacă un poet de mare prestigiu precum Kosztolányi îl portretiza cu sinceră simpatie: „perseverent, delicat, arțăgos, uman, nervos, duios, serios și mucalit", în timp ce alții îl considerau excentric, înverșunat, confuz. Cu siguranță, avea din toate, și încă multe în plus. Toate îl tăceau sclipitor. Poate tocmai această tulburătoare sumă de contradicții a făcut să se bucure de prietenia și protecția unor mari personalități din epocă, începând cu Juhász Gyula, care îi scrie prefața primului său volum, Szépség koldusa (Cerșetorul frumuseții), Hatvany Lajos, Ignotus, Kosztolányi Dezső și Móricz Zsigmond, dar şi congeneri precum Illyés Gyula, Fejtő Ferenc, Németh Andor, care îl considerau deja a fi unul dintre cei mai mari poeți interbelici.
Fejtő Ferenc ași începe studiul cu o evocare a poetului recitând într-o transă aproape mistică o strofă populară: „Cine gornist vrea să fie/ face-n iad ucenicie,/ unde-nvaţă cum să sufle/ goarna suferinței duble" și afirmând că i se potrivește de parcă el ar fi scris-o, pentru care el, prin destin, are „acoperire", un iad deja străbătut, spunea „orgolios, serios, mucalit", din care se răzbătea atât patosul romantic al „poetului blestemat", cât și obstinația rafinată a poetului baudelairean conștient de rostul său, căci asemenea lui Baudelaire sau Ady, avea un sentiment existențial profund tragic și pesimist, ca o necontenită coborâre în iad, însă nu oricum, în tăcere, cu buzele strânse, ci ca o colosală orchestră wagneriană, zgomotos și spectaculos în metaforă, în idei și îndrăzneală asociativă. Din poezia tinereții pare că s-a născut pentru a fi rapsodul peisajelor rurale, al satelor, al amurgurilor și al vietăților unui cadru idilic, în strofe curate, proaspete, primăvăratice - cum sesiza Németh Andor -, al unor desene cu rafinament nipon, a fost atras irezistibil spre marele oraș a cărui suburbie i-a retezat avântul. Poezia lui József Attila devine exemplul unui duel tragic, al unei confruntări inegale între sensibilitate și lume. Oricine ași dă seama că nu putea exista decât un singur final.
Această perioadă - Fejtő crede că în mod conștient - a fost a uceniciei în sensul cel mai concret cu putință
al celui ce, „înainte de a-și încerca vocea proprie", exersează metodic, aplicat, autoimpus nu numai stilul epocii antice, ci și al maeștrilor în parte, însușindu-și prin imitație abilitatea, trucurile, secretele lor, învățând din greșelile și manierismul de care n-au fost scutiți nici ei. Ca și învățăceii vechilor gimnazii, a experimentat strofa antică, hexametri, însușindu-și concomitent cu forma „exterioară" și conținutul, concepția de viata a autorilor, tehnica analizei, înțelegerii și tratării sentimentelor, afectelor și consecințelor generate în plan psihic, dar și social. „Astfel, tema, patosul erotic al multor poezii, antitezele sunt adyene; în altă parte (Sacrilegium) se joacă cu un diabolic spirit baudelairean, dar știe și limbajul lui Kassák "... numai că el constrânge „la rimă asociațiile lui Kassák, iar la finalul straniului poem ne surprinde cu un blând realism prerafaelit: O, prieteni, de șapte zile n-am mâncat (De șapte zile)" (Fejtő). Numeroasele poeme în vers liber sunt aproape exclusiv din această perioadă, și dacă le comparăm cu patosul curat, dar rigid și frecvent inexpresiv al poeziilor proletare ale celui calchiat, constatăm că ucenicul îl sancționează cu o lecție aspră pe lider. Dar vocile, stilurile imitate ale unor Juhász Gyula, Tóth Árpád, Ady, Baudelaire, Kassák se estompează rapid, textul se metamorfozează și apar poemele din care „strigă sau ne vorbește József Attila", apare accentul propriu, inconfundabil, jocul de idei, asociațiile proaspete, delicatețea naivă, jucată, apoi vocea aspră, decisă din poemele de mai târziu, urmate de tentația predicției și uneori a judecații morale. Este perioada când pătrunde în versuri sarcasmul și cinismul crud, necruțător mai ales cu sine, dar nici ceilalți nu primesc indulgențe. Cu cât se adună mai multe decepții în urmă, expresia devine cu atât mai tăioasă, viata autorului cu atât mai dificilă; cu cât problemele sporesc, versul prinde alură hieratică de sfânt, fără podoabe, dar cu lumină lăuntrică.
Aceasta este perioada de cea mai mare elongație a liricii sale; și tot acum putem decela deja primele semne ale resemnării, una instalată profund, surprinzătoare parcă și pentru poet din moment ce repetă de trei ori același vers într-o poezie scurtă, nevenindu-i să creadă că e „senin și tăcut", deși înțelegem din restul versurilor că nici pe departe nu-i vorba de seninătate, ci de amărăciune, sentimentul care revine mereu, cu o seamă de nuanțe, în toate poemele ulterioare, construite pe o ambiguă ambivalentă a trăirilor. Pesimismul și suferința transformă zâmbetul de altădată în crispare.
Va mai exista o ultimă perioadă scurtă de recâștigare a speranței, datorită sentimentului erotic, dar de data aceasta temperată de o luciditate cobitoare. Acest sentiment e lipsit de aripi, este teluric și are tonuri de o gravitate care sugerează recele sepulcral, pare doar o reflexie, nu un foc pârjolitor. în ultimele poezii răzbate un cinism care dă frisoane, creațiile din Mă doare foarte tare (Nagyon fáj) sunt „țipatul unui om căzut și fragil, zbaterea, terapia, veninul, furia, calmarea, scâncetul, autoanaliza sa. Psihanaliza îi îndreaptă atenția spre infantilismul său, îi dezvăluie că acolo, în condiția sa de orfan și chiar mai înainte trebuie să caute cauza încâlcitelor sale probleme... Acesta e József Attila: un vagabond chaplinian, un copil orfan rătăcit. Poezia devine sobră, jocul s-a terminat, melodia nu mai servește decât textul. Sunt puține comparații, epitete, imagini, dar cele existente sunt memorabile" (Fejtő). Cu La Dunăre, Urare de bun venit lui Thomas Mann pun piatra de temelie a unui stil care n-a mai avut vreme să strălucească dincolo de câteva poeme de tonalitate gravă, meditativă, calmă, responsabilă, matură, obiectivată.
Poezia lui József Attila dezvăluie un stilist de mare anvergură, capabil de imagini complexe revelate prin metafore repetitive, combinate, generându-se unele din altele, accidentale în creațiile de adolescență, dar hotărâtoare în cele de deplină maturitate prin bogăția lor, atribuindu-i o amprentă stilistică inconfundabilă.
József Attila s-a născut la 11 aprilie 1905 la Budapesta. Tatăl său, József Áron (Iosifu Aron), a fost săpunar, iar mama, Pőcze Borbála, a fost spălătoreasă. În 1908, tatăl și-a părăsit familia, cu intenția de a ajunge în America, copilul ajungând în 1910 în grija Ligii pentru Apărarea Copilului și dat spre creștere unei familii de la tara, de unde a revenit la Budapesta în 1912. Mama a fost răpusă de cancer în 1919, poetul ajungând la familia surorii sale, al cărei soț, avocatul Makai Ödön, i-a devenit tutore legal. În 1920 frecventează gimnaziul din Makó. În 1922 recurge la prima tentativă de suicid, în acest timp îl cunoaște pe Juhász Gyula, care scrie prefața și-1 ajută să-și tipărească primul volum de poezii, Cerșetorul frumuseții (Szépség koldusa, 1922). Începând cu 1923, și revista Nyugat îi publică poeziile. În 1924 s-a înscris la secția rnaghiară-franceză a Universității din Szeged, dar în 1925 profesorul Horger Antal este revoltat de publicarea poeziei Cu inima curată (Tiszta szívvel) și-l amenință că nu va obține diplomă de profesor, de aceea din toamna anului audiază cursuri la universitatea vieneză, unde s-a cunoscut cu emigrația din capitala austriacă, Németh Andor, Kassák Lajos, Hatvany Lajos, Lukács György. În 1926-27 se afla la Paris, unde audia cursuri la Sorbonna. În 1927 a revenit la Budapesta. S-a împrietenit cu lllyés Gyula, 1-a cunoscut pe Babits, însă acesta s-a arătat refractar față de el; într-un pamflet din 1930 îl atacă pe reputatul critic, ceea ce a făcut ca relațiile dintre ei să înghețe. Tot în 1930 devine membru al Partidului Comuniștilor din Ungaria, însă după ce nu a fost invitat la congresul scriitorilor de la Moscova (1934), se îndepărtează de partid și se apropie de cercurile social-democrate și liberale. În 1936 apare volumul Mă doare foarte mult (Nagyon fâj), dar nici acesta nu i-a adus recunoașterea așteptată. Depresiile se accentuează, în 1937 este internat în sanatoriul Siesta, de unde a fost luat de surori și dus la Balatonszárszó, unde dețineau o pensiune. În 3 decembrie s-a aruncat sub rotile unui tren. A fost înmormântat aici, dar în 1942 a fost deshumat și rămășițele i-au fost înmormântate în cimitirul Kerepesi din Budapesta. În 1938 i s-a decernat postum premiul cel mai râvnit de creatorii maghiari, Baumgarten, iar în 1948 opera sa a fost încununată și cu premiul Kossuth.
În afara titlurilor amintite, a mai publicat: Nu eu strig (Nem én kiáltok, 1925), Nu am tată și nici mamă (Nincsen apám se anyám, 1929), Ruinează capitalul, nu te văicări (Döntsd a tőkét ne siránkozz, 1931), Noapte la
periferie (Külvárosi éj, 1932), Jocul ursului (Medvetánc, poezii alese, 1934).
Postum au apărut: Ultimele poezii. Scrieri în proză: Curriculum vitae; Notițe la idei libere (Szabad-ötletek jegyzéke), publicate de Stoll Béla, Budapesta, Editura Atlantisz, 1995, 97 p. Eseistică și critică literară: Studii și articole (1923-1930); Integrala poetică și scrieri alese (Összes versei és válogatott írásai), sub red. Németh Andor, 1938; Integrala poetică și traduceri (Összes versei es műfordításai), sub red. Bálint György, 1940; Opera omnia 1-4 (Összes művei 1-4), ediție critică îngrijită de Szabolcsi Miklós și Waldapfel József, 1952-67; Versek-Poezii, Kétnyelvű kiadás. Traducere şi prefață de Mihai Beniuc fordításával és előszavával, Ediție bilingvă, Editura pentru Literatură-Irodalmi Kiadó, București, 1967; Opera poetică integrală (Összes versei), ediție critică, red. Stoll Béla, 1984; Poezii alese (Válogatott versei), selecţie, prefaţă de Béres Attila (Budapesta), 1975, Editura Magvető, 415 p. Colecţia Kozmosz - Könyvek); Studii şi articole, 1923-1930. Scrieri (Tanulmányok és cikkek. 1923-1930. Szövegek), sub. red. Horváth Iván, Budapesta, Editura Osiris, 1995, 326 p.; Integrala poetică, redactor responsabil directorul editurii, Editura Impresszum, f.a. A tradus din P. Bezruc, J. Wolker, V. V. Maiakovski, Serghei Esenin, Aleksander Blok, Emile Verhaeeren, Artur Rimbaud, Francois Villon ş.a.
Kocsis Francisko
Page updated
Google Sites
Report abuse