Richard Morgan

Prin 2005, Horia Nicola Ursu mi-a relatat cu căldură despre un autor britanic cyberpunk din cea de-a treia generaţie, Richard Morgan, şi despre personajul principal din primele romane ale acestuia, Takeshi Kovacs. Aşa se face că în decembrie 2005 am achiziţionat un roman de-al lui Morgan, Market Forces (fără legătură cu seria Kovacs), l-am citit şi mi-am făcut o părere nu prea bună.Vă mai amintiţi bancul cu optimistul care spune că mai rău de-atît nu se poate şi cu pesimistul care răspunde: „Ba se poate!”?Ba se poate...La sfîrşitul lui martie 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat trilogia despre Takeshi Kovacs într-o ediţie britanică de buzunar. Doi ani mai tîrziu, am reuşit în sfîrşit să parcurg primul roman din serie, Altered Carbon (Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2002).Şi iată ce am aflat:În secolul al XXVI-lea, omenirea nu doar a dezvoltat zborul interstelar şi a colonizat numeroase planete, ci a şi pus la punct un sistem de stocare a minţilor umane care permite reîncărcarea unei personalităţi într-un corp clonat în cazul în care este distrus trupul în care se dezvoltase iniţial personalitatea. De aceea, cu toate că în prologul romanului protagonistul şi iubita lui sînt ucişi de trupe antiteroriste, cîţiva ani mai tîrziu personalitatea lui Takeshi Kovacs este încărcată în corpul unui poliţist din San Francisco şi trimisă să investigheze un caz suspicios.

Deşi cazul pare simplu (un bogătaş pe nume Laurens Bancroft s-a sinucis), victima proaspăt reîncărcată într-o clonă nu are încredere în concluziile oficiale ale poliţiei şi doreşte ca un detectiv particular să întreprindă o anchetă paralelă. Aşa ajunge să-l angajeze pe Kovacs.

Protagonistul este supus la diverse forme de presiune (oferte sexuale, mită, atacuri, tortură, tentative de asasinat) şi, după cum probabil vă aşteptaţi, rezolvă cazul, ba chiar face cîteva fapte bune pe parcurs.

Atunci ce e în neregulă cu cartea?

Un umorist britanic remarca într-una dintre cărţile sale că în Regatul Unit se ia o chestiune americană, se scoate din ea singurul lucru bun pe care îl avea şi i se oferă publicului britanic drept o formă de progres. Aşa s-au ales cu „mîncăruri la minut pe care le primeşti cu încetineală” (sau, pe limba umoristului, slow fast food).

Romanul noir, în versiunea creată de Dashiell Hammett, era concis, alert şi brutal. În versiunea mai stilată a lui Raymond Chandler, era relatat cu un umor sec. Carbon modificat a fost distribuit pe piaţă sub eticheta „cyber-noir” (probabil pentru că publicul cititor ar fi perceput ca demodat termenul „cyberpunk”), însă nu este concis (534 de pagini în ediţia britanică de buzunar), nu este alert, căci intriga e prea ramificată ca să se mişte cu uşurinţă, şi, din păcate, duce lipsă de umorul sec ce făcea deliciul cărţilor lui Chandler. Aşa se face că, din reţeta romanului noir, Carbon modificat păstrează numai brutalitatea...

În ceea ce priveşte jumătatea „cyber” a etichetei, ar fi util să ne amintim că primele romane cyberpunk au fost create de tineri autori americani şi canadieni revoltaţi că scriitorii SF vîrstnici comiteau tomuri gorase, plictisitoare şi fără legătură cu mediul tehnologic şi cultural al publicului cititor (MTV, calculatoare personale, jocuri video). Nu întîmplător, conducătorul neoficial al mişcării literare cyberpunk, Bruce Sterling, agrea atunci, în anii ’80, un gen muzical numit speed metal.

În această privinţă, Carbon modificat este un roman domestic, numai bun de citit (şi de uitat) pe plajă, în concediu. Elementele de observaţie socială, atît de importante pentru genul cyberpunk, sînt destul de puţin prezente în acest roman. Conexiunile cu mediul cultural în care a fost scris nu prea sînt vizibile. Iar educaţia ştiinţifică şi tehnologică ce condimentează scrierile unor autori precum Bruce Sterling, Neal Stephenson, Greg Egan sau Cory Doctorow pare destul de subţire în cazul lui Richard Morgan.

Avînd în vedere cele discutate mai sus, înclin să cred că cititorii nu ar trebui să ia prea în serios nici partea „cyber”, nici partea „noir” a denumirii sub care a fost distribuit pe piaţă primul roman al lui Morgan. Cumva, după sute şi sute (şi sute...) de pagini de intrigă poliţistă cuminte deghizată în science fiction, am rămas cu senzaţia că romanul Carbon modificat este la fel de captivant ca o melodie speed metal interpretată de o fanfară...

Richard Morgan - Broken Angels (2003)

În martie 2006, după cum remarcam într-un articol mai vechi, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, trilogia lui Richard Morgan despre Takeshi Kovacs. Am parcurs al doilea roman din serie, Broken Angels (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2003), abia în 2009. Spre surprinderea mea, a fost sensibil mai bun decît Carbon modificat, deşi departe de topul meu personal cu cele mai bune romane cyberpunk din toate timpurile. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

La cîteva decenii după evenimentele din Carbon modificat, Takeshi Kovacs este salvat în ultimul moment dintr-un teatru de război de pe planeta Sanction IV şi trimis pe o staţie orbitală pentru tratament medical. Un agent infiltrat, Schneider, îl atrage într-o schemă prin care ar avea de profitat de pe urma unei corporaţii. Pentru început, cei doi vizitează un lagăr de concentrare din care o salvează pe o specialistă în arheologie, Tanya Wardani. Apoi atrag în schema lor un personaj sus-pus dintr-o corporaţie de importanţă medie, Mandrake. Cu ajutorul acestui personaj, Matthias Hand, cei trei recrutează după aceea mercenari proaspăt ucişi în luptele de pe Sanction IV, îi instalează în corpuri clonate, îi instruiesc şi îi duc într-o zonă în care Wardani şi vechea ei echipă descoperiseră o poartă stelară a dispărutei civilizaţii marţiene.

După lupte din ce în ce mai disperate cu nişte nanotehnologie cu evoluţie rapidă trimisă pe urmele lor de adversarii lui Hand, Wardani deschide poarta stelară şi Kovacs cu echipa sa se transferă la ani-lumină depărtare, la bordul unei staţii spaţiale construită de marţieni într-un asteroid.

Cercetările lor pe staţie sînt întrerupte mai întîi de atacurile unei flote extraterestre automate, apoi de intervenţia unui comando condus de fostul şef al lui Kovacs, colonelul Carrera. Protagonistul şi cîţiva dintre colegii săi care supravieţuiseră sînt aduşi înapoi pe Sanction IV, reţinuţi şi interogaţi, dar Kovacs evadează, îi extermină pe mercenari, după care trece înapoi prin poarta stelară şi-l înfruntă pe Carrera.

În final, protagonistul dezleagă şi un mister poliţist, punînd cap la cap indicii despre persoana care îi ucisese pe membrii primei expediţii arheologice de la bordul staţiei marţiene, apoi pleacă de pe Sanction IV înspre planeta Latimer şi îşi petrece călătoria în realitate virtuală împreună cu alţi cîţiva membri ai expediţiei.

Faţă de Carbon modificat, care era un roman poliţist (fie el şi deghizat în cyber-noir), Broken Angels este mai degrabă un roman de război construit pe ideea unui episod secundar dintr-un conflict mult mai amplu. Richard Morgan a reuşit foarte bine să imagineze un război al viitorului în care armamentul avansat, de genul nanotehnologiei sau al păianjenilor pentru controlul mulţimilor, se combină cu aspecte plauzibile ale războaielor dintodeauna precum lipsurile, atrocităţile împotriva civililor şi mizeria. Mai mult, spre deosebire de diverşi autori SF cu convingeri de dreapta, autorul britanic nu a insistat nici asupra locului comun că tehnologia militară ultramodernă ar fi de admirat sau de dorit, nici asupra unei împărţiri morale absolute între cei buni şi cei răi.

Dimpotrivă, ambele tabere din conflictul de pe Sanction IV sînt descrise ca fiind abjecte din punct de vedere moral. Corporaţiile interstelare care aduc mercenari pentru a decima populaţia locală şi a impune un guvern-marionetă care să le servească interesele nu sînt cu nimic mai bune sau mai rele decît Kemp, liderul gherilei locale, care dă lovituri nucleare tactice sau foloseşte metode dictatoriale împotriva subalternilor pentru a se menţine la putere.

Aceeaşi duplicitate morală domneşte şi printre personajele individuale din roman, începînd cu însuşi protagonistul, care nu ezită să-i ucidă pe foştii săi subordonaţi din trupele de mercenari într-un episod dinspre finalul cărţii. Gesturile ambigue din punct de vedere moral, sau de-a dreptul criminale, nu se află însă sub monopolul unor personaje-tip, precum potentatul Hand din corporaţia Mandrake sau colonelul Carrera. Dimpotrivă, chiar şi Tanya Wardani, specialistă în arheologie, se dovedeşte a fi vinovată de mai multe crime.

Pe lîngă ambiguitatea morală a personajelor, Broken Angels mai conţine şi alte teme recurente ale literaturii cyberpunk, cum ar fi sesiunile frecvente în realitatea virtuală, nanotehnologia, implanturile, utilizarea frecventă a substanţelor recreative şi dominaţia corporaţiilor asupra vieţii politice.

Interesant este că Richard Morgan a împletit aceste teme cu altele, specifice altui subgen, opera spaţială. Astfel, poarta stelară, staţia spaţială din asteroidul scobit, flota extraterestră de astronave automate sau artefactele marţiene străvechi par să fie sosite dintr-un roman de Larry Niven, să zicem, mai degrabă decît dintr-unul de William Gibson. Dar Morgan a combinat convingător aceste teme într-un roman care se citeşte cu mai multă plăcere decît primul volum al trilogiei.

Şi nu pot trece mai departe fără să menţionez că Richard Morgan a folosit foarte bine Legea lui Cehov în această carte, de mai multe ori, dintre care cel mai memorabil cu cadavrul mumificat al unui marţian mai degrabă decît cu o puşcă. Iar faptul că elemente şi detalii aparent nesemnificative ajung să fie integrate într-o explicaţie a anchetei poliţiste sau folosite creativ într-o scenă de acţiune reprezintă un semnal că autorul s-a străduit să creeze o carte bine închegată.

Din păcate, însă, o parte dintre hibele romanului Carbon modificat au rămas şi în Broken Angels. Punctuaţia a rămas la fel de creativă. Un exemplu ar fi punctul pus la mijloc de propoziţie sau de frază acolo unde ar trebui să fie nişte puncte de suspensie ("Te-ai aştepta la nişte. Sfinte. Dumnezeule." - pagina 311) . Un altul ar fi absenţa semnului întrebării după întrebările disjunctive ("Păi, dacă sînt sub acoperire, trebuie să-ţi spun ceva ca să menţin acea acoperire, nu-i aşa. Asta ar face această conversaţie un dublu bluf. Nu-i aşa." - pagina 95).

Mai neplăcut decît modul în care autorul utilizează punctuaţia este însă faptul că romanul trenează. Episoadele cu acţiune palpitană sînt presărate printr-o mare de pagini în care domină caracterizarea, construirea fundalului, amintirile şi alte asemenea elemente. Consecinţa este că, pentru a intra în acţiunea propriu-zisă, dincolo de etapele pregătitoare, Broken Angels are nevoie de aproape două sute de pagini. Şi, dacă unui roman ca Perdido Street Station de China Miéville i-am iertat bucuros un asemenea păcat, pentru Broken Angels aş aplica mai degrabă îndemnul lui Walter Jon Williams de a redacta cu un satîr.

Pe ansamblu, în ciuda faptului că este mai bogat şi mai bine construit decît Carbon modificat, Broken Angels nu îmbie la o a doua lectură. La fel ca alte romane timpurii ale unor autori recenţi, cum ar fi Eastern Standard Tribe de Cory Doctorow, semnalizează că autorul a mai învăţat multe de la debut, dar că nu aceasta este cartea pe care ar avea potenţialul să o scrie. Desigur, Broken Angels este o carte superioară altora din subgenul post-cyberpunk şi ar fi fost un excelent roman de 250 de pagini. Numai că lui Richard Morgan i-au trebuit 490 de pagini ca să-l scrie...

Market Forces (2004)

În 2005, mulţumită domnului Horia Nicola Ursu, am aflat despre un autor cyberpunk britanic nou-apărut, Richard Morgan. Ca să mă edific, în luna decembrie a acelui an am achiziţionat prin intermediul firmei Fides un exemplar dintr-un roman al său, Market Forces. Am început să îl citesc, am făcut o pauză de un an şi patru luni, iar în cele din urmă l-am parcurs pînă la final. Şi iată ce am aflat:Pe la jumătatea secolului al douăzeci şi unulea, prăpastia dintre bogaţi şi săraci s-a adîncit în asemenea măsură încît angajaţii corporaţiilor au dreptul să se provoace unii pe alţii la duel cu maşinile pe autostrăzi şi chiar să se ucidă între ei, totul sub supravegherea poliţiei rutiere (intitulată sugestiv nu „Controlul Traficului”, ci „Controlul Şoferilor”). Protagonistul Chris Faulkner tocmai a căpătat un post nou la firma Shorn Conflict Investment din Londra şi, împreună cu colegi mai vechi precum Mike Bryant, practică o politică de spoliere a unor ţări în curs de dezvoltare (Cambodgia, Columbia). Problema lui Chris este că cinismul cu care asociaţii de la Shorn manipulează oamenii şi stîrnesc conflicte pentru a profita nu este lăsat pe pragul firmei. Şefa lui Chris, Louise Hewitt, plănuieşte să îl discrediteze pentru a-l aduce pe postul lui pe iubitul ei, Nick Makin. Astfel, eforturile protagonistului de a pune capăt unui conflict în Columbia şi de a aduce la putere un guvern stabil sînt subminate de diversele maşinaţiuni ale lui Hewitt, care merg de la ruinarea căsniciei lui Chris Faulkner la tentative de asasinat.Spiritul competitiv al lui Chris îl ajută să supravieţuiască, ba chiar să capete statutul de asociat în firmă, însă preţul pe care îl plăteşte este teribil: pierderea soţiei, uciderea unor colegi, ratarea şansei de a lucra pentru Naţiunile Unite ca să împiedice abuzurile corporatiste. În final, singura satisfacţie pe care o are este că, dat fiind noul lui statut, poate să o provoace pe Louise Hewitt la duel pe autostradă.

Intriga combină două chestiuni care i s-au părut importante autorului: decăderea unui protagonist care îşi pierde treptat atributele şi legăturile umane şi se transformă într-un cinic singuratic (ca în primul film din seria Mad Max) şi noţiunea răspîndită în cultura corporatistă conform căreia lumea e o junglă în care au de cîştigat numai cei cu instincte de animale de pradă (metaforă transformată în realitate cotidiană în roman).

Deşi romanul este masiv (390 de pagini în ediţia cartonată), intriga este construită eficient, fără episoade inutile. Dacă, spre exemplu, Chris Faulkner primeşte pe telefon un fragment dintr-un film indecent realizat în tinereţe de personalitatea media Liz Linshaw, nu este un accident, ci o manevră făcută de antagonistă pentru a-l împinge să-şi distrugă căsnicia. Dacă, în urma unei tentative de asasinat, Chris primeşte ca amintire o puşcă, la momentul culminant al romanului puşca ajunge să joace un rol crucial (conform Legii lui Cehov). Şi exemplele ar putea continua.

Un alt aspect notabil al romanului îl reprezintă dialogurile, scrise cu vervă şi cu o bună dozare a tensiunii dramatice. Nu ar fi chiar imposibil ca Richard Morgan să fi scris acest roman în ideea că va fi ecranizat în curînd.

Aş mai aminti unele cazuri punctuale de intertextualitate (în capitolul al cincilea, un personaj îl întreabă pe Chris Faulkner dacă este rudă cu William) şi de autoreferenţialitate (spre final, în capitolul al patruzeci şi patrulea, protagonistul aflat în detenţie încearcă să citească un roman poliţist plasat într-un viitor îndepărtat în care oamenilor li se poate transfera mintea dintr-un corp în altul, iar cititorii recunosc trimiterea la primul roman al lui Morgan, Altered Carbon).

Pe de altă parte, punctul de vedere utilizat pentru naraţiune se dovedeşte destul de obositor. Cele mai multe pagini sînt scrise în perspectivă omniscientă selectivă care ne prezintă la persoana a treia ceea ce percepe, gîndeşte şi simte protagonistul. Trecerile la perspectiva altor personaje, precum capitolul al douăzecilea, în care soţia lui Chris, Carla, îşi vizitează mama în Norvegia, sînt destul de rare şi de scurte, iar efectul de ansamblu este mai degrabă monoton.

În plus, obiectiv vorbind, Market Forces este prea lungă. După ce am parcurs o sută de cărţi anglo-saxone din genul cyberpunk, pot să afirm că romanele de acest gen care în acelaşi timp să fie captivante şi să aibă mai mult de trei sute de pagini sînt extrem de rare, iar Market Forces nu se numără printre ele.

Unul dintre motivele pentru care acest roman nu este suficient de captivant este că protagonistul e integrat social (familie, locuinţă, post bine plătit) şi se numără printre cei care au o putere reală pe care o folosesc pentru a schimba destinul altora – Chris Faulkner chiar asta îi spune unui conducător politic pe ultima pagină a cărţii: „Voi, oamenii, nu mai puteţi face nimic ca să mă opriţi.” În această privinţă, Market Forces se încadrează foarte confortabil în categoria post-cyberpunk. Într-un roman cyberpunk din prima generaţie, protagonistul ar fi fost un personaj care nu beneficiază de asemenea privilegii (dar în schimb atrage în mai mare măsură simpatia cititorilor), iar Chris Faulkner, cu maşina lui Saab blindată, cu aventura lui extra-maritală toridă şi cu puterea lui de a schimba guverne în ţările lumii a treia (ba chiar de a ucide cu mîinile lui cîte un preşedinte), ar fi fost fără îndoială unul dintre personajele negative.

Alt motiv este că Market Forces nu are intensitatea senzorială şi stilistică a celor mai bune romane cyberpunk. Adesea (dar nu întotdeauna), Morgan povesteşte în loc să arate ce se întîmplă, iar o parte din impactul emoţional al evenimentelor asupra cititorilor se disipează.

Poate cea mai mare problemă a romanului o constituie însă insistenţa cu care, fie în dialogurile dintre personaje, fie în pasajele scrise în stil liber indirect care redau gîndurile protagonistului, autorul a strecurat adevărate predici despre modul cum corporaţiile din unele ţări avansate abuzează naţiunile din lumea a treia. Uneori, genul cyberpunk este definit ca „hard SF cu atitudine”, iar dacă destule cărţi hard SF au la sfîrşit o pagină cu trimiteri la lucrări de astrofizică, planetologie sau biologie, Market Forces are o pagină similară cu cărţi despre globalizare şi abuzuri corporatiste scrise de autori precum Noam Chomsky şi Michael Moore. Impactul literaturii cyberpunk se bazează în primul rînd pe strategia de a arăta efectele practicilor de spoliere ale unor firme multinaţionale, iar metoda alternativă a lui Richard Morgan, de a predica, este mai puţin eficientă şi de la un punct încolo devine cam obositoare.

Un punct minor, care totuşi merită menţionat, este modul creativ în care autorul utilizează punctuaţia. Un exemplu îl constituie întrebările de tip „nu-i aşa?” (cunoscute şi ca „întrebări disjunctive”), care în engleză de cele mai multe ori sînt puse pe un ton ce coboară, în loc să urce, pentru că vorbitorul doar aşteaptă din partea interlocutorului o confirmare a ceea ce ştie deja. Ele nu sînt întrebări propriu-zise, ci mai degrabă o metodă de a împinge conversaţia mai departe şi de a-i face pe interlocutori să se simtă luaţi în seamă. Dar în engleza scrisă se termină cu un semn de întrebare.

Mai puţin în Market Forces, unde se termină cu un punct.

Un alt exemplu de punctuaţie creativă îl reprezintă utilizarea punctului (mai degrabă decît a punctelor de suspensie) pentru a reda pauzele din discursul personajelor. Destul de des, în roman apar replici de genul: „Dă-te. Din calea mea.” Metoda este sugestivă în redarea tensiunii nervoase a personajelor, dar uşor derutantă pentru cititorii obişnuiţi cu o punctuaţie mai „ortodoxă”.

Pe ansamblu, Market Forces este o carte bine structurată şi rezonabil de bine scrisă, însă care nu rivalizează cu cele mai bune romane ale genului (post)cyberpunk. Cu siguranţă că merită o lectură, dar nu şi pe cea de-a doua.

Richard Morgan - "Woken Furies" (2005)

În martie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat trilogia cybernoir despre Takeshi Kovacs scrisă de autorul britanic Richard Morgan. Ce părere mi-am făcut despre primul roman, Altered Carbon (apărut şi la noi sub titlul Carbon modificat) aţi aflat deja. Cum mi s-a părut cel de-al doilea roman al seriei, Broken Angels, aţi aflat probabil tot de aici. Dar ceea ce probabil am uitat să vă spun este că Broken Angels a făcut un lucru deosebit de important pentru autorul său: m-a convins să încep imediat lectura ultimului roman din trilogie. Aşa se face că în noiembrie şi decembrie 2009 am parcurs Woken Furies. Şi iată ce am aflat:

Woken Furies (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2005) urmăreşte aventurile lui Takeshi Kovacs la întoarcerea pe planeta natală, Lumea lui Harlan. Kovacs poartă o vendetta personală împotriva unui ordin religios de dată recentă, Cavalerii Noii Revelaţii, ceea ce îl aduce în compania unui echipaj de deComisionare a cărui conducătoare, Sylvie Oshima, suferă de tulburări de personalitate.

Cum o clonă mai tînără a lui Kovacs şi o ramură a organizaţiei Yakuza sînt pe urmele protagonistului, acesta caută să o ascundă pe Oshima într-un loc sigur, apoi, cînd ea este răpită de agenţii Primilor Familii, strînge revoluţionari vechi şi noi ca să o elibereze. Căci personalitatea care reapare periodic în corpul lui Sylvie Oshima îi aparţine unei revoluţionare din istoria nu prea îndepărtată a Lumii lui Harlan, Quellcrist Falconer...

După urmăriri captivante şi confruntări spectaculoase care îi implică atît pe haiducii din sud cît şi pe foştii camarazi ai lui Kovacs din Forţele Trimişilor, protagonistul reglează cîteva conturi vechi, dezleagă misterul staţiilor orbitale care distrug aparatele de zbor de pe Lumea lui Harlan şi nutreşte speranţe că va putea regăsi cîndva înregistrările de personalitate ale unei iubite demult pierdute, Sarah Sachilowska, şi ale fiicei acesteia.

Cel mai vizibil aspect al romanului Woken Furies este că e încă şi mai lung decît Broken Angels. Are cinci sute şaizeci şi trei de pagini în ediţia de buzunar şi mi-au trebuit cam patruzeci şi cinci de zile ca să-l parcurg. Aşa încît, dacă plănuiţi să-l citiţi într-un concediu, asiguraţi-vă din timp că va fi un concediu lung.

Aproape la fel de vizibil este şi faptul că Woken Furies este mai bun decît cărţile precedente ale seriei. Intriga este mai complexă, miza conflictului central este mult mai mare, iar influenţele stilistice de la Raymond Chandler şi William Gibson, destul de vizibile în Carbon modificat, aici au dispărut, lăsînd loc unui stil personal - cam plat, dar întru totul al lui Morgan.

Elemente din romanele precedente au rămas însă şi în Woken Furies, precum punctuaţia creativă (întrebări care se termină cu un punct, înlocuirea punctelor de suspensie de la mijloc de frază cu un singur punct), lipsa aproape totală de umor a naraţiunii, scenele de violenţă şi de sex plasate în calea cititorilor la intervale strategice (cam ca sticlele cu apă la concursurile de ciclism) ori predicile anti-corporatiste despre revoluţii, circulaţia puterii în piramida socială şi distribuţia averii sau bunăstării. Unele dintre scenele violente din prima jumătate a romanului, cel puţin, în special acelea în care echipajul condus de Sylvie Oshima vînează roboţii revoltaţi pe insula New Hokkaido, seamănă mai degrabă cu secvenţe din jocuri video, cum ar fi cele din seria Half Life.

Pe de altă parte, măcar o dată, Richard Morgan a scris o pagină cu adevărat frumoasă în acest roman. Cu una mai mult decît în Altered Carbon sau în Broken Angels, aş zice. Şi, cum lucrurile bune nu se tac, o puteţi citi în traducere ceva mai jos:

"Surferii.

Îi găseşti cam peste tot pe Lumea lui Harlan, deoarece cam peste tot pe Lumea lui Harlan e un ocean care face valuri pentru care merită să-ţi dai şi viaţa. Şi "să-ţi dai viaţa" are cîteva înţelesuri aici. 0,8g, vă aduceţi aminte, şi trei sateliţi - poţi să călăreşti un val de-a lungul unor porţiuni ale Plajei Vchira cale de şase kilometri o dată, iar înălţimea talazurilor pe care se urcă unii dintre tipii ăştia n-ai cum s-o crezi pînă n-o vezi. Dar gravitaţia scăzută şi atracţia celor trei luni au o latură neplăcută, iar oceanele de pe Lumea lui Harlan au sisteme de curenţi care nu seamănă cu nimic văzut vreodată pe Pămînt. Compoziţia chimică, temperatura şi fluxul variază toate alarmant, iar marea face chestii ticăloase, neiertătoare, cu foarte puţine avertismente. Teoreticienii turbulenţelor încă se mai chinuiesc cu mare parte din asta, în simulările lor modelate. Pe Plaja Vchira se desfăşoară un fel diferit de cercetare. Mai mult de o singură dată am văzut efectul Young interpretat la perfecţie pe un val de nouă metri aparent stabil, ca un mit prometeic redat în cadre disparate, cocoaşa de apă perfectă, ridicată, se învolburează şi se împiedică de parcă ar fi beată sub surfer, apoi se împrăştie ca şi cînd ar fi prinsă de tir de artilerie cu şrapnel. Am ajutat la scoaterea supravieţuitorilor de sub valuri de cîteva ori. Am văzut zîmbetele fascinate, aura care pare să emane de pe feţele lor cînd spun lucruri gen: "Nu credeam că nemernicu-ăla de talaz o să mi se mai dea vreodată jos de pe piept," sau: "Nene, ai văzut cum s-a-mprăştiat ăla sub mine?" sau cel mai des, cu sufletul la gură: "Mi-ai scos planşa cu bine, moşule?" I-am urmărit cu privirea cum ieşeau din nou în larg, cei care nu aveau membre dislocate sau rupte, ori ţeste fisurate de la resac, şi am urmărit dorinţa mistuitoare din ochii celor nevoiţi să aştepte ca să se vindece.

Cunosc sentimentul acela destul de bine. Numai că eu am tendinţa să-l asociez cu încercarea de a ucide alţi oameni mai degrabă decît pe mine însumi." (pp. 277-278)

Nu, nu vă faceţi iluzii. Celelalte pagini din roman nu sînt scrise nici pe departe în stilul acesta. Conţin multe lovituri de teatru, multe dezvăluiri spectaculoase, destul de mult suspans şi nume delicioase de personaje precum Todor Murakami, Radul Segesvar, Vlad Ţepeş, Nadia Makita sau... Oishii Eminescu. Dar bijuterii de stil comparabile cu aceasta - nu.

După ce am parcurs şi ultima filă a romanului Woken Furies, pot să vă asigur de următoarele lucruri:

Spre deosebire de Cory Doctorow, care s-a lansat cu cărţi slăbuţe cum ar fi Down and Out in the Magic Kingdom, Richard Morgan şi-a început cariera la un nivel stilistic mediu spre bun, cu cărţi de dimensiuni respectabile şi cu intrigi destul de complexe, destul de atent structurate.

Tot spre deosebire de Cory Doctorow, care a ajuns un mascul alfa al literaturii post-cyberpunk şi i-a oferit publicului cititor romane esenţiale precum Little Brother, Morgan a evoluat semnificativ, dar nu spectaculos, urcînd de la cărţi pe care ai fi tentat să le duci la anticariat după prima lectură la romane prea bune ca să le dai, dar prea fade ca să le reciteşti.

Fireşte, e posibil ca următorul roman al lui Richard Morgan, Black Man, să îmi facă o impresie radical diferită. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

<MICHAEL MOORCOCK INDEX F&SF BRITANIC JEFF NOON>