Recent site activity

Romanul "Anul terminal" poate fi comandat aici:

Volumul 'Necropolis' poate fi comandat aici:

Volumul 'An/Organic' poate fi comandat aici:

Vizitaţi-mi blogul:

Sir Terry Pratchett

The Carpet People (1971, 1992)

The Carpet People (1971, ediţie revizuită Editura Corgi, Londra, 1992) a fost romanul de debut al lui Terry Pratchett (roman scris la şaptesprezece ani) şi, sub presiunea cititorilor, a fost revizuit şi republicat două decenii mai tîrziu. Relatează povestea unor oameni minusculi care trăiesc printre firele unui covor obişnuit, ameninţaţi din cînd în cînd de un eveniment îngrozitor, Destrămarea (paşii oamenilor normali). Doi fraţi şi tribul lor de vînători îşi văd satul distrus de Destrămare, călătoresc către un regat învecinat ca să-l salveze de invadatori, sînt capturaţi de creaturi malefice, evadează, se întîlnesc cu oameni care îşi amintesc şi viitorul, nu numai trecutul, iar în final ajută la salvarea locuitorilor capitalei imperiului (chiar dacă nu a oraşului în sine).

Ca roman fantastic, The Carpet People este destul de convingător, cu o abundenţă de creaturi exotice într-un peisaj în care un bănuţ este singura sursă de metal a Covorului, un cristal de zahăr e de mărimea clădirii Pentagonului, iar un chibrit ars este de mărimea Marelui Zid Chinezesc.

Şi ca roman de Pratchett, funcţionează rezonabil de bine. Cititorul are bănuiala sîcîitoare că poporul "dumii" cel lipsit de imaginaţie şi imperiul acestuia sînt versiuni satirice ale englezilor, în vreme ce poporul "deftmene", aprig şi independent, şi regatul său îi reprezintă în mod caricatural pe scoţieni. Există comentarii pasagere despre faptul că comerţul este mai bun decît armatele la menţinerea unui imperiu laolaltă şi că istoria este scrisă de cei vii, ca şi o viziune aproape tolkienească (dacă nu de-a dreptul britanică) cum că raţiunea, prosperitatea, comerţul şi dezbaterea îi slujesc pe oameni mai bine decît idealismul, eroismul şi măcelul inutil. Totuşi, ca să-şi apere dreptul la raţiune, prosperitate şi aşa mai departe, oamenii trebuie să fie pregătiţi să meargă la bătălie. (Şi, mai degrabă decît să lupte pînă la moarte, să lupte pînă la moartea inamicului.)

Singura problemă cu acest roman este că, după standardele lui Pratchett, nu este suficient de amuzant. Nu este memorabil (cu excepţia peisajului), iar cititorii nu au senzaţia că romanul ar merita recitit. Cumva, spre deosebire de atîtea alte cărţi ale lui Pratchett, The Carpet People nu-i îndeamnă pe cititori să discute despre el cu prietenii lor, ori să-l dea cu împrumut. Mai degrabă merită citit o dată, atît.

Dar pe de altă parte, cîte cărţi scrise de autori de şaptesprezece ani merită chiar şi asta?


Cîte ceva despre Lumea Disc

Pe vremea cînd eram student, la începutul vacanţei mari împrumutam cîte o carte amuzantă de Douglas Adams de la o colegă, Gloria Ionescu, ca să marchez o graniţă între preocupările din vremea anului universitar, gen "Moby Dick" sau "Regele Lear", şi cele din rest, gen stat cîte o lună cu cortul pe plajă la Vama Veche. Evenimentul s-a repetat anual, cu precizie matematică, pînă cînd Gloria a ajuns să-mi spună: "Bine c-ai venit să mai iei un Douglas Adams, ca să simt în sfîrşit că am intrat în vacanţă."

Seria autostopistului prin galaxie s-a terminat însă la timp. Cinci ani de facultate şi master - cinci cărţi în ceea ce autorul insista să numească trilogie. După care, ce ar fi putut urma? Nu de alta, dar am nevoie şi de cărţi atît de bine scrise încît să rîd în hohote, şi ocazional să rămîn în cadă, la citit, pînă cînd se răceşte apa de-a binelea.

Ei bine, au urmat cărţile din seria Discworld ale lui Terry Pratchett. Prima care mi-a picat în mînă a fost "Reaper Man" ("Cosaşul" ), o ediţie cartonată pe care am împrumutat-o de la Consiliul Britanic. Pe măsură ce au trecut anii, mulţumită prietenilor ca Mirel Palada şi Liviu Moldovan am mai citit destul de multe şi am ajuns să apreciez concepţia de ansamblu a autorului. Fiecare carte este un roman în sine, cu intrigă închegată, început şi sfîrşit. Dacă un cititor oarecare începe lectura de la volumul al unsprezecelea, aşa cum am făcut eu, se poate amuza foarte bine fără să ştie ce s-a petrecut în primele zece volume. După asta, va dori, fireşte, să le aibă pe toate.

Poate vă amintiţi ce i s-a întîmplat lui Boromir din "Stăpînul Inelelor", cum a văzut Inelul cel Mare la Consiliul lui Elrond, cum ispita l-a ros încet-încet şi cum în cele din urmă i-a cedat. Cam aşa am păţit cu cărţile din seria Lumii Disc, despre care am crezut întîi că sînt suficient de "uşurele" pentru a fi citite şi uitate, iar apoi, după zece ani de lectură, am decis că trebuie să le cumpăr.


Am început cu "Soul Music", primită de la Ana Maria Negrilă şi Costi Gurgu, şi cu "Hogfather", cadou de la Diana Enăchescu şi soţul său, Rudiger Hoehn. Apoi, prin 2001, Liviu Moldovan m-a întrebat retoric cum ar fi ca atît el cît şi eu să avem toată seria Discworld în ediţia britanică de buzunar, cotor lîngă cotor, pe un raft întreg. A fost o viziune căreia n-am putut să-i rezist. Am luat legătura cu o prietenă americană, Tracey Rosenberg, care pe atunci se afla în Scoţia şi, pe lîngă studiile doctorale, lucra cu jumătate de normă la un anticariat. După mai multe luni de eforturi şi achiziţii la preţ redus, Tracey mi-a adus un geamantan de cărţi, inclusiv seria Discworld. A fost ca trei duzini de Crăciunuri revărsate deodată în mijlocul lunii mai. Şi visul lui Liviu, cu întreaga serie ordonată pe un singur raft, a devenit realitate.


Un poet celebru a spus că toată lumea există pentru a ajunge la o carte. Cărţile există şi ele pentru a ajunge la recenzii.

Ani în şir am nutrit convingerea că metoda cea mai bună pentru a face o recenzie la un roman de Terry Pratchett este să deschizi cartea la întîmplare şi să citezi. Treptat însă, a trebuit să accept faptul că aceste cărţi sînt cam greu de procurat, chiar şi în condiţiile în care editura Noesis a început publicarea seriei Discworld în limba română. Pentru a demonstra că se poate şi altfel decît cu citate, domnul Liviu Radu a publicat recenzii la primele două volume apărute la noi, ba chiar mi-a făcut onoarea de a mă menţiona acolo. Aşa încît, pentru că am luat din nou vacanţă, vă invit să mă însoţiţi pe Lumea Disc.


The Colour of Magic (1983)

Discworld a ajuns acum marcă comercială înregistrată şi s-a înconjurat cu un potop de produse şi evenimente dintre care nu lipsesc hărţile, atlasele, afişele, jocurile pe calculator, figurinele ceramice, convenţiile - pardon, întrunirile - fanilor, filmele de televiziune, desenele animate şi volumele de benzi desenate. Cu alte cuvinte, s-a dezvoltat într-un imperiu comercial respectabil care rivalizează ca dimensiuni cu cel construit împrejurul operei lui J.R.R. Tolkien. Cu puţin noroc, peste zece ani ar putea rivaliza cu super-francizele Star Wars şi Barbie, iar dacă avem ghinion, va deveni ceva la fel de fad.

De unde a pornit însă fenomenul?

De la reacţia unui om inteligent, educat şi cu simţul umorului la un fenomen comercial de masă.

Prin 1983, piaţa literară science fiction şi fantasy fusese invadată de produse de serie şi francize care reciclau în versiuni maxi idei originale ce apăruseră iniţial în perioada 1930-1960. În vîrful piramidei, autori consacraţi, de vîrstă respectabilă, lipeau continuări la lucrări anterioare ce se dovediseră vandabile, avînd grijă să strecoare de fiecare dată în titlu termeni-cheie precum "Fundaţia", "Roboţii", "Rama", "Odiseea", "Dune". Pe la mijlocul piramidei, alţi autori trudeau la serii nesfîrşite precum Pern, Darkover sau Elric. Iar la temelia pieţei literare se iviseră francize precum Thieves' World, ori calchieri de mii de pagini după Tolkien. Cu alte cuvinte, piaţa fantasy şi science fiction suferea de două boli mortale, reciclarea şi manierismul.

Cum au reacţionat membrii unei generaţii tinere din America v-am relatat deja. Interesant este că Terry Pratchett, un scriitor din Wiltshire, i-a aplicat genului fantasy terapia de şoc. Genul literar a supravieţuit însă, iar Pratchett a ajuns un fel de franciză de unul singur, poate şi pentru că succesului este greu să-i rezişti.

Cărţile nu apar izolat pe piaţa literară, ci mai curînd în valuri sau, dacă preferaţi, în curente. Un scriitor inventiv produce o lucrare cu mare impact la public. Alţii o imită în curînd pentru a-i exploata succesul literar. Apoi apar imitatorii de mîna a treia sau a patra, care deformează trăsăturile genului pînă la grotesc. În cele din urmă, după ce caracteristicile au ajuns clişee pe care cinematografia, televiziunea şi benzile desenate le-au reciclat intensiv şi le-au golit de orice urmă de originalitate, un alt scriitor inventiv produce o parodie devastatoare a genului literar, după care publicul nu mai poate lua domeniul acela în serios o bună perioadă.

Dar genurile literare nu mor, ci reapar după un timp. Altfel, genul heroic fantasy cu săbii fermecate, vrăjitori, dragoni şi uriaşi ar fi dispărut de-a binelea după publicarea lui Don Quijote. Din fericire a reapărut, uneori fermecător, de cele mai multe ori repetitiv şi plictisitor, şi aşa a venit şi rîndul lui Terry Pratchett să se lupte cu morile de vînt. Dacă toţi scriitoraşii care au publicat tomuri fade, în trilogii compuse din alte trilogii, nu au alt merit, măcar îl au pe acela de a-i fi furnizat lui Terry material pentru parodii. Iar dacă vă închipuiţi că s-a oprit cu parodia la scriitoraşii de duzină, s-ar putea să vă înşelaţi.

(Ar trebui să încep prin a vă spune că Lumea Disc este purtată prin cosmos pe spinările a patru elefanţi, care la rîndul lor stau pe carapacea unei broaşte ţestoase. Dar probabil asta aţi aflat deja din altă parte.)

The Colour of Magic este o carte-experiment, în care Terry Pratchett explorează o nouă lume şi-i testează posibilităţile. Calea aleasă pentru sine, proaspăt sosit acolo, şi pentru cititori, la fel de nefamiliarizaţi cu tărîmul Lumii Disc, este a unui personaj aflat în aceeaşi situaţie: Twoflower, primul turist al lumii plate, care a economisit ani în şir în speranţa de a călători la Ankh-Morpork şi a vedea eroi barbari, tîlhari şi asasini, încăierări de tavernă şi dueluri spectaculoase. Lucrul pe care el nu-l ştie, dar vrăjitorul ratat Rincewind îl înţelege instantaneu, este că turistul riscă să vadă toate astea mult prea îndeaproape. Bagajul lui Twoflower, un cufăr din lemn fermecat care se deplasează pe o mulţime de picioare, conţine o mulţime de aur pentru care Ghilda Asasinilor, Ghilda Tîlharilor, Ghilda Cerşetorilor şi nou-formata Ghildă a Comercianţilor pornesc un război în toată regula, în urma căruia Ankh-Morpork arde pînă la temelii. Moartea în persoană are foarte mult de lucru cu coasa prin oraşul în flăcări. (Moartea Lumii Disc este de genul masculin, deşi genul e o chestiune academică pentru un schelet în pelerină neagră, apare în fiecare roman al seriei, vorbeşte cu o voce atît de gravă încît DISCURSUL SĂU APARE CU LITERE MARI, iar mulţi dintre fanii Discworld îl consideră personajul cel mai de viaţă al acestei lumi.) Rincewind şi Twoflower scapă însă cu bine şi ajung să le spună povestea unor eroi barbari, Bravd şi Nevăstuica.

(Fireşte, Bravd şi Nevăstuica maronie sînt parodii ale personajelor lui Fritz Leiber, Fafhrd şi Şoricarul cenuşiu, iar Ankh-Morpork şi ghildele sale sînt parodia lui Lankhmar, Oraşul cu Zeci de Mii de Coşuri Fumegînde. Pe de altă parte, cineva care citeşte mai întîi cîteva romane din seria Discworld s-ar putea să aibă apoi senzaţia că textele fantasy ale lui Leiber sînt un fel de parodie mai puţin izbutită...)

Partea a doua a cărţii, "Trimiterea lui Opt", îi duce pe Rincewind şi Twoflower în templul lui Bel-Shamharoth, unde, împreună cu Hrun Barbarul, se luptă cu abominabilul monstru din alte dimensiuni. Trimiterile abundă şi aici la jocurile de roluri cu tablă şi figurine cum ar fi Temniţe şi Dragoni, la mitologia sumbră a lui Howard Philips Lovecraft, la Conan Barbarul al lui Robert Howard, dar şi la Stormbringer, sabia inteligentă a lui Elric din romanele lui Michael Moorcock. (Spre deosebire de alte săbii vorbitoare, Kring vorbeşte atît de mult încît devine un personaj în toată regula.)

Partea a treia, "Ademeniţi de wyerme", îi duce pe cei trei la sălaşul magic al unor dragoni magici telepaţi ai căror stăpîni ţes intrigi complicate pentru a lua conducerea grupului. De data aceasta, principala ţintă a parodiei este seria Pern a scriitoarei Anne McCaffrey. Terry Pratchett ridiculizează numele pretins exotice ale personajelor din Pern, multe cu cîte un apostrof decorativ, şi creează nume la fel de penibile cu semne de exclamare printre litere. De asemenea, după tradiţia tomurilor fantasy

Ultima parte, "Aproape de margine", îi poartă pe Rincewind şi Twoflower la marginea Discului, unde oceanul se revarsă în vidul interstelar. Cei doi ajung în regatul Krull, unde, fără voia lor, sînt îmbarcaţi pe o astronavă artizanală şi trimişi peste marginea Discului. Parodia deja atinge miticul, mai degrabă decît comercialul, căci constructorul astronavei este Ochi-de-Aur Mînă-de-Argint Dactylos, pe care probabil l-aţi întîlnit ultima dată sub un alt nume pe cînd construia aripi din pene şi ceară, vaci de bronz şi labirinturi acolo unde alţii aveau să facă mai apoi staţiuni turistice. Iar odată cu prăbuşirea celor doi în vidul interstelar, aţi putea crede că toată povestea s-a sfîrşit...

Sau aţi putea aştepta continuarea...

Cîteva cuvinte despre ediţia română: Din cîte am auzit, seria Discworld s-a plimbat ceva timp prin editurile româneşti. Dacă alte cărţi de prestigiu precum Cînturile Hyperion ale lui Dan Simmons nu s-au publicat pe motiv că erau volumele prea groase, cele Discworld au stat atîta vreme deoparte pe motiv că erau prea multe. Apoi a venit un editor pasionat de această lume imaginară şi ne-a răsfăţat cu o ediţie a Culorii magiei în care coperta o reproduce pe cea originală de Josh Kirby, iar hîrtia e de mai bună calitate decît în ediţiile britanice. Traducerea doamnei Domnica Macri se ridică de cele mai multe ori la nivelul calitativ al originalului, chiar dacă uneori acesta prezintă dificultăţi din cauza jocurilor de cuvinte. Iar în rest, vacanţă plăcută!

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman.)
scrise la normă, schimbă numele cîte unui personaj în toiul acţiunii, apoi revine la cel iniţial.

The Light Fantastic (1986)

Unii dintre dumneavoastră au trebuit să aştepte de la Crăciunul anului 2002 pînă la Paştele anului 2003 ca să poată citi continuarea volumului The Colour of Magic, numită The Light Fantastic. Ca să nu vă simţiţi din cale-afară de gninionişti, trebuie să vă spun că eu unul am aşteptat din 1994 pînă în 2002. (E drept că aşteptarea mi-a fost îndulcită de lectura altor cărţi din seria Discworld, dar asta e altă poveste. )

Dat fiind că protagonistul primului volum, Rincewind, se prăbuşise peste marginea Lumii Disc, Terry a avut o misiune destul de grea cînd a început continuarea. Din fericire, Rincewind are în memorie unul dintre cele opt descîntece fundamentale din volumul in octavo al Creatorului, iar zeii preferă să schimbe întregul Disc cu o vrajă şi să-i salveze pe cei doi călători decît să lase descîntecul să se piardă. Descărcarea magică traversează un şir de tavane din Universitatea Nevăzută, precum sîngele acid al creaturilor Alien, iar bibliotecarul e transformat în urangutan.

(Printre cele mai populare personaje ale seriei, Bibliotecarul refuză să mai fie transformat în om, iar ceea ce are de spus este de cele mai multe ori "Uuuk". La fel ca în seria Star Wars, celelalte personaje par întotdeauna să înţeleagă aceste sunete ca şi cînd ar fi fraze întregi. )

Rincewind şi Twoflower ajung întîi la coliba de turtă dulce a unei vrăjitoare pe care o arseseră doi copii în cuptor ("Părinţii sînt de vină." ), iar grupuri de vrăjitori de la Universitate caută să-i prindă în ambuscadă. Cei doi ajung apoi pe o lespede zburătoare condusă de un druid ce se declară consultant de calculatoare pe probleme hardware, apoi la un cerc de megaliţi unde Cohen Barbarul întrerupe un ritual de sacrificiu şi salvează o fecioară.

(Sau aproape.

V-aţi întrebat vreodată ce s-ar întîmpla cu Conan Barbarul dacă ar continua să cîştige fiecare luptă şi duel vreme foarte îndelungată? Terry are un răspuns logic: ar ajunge la 87 de ani, slab, bandajat şi fără dinţi, iar cînd ar încerca în virtutea vechilor obiceiuri să ia pe umăr fecioara salvată şi să plece cu ea, s-ar prăbuşi după doi paşi. După care fireşte că ar trebui să-l care ea... )

Readucerea lui Rincewind pe Lumea Disc este esenţială, întrucît cele opt descîntece fundamentale vor trebui spuse la un moment critic. Pînă la acel moment însă, Rincewind şi însoţitorii săi trec prin domeniul Morţii, apoi se întîlnesc cu o ceată de troli, se luptă cu mercenari conduşi de Herrena cea vopsită cu henna (unii dintre dumneavostră au recunoscut-o probabil pe Sonja cea roşcată) şi în cele din urmă ajung într-un oraş unde lucrurile au căpătat o întorsătură urîtă. A'Tuin, broasca ţestoasă uriaşă, se tot apropie de o stea roşie, iar locuitorii Lumii Disc se tem că vor pieri. Unii formează rapid o organizaţie care arde cărţi, alungă sau ucide preoţi şi vrăjitori, totul în numele stelei roşii. După cum vă aşteptaţi, mişcarea devine rapid foarte populară, spre îngrijorarea lui Rincewind şi dezgustul Morţii ("Aş fi zis că ţie o să-ţi placă." NU AŞA. MOARTEA RĂZBOINICULUI, SAU A BĂTRÎNULUI, SAU A COPILULUI, ASTA ÎNŢELEG, LE IAU DUREREA ŞI LE CURM SUFERINŢA. DAR NU ÎNŢELEG ACEASTĂ MOARTE-A-MINŢII. ) Iar pentru a adînci şi mai mult criza, Fiinţele din Dimensiunile-Temniţă se pregătesc să invadeze Lumea Disc.

Cum vor rezolva personajele această criză, de ce A'Tuin s-a apropiat de steaua roşie şi care este deznodămîntul, vă las pe dumneavoastră să aflaţi cînd veţi citi cartea. Am să vă spun numai că, la plecare, Twoflower îi face cadou lui Rincewind cufărul magic. Despre noile lor peripeţii am să vă relatez însă în altă recenzie.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman.)


Equal Rites (1987)

Îmi face plăcere să vă prezint, odată cu această recenzie a romanului al treilea al seriei Discworld, unul dintre personajele mele feminine preferate din toate timpurile. E vorba despre bunicuţa (Granny) Esme Weatherwax, vrăjitoare din satul Bad Ass din ţara muntoasă Lancre. Bunicuţă, e un fel de a spune, pentru că Granny Weatherwax nu are copii, nici nepoţi. Are în schimb un talent cu totul deosebit la vrăjitoria feminină (witchcraft), care e un lucru cu totul deosebit de magia masculină (wizardry). Şi, pe parcursul romanului, Granny are nevoie de acest talent, pentru că se ciocneşte de o problemă nemaiîntîlnită pe Lumea Disc.

Tradiţia acestei lumi spune că 8 este un număr magic, iar al optulea fiu al celui de-al optulea fiu este destinat să devină vrăjitor. (Probabil vă întrebaţi deja ce se întîmplă dacă se naşte al optulea fiu al celui de-al optulea fiu din al optulea fiu, dar despre asta am să vă povestesc altă dată). Cert este că un vrăjitor muribund îşi lasă toiagul fermecat unui copil nou-născut, al optulea fiu din al optulea fiu. Copilul se dovedeşte a fi o fiică, Eskarina, şi de aici încep necazurile.

Esk se arată a avea talent la studiul magiei, iar toiagul fermecat rezistă tentativelor de distrugere şi o protejează cînd este atacată. Însă, din păcate, Esk e înclinată nu către farmecele vrăjitoarelor, bazate pe ierburi, studiul naturii, intimidarea oamenilor şi îmblînzirea animalelor, ci către magia înaltă pe care o studiază bărbaţii la Universitatea Nevăzută din îndepărtatul Ankh Morpork. Granny Weatherwax face efortul să o înveţe pe fetiţă vrăjitoria, însă în cele din urmă cedează în faţa evidenţei şi o însoţeşte pe Esk la universitate.

După cum vă puteţi imagina, călătoria e plină de peripeţii, iar Esk şi îndrumătoarea ei se dovedesc naive uneori, dar şi pline de resurse nebănuite cînd se confruntă cu tîlhari, hangii hrăpăreţi sau vrăjitori aroganţi. Însă mai greu de imaginat este ce le aşteaptă pe cele două călătoare la porţile Universităţii Nevăzute. Prejudecăţile bărbaţilor se dovedesc la început mai tari decît talentele magice ale fetiţei, iar Granny Weatherwax trebuie să-şi folosească mintea ascuţită şi puterea de convingere pentru a o ajuta pe Esk să asiste într-o manieră mai puţin ortodoxă la cursurile de magie înaltă. Dacă nu e admisă ca studentă, mica Eskarina poate intra zilnic în universitate (şi poate audia discret cursurile) ca măturătoare.

Fireşte, lucrurile se complică, fiindcă un tînăr student foarte talentat dezvoltă concepte magice noi care erodează zidurile dintre realitatea Lumii Disc şi Dimensiunile-Temniţă. Esk, înzestrată cu puterea de a vedea lucrurile aşa cum sînt, mai degrabă decît cu aceea de a se pierde în abstracţiuni precum vrăjitorii care predau la Universitate, ajunge să joace un rol crucial în criza declanşată de colegul ei. Iar Granny Weatherwax, cu talentul său de a-şi păstra sîngele rece şi de a le spune lucrurilor pe nume, contribuie şi ea la salvarea Lumii Disc.Dar mai multe veţi afla cînd veţi citi cartea.

Terry Pratchett reuşeşte în Equal Rites ("Rituri egale") să ne spună într-o formă hazlie nişte lucruri adevărate, uneori usturătoare, despre oameni, despre femei, bărbaţi, copii, adulţi, despre prejudecăţi, inegalitate şi segregare, despre accesul la educaţie, despre luptele mari pe care trebuie să le dăm pentru a schimba lucruri mici, şi despre inerţia celor care nu sînt în stare sau nu vor să-şi închipuie că lucrurile pot fi şi altfel decît au fost dintotdeauna. Poate că Equal Rites arată ca o carte pentru copii, însă le-aş recomanda-o cu căldură acelora care şi-au propus să urmeze studii superioare, în speranţa că-i va ajuta să-şi extindă viziunea.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman.)


Mort (1987)

Aţi observat cum vieţuitoarele care trăiesc prea mult în preajma oamenilor au tendinţa să le imite unele forme de comportament? Unele sînt dresate, precum cimpanzeii de la circ, care învaţă să fumeze, să meargă pe bicicletă şi să poarte haine, dar altele învaţă de bunăvoie. Dacă stilul de viaţă al oamenilor, cu ziare, mers la coafor sau bărbier, ospeţe, beţii, leagăne pentru copii, grădinărit şi toate celelalte, "prinde" sub o formă sau alta şi la alte vieţuitoare, cum ar fi influenţată de omenire o anumită reprezentare antropmorfică a unui element universal? (Şi nu mă refer la oricare, ci la personajul acela de viaţă care rînjeşte tot timpul, poartă pelerină neagră, cu glugă, e foarte priceput la mînuirea coasei şi apare în toate cărţile din seria Discworld.)

Pornind de la asemenea întrebări a ajuns Terry Pratchett să scrie unele cărţi Discworld în care Moartea apare mai mult decît în altele, un fel de subserie asemeni celei cu vrăjitorul Rincewind sau a celei cu Granny Weatherwax. Mort este cel dintîi roman în care Moartea este nu doar prezent, ci chiar personajul principal. (V-am mai spus că Moartea Lumii Disc este de genul masculin? )

După mii şi mii de ani în care a colindat această lume plată în lung şi-n lat, Moartea simte că a obosit, şi ar dori să-şi ia un ucenic. Aşa se face că în serviciul său ajunge să lucreze un băiat slăbănog, numai pielea şi osul, care are obiceiul nerecomandabil de a vedea lucrurile aşa cum sînt şi de a căuta logica ascunsă în orice lucru, fiinţă ori fenomen. Foarte neadecvat pentru o lume bazată pe magie, dar şi foarte pe gustul celui care l-a angajat. În plus, tînărul se numeşte Mortimer, iar prietenii îl numesc Mort. O coincidenţă plăcută, căci aşa îi spun şi Morţii ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei (Războiul, Foametea şi Molima), care vin în vizită uneori.

Astfel ajunge Mort să-şi facă ucenicia pe domeniul Morţii, la curăţat de grajduri. Tot aici îi cunoaşte pe fiica adoptivă a stăpînului, Ysabell, care în loc de literatură citeşte din biblioteca tatălui biografii de tineri şi tinere ce au murit din dragoste, şi pe majordomul Albert, despre care aflăm ulterior că e Alberto Malich, mare maestru al magiei, întemeietor al Universităţii Nevăzute şi practic singurul om care a obţinut nemurirea. După un instructaj asupra îndatoririlor şi cîteva îndemnuri voalate apropo de conversat cu persoane de vîrsta lui şi de preluarea afacerii după pensionarea sa, Moartea decide să-l trimită pe Mort în locul său, de probă. După cum vă aşteptaţi, de aici lucrurile se complică.

Una dintre persoanele pe care trebuie să le conducă Mort pe tărîmul umbrelor este tînăra prinţesă Keli. Tînărul o salvează, iar ea se pomeneşte vie, dar într-o societate unde toţi ceilalţi se poartă de parcă ea ar fi murit. Şi aşa ajunge Lumea Disc să fie împărţită în două realităţi, una vastă, în care prinţesa a murit, şi o alta din ce în ce mai restrînsă, în care ea trăieşte.

Moartea, neavînd habar că lucrurile au scăpat de sub control, experimentează între timp diverse activităţi umane, în speranţa că va putea să-i înţeleagă mai bine pe cei pe care i-a însoţit aşa mult timp. Încearcă, pe rînd, pescuitul, dansul, jocurile de noroc, alcoolul, ba chiar şi munca de bucătar, iar logica sa literală şi rigidă duce la consecinţe despre care e mai bine să aflaţi cînd veţi citi cartea. Fireşte, în toiul crizei celor două realităţi incompatibile Albert încearcă să-şi recupereze poziţia de Rector al Universităţii Nevăzute şi să ţină Moartea sub control printr-un ritual, dar vrăjitorul Rincewind încurcă (iarăşi) lucrurile.

Cum se termină povestea? Prefer să nu vă stric plăcerea lecturii. În schimb, dintre toate lucrurile memorabile pe care le spune în roman personajul meu preferat, iată unul: NU-I DREPTATE. NU-S DECÎT EU.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman.)


Sourcery (1988)

La începutul recenziei despre Equal Rites vă povesteam că în Lumea Disc al optulea fiu al unui al optulea fiu devine vrăjitor. În Sourcery aflăm motivul pentru care vrăjitorii sînt încurajaţi să nu aibă de-a face îndeaproape cu femeile şi mai ales de ce nu ar trebui să se căsătorească: fiii unui vrăjitor sînt la rîndul lor vrăjitori. Iar cel de-al optulea este o sursă de energie magică. „Izvorăjitorie”, dacă e să traducem titlul romanului.

Exact asta se întîmplă în cel de-al cincilea volum al seriei Discworld, iar tatăl-vrăjitor, Ipslore cel Roşu, înşală Moartea şi îşi ascunde spiritul în toiagul fiului, Coin, ca să-l poată îndruma. Prichindelul (precedat de plecarea grăbită a şobolanilor, păsărilor, garguilor şi chiar şi a gîndacilor de bucătărie) ajunge la Universitatea Nevăzută, distruge prin magie cîţiva vrăjitori de rang înalt ca să demonstreze cine e mai tare, apoi începe să re-creeze realitatea. Le dă vrăjitorilor de la Universitate puteri cu adevărat magice, la o scară grandioasă, dar fără să vrea declanşează un nou război magic de felul celor care aproape distruseseră Lumea Disc în trecutul îndepărtat şi care conduseseră la închiderea vrăjitorilor în ierarhiile şi ritualurile rigide ale Universităţii Nevăzute.

Pălăria rectorilor de la Universitate, care a căpătat după secole de întrebuinţare puteri magice, pune însă la cale lupta de rezistenţă împotriva noului-venit. Din păcate, din lipsă de eroi legendari, pălăria trebuie să se bizuie pe cine îi iese în cale: Rincewind, cel mai incompetent vrăjitor de pe Lumea Disc, şi Conina, fiica lui Cohen Barbarul, o spadasină de temut care visează în secret să devină coafeză. Împreună, călătoresc prin Ankh-Morpork, apoi pe mare, luptă cu tîlhari, piraţi şi negustori de sclavi, iar în cele din urmă ajung în palatul serifului Creosote din Al Khali, unde fac cunoştinţă cu Nijel Distrugătorul, care a învăţat cum să fie erou barbar dintr-un manual şi al cărui strigăt de luptă este "Ăă... Mă scuzaţi".

Pentru ca haosul să fie deplin, reconfigurarea realităţii aduce o invazie a Uriaşilor Gheţii, Vremea Ceaiului Zeilor şi Apocralipsa (adică Apocalipsa apocrifă). Iar cînd eroii fără voie fură trei cai de la un han, Moartea, Războiul, Foametea şi Molima (care în drum spre Apocralipsă se opriseră la o bere) constată că au devenit brusc Călăreţul şi Cei Trei Pietoni ai Apocralipsei, ceea ce nici lor nu le sună prea convingător.

Să vă povestesc cum Bibliotecarul, îngrijorat de situaţie, mînă cărţile magice să zboare spre adăpost, într-un turn al Universităţii Nevăzute? Să vă spun că Moartea este în atît de multe locuri în acelaşi timp prin BUNĂ ORGANIZARE? Să vă mai spun că în final, rătăcit prin Dimensiunile-Temniţă, Rincewind îşi foloseşte ultima armă? (Cîţiva pumni de nisip într-o şosetă.)

Mai bine vă las să citiţi Sourcery, căci a apărut în română. Merită.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman.)


Wyrd Sisters (1988)

"Cînd ne-om vedea tustrele noi?" ("Prin tunet, fulger ori prin ploi," se grăbeşte cititorul educat să completeze.) Iar o voce mult mai normală răspunde în schimb: "Păi, eu pot marţea viitoare." Aşa începe romanul al şaselea din seria Discworld, intitulat Wyrd Sisters, adică "Surorile soartei". Însă desigur că surorile sînt altfel de vrăjitoare decît cele care amestecau tot felul de ciudăţenii într-un cazan în piesa aceea de la începutul secolului al şaptesprezecelea. Alături de Granny Weatherwax, în acest volum apar Nanny Gytha Ogg (mamă a cincisprezece copii şi teroare a numerose nurori) şi Magrat (tînără şi dornică să facă magie ca la carte, cu lumînări şi beţişoare parfumate).

Pe de altă parte, după cum probabil vă aşteptaţi după lectura primului rînd, Wyrd Sisters este o parodie. Şi pentru că fantasticul n-a început nici de la J.R.R. Tolkien, nici de la Robert E. Howard, Wyrd Sisters trece la fapte mari şi parodiază Macbeth.

E drept, cînd Moartea vine să-l ia pe regele înjunghiat, întreabă de prezicători care ar fi trebuit să-l avertizeze pe stradă, şi îmi veţi spune că asta e o referire la Tragedia lui Iulius Caesar. E adevărat, fantoma regelui ucis bîntuie prin castelul Lancre, şi veţi zice că asta seamănă cu Hamlet. E la fel de adevărat că Măscăriciul e un personaj important, iar glumele sale sînt aşa pline de arhaisme că nimeni nu le percepe hazul, şi-mi veţi aminti că asta e din Regele Lear. E adevărat că, în piesa lui Shakespeare, Lady Macbeth era aceea care avea obsesia spălatului pe mîini pentru a îndepărta sîngele victimei. Dar în Wyrd Sisters ducele uzurpator nu sfîrşeşte prin a avea obsesia spălatului pe mîini, ci începe de acolo, şi ajunge... Veţi vedea dumneavoastră unde cînd veţi citi cartea.

În plus, aşa cum îi stă bine unui roman scris spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, Wyrd Sisters include nu numai parodia piesei ci şi portretul caricatural al dramaturgului sub forma lui Hwel, piticul blestemat de soartă să aibă toată inspiraţia din lume, să audă prin vis dialogurile personajelor şi să trudească pentru a reda aceste viziuni năvalnice în versuri. "Găsise loc pentru iubiţii înşelaţi de astre, groparii comici şi regele cocoşat. Pisicile şi patinele cu rotile erau acelea care-i făceau necazuri în momentul de faţă..."

Aşa cum le stă bine unor vrăjitoare, Granny, Nanny şi Magrat nu intervin direct în treburile regatului, ci mai degrabă ajută destinul, mai întîi salvîndu-l pe moştenitorul tronului, apoi ascunzîndu-l cu tot cu coroană într-o trupă de actori şi ursindu-i talente de mare folos (să-şi facă prieteni cu uşurinţă, să aibă memorie pentru replici şi să fie oricine îşi închipuie că este), pe urmă aflînd detalii despre crimă de la fantoma regelui ucis, iar în cele din urmă asistînd la o piesă de teatru menită să le submineze prestigiul, dar care duce la dezvăluiri neaşteptate. (Acum probabil îmi veţi spune că piesa în piesă care duce la dezvăluiri neaşteptate este tot din Hamlet.)

Spectacolul este cu atît mai reuşit cu cît Moartea în persoană apare pe scenă, sub privirile publicului, interpretîndu-şi propriul rol, şi, din motive de trac, îşi uită replicile. Ca în orice piesă care se respectă, şi aceasta e făcută din arhaisme ordonate frumos în pentametri iambici, pînă cînd Granny Weatherwax, exasperată, spune: "Duhuri din minte şi scorneli să piară, Rog Adevărul -" ezită - "tam-ti-tam s-apară." Iar, pentru că puterile bunicuţei se bazează pe capacitatea de a percepe lucrurile aşa cum sînt în realitate, adevăratele cuvinte de la uciderea regelui sînt rostite din nou...

Fireşte, nu mă lasă inima să vă stric plăcerea lecturii şi să vă relatez chiar tot ce se întîmplă în acest roman, în primul rînd pentru că Terry Pratchett este un povestitor cu mult mai talentat decît mine, iar aceasta este una dintre cele mai frumoase cărţi ale sale. Nu are rost să vă spun cu cine poartă uzurpatorul duelul final, cine moşteneşte regatul Lancre sau unde îl duc pe tînărul prinţ talentele ursite de cele trei vrăjitoare. Iar dacă aţi rămas cu impresia că Terry a parodiat Macbeth fără milă, să vedeţi ce a făcut cu Visul unei nopţi de vară...

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman.)


Only You Can Save Mankind (1992)

(Acest roman a fost publicat în ţara noastră sub titlul Doar tu poţi salva omenirea la Editura Corint Junior, 2008, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu. Versiunea originală a apărut în 1992, la Editura Corgi din Londra, iar importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie nouă şi atrăgătoare a acestui roman.)

Doar tu îl poţi salva pe acest cititor, dragă Terry!

După ce am participat la un tîrg de carte spre sfîrşitul anului 2005, după ce am citit o carte care era prost scrisă şi încă mai prost redactată, după ce am renunţat la lectura alteia pe motiv de multă obscenitate şi de lipsa unei intrigi coerente, după ce m-am luptat o vreme cu o a treia care avea prea puţină tracţiune narativă, în disperare de cauză mi-am luat doctoria cu efecte garantate: o carte de Terry Pratchett scrisă înainte ca domnia-sa să se apuce să vîndă mai mult, să francizeze mai mult şi să creeze mai multe produse secundare decît J.K. Rowling.

A avut rezultate aparent magice, iar eu m-am simţit gata să-i iert lui Terry cele mai recente trei sau patru cărţi de pe atunci. Aproape.

Doar tu poţi salva omenirea este despre un băiat pasionat de jocurile video, Johnny Maxwell, dintr-un orăşel englezesc obişnuit, cu colegi de şcoală obişnuiţi (unul negru, unul gras, unul care piratează jocuri), cu părinţi obişnuiţi (prinşi într-un divorţ obişnuit) şi cu jocuri care în acea vreme erau obişnuite (de genul Invadatori spaţiali).

Cu toate acestea, extratereştrii din joc se predau, iar Johnny trebuie să-i escorteze înapoi dincolo de o graniţă cosmică, într-un spaţiu sigur, pe drumul către planeta lor de baştină. Nu numai că visează în nopţi succesive că se află la bordul unei astronave, dar trebuie să-i convingă pe alţi jucători să nu mai tragă în extratereştri.

Iar apoi, în lumea reală, întîlneşte o jucătoare din acel joc, o roşcată de treisprezece ani care căştigă concursuri în realitate şi care-şi spune Sigourney în joc. Fireşte, versiunea din visul ei a astronavelor extraterestre nu e cu nituri şi şuruburi, ca în Star Trek, ci mai degrabă cu colţuri, tenebre, abur şi mîzgă, ca în Alien. Iar extratereştrii ei sînt mult mai urîţi şi mai agresivi decît ai lui Johnny.

Pe lîngă faptul că ironizează cultura populară a adolescenţilor cu clişee precum “În spaţiu, nimeni nu te aude cînd ţipi” (Versiunile lui Terry fiind “Pe Pămînt, nimeni nu te aude cînd zici ‘Mm’ “ şi “În spaţiu, nimeni nu ascultă, oricum”) şi figuri atot-puternice de genul vînzătorului de jocuri video, Terry Pratchett ne îndreaptă cu blîndeţe atenţia către un lucru foarte serios din fundalul vieţii personajelor sale: Al Doilea Război din Golful Persic.

Pentru personajele din Marea Britanie, diferenţa dintre războiul de la televizor şi războaiele din filme ori cele din jocurile video este greu de remarcat, iar ele le tratează pe toate cu indiferenţă. Un aspect pe care Terry îl subliniază este că războiul de la televizor este real pentru oamenii implicaţi în el, tot aşa cum războiul din jocul video este real pentru personajele extraterestre din el.

Şi ar trebui să ne pese. Ar trebui să nu uităm niciodată diferenţa dintre ceea ce este real şi ceea ce nu este.

E un lucru bun că (cel puţin înainte de a-i face concurenţă serioasă lui J.K. Rowling) Terry Pratchett s-a gîndit să îi ofere cîteva lecţii utile despre valori vitale unei generaţii hipnotizate de mijloacele electronice de comunicare în masă şi este încîntător să-l vedem cum face asta cu blîndeţe, pe neobservate, sub pretextul că relatează o poveste amuzantă.

Şi, într-adevăr, povestea este amuzantă, captivantă, emoţionantă şi încîntătoare. Mulţumesc încă o dată pentru că mi-ai adus bucurie în viaţă, dragă Terry!


The Amazing Maurice and His Educated Rodents (2001)

Prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat cu cîţiva ani în urmă un exemplar din ediţia de buzunar a romanului The Amazing Maurice and His Educated Rodents (Corgi Books, Londra, 2002) de Sir Terry Pratchett. De parcurs, l-am parcurs abia în decembrie 2010, mai mult din nostalgie faţă de Lumea Disc în care mi-am petrecut atîţia ani. Şi am descoperit cu uimire şi încîntare că, şi cînd scrie pentru copii, Sir Terry este tot Sir Terry. Căci povestea lui Maurice şi a rozătoarelor sale educate este cît se poate de captivantă.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Imaginaţi-vă că, în urma depozitării neglijente a deşeurilor magice de la Universitatea Nevăzută, un grup de şobolani se infectează cu inteligenţă şi cu limbaj articulat, pînă într-atît încît capătă acces la citit şi scris (pictograme). Imaginaţi-vă că, în urma uciderii şi devorării unui şobolan inteligent, un motan obişnuit, Maurice, capătă la rîndul său limbaj articulat şi inteligenţă. Imaginaţi-vă că, în urma lecturii unor basme despre cîntăreţul din fluier care a scăpat un orăşel de şobolani, Maurice recrutează un băiat din Ghilda Muzicienilor şi, împreună cu grupul de şobolani, începe să pună în scenă schema invaziei şi salvării miraculoase pentru a profita de naivitatea locuitorilor din orăşelele de provincie.

Imaginaţi-vă că, într-un orăşel din Überwald, schema lor se împiedică de una mai rafinată, a unor angajaţi de la deratizare care, sub pretextul că şobolanii fură mîncarea, îi lasă pe concetăţenii lor înfometaţi şi fac speculă cu alimentele dosite. Iar cînd în oraş apare o armată de şobolani condusă de o minte diabolică, sau un cîntăreţ din fluier dotat cu un flaut magic şi cu nişte tarife scandaloase, Maurice şi prietenii săi rozători ajung în situaţii de viaţă şi de moarte.

(Desigur, personajul meu preferat din Lumea Disc are o scurtă apariţie şi aici, Dar, cum acesta este un roman pentru copii, iar pisicile au nouă vieţi, Moartea spune replici de genul: "NU TE-AM MAI VĂZUT ÎN ULTIMUL TIMP, MAURICE.")

Dacă în romanele despre Lumea Disc destinate adulţilor Sir Terry Pratchett face referiri intertextuale la Macbeth, la Divina Comedie, la Faust şi la Odiseea, ca să dau numai cîteva exemple, aici face trimiteri la basmele fraţilor Grimm şi la cărţile ilustrate pentru copii. Însă, la fel ca în romanele "celelalte" ale seriei, Sir Terry Pratchett obţine efecte savuroase din contrastul între ceea ce cred personajele şi ceea ce se întîmplă în realitate. Pentru că uneori basmele fac personaje precum Malicia, fiica primarului, să se comporte complet inadecvat, iar alteori visele şi aspiraţiile fac personaje precum Fasole Periculoasă, Piersici şi prietenii lor să construiască o lume mai bună. (Am uitat să vă spun că şobolanii din acest roman şi-au ales nume de pe cutii de conserve după ce au învăţat să citească, dar înainte să afle ce însemnau cuvintele pe care le citeau...)

Am fost încîntat de modul în care autorul şi-a construit personajele, cum le-a făcut să interacţioneze şi să evolueze, cum a construit planurile narative şi scenele de acţiune şi cum a introdus cîrlige narative menite să-i tîrască pe cititori dintr-o scenă în alta, de la un capitol la altul, pînă la ultima pagină a cărţii. Nu numai că voi citi şi alte cărţi despre Lumea Disc destinate copiilor (cînd cineva e în vîrstă de vreo 4 ani, un zero nu are prea multă importanţă...), dar vă recomand The Amazing Maurice and His Educated Rodents şi dumneavoastră. Romanul a fost distins cu Medalia Carnegie, iar o ediţie română a apărut în 2006 la Corint Junior sub titlul Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate. Aş mai aminti şi că China Miéville, în primul său roman, King Rat, a tratat dintr-o perspectivă diferită aceeaşi temă a cîntăreţului din fluier care a fermecat şobolanii.

Dar asta e altă poveste.


The Wee Free Men (2003)


Nu mai ţin minte cînd am cumpărat un exemplar din romanul lui Terry Pratchett The Wee Free Men(Editura Corgi, Londra, 2004). Ştiu sigur că l-am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, din Librăria Nautilus, http://nautilus.ro/. De parcurs, l-am parcurs abia în 2012, după o absenţă prea îndelungată de pe Lumea Disc. Şi iată ce am aflat:

The Wee Free Men este primul dintr-o subserie dedicată copiilor. Personajul principal este o fetiţă, Tiffany Aching, dintr-o comunitate rurală a Lumii Disc situată pe un deal de cretă. (Departe sub straturile de cretă se află cremene, dar asta e altă poveste.) Tiffany descoperă că diverse creaturi din lumi paralele au început să se strecoare în lumea ei, aşa încît, înarmată cu o tigaie şi folosindu-şi fratele mai mic pe post de momeală, se confruntă cu un monstru acvatic. O bandă de spiriduşi care arată şi se poartă ca nişte scoţieni caricaturali se aliază cu protagonista.

Iar Tiffany Aching descoperă că are nevoie de aliaţi - pentru că o crăiasă a elfilor îi răpeşte fratele şi-l duce într-o lume paralelă, iernatică şi clădită din vise întreţesute. Cu mult curaj, isteţime, putere dată de cremenea din zona natală şi învăţături de la o bunică vrăjitoare, Tiffany reuşeşte să îi salveze din lumea crăiesei elfilor atît pe fratele ei cît şi pe fiul baronului. În cele din urmă, cîteva vrăjitoare, printre care Granny Weatherwax şi Nanny Ogg, vin să o felicite pentru izbîndă şi să îi ureze bun venit în şcoala pentru vrăjitoare.

La încheierea lecturii am stat şi m-am gîndit puţin dacă să iau la citit următorul roman din subserie (deocamdată sînt patru cărţi despre Tiffany Aching), sau un roman Discworld destinat celor mari, sau... Cumva, a fost vizibil efortul autorului de a pune laolaltă învăţături frumoase şi amuzament adaptat copiilor. Nu sînt sigur că rezultatul e dintre cele fericite. (Îmi veţi spune că nu fac parte din publicul ţintă. Asta e situaţia...)

Chiar şi aşa, unele porţiuni ale cărţii sînt memorabile, precum întîmplarea în care bunicuţa Aching se confruntă cu baronul în privinţa unui cîine de vînătoare care atacase o oaie. Lecţia despre oile care pot la rîndul lor să atace cîinii este magistral realizată şi de neuitat.

Şi m-am bucurat să le revăd pe Granny Weatherwax şi pe Nanny Ogg, fie şi în roluri episodice. Din păcate, de prea mulţi ani, aceste personaje minunate au intrat într-un con de umbră. Îmi era dor de ele...

Poate ar trebui să adaug că există o ediţie română a acestui roman, Scoţiduşii liberi, apărută la Corint Junior în 2006 în traducerea Cristinei Jinga. Şi că următorul roman din subseria despre Tiffany Aching se numeşte A Hat Full of Sky. Dar despre acela vom vorbi cu alt prilej...


Monstrous Regiment (2003)


Prin 2004, am primit cadou de la bunul meu prieten Liviu Moldovan un exemplar dintr-un roman de Sir Terry Pratchett, Monstrous Regiment (Editura Corgi, Londra, 2004). În ciuda faptului că volumul are o prezentare atractivă şi că este scris de unul dintre autorii mei preferaţi, l-am lăsat la raft un deceniu. În cele din urmă, în februarie 2014, mi-am făcut curaj şi l-am parcurs.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Monstrous Regiment e plasată într-o ţară de pe Lumea Disc, Borogravia, aflată în război cu o ţară vecină. Din păcate, cum conflictele cu ţări învecinate sînt frecvente, Borogravia este secătuită, iar apropierea iernii pare să o ducă de la criză către colaps. În acest context, protagonista Polly Perks decide să se deghizeze în bărbat, să se înroleze şi să plece în căutarea fratelui ei, Paul. În teorie, ea ar trebui să primească instrucţie militară împreună cu ceilalţi recruţi - printre care se numără un vampir, un trol şi un Igor - dar în practică recruţii constată că sînt sigurele trupe borograviene care nu au fost blocare de inamic într-o anumită vale, lîngă o fortăreaţă de necucerit.

Şi, la prima întîlnire cu o patrulă inamică, unul dintre subofiţeri, caporalul Strappi, dezertează.

Treptat, recruţii devin centrul atenţiei - mai întîi, pentru că Polly îl capturează şi umileşte pe prinţul regatului vecin, apoi pentru că William de Worde îi intervievează pentru cotidianul The Times of Ankh-Morpork, iar în cele din urmă pentru că, sub conducerea locotenentului Blouse, se strecoară în fortăreaţa inamică şi îi eliberează pe ostaşii borogravieni.

Ceea ce le-ar fi adus promovări şi medalii recruţilor dacă ar fi fost de genul masculin. Numai că, pe parcursul acţiunii, Polly descoperă că nu e singura fată deghizată care s-a înrolat în armată. Nici pe departe.

Ca urmare, punctul culminant al romanului nu este o bătălie grandioasă, ca în orice roman de război care se respectă, ci o şedinţă de tribunal cu uşile închise în care protagonista şi colegele ei sînt judecate de ofiţeri superiori ai armatei borograviene. Iar în subtext Sir Terry Pratchett pune nişte întrebări incomode privitoare la patriarhat, la oprimare şi la stupiditatea unor reguli - fie ele religioase, militare sau civile.

Fireşte, nu vă pot da detalii suplimentare despre intrigă şi mai ales despre deznodămînt fără să vă stric plăcerea lecturii. Vă asigur însă că unele personaje recurente din serie apar în roluri secundare sau episodice - comandantul Samuel Vimes şi caporalul Angua pe de o parte, William de Worde şi Moartea, pe de alta. Cititorii atenţi vor recunoaşte şi o serie de aluzii culturale şi istorice, de la Mult zgomot pentru nimic la Ioana d'Arc şi de la Dirty Dozen la faimoasa declaraţie a preşedintelui John F. Kennedy: "Ich bin ein Berliner." Monstrous Regiment vă va face uneori să zîmbiţi, alteori să rîdeţi în hohote, pe alocuri să vă înduioşaţi şi destul de des să vă gîndiţi la relaţiile dintre oameni. Căci Lumea Disc e de fiecare dată o scuză bună pentru discuţii despre lumea noastră.

Desigur, dacă nu aveţi răbdare ca să aşteptaţi apariţia unei traduceri într-un viitor nedefinit, puteţi comanda un exemplar original din acest roman de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, aici.

Going Postal (2004)



A fost odată...

A fost odată un tînăr care a citit o carte cartonată de la Consiliul Britanic (Reaper Man), s-a amuzat copios, apoi a aflat că mai erau şi altele în aceeaşi serie.

A fost odată un om (mai puţin tînăr) care a citit pe apucate cărţi Discworld, luîndu-le cu împrumut de la prieteni.

A fost odată un om (de-acum tînăr mai mult prin convenţie) care n-a rezistat şi şi-a cumpărat colecţia completă Discworld şi a umplut cu ea un raft. Apoi, treptat, încă unul.

A fost odată un om (aflat la graniţa vîrstei a doua) care a trăit o experienţă pe care n-ar fi crezut-o posibilă vreodată: abandonarea lecturii unei cărţi de Terry Pratchett (Monstrous Regiment). Pe urmă, a încă uneia (The Wee Free Men).

A fost odată (acum vreo cinci ani) un om care s-a perpelit mai multe luni pe lîngă următoarea carte din serie, Going Postal (Corgi Books, Londra, 2005). În cele din urmă, a cumpărat-o de la importatorii săi preferaţi, din librăria Nautilus, şi a ajuns să vă relateze despre ea:

Going Postal este un roman de sine stătător, mai degrabă decît parte dintr-o subserie. În această privinţă, dacă unele romane despre Lumea Disc sînt unite în subserii de un personaj (Moartea sau Rincewind, spre exemplu) sau de un grup de personaje (vrăjitoarele, magii de la Universitatea Nevăzută, Paza Oraşului), altele au în comun ideea instituirii unui serviciu sau a unei organizaţii. Astfel, Moving Pictures a urmărit ascensiunea şi decăderea meteorică a cinematografiei în Lumea Disc, Soul Music - apariţia muzicii rock, iar The Truth - instituirea presei.

Going Postal se ocupă de revigorarea sistemului poştal în condiţiile în care Lumea Disc are o reţea de semafoare pentru transmiterea rapidă a mesajelor. Dat fiind că investitori hrăpăreţi au acaparat reţeaua şi o exploatează fără milă, Lord Vetinari, patricianul metropolei Ankh Morpork, îl sileşte pe escrocul Moist Von Lipwig să repună în funcţiune oficiul poştal şi să livreze scrisori. Iar, cum Moist este creativ şi dornic să o cucerească pe Adora Bell Dearheart, iniţiative precum introducerea timbrelor poştale şi gesturile spectaculoase îl aduc mereu pe prima pagină a ziarelor, ceea ce atrage invidia concurenţilor şi necazurile. De aici pînă la incendii, capcane, conspiraţii nu mai e decît un pas...

Cumva, romanul lasă impresia că a fost făcut după reţetă. Aproape că mi-l imaginez pe Terry Pratchett cu tastatura sa din Wiltshire (îndărătul căreia a afirmat că trăieşte) verificînd o listuţă înainte să trimită romanul la editură:

Apariţii ale lordului Vetinari... Bifat.

Apariţie a rectorului Ridcully, însoţit de Stibbons... Bifat.

Apariţie episodică a Morţii... Bifat.

Apariţie a comandantului Sam Vimes şi a căpitanului Carrot... Bifat.

Apariţie episodică a lui Lu-Tze, călugărul-măturător-călător prin timp... Bifat.

Apariţii ale ziaristei Sacharissa Cripslock şi ale fotografului-vampir Otto Chrieck... Bifat.

Menţionare a doamnei Margolotta din Uberwald... Bifat.

Menţionare a regelui din Lancre... Bifat.

Apariţie a bibliotecarului-urangutan... Bifat.

Menţionare a calculatorului cu furnici HEX... Bifat.

Vizită la Toba Dreasă... Bifat.

Sau, dacă preferaţi:

Pirotehnie... Bifat.

Peste 400 de pagini... Bifat.

Personaj feminin corect din punct de vedere politic, îmbrăcat după standarde feministe, dar atrăgător pentru personajul principal masculin (nu uitaţi că în literatura fantasy se poate chiar orice)... Bifat.

Final emoţionant... Bifat.

Discursuri de centru-stînga... Bifat.

Iar cititorii, la rîndul lor, alcătuiesc o listă pe parcursul lecturii:

Rincewind... Lipsă.

Cufărul cu picioare... Lipsă.

Cohen Barbarul... Lipsă. (Da, ştiu. Cohen a pierit în misiune într-un volum anterior, The Last Hero, dar îi simt lipsa.)

Granny Weatherwax... Lipsă.

Nanny Ogg... Lipsă.

Susan Sto Helit... Lipsă.

Moartea... Numai o pagină.

Ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei... (Apoca)lipsă.

Moartea Şoarecilor... Lipsă.

Mai grav şi mai întristător decît cele de mai sus este însă că Terry Pratchett, după ce a trecut de o anume vîrstă, a căzut, precum Robert A. Heinlein în ultimele decenii de viaţă, în patima predicării. Dacă în Small Gods i-a impresionat pe cititori cu chestiuni precum revelaţia individuală şi religia instituţionalizată, în Going Postal se vede limpede că Terry Pratchett duce o bătălie de cuvinte împotriva unui duşman practic imposibil de biruit. Mijloacele de comunicare electronice, în frunte cu jocurile video, Internetul şi televiziunea prin cablu, îndepărtează copiii şi tinerii de lectura cărţilor tipărite (inclusiv a celor din seria Discworld). Nu întîmplător, conflictul romanului Going Postal opune cuvintele scrise de mînă pe hîrtie celor trimise "cu viteza luminii", scrisorile vechi codurilor noi, factorii poştali investitorilor care au acaparat reţeaua. Şi, pentru că e o fantezie (mai exact, fantezia lui Terry Pratchett), cuvintele scrise pe hîrtie cîştigă, iar investitorii hrăpăreţi sînt anchetaţi şi închişi.

Fireşte, fantezia aceasta nu va inversa tendinţa culturală care aruncă noile generaţii pradă mijloacelor de comunicare electronice, iar predicile din ce în ce mai insistente strecurate de Terry Pratchett în cărţile sale în ultimii cincisprezece ani au început să-i obosească pe cititori, oricît de îndreptăţite şi de întemeiate ar fi. Din acest punct de vedere, Going Postal confirmă că autorul a trecut într-o epocă de argint a carierei sale - prolifică, dar mai puţin creativă, moderată, dar nu tocmai fermecătoare.

Şi, din păcate, insuficient de amuzantă...

Terry Pratchett, Ian Stewart & Jack Cohen, The Science of Discworld III: Darwin's Watch (2005)

Cu cîţiva ani în urmă, cînd am citit The Science of Discworld, am fost extrem de impresionat de ideea lui Terry Pratchett de a folosi extraordinara popularitate a Lumii Disc ca o ocazie pentru a-i oferi publicului cititor nu numai divertisment, ci şi educaţie. Cînd s-a publicat The Science of Discworld II: The Globe, am primit-o cu la fel de mult entuziasm. De aceea, timp de doi ani, am aşteptat cu deosebit interes cel de-al treilea volum din această serie de popularizare a ştiinţei.

Apoi, în iulie 2007, complet din senin, am găsit un exemplar din The Science of Discworld III: Darwins Watch (Editura Ebury, Londra, 2006) şi l-am parcurs în cîteva zile. În cele ce urmează, am să vă împărtăşesc şi dumneavoastră ce am aflat:

După cum probabil ştiţi, The Science of Discworld trata despre astronomie, astrofizică şi evoluţia vieţii pe Pămînt, în vreme ce The Globe se concentra asupra etologiei, antropologiei şi studiilor culturale. Darwin’s Watch se ocupă pe larg de evoluţionism, dar şi de zone conexe precum genetica şi biochimia. În trecere, volumul demolează teorii precum creaţionismul şi discută ipoteze cum ar fi universurile paralele imaginate de fizicieni.

Deşi numeroase concepte din această carte sînt fie extrem de noi sau prea puţin cunoscute publicului larg, Ian Stewart şi Jack Cohen reuşesc foarte bine să le prezinte într-un mod inteligibil şi agreabil. Şi, pentru a furniza liantul narativ dintre secţiunile de popularizarea ştiinţei, Terry Pratchett a scris o poveste în care Inspectorii realităţii au invadat Lumea Rotundă şi conspiră să-l împiedice pe Charles Darwin să scrie Originea speciilor. În această istorie alternativă, cartea lui fictivă Teologia speciilor duce la o stagnare a ştiinţei şi tehnologiei, omenirea nu mai dezvoltă programele spaţiale din secolul al douăzecilea, iar următoarea glaciaţiune distruge viaţa de pe Pămînt.

Sau ar fi distrus-o dacă vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută nu ar fi intervenit, conduşi de Mustrum Ridcully…

Prin comparaţie cu primele două volume din serie, Darwin’s Watch este ceva mai scurtă şi (cel puţin pentru mine) întrucîtva mai puţin captivantă. În mod repetat, autorii menţionează fundamentalismul religios şi efectele lui actuale, ca şi căile de atac ale creaţioniştilor împotriva evoluţionismului.

Pe de altă parte, ultimele capitole ale cărţii laudă cadrul social, cultural şi educaţional care a dus la apariţia savanţilor precum Charles Darwin şi arată riscurile la care s-a expus societatea britanică în ultimele decenii îndepărtîndu-se de spiritul şi valorile victoriene.

Pe ansamblu, Darwin’s Watch este o lectură instructivă şi, în zone unde se susţine că Marele Canion ar fi un rezultat al potopului biblic, necesară. Pe o piaţă literară fantasy invadată de cărţi-stereotip, un asemenea volum este ca o gură de aer proaspăt. Îl puteţi găsi şi dumneavoastră la importatorii mei preferaţi de la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.


Unseen Academicals (2009)

În iunie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar din cel mai recent roman al lui Terry Pratchett, Unseen Academicals (Editura Corgi, Londra, 2010). L-am parcurs în trei zile. Şi iată ce am aflat:

În oraşul Ankh-Morpork de pe Lumea Disc, populaţia din mahalale joacă un joc brutal între echipe care se împing (şi uneori se încaieră) pentru a duce o minge din lemn la stîlpul celeilalte echipe. Suporterii echipelor sînt cam la fel de încrîncenaţi, iar jocul e practicat pe alei dosnice, fiindcă a fost interzis oficial de către patrician.

În urma vizitei rectorului unei universităţi magice rivale, Lord Vetinari decide să reformeze jocul de fotbal, iar rectorul Ridcully de la Universitatea Nevăzută formează o echipă în care intră Ponder Stibbons, bibliotecarul-urangutan, Rincewind, ba chiar şi cufărul magic (ce-i drept, numai pentru scurtă vreme).

Personajele principale, un căpcăun pe nume Nutt şi un suporter numit Trevor Likely, creează mingea de fotbal modernă, cu camera gonflabilă, în vreme ce Lord Vetinari îi convinge la un banchet pe căpitanii echipelor de fotbal să adere la noile reguli. Şi, pentru că Unseen Academicals e un roman de Terry Pratchett, intriga include idile, magie, comploturi, dezvăluiri spectaculoase şi o mulţime de incidente amuzante.

Dar Unseen Academicals este ceva mai mult decît un simplu roman. Foarte probabil este ultimul roman "oficial" din seria Lumii Disc, iar autorul îşi ia adio de la lumea sa ficţională, de la personaje şi de la cititori. Ca într-o ieşire a actorilor la rampă, la sfîrşit de spectacol, prin roman defilează o mulţime de personaje îndrăgite ale Lumii Disc: Rincewind şi cufărul fermecat, Sir Samuel Vimes şi Lord Vetinari, Moartea şi bibliotecarul-urangutan, rectorul Ridcully şi Ponder Stibbons, sergent Angua şi caporalul Nobby Nobbs, Lady Margolotta şi William de Worde, Cut-Me-Own-Throat Dibbler şi (undeva în culise) Moist von Lipwig, directorul poştei. Cu toate că Unseen Academicals are mai multe scene amuzante decît ultimele trei sau patru romane din serie, cititorul simte adesea un dram de amărăciune - pentru că spectacolul acesta delicios, ce durează de mai bine de un sfert de veac, este pe cale să se încheie. Şi, cu toate că romanul are nu un final fericit, ci o întreagă cascadă de finaluri fericite, cu iubiri împărtăşite, triumfuri şi reconcilieri, tristeţea despărţirii rămîne.

Mi-am dat seama (ce-i drept, cu întîrziere) că am petrecut pe Lumea Disc mai mult timp decît în ciberspaţiul lui William Gibson, pe Pămîntul de Mijloc al lui Tolkien, pe Dune al lui Frank Herbert sau printre maşinăriile victoriene ale lui Jules Verne. Căci, după cum ne asigură un colaborator al lui Sir Terry, Lumea Disc se întinde pe mai bine de patru milioane de cuvinte, de două ori lungimea operelor complete ale lui William Shakespeare şi a Bibliei regelui Iacob laolaltă.

Mulţumesc pentru toate poveştile, Sir Terry Pratchett!


Snuff (2011)

În noiembrie 2011, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui Sir Terence Pratchett, Snuff (Doubleday, New York, 2011). L-am citit în cinci zile, plăcut impresionat de calitatea lui. Şi iată ce am aflat:

De această dată, comandantul Samuel Vimes merge împreună cu soţia, Lady Sybil, şi cu fiul lor în vacanţă la ţară, la conacul moştenit de distinsa doamnă. Din păcate, pe lîngă lucrurile obişnuite pentru Lady Sybil (partide de ceai, vizite la vecini aristocratici) se întîmplă şi lucruri obişnuite pentru Sam Vimes (crime, răpiri). Ca urmare, protagonistul îşi extinde jurisdicţia în zona rurală a Comitatelor şi anchetează uciderea bestială a unui spiriduş. Intriga duce la descoperirea unei reţele de traficanţi de sclavi, la o urmărire spectaculoasă pe fluviul Old Treacherous şi la prinderea vinovaţilor, datorită eforturilor eroice ale lui Vimes, dar şi la o recunoaştere a spiriduşilor ca fiinţe inteligente, cu drepturi cetăţeneşti, mulţumită relaţiilor la vîrf şi abilităţii diplomatice de care dispune Lady Sybil.

Ca şi Unseen Academicals, Snuff readuce în paginile sale umorul autorului Terry Pratchett, începînd chiar cu titlul care face o dublă referire la tutunul de prizat şi la prezentarea mediatică a crimelor sîngeroase. Printre altele, romanul conţine o şarjă savuroasă la adresa literaturii romanţioase (da, domnişoară Jane Austen, despre dumneavoastră este vorba), precum şi trimiteri satirice la literatura contemporană pentru copii. Tot ca şi romanul precedent din serie, în subtext, Snuff tratează despre rasism, intoleranţă, segregare şi pledează pentru toleranţă, includere şi egalitate în drepturi. Scenele în care spiriduşii care trăiesc în teroare şi în sărăcie extremă dovedesc a avea talente nebănuite sînt impresionante şi memorabile. De asemenea, Snuff conţine unele apariţii episodice ale unor personaje îndrăgite ale seriei, precum Lord Vetinari, patricianul oraşului Ankh-Morpork, căpitanul Carrot şi iubita lui, Angua von Uberwald, sergentul Fred Colon şi caporalul Nobby Nobbs sau William de Worde, redactorul şef de la "The Ankh-Morpork Times". (Spre surprinderea mea, nu a apărut deloc un personaj înalt şi descărnat, îmbrăcat în pelerină neagră, dar asta e altă poveste.)

Din păcate, poate în mai mare măsură decît alte romane plasate în Lumea Disc, Snuff conţine indicii frecvente că autorul a ajuns într-un impas al existenţei, cauzat de maladia netratabilă cu care a fost diagnosticat în urmă cu cîţiva ani, şi că opţiunile care i-au rămas lui Sir Terence Pratchett sînt extrem de puţine şi extrem de neplăcute, fără excepţie. Întunericul, moartea şi disperarea i se ivesc adesea în cale protagonistului, însă Sam Vimes - ca şi creatorul său, care, dacă nu mai poate scrie, nici dactilografia, dictează, dar nu abandonează - nu se dă bătut şi duce lucrurile la bun sfîrşit. Nu pot decît să îmi exprim recunoştinţa faţă de autor pentru că, în ciuda dificultăţilor grave cu care se  confruntă, ne-a oferit încă un roman din seria Lumii Disc.


Raising Steam (2013)


În a doua jumătate a lunii ianuarie 2014, am avut ocazia să citesc cel de-al patruzecilea roman din seria Lumii Disc, intitulat Raising Steam (Editura Doubleday, Londra, 2013). Cum trecuse ceva vreme de la precedenta mea vizită în acel univers ficţional, am parcurs acest volum repede şi cu plăcere.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Un inventator pe nume Dick Simnel construieşte o locomotivă, Grinda de Fier, şi o cale ferată pe care să ruleze aceasta. Apoi, cu sprijin financiar de la Harry King (care făcuse avere vidanjînd metropola Ankh-Morpork, iar acum caută o investiţie mai "curată"), începe lucrări pentru construirea unei căi ferate demonstrative în oraş.

Cetăţenii sînt încîntaţi, iar patricianul, lord Vetinari, îl deleagă pe Moist von Lipwig să supravegheze administrarea lucrărilor şi să aplaneze eventualele conflicte cu ajutorul unei investiţii strategice din bani publici.

Von Lipwig facilitează achiziţii de terenuri şi construcţii de căi ferate către Sto Lat, apoi către Quirm, numai că, între timp, lord Vetinari îi încredinţează misiunea mult mai dificilă de a face o cale ferată pînă în Uberwald, iar o facţiune piticească începe să saboteze turnurile heliografelor şi caută să deraieze trenuri.

Aşa se face că prima călătorie spre Uberwald se transformă într-o adevărată aventură. Scundul Rege al piticilor, Rhys Rhysson, trebuie să ajungă incognito în Uberwald pentru a-şi relua tronul şi a potoli facţiunea turbulentă, iar Moist von Lipwig şi comandantul Vimes îl însoţesc pentru a-l proteja şi pentru a se asigura că trenul transcontinental va ajunge cu bine la destinaţie.

Iar finalul aduce reconcilieri, reuniuni, petreceri, medalii şi cîteva surprize pe care nu am să vi le dezvălui ca să nu vă stric plăcerea lecturii.

Ca şi alte romane relativ recente ale seriei, precum Unseen AcademicalsRaising Steam aduce în scenă (de regulă pentru apariţii episodice) o puzderie de personaje mai vechi şi mai noi, începînd cu membri ai Gărzii Oraşului, ca doamna căpitan Angua, sergentul Colon şi caporalul Nobbs, continuînd cu jurnalişti ca William de Worde, Sacharissa Cripslock şi Otto Chriek şi încheind cu vrăjitori ca rectorul Mustrum Ridcully sau personaje politice influente precum lady Margolotta. Pe unele le-am recunoscut (pînă şi Rincewind sau Moartea apar în trecere), iar pentru altele, mai obscure, am fost nevoit să consult cele două volume enciclopedice care însoţesc seria.

Am remarcat coerenţa intrigii, buna împărţire în planuri narative, ritmul susţinut al acţiunii şi abundenţa notelor de subsol. De regulă, romanele despre Lumea Disc conţin una sau două asemenea note, însă de această dată sir Terry Pratchett a făcut risipă. Nu numai că a pus peste optzeci de note, dar a reuşit ca uneia dintre ele să îi adauge propria ei notă de subsol.

Raising Steam întregeşte, alături de Going Postal şi de Making Money, o trilogie dedicată simpaticului escroc Moist von Lipwig, iar căile ferate, împreună cu telecomunicaţiile prin heliograf, serviciul poştal şi serviciile bancare introduse în primele două volume ale trilogiei, aduc Lumea Disc în epoca industrială. Cumva, parodiind una şi satirizînd alta, autorul şi-a adus universul imaginar (şi cititorii) de la fantezia eroică la steampunk. Şi, dacă în urma lecturii altui roman despre construirea unei căi ferate transcontinentale (Iron Council) rămăsesem cu o impresie ambivalentă, după ce am citit Raising Steam nu pot decît să vi-l recomand din toată inima.

Poftiţi în vagoane!


Comments