Realitatea?

Venim de departe, din trecut, dinainte de vorbe, de vorbire, dinainte de oameni, din vremurile cînd nu eram decît gesturi, fapte, mişcări transmise din generaţie în generaţie de la făpturile mari la cele mici, de acelaşi soi, ca să le înveţe să trăiască în lumea largă. Dar oamenii... Oamenii ne-au dat o nouă viaţă, apoi alta, şi încă una. Oamenii au făcut gesturile vorbe, ne-au dat formă de poveşti, şi ne-au turnat seara, la lumina focului, din gură în ureche, de la bătrîni la copii, ne-au făcut să ne strecurăm în capete de copii şi să creştem odată cu copiii şi să ne vărsăm din gurile lor în urechile copiilor lor, peste ani şi peste veacuri, din neam în neam.

Şi pe urmă, mult mai tîrziu, tot oamenii ne-au dat înfăţişare, ne-au aşternut sub formă de imagini pe pereţi şi pe pînze, pe vitralii şi pe broderii, pe papirus şi pe pergament, iar imaginile s-au micşorat cu timpul şi au devenit abstracte. Noi am durat şi am călătorit şi ne-am înmulţit, intrînd de acum în mintea oamenilor prin ochi, nu numai prin urechi. Şi, odată intraţi în mintea lor, am schimbat-o, iar oamenii - nu toţi - au început să îşi petreacă viaţa nu înmulţind seminţia lor, ci pe a noastră, nu crescîndu-şi copiii, ci copiindu-ne pe noi şi răspîndindu-ne în lung şi în lat, prin lume.

Tiparniţa ne-a dat o putere sporită, cu manuale şi cu şcoli pentru cei mici şi cu gazete pentru cei mari, căci de acum ştiinţa de carte a ajuns să fie încetăţenită, iar noi, cu puterea slovelor tipărite, am putut năvăli în mintea tuturor, a celor tineri şi a celor vîrstnici deopotrivă, nu doar în mintea cine ştie cărui călugăr copist. Tiparniţa ne-a înmiit numărul şi ne-a deschis o lume vastă, uneori prin mijlocirea negoţului, alteori prin cuvîntul legilor, ba chiar şi prin forţa armelor cîteodată.

Fotografiile ne-au pus la început un soi de oprelişte, căci arătau ceea ce era, dar n-a trecut mult pînă cînd ne-am ţesut în jurul lor, sucind ceea ce credeau oamenii că văd în ele. Căci rar se întîmpla să se înmulţească şi să se împrăştie fotografii prin meşteşugul tiparului care să nu aibă comentarii deasupra, dedesubt ori alături, iar cuvintele din comentarii schimbau, apoi înlocuiau ceea ce crezuseră cititorii că văzuseră în imagini. A fost şi asta o victorie pentru noi, chiar dacă una mai grea decît altele...

Cinematograful ne-a ajutat să ne arătăm mai curînd decît să ne povestim oamenilor, iar ceea ce făcuse cîndva în slujba noastră un singur om cu o pană de gîscă ori cu o tiparniţă sau cu un aparat de fotografiat, de-acum făceau zeci, sute de oameni, cu aparate de filmat şi cu microfoane, cu decoruri şi reflectoare şi cu costume făcute înadins să pară ceea ce nu erau. Iar cinematograful ne-a ajutat să ne strecurăm şi în mintea celor fără ştiinţă de carte, care nu erau puţini pe faţa Pămîntului.

Şi, cum cinematograful era mut, ne-am făcut loc din nou în auzul oamenilor cu ajutorul radiourilor, călătorind pe calea undelor şi revărsîndu-ne în urechi de pe întregul glob. Dar nu a durat mult şi cinematograful a căpătat sunet, apoi culoare şi ecrane panoramice, iar puterea noastră a sporit nemăsurat.

Am pătruns şi în casele oamenilor, în sufrageriile lor, în miezul familiilor lor, ivindu-ne dinaintea lor pe ecranele televizoarelor. Cînd cei tineri s-au arătat nemulţumiţi de rolul pasiv pe care îl aveau la televizor (cu toate că i-am încurajat din răsputeri să fie activi şi să aleagă dintre canale, dintre mai multe canale, dintre prea multe canale, mai multe decît puteau ţine minte că li se perindaseră pe dinaintea ochilor) ne-am prefăcut a avea un caracter interactiv pe monitoarele calculatoarelor personale. Şi ne-am strecurat în laptopuri. Şi pe ecranele telefoanelor mobile şi prin alte dispozitive portabile, de soiul Walkman-ului şi iPod-ului. Şi în staţiile pentru jocuri, mari cît podul palmei.

Toate eforturile astea le-am făcut numai ca să fim mereu la îndemînă, mereu sub ochii lor, mereu în urechile lor, mereu cu o încărcătură mai mare de culori şi de adîncime şi de falsă emoţie şi de cîrlige nevăzute cu care să îi agăţăm şi să îi ţinem pe toţi mereu lipiţi de noi, preocupaţi de noi, gîndindu-se la noi, formîndu-şi deprinderile, mintea şi viziunea după potriva şi chipul şi asemănarea noastră, a poveştilor, a iluziilor, şi acordîndu-i din ce în ce mai puţină atenţie realităţii.

Realitatea?

Realitatea şi mai cum?!

Pe realitatea asta am trimis-o de mult în exil, cînd nu a băgat nimeni de seamă, căci toţi erau preocupaţi să rătăcească prin păienjenişurile noastre meşteşugite. Oricum, avea pretenţii exagerate...

<SCHIŢA PRECEDENTĂ INDEX FICŢIUNI 20:00 SCHIŢA URMĂTOARE>