3. Plicul
Biroul Mariei Alonzo străluceşte de curăţenie. Deşi au trecut câteva decenii de la atacurile cu antrax, autorităţile nu au uitat lecţia şi, în fiecare seară, echipele de la igienizare parcurg metodic fiecare cameră, pulverizând toate suprafeţele cu dezinfectant şi ştergându-le cu lavete sterile. Dimineaţa devreme, soarele de iulie se furişează printre lamelele de plastic alb din ferestre şi întinde dâre de lumină aurie peste fotografiile înrămate de pe pereţi.
Una dintre fotografii este versiunea mărită a unui instantaneu Polaroid cu un bărbat negricios, cu mustaţă, şi o fetiţă brunetă de zece ani. Bărbatul o ţine pe după umeri, zâmbind, şi dinţii foarte albi contrastează plăcut cu mustaţa neagră. Are pantaloni scurţi, un tricou Red Sox şi o şapcă marcată Philadelphia PD. Fetiţa poartă blugi cu franjuri şi aplicaţii şi o cămaşă foarte scurtă, cu poalele înnodate, care îi dezveleşte talia şi buricul. Hainele fetiţei seamănă cu cele ale unei vedete pop latino-americane de la începutul secolului, numai că pe fetiţa uscăţivă, aflată înaintea pubertăţii, par nelalocul lor. Dinaintea celor doi se vede un grătar cu câţiva hamburgheri, iar în spate se zăresc alte siluete neclare în pantaloni scurţi şi tricouri.
În altă fotografie, acelaşi domn cu mustaţă, puţin încărunţit la tâmple, în costum bleu-ciel la un rând, cu o doamnă brunetă, plinuţă, în rochie de seară turcoaz cu paiete. O fotografie ceva mai mare, cu un grup de absolvenţi aliniaţi frumos, băieţi şi fete cu toce şi robe negre, cu diplome frumos rulate şi prinse cu panglici. Fetiţa din prima fotografie, mult mai înaltă şi mai împlinită, zâmbeşte din rândul al doilea, între o blondă drăguţă şi un tânăr roşcat, cu pistrui. În spatele ei, cu un cap deasupra tuturor, se profilează căpitanul ciocolatiu al echipei de fotbal. Dedesubt, cu litere cursive, înclinate, o inscripţie: Liceul Thomas Pynchon, promoţia 2013.
Alături, o altă fotografie cu fata cea brunetă în rochie de mireasă cu voal şi cu uriaşul ciocolatiu în costum alb. Mirele poartă ochelari de soare cu ştrasuri şi o pălărie albă, înclinată ştrengăreşte. Pe lângă el, mireasa pare minionă. Dedesubt, o poză în ramă argintie cu acelaşi bărbat, ceva mai corpolent, o fetiţă şi un băiat, aşezaţi pe banchetele unui trenuleţ la Disneyland. Lângă uşă, o fotografie formală a bărbatului, de această dată în uniformă, cu trese şi caschetă; o imagine sobră, de studio, peste colţul căreia se întinde o banderolă neagră de satin.
În partea de jos a peretelui, un afiş mare cu o gravură din evul mediu târziu ce reprezintă o adolescentă printre bărbaţi în armuri articulate. Afişul e uşor îngălbenit, semn că a fost expus multă vreme.
Pe birou, un monitor demodat, cu cristale lichide, şi un notepad. O plăcuţă de alamă cu inscripţia Maria Conchita Alonzo, inspector şef. Un teanc de post-it galbene şi un pix din plastic verde fosforescent cu gel cu sigla Orbitech. Un coupe-papier cromat în formă de jungher cu două tăişuri. Pe notepad stă aşezat un plic cu sigla unei agenţii federale.
La nouă fără cinci, uşa biroului se deschide, iar femeia din fotografii, îmbrăcată într-un taior sobru, albastru foarte închis, intră şi îşi aşază servieta diplomat din imitaţie de piele neagră pe colţul biroului. E la fel de brunetă ca în poze, numai că are o înfăţişare mult mai gravă şi mai obosită, ca şi când între ea şi mireasa cu voal ar fi trei decenii, nu unul.
Se aşază la birou. Cu jungherul ornamental deschide plicul. Citeşte mesajul cu antetul oficial al agenţiei. Îl împătureşte cu grijă, îl aşază înapoi în plic, iar plicul îl pune în buzunarul de la piept al taiorului. Rămâne câteva minute la birou, neclintită, scăldată în lumina aurie a soarelui de dimineaţă, apoi se ridică încet, ca o bătrână artritică, şi începe să dea jos de pe perete fotografiile înrămate, una câte una. Afişul cu tânăra printre cavaleri în armuri rămâne ultimul.