Rebel fără cauză, dar mai aparte

În vasta sa istorie a genului sf, Trillion Year Spree, Brian Aldiss remarca, vorbind despre Neuromancer al lui William Gibson: “Ceea ce face din această carte mai degrabă un debut remarcabil decât un roman de debut remarcabil e stilul lui Gibson.” Sublinierile îmi aparţin - şi nu întâmplător, după cum se va vedea. Mai întâi însă, o scurtă (relativ) paranteză. William Gibson este, după cum ştie orice sefist care se respectă, vârful de lance a ceea ce s-a numit de-a lungul anilor ’80 în sf-ul american cyberpunk. Tematic vorbind, proza de tip cyberpunk are caracteristici (ulterior devenite locuri comune) bine definite: viitoruri foarte apropiate, în care corporaţii industriale sau politice exercită o dominaţie globală, sprijinită pe monopolul asupra informaţiei; atotprezenţa reţelelor informatice contopite în ciberspaţiu, o realitate virtuală extinsă la scară planetară; tehnologie de vârf coborâtă la nivel stradal, şicul în modă fiind dat de bioingineria aplicată propriului trup, atât psihic, cât şi fizic; atitudinea punk, rebelă, agresivă, cinică, pragmatică şi, evident, profund ostilă Autorităţii de orice tip. Din punct de vedere stilistic, toate acestea sunt reflectate de o scriitură plină de nerv, saturată cu informaţii strecurate aproape subliminal şi orientate obsesiv spre detaliul de suprafaţă, acordând extrem de multă importanţă felului cum arată personajele sau decorul în care evoluează. Într-atât de acaparatoare se dovedeşte preocuparea pentru descrierile de tip spot publicitar încât, mai mereu, subiectul abordează intrigi de tip poliţist sau cochetează îndeaproape cu thriller-ul, totul pe datele unor naraţiuni cum nu se poate mai tradiţionale.

Bun. Totuşi: de ce Gibson, când în mână ţineţi o carte semnată Florin Pîtea? Păi fiindcă cei doi seamănă - păstrând toate proporţiile – neaşteptat de mult. Ambii sunt al naibii de înalţi, ambii poartă ochelari, ambii sunt excesiv (enervant, ar zice unii) de manieraţi (şi manierişti, aş adăuga eu), ambii scriu - declarat – cyberpunk. În rest, deosebirile de calibru ţin deja de spaţiu geografic.

Să începem cu datele, care, ca orice date, sunt destul de seci. Florin Pîtea se naşte la Câmpina pe 18 august 1971. După ce urmează cursurile Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, devine asistent la Catedra de limbă engleză a Universităţii Spiru Haret. Se face cunoscut cu povestirile publicate în revista ANTICIPAŢIA, majoritatea lor fiind cuprinse în volumul de faţă. Primeşte doi ani consecutiv premiul ArsFAN pentru cea mai bună proză scurtă publicată (“Shai Tan” - 1994, respectiv “Necropolis” - 1995).

Cam în aceeaşi perioadă când Pîtea debuta în ANTICIPAŢIA cu “Noaptea cea mai lungă”, JURNALUL SF se străduia să impună în sf-ul românesc un echivalent al cyberpunkului american – generaţia ‘90. Tineri rebeli literari ca Dănuţ Ivănescu, Ana-Maria Negrilă, Michael Hăulică sau Petrică Sârbu comiteau texte beneficiind din plin de proaspăt descoperita libertate post-revoluţionară de pe plaiurile mioritice. Scrierile respective - în general bune, unele chiar foarte bune - aveau din plin “atitudine”: conţinut sexual mai mult sau mai puţin explicit, argou de mahala agresiv, violenţă grafică ş.a.m.d. Într-un cuvânt, băieţii erau supăraţi, da’ rău de tot. Nu prea se ştia pe cine, din care motiv subiectul era deseori doar enunţat, povestea ca şi inexistentă, iar ideile sf, săracele, doar de circumstanţă; când şi când, un detaliu de atmosferă mai înviora ceea ce, altminteri, putea lesne trece drept un foarte reuşit poem în proză. Ghinionul generaţiei ’90, ca de altfel şi al lui Florin Pîtea, e c-au activat - şi c-o fac în continuare - la un moment nepotrivit, într-o ţară nepotrivită. În clipa de faţă, România nu oferă infrastructura tehnologică relevantă unor texte cyberpunk; spre exemplu, suntem pe ultimul loc în Europa ca număr de PC-uri pe cap de locuitor. Altfel spus, cyberpunkul românesc e o formă fără fond, rebelii neavând o cauză pentru care să lupte.

Florin Pîtea e un cyberpunkist convins – până şi lucrarea de diplomă şi-a dat-o cu acest subiect. Spre cinstea lui (şi aici mă gândesc în primul rând la profesionalism), Pîtea a colaborat foarte rar cu JURNALUL SF, găsindu-şi singur propria voce. Acest lucru se simte în fiecare proză a sa, atât stilistic, cât şi tematic. Scriitura e fluidă, inspirată, având efecte dozate cu certă îndemânare – ar putea fi citate în acest sens remarcabilele pasaje din “Relief” (eficienţa terifiantă dovedită de implantul inteligent denumit joker) şi din “Sfinx” (sumbrul lirism care învăluie descrierea “îngerilor” creaţi de un virus de calculatoare devenit autonom). Evident, pe autor îl ajută din plin formaţia de filolog, combinată cu cea de foarte bun cunoscător al literaturii cyberpunk, cu toate ticurile şi manierismele ei. Astfel, “Noaptea cea mai lungă” trasează o destul de convingătoare extrapolare pe termen scurt a unei Românii scufundate în haos şi dezordine socială, cu economia dominată de mafia arăbească, iar “Phoenixul din Kansar City” face plauzibil acest portret la nivelul Europei pustiite de un nelămurit conflict cu arabii - şi asta în ciuda aspectului socio-economic mimat. Din păcate, calităţile de filolog şi de anglicist sunt şi o capcană a cărei atracţie e greu de ignorat. Pîtea abandonează rapid acest viitor apropiat pentru a se cantona într-un no man’s land anglo-saxon (minat de neologisme şi topică specifice sau de versuri şi replici citate direct în engleză) cu termeni, teme şi motive de împrumut (hackeri, fractali, orbitali, manga, influenţe asiatice), prea puţin relevante spaţiului geografic în care trăim. Astfel privite, majoritatea textelor din volumul de faţă constituie ingenioase exerciţii de postmodernism (marotă dragă filologilor), lipsite însă de substanţă. Pot fi amintite, de dragul inventarului, pe lângă trimiterile sf obligatorii (Walter Jon Williams, Bruce Sterling, puţin Philip Dick), cele la J.R.R. Tolkien, William Blake sau chiar Timothy Leary, faimosul guru al LSD-ului din anii ‘60. Sigur, la o adică, multe altele i se pot reproşa lui Pîtea: naraţiunea inutil fragmentată, numai de dragul unor îndoielnice efecte lirice; dialogul uneori de serie B - sau, aşa cum spune chiar autorul: “Replica părea să fi venit dintr-un film prost”; subiectele fără miză; finalurile deseori pripite.

Dar aş vrea să atrag atenţia asupra a două reale atuuri de scriitor sf pe care le are Florin Pîtea. Primul este capacitatea de a crea decoruri credibile, de a face cititorul să simtă lumea în care se mişcă personajele. Două mostre de scriitură sunt, cred eu, elocvente:

“De-a lungul nervilor mi se scurg convorbiri telefonice, iar muşchii îmi zvâcnesc în ritmul a zeci de mii de posturi multimedia. Vederea mi s-a spart în milioanele de faţete ale unor ochi de insectă, şi fiecare poligon minuscul prinde alt canal HDTV, într-un mozaic de o claritate cristalină. Pe limbă îmi apasă gustul fiecărei substanţe, de la aur la zirconiu, şi intensitatea fiecăreia în parte creşte sau scade, urmînd fluctuaţiile bursiere. În loc de sânge, prin artere îmi pulsează miliarde de terabiţi. Iar Spider şi Jackie îmi sunt mai aproape decît mi-am fost eu însumi vreodată. La fel de aproape ca suma datelor din întregul ciberspaţiu. Am încetat să mai fim în matrice. Acum suntem matricea.” (“Rave-O-Lution”)

Şi:

“Taxiul în care m-am urcat avea caroseria acoperită cu holograme cinetice, bancuri de peşti exotici evadaţi din Disney Waterworld care conversau veseli, lăsând să le scape din guri şuvoaie de bule multicolore. I-am dat adresa şoferiţei, o mexicană cu părul lung care mă privea din când în când în oglinda retrovizoare. Purta şi o şapcă din aceea cu cozoroc, înclinată ştrengăreşte, cum nu mai văzusem decât în filmele din secolul trecut. La început n-am înţeles cum de o suporta pe cap, pentru că mie îmi venea să mă dezbrac şi de piele din cauza căldurii sufocante, dar în taxi era o răcoare plăcută. Sub oglinda retrovizoare se legănau două statuete mayaşe din plastic transparent, legate între ele cu un şirag de mătănii. Pe locul din dreapta stătea o hologramă în mărime naturală a lui Iisus. Mesia avea pe chip o expresie uşor stânjenită, provenind probabil din faptul că nu-i plăcea să fie văzut zilnic plimbându-se prin San Diego într-un taxi Mercedes cu aer condiţionat la bord. (…) Suburbiile erau ordonate pe linii drepte şi suprafeţe plane impecabile, ca un vis al lui Euclid. Pe alocuri se vedeau parcuri, gemând de mastodonţi vegetali producători de oxigen. Cred că fiecare fir de iarbă fusese rescris şi optimizat la nivel genetic pentru a contribui la purificarea aerului. De două sau trei ori ne-am intersectat cu pensionari care practicau jogging. Pantofii de sport pe care-i purtau costaseră probabil mai mult decât câştigasem eu anul trecut.” (“Sarariman”)

Al doilea e ideea sf, capitol înglobând invenţii punctiforme gen paharul cu reclamă încorporată din “Ficţiuni” sau şina care se autorepară din “Sarariman”, speculaţii sociale cum e angajarea plug’n’play (“Sarariman”), dar şi reuşita totală din superbul “Necropolis” (printre puţinele texte româneşti într-adevăr sf şi care pot oricând figura în cele mai pretenţioase antologii occidentale). Pe ansamblu, cu excepţia a trei texte, “Deadline” (insolită parabolă cu iz fantastic), “Celălalt” (tema dublului revizitată fiindcă dă bine la sumar) şi “Ficţiuni” (exerciţiu metaficţional oleacă prea intelectual), restul povestirilor încearcă, fie şi independent de voinţa auctorială, să închege un univers comun, deja familiar (dacă m-aţi răbdat până aici). E cel al lumii în descompunere, al metropolei cancerigene, al realităţilor virtuale, al piraţilor de software, al rataţilor mărunţi atât de des întâlniţi în prozele cyberpunk americane de care Florin Pîtea e încă prea îndrăgostit. Personaje şi denumiri cu iz exotic (Thierry Noir, Miami Bitch, DatArmaggedon, Kansar City, Kirilov) se plimbă dintr-un text într-altul, contribuind la cimentarea unui unic décor, departe de fundalul static tipic literaturii mainstream. “Ţara pustie” sugerează că arabii din “Noaptea…” şi “Phoenixul…” ar fi fost învinşi, în urma lor revărsându-se un val asiatic de dominaţie informaţională, transferată ulterior pe orbită, unde sufocarea economică a celor rămaşi pe Pământ (cf. decorului din “Sarariman”) se transformă în luptă de rezistenţă împotriva Inteligenţelor Artificiale din “Sfinx”, care dobândesc conştiinţă de sine, preluând integral controlul asupra planetei în “Necropolis”.

Adăugând la cele de mai sus faptul (unic în cazul reprezentanţilor generaţiei ’90, poate cu excepţia lui Dănuţ Ivănescu) că Pîtea reuşeşte, în repetate rânduri, să istorisească o poveste cu cap şi coadă, fie ea şi poliţistă, nu-mi rămâne decât să închei această introducere aşa cum am început-o, cu un citat al lui Brian Aldiss referitor la William Gibson: “Numai în timp i se va dovedi adevărata valoare, pe care e neîndoios c-o are. Deocamdată, el este doar potenţial în stare pură.”

Şi, parafrazând: într-un gen atât de dominat de impostori cum e sf-ul în România, iată un avantaj deloc de neglijat.

Cristian Lăzărescu

recenzia următoare >