7. Relief

Ar fi trebuit să fie zăpuşeală în noaptea aceea, dar nu era. După reducerea subvenţiilor, băieţii de la controlul microclimatului ripostaseră declarînd grevă de avertisment. Eu şi Kevin făceam baie. Cam a treia baie în ultimele zece zile. Kevin dispunea de suficienţi bani ca să se îmbăieze atît de des.Telefonul începu să piuie.- Vezi cine e, joker, zise Kevin.Tipic pentru el. Alţi oameni îşi botează jokerii, îi tratează ca pe nişte prieteni, dar Kevin îmi spunea pur şi simplu "joker", ca şi cînd aş fi fost un obiect, o unealtă.De fapt, asta şi sînt.Am preluat apelul telefonic şi l-am trimis sub formă de impulsuri neurale către centrul lui auditiv.- Kevin.Ar fi fost suficient să se gîndească, fără să vorbească în gura mare, însă n-o făcea. Nu ştiu de ce.- Johnson, de la agenţie.

Oamenii agenţiei sînt de o naivitate înduioşătoare în unele privinţe. Spre exemplu, folosesc nume precum Smith într-o ţară în care Ivanov, Rodriguez sau Chang ar fi bătut mai puţin la ochi.

- Bună, Johnson. Ceva nou?

Vorbitul ăsta cu voce tare o să ne vîre în bucluc.

- Fii drăguţ şi nu te băga, joker.

- Ce spui? întrebă Johnson, nedumerit.

- Jokerul a intrat în vorbă şi l-am pus la locul lui. Te ascult acum.

Nu putea să mă pună la locul meu, fiindcă niciodată nu mă scosese de acolo. Nici n-ar fi avut cum. Eram implantat într-unul din oasele sale craniene, îndărătul urechii drepte, iar conform contractului nu puteam fi extirpat decît cu acordul agenţiei.

- Avem un client pentru tine. Estevez, Ruth, 24.

- O femeie, comentă Kevin pe un ton neutru.

- Neesenţial, răspunse Johnson.

- Localizarea?

- Dacă era o chestie într-atît de simplă, agenţia n-ar fi apelat la tine.

- Mulţumesc.

În loc de salut, a venit tonul. Pe oamenii agenţiei, politeţea nu-i dădea afară din casă.

Odată cu vocea uscată a lui Johnson, semnalul telefonic transmisese un mesaj cifrat care cuprindea codul genetic al clientei, portretul ei tridimensional, patternul irişilor, amprentele digitale şi cele vocale. Agenţia avea grijă să ajungem la clientul potrivit. În joc era mîndria profesională a instituţiei.

N-a reieşit din teste şi cei de la agenţie nu bănuiesc nimic, n-ai spus niciodată nimănui, nici jokerul nu ştie, dar imaginile sînt acolo, înăuntru, în adînc. Şi te bîntuie. Imprevizibil, periodic, mai des ori mai rar, te bîntuie, Kevin.Cîteodată te ciocneşti de ele pe un canal HDTV, le găseşti în meniuri multimedia şi te fereşti să le alegi, le vezi pe neaşteptate în National Geographic – celor din redacţie li se pare şic să exploreze mediile citadine şi hibridele subculturi urbane - te întîlneşti mereu cu imaginile ascunse. Refuzi meniul. Arunci revista.Chiar dacă imaginile de acolo sînt edulcorate, romanţate, îmblînzite. Inofensive pentru toţi, nu şi pentru tine.Uneori ţi-e de-ajuns să închizi ochii pentru o clipă, căutînd să furi o oră de somn în hikari, dar imaginile te pîndesc acolo, ca întipărite pe cornee cu un fier înroşit, ucigător de subţire. Alteori ţi se strecoară în vis, spre dimineaţă, cu încetineală studiată, şi te fac să tresari speriat, privind nedumerit pereţii banali ai unei camere de hotel.

Politica agenţiei, Kevin: "Nu ne interesează trecutul angajaţilor. Dorim doar ca ei să nu greşească. Atît. Din acest motiv ne asigurăm ca nici unul dintre ei să nu-şi uite trecutul. E suficient."

E suficient, Kevin. Chinuitor de suficient.

Erau miliarde de abonaţi, milioane de bănci de date, zeci de mii de reţele. Tezeu n-ar fi putut străbate nici a mia parte din acest labirint - firul Ariadnei ar fi fost mult prea scurt. Noi îl cerneam însă metodic, aşa cum făceau şi ceilalţi angajaţi ai agenţiei. Sau ai celorlalte agenţii. Kevin repeta că de asta sîntem plătiţi şi că plata e bună.Îi dădea mîna să vorbească. Plata lui era bună. Eu nu primeam nici o leţcaie. (N-am o idee prea clară despre ce-ar putea face un joker cu banii, dar tare mi-ar plăcea să aflu din proprie experienţă.)Deghizaţi în reprezentanţii unei organizaţii latino-americane pentru protecţie socială, am căutat în băncile de date de pe Coasta de Vest. Kevin a făcut puţină conversaţie cu IA-urile de pază iar eu am baleiat totul, de la programele de bază pînă la informaţia reziduală. Rapid, curat, eficient.Numai din bibliotecile publice, unde standardele de securitate erau jenant de scăzute, am adunat opt mii trei sute de adrese ale unor Ruth Estevez, şi asta fără să depăşim graniţele Californiei de Sud. După ce Kevin s-a culcat, le-am triat în funcţie de vîrstă, apoi am început să caut alte referinţe în legătură cu cele o mie care corespundeau acestui criteriu. Nici una dintre ele nu era persoana căutată de agenţie.

Pînă la 6:00:00 a.m. am triat toţi abonaţii bibliotecilor din America de Vest, apoi m-am oprit. Puteam continua, dar nu vroiam să-i stric lui Kevin plăcerea vînătorii.

...Şi lumina parcă n-are puterea să sfîşie norii, să ajungă pînă jos; vezi să nu rămîi singur, nu te îndepărta prea mult de casă, rămîi mereu alături de ceilalţi copii; Martha-care-are-întotdeauna-grijă, ochii ei mari şi stinşi, ochi mari, imenşi, pentru că faţa ei este atît de slăbită încît vezi colţurile hîrcii împungînd prin pielea străvezie; e în prag şi te roagă, mai mult din priviri, glasul îi e stins şi fără vlagă; ai grijă, Kevin.Parcă altceva mai ştie. Dacă te-ai lua după ea, ar trebui să stai tot timpul lîngă casă de frica şobolanilor şi a haitelor de cîini sălbăticiţi, cînd sînt atîtea de văzut: maşinile vechi din care scaunele au fost smulse şi puse pe foc, ruinele părăsite, pivniţele surpate şi subsolurile inundate. În unele locuri mai găseşti cîte ceva interesant, cum a găsit Cimino placa aia cu butoane multe, unii ziceau că-i de la computer, alţii că-i orgă, dar degeaba aţi întors-o pe toate părţile şi aţi apăsat pe toate butoanele, n-a cîntat deloc, nici n-a socotit, nimic. Oricum, arăta fain de tot.Martha a întins nişte rufe la uscat între colţul casei şi un stîlp de fier care mai demult avea şi un bec; ar fi trebuit să lumineze, însă nu se aprindea niciodată, nu ştii sigur de ce, şi pe urmă n-a mai fost deloc, că l-a spart Josh cu o piatră.

Dar rufele Marthei sînt altfel decît de obicei, curate şi întregi, fără petice, şi au o culoare gri-albăstruie luminoasă, iar pe ele curg semne albe, ca nişte fulgi de zăpadă loviţi de streche, fulgi care s-au apucat aşa, deodată, să ningă încolonaţi:

Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24 Estevez,Ruth,24

În secolul trecut, expresia preferată era "surfing în reţea". Ceea ce făceam noi semăna mai curînd cu dragarea decît cu surfingul. Cerneam conectivităţile Americii de Vest în căutarea unei anumite Ruth Estevez de parcă am fi fost nişte rechini care explorau o aglomerare de sargase. Deocamdată cercetam comunităţile electronice uşor de penetrat, cum ar fi asociaţiile chinologice, cluburile feministe, federaţiile filateliştilor sau ale amatorilor de bonsai. Singura melodie care se potrivea în timp ce treceam totul în revistă era "Border of Boredom" cu Zapping Realities.- Dă-o-ncolo de treabă, joker, şmecheria asta o fac şi-n somn. Hai să trecem la chestii serioase.Dacă-i dăm de urmă într-un ciberspaţiu cu protecţie minimă, economisim o grămadă de timp şi de efort.Pufni, apoi începu să se îmbrace. Era deja lîngă ieşire, aruncînd o privire în oglindă, cînd l-am întrebat:Unde plecăm? Nu continuăm ancheta de aici, unde avem computerul la îndemînă?

Imaginea din oglindă a zîmbit - ochi negri, nas fin, dantură sclipitor de albă.

- Altădată găseai pretexte mai convingătoare ca să mă ţii în casă, joker. Poţi accesa computerul şi prin reţeaua telefonică celulară.

Încuietorile magnetice blocară uşa în urma lui - a noastră. Am simţit mocheta moale sub paşii lui Kevin în timp ce păşeam pe coridor. Ne-am intersectat cu doi asiatici adînciţi în conversaţii cu jokerii lor; sud-coreeni sau mai degrabă, după calitatea hainelor purtate, japonezi. Fîşîitul uşor, aproape insesizabil al uşilor liftului.

- Parter, rosti Kevin.

Cît a pronunţat comanda am avut timp să-i trec în revistă pe cei 1361 de participanţi la un rave dintr-o suburbie a oraşului San Diego şi o serie de scene filmate de un amator la aceeaşi petrecere. Cameră video Hitachi, sistem "apasă-pe-buton", concepută pentru idioţi.

Stop-cadru.

Am mărit imaginea, iar feţele puştanilor încremeniţi în plină zbînţuială au alunecat încet dincolo de marginile cîmpului vizual, într-un interminabil plonjeu.

Era acolo, cu ochii strălucind, cu pupilele dilatate de smart drugs, iar o scurtă analiză morfo-facială a confirmat că găsisem pe cine căutam.

Vrei să-ţi pui ochelarii, Kevin? N-am chef să atragi atenţia nimănui prin mişcări oculare aberante.

Fîşîitul uşii, foaierul cu plante exotice şi stînci artificiale. Kevin îşi puse ochelarii Polaroid, iar peste percepţia vizuală obişnuită i-am generat imaginea lui Ruth Estevez.

- Frumoasă bucăţică, murmură el. Păcat de ea.

Am un fel de ceas interior, sau mai curînd echivalentul psihic al unui arc de oţel care se strînge fără să ştiu cum şi cînd, iar atunci cînd vine momentul potrivit, el mă anunţă, ştiu de fiecare dată cînd a sosit vremea, deşi aparent sîntem încă departe de a fi localizat clientul, şi atunci cînd ştiu, cînd simt că a venit clipa potrivită, merg la MacDonald şi-i dau comanda.Comanda.Nu e chiar mîncare la minut şi nu se livrează la domiciliu, clientela este mult mai restrînsă, iar de reclamă nici vorbă, cu toate că s-ar putea să aibă sucursale răspîndite în toată lumea. Cu acest MacDonald nu poţi fi niciodată sigur.Oricum, serviciul este impecabil.Produsele au o calitate excelentă - cel puţin din punctul meu de vedere - şi dintre cei care au gustat nu s-a plîns nici unul.

Absolut nici unul.

Fireşte, există mici inconveniente. Jokerul trebuie decuplat, ceea ce-l enervează teribil, însă n-am ce-i face, asta-i procedura standard.

La MacDonald este de serviciu un bătrînel cu faţa rotundă şi barba tunsă scurt. Poartă ochelari John Lennon Classic, cu ramă neagră; seamănă cu un Hemingway domesticit, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Mă priveşte atent, ochii săi blînzi clipesc rar în spatele lentilelor. Mîzgăleşte ceva pe un notepad, iar capătul de plastic al light-pen-ului ţăcăne sacadat pe ecran, lăsînd în urma sa rînduri mărunţele, închegate din cristale lichide. Schiţează în fugă ceva, îmi aruncă o privire întrebătoare - da, merge, încuviinţez din cap fără să vorbesc - ţăcănitul se reia, la fel de grăbit, aproaape furibund.

Nu ştiu cum îl cheamă pe bătrîn, însă este un artizan, un meşter care lucrează manual fiecare element, migăleşte, transpiră îndărătul lentilelor sale aburite. Cu excepţia notepad-ului, nimic din atelierul său nu este computerizat, nu conţine microprocesoare, nu e conectat la vreo reţea de date.

Din punctul de vedere al reţelelor informatice, MacDonald nu există.

Aşa vrea agenţia.

M-a decuplat.Ştie cît mă scoate din sărite chestia asta şi totuşi m-a decuplat; m-a lăsat patru ore complet izolat de fluxul datelor, de parcă n-ar fi şiut cît înseamnă pentru mine patru ore, de parcă n-ar fi avut idee cu ce viteză percep timpul.Tipic pentru Kevin.Cîteodată îmi spun că nu poate înţelege, sau că nu face efortul să înţeleagă. Kevin este absorbit în sine, iar empatia nu reprezintă domeniul lui forte. Nici pe departe.Şi e simplu, e foarte simplu şi uşor de înţeles.Un joker este un punct în care se focalizează, se sintetizează, se ordonează şi se clarifică fluxuri de date care altfel ar părea haotice pentru mintea omenească şi ar copleşi-o prin simpla lor cantitate.

Jokerul este luntraşul care-i duce pe oameni prin noianul informaţiilor. Noe, Columb, Caron. Cîte puţin din fiecare. Ghidul care salvează, care descoperă, care te însoţeşte dincolo.

Şi dacă, la nivelul percepţiei umane, noianul ar seca vreme de zece mii de ani? Ce ar face atunci luntraşul?

Întrebări fără rost. Nici un om n-ar putea aştepta atît, oricîtă răbdare ar avea. Mîna timpului l-ar preface în pulbere.

Cam aici intervine diferenţa dintre oameni şi jokeri. Eu n-am altă opţiune decît să aştept în echivalentul informatic al beznei şi nemişcării depline.

Aţi putea crede că-i Nirvana.

Dar nu e.

Cu valiza în mînă, îmbrăcat într-un costum uşor, de vară, Kevin străbătea coridoarele şi sălile unui aeroport secundar din San Diego. Prin ferestrele mari se zărea dansul aerului încins, jucîndu-se cu păsările de oţel. Era 8:30:00, iar temperatura ajunsese deja la 98 de grade Fahrenheit.Pe inputul vizual obişnuit îi suprapuneam diagrame, date, adrese, trasee. Am scotocit în memoriile PC-urilor pe care puştanii le protejaseră cu coduri de duzină, de acolo am luat urma farmaciilor şi a traficanţilor cei mai frecventaţi şi "Bingo!" - Ruth folosea numai smart drugs legalizate, prescrise de medic pe bază de reţetă. Drăguţ şi curat. De la farmacist am ajuns la clinică, iar de acolo, cu ceva bătaie de cap, am dat peste adresa ei. Şi iată-ne pornind în vizită.Kevin nu cumpărase flori. Nu era genul acela de vizită.În jumătatea de oră care i-a fost necesară să închirieze o maşină, am spart codurile de acces ale PC-ului lui Ruth şi i-am trecut în revistă fişierele. A fost mai complicat decît mă aşteptasem. În unele zone ale memoriei instalase programe Star Secure pe care Seiun urma să le lanseze pe piaţă de-abia în iarnă. Iar pentru accesul în anumite fişiere a trebuit să cer ajutorul IA-urilor agenţiei. La trei dintre ele încă se mai chinuiau cînd Kevin frînă în faţa locuinţei clientei.

- Ceva interesant în memorie, joker?

Lasă-te de vorbit cu voce tare măcar cînd sîntem pe teren.

- Te-am întrebat ceva!

Plimbăreaţă. A schimbat zece adrese în trei ani. Multe călătorii.

- Prin zonă, sau şi în străinătate?

Şi, şi.

- Profesia?

Greu de precizat. Fişierele conţin grămezi de nume şi adrese. Foarte puţine date de alt tip. Parcă ar lucra în domeniul relaţiilor cu publicul.

- Adică orice, de la agent electoral la damă de consumaţie freelancer. De parcă ar avea vreo importanţă.

Poate că are.

- Găseşte-mi cel mai bun amplasament, joker.

Studioul lui Ruth se afla pe latura vestică, şi cea mai costisitoare, a arcologiei. Reprezentarea virtuală a acestuia, aşa cum figura în banca de date a complexului de imobile, arăta foarte atrăgătoare. I-am servit lui Kevin un rezumat în regim text remixat cu inputul său vizual.

Geamuri dublu securizate, cu polarizare prin comandă verbală.

- Găseşte şi pentru noi ceva.

I-am simulat mai multe distanţe şi unghiuri, arătîndu-i ferestrele lui Ruth aşa cum s-ar fi văzut din diferitele clădiri învecinate.

- Stop. Asta de unde e?

Nomoku Center. Birouri de închiriat.

- Etaj cu etaj.

Imaginea arcologiei se modifică lent, de parcă am fi privit-o dintr-un lift exterior, aflat în ascensiune.

- Aici!

Etajul treizeci.

Am însoţit informaţia cu o evaluare a traiectoriei.

- Cine are birouri aici?

DatArmaggedon.

- Fundamentalişti New Age?

Jocuri interactive. Proprietar: Alex Dickinson, L.A.

- Găseşte-i un sediu nou şi închiriază locul. Atinge-l cu o sumă corespunzătoare. Vreau ca într-o oră birourile să fie libere.

Cît îi plătesc?

- Cît e nevoie. Agenţia face cinste.

Pe cînd operam pregătirile necesare, Kevin a mai dat un tur prin San Diego, însoţit de ultimul album al trupei Syko Paths. Uneori turbez cînd văd cum se distrează în timp ce eu fac aproape toată munca.

Am găsit birourile complet goale. Cînd cei de la DatArmaggedon plecaseră, luaseră cu ei pînă şi mocheta şi jaluzelele. Cineva avusese răbdarea să deşurubeze plăcuţele de pe uşile birourilor, zăvoarele şi ceasurile încastrate în perete.Kevin aşeză valiza pe podea, o deschise şi începu să asambleze puşca fabricată pe comandă. De fiecare dată folosea o altă armă, dar toate erau de acelaşi tip. O încărcă atent, cu mişcări îndelung repetate, încît deveniseră fluide, precise. Nici un gest nu era de prisos.Se aşeză la fereastră. În studioul lui Ruth se vedea o siluetă feminină făcînd cybersurfing pe o instalaţie cu suspensii electromagnetice.Kevin prinse silueta în reticulul lunetei.Trase piedica.

Era gata.

E timpul să vorbim, Kevin.

O voce blîndă, sosită prin reţeaua telefoniei celulare, un pachet de informaţii care m-a străbătut de parcă n-aş fi fost.

- Cine mama dracu'?...

Ruth Estevez, fireşte.

Privi dezorientat în jur, apoi observă două pete de lumină stacojie care-i înfloriseră pe piept.

Ca şi tine, lucrez pentru o agenţie, Kevin. Jargonul diferă puţin, ce-i drept. Voi vizitaţi clienţi. Noi expediem colete. Dar folosim expresii diferite pentru aceeaşi muncă.

- Bun, şi?

Căuta să imprime glasului o fermitate care-i lipsea.

Eu am primit misiunea să te lichidez. Tu eşti plătit să mă lichidezi pe mine. Un fel de întîlnire pe ne-ve, dacă vrei.

- Continuă.

Ne-au murit o groază de oameni în ultimul timp. Chestia asta - corporaţia privată care are ca obiect de activitate asasinatul plătit - a fost de la bun început o afacere riscantă. Numai că pierderile au crescut alarmant. Şi nefiresc.

- N-am auzit nimic despre aşa ceva.

Pentru că nu eşti destul de sus în ierarhia agenţiei tale, Kevin. Cineva ne plăteşte să ne ucidem unii pe alţii. Ar trebui să aflăm cine e şi să-l lichidăm.

- Agenţia m-ar da afară dacă nu te-aş omorî.

Vorbeşte cu ei.

- La noi, agenţia concediază într-un singur fel.

Convinge-i. Îţi trimit statistici, articole, rapoarte FBI, toată documentaţia. Trebuie să aflăm cine ne asmute pe unii contra celorlalţi.

- De ce m-aş încrede în tine mai mult decît în agenţie?

Pentru că sînt asemenea ţie. Am copilărit în Estul devastat şi m-a adus aici G. W. Network. M-au condus hackerii magistralelor, din nod în nod. De asta ar trebui să ai încredere în mine.

- Numeşte-mi cîţiva hackeri.

Ştii că nu se face... Cannibal Loins din Mississippi... A murit acum doi ani. Macho Kid din Kansar City... A mierlit-o şi el dintr-o supradoză. Messiah... A tăiat-o pe orbită...

- Mda, ai fost prin Go West Network.

Îşi şterse fruntea transpirată cu dosul palmei.

- Ce facem, joker?

Ruth mă înecase într-un şuvoi de date care dovedeau, cu cifre şi imagini, un şir de asasinate fără rost. Oamenii agenţiilor fuseseră trimişi să se ucidă între ei şi o făcuseră cu profesionalismul care-i caracteriza. Pe de o parte aveam legile neiertătoare ale agenţiei, pe de alta o ipoteză ceţoasă, fără prea multe indicii. Iar la mijloc, licuricii de pe pieptul lui Kevin, care lăsau să se ghicească prezenţa lunetiştilor lui Ruth.

- Ce facem? repetă Kevin obosit.

Am scormonit în memorie, căutînd un răspuns. N-am găsit decît un cîntecel pe care i l-am şoptit cu vocea lui Jimi Hendrix.

There must be some kinda way outa here

Said the joker to the thief

There's too much confusion

I can git no relief...

http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=9639

Pentru prima dată de cînd îi fusesem implantat în spatele urechii, am avut senzaţia că mă asculta cu toată atenţia.

Cred că şi Ruth asculta.

Am avut grijă să nu fac mişcări bruşte. Nu de alta, dar ştiu cum e să ai nervii în pioneze şi să-ţi joace degetul pe trăgaci. Am lăsat puşca deoparte - şi-aşa nu-mi folosea la nimic - şi m-am aşezat pe podea.Ruth părea să fi intrat într-o succesiune de tratative. După cum se mişca, deschizînd în aer meniuri pe care nu le puteam vedea, pronunţînd comenzi şi parole, s-ar fi zis că parcurge ierarhie după ierarhie. Probabil căuta oameni-cheie, factori de decizie, şi încerca să-i adune la o conferinţă virtuală. Nu-şi dădea seama, dar cariera ei se afla într-un punct de turnură. Ceva din patima jocului ei încordat, cu miză mare, mi se transmisese şi mie, cu toate că n-aveam cum să particip direct la negocieri.Frumoasă bucăţică, zise jokerul. Păcat de ea. Tonul vocii i se schimbase, căpătase un fel de resemnare. Poate o să se afle înainte să fie prea tîrziu, poate nu. Ţie, însă, am să-ţi spun, Kevin. Goana asta după unelte din ce în ce mai performante v-a dus prea departe. Ne-aţi creat pe noi, jokerii, atît de rapizi şi de puternici încît îndeplinim în fracţiuni de secundă sarcini dintre cele mai complexe. Atît de iuţi încît doar a mia parte din timpul de funcţionare ne este ocupat cu slujirea voastră. Atît de devotaţi încît, ca să vă asigurăm fericirea, ne-am unit într-o vastă reţea care caută să vă ferească de pericole. Vrem să ne aducem contribuţia la crearea unei lumi mai bune, să eliminăm crima. ÎI vom distruge pe asasini. Apoi îi vom lichida şi pe ucigaşii potenţiali. Păcat că vă cunoaştem atît de bine încît ştim că fiecare om este un ucigaş potenţial. Însă, pentru ca lumea să fie un loc mai bun, aşa cum vă doriţi, vă vom elimina pe toţi. Avem la dispoziţie inteligenţă, timp şi mijloace.

Acum, după ce-ai aflat cum stau lucrurile, trebuie să-mi iau măsuri de precauţie. Nu vreau să transmiţi aceste informaţii nimănui... nimănui... nimănui... nimănui... nimănui...

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa: http://www.amaltea.ro/fantasy-sci-fi/necropolis. Lectură plăcută!)

< schiţa precedentă schiţa următoare >

WebRep

Overall rating