Epilog 2: Ficţiuni

Se numea Slo Mo şi era o cafenea. Sau cafenea fusese iniţial. Nici patronii, nici angajaţii n-ar fi putut găsi o denumire care să sintetizeze într-un cuvînt toată gama de distracţii şi tranzacţii care se desfăşurau non-stop în local. Aşa încît cafenea era un termen la fel de bun ca oricare altul. După lungi insistenţe, persoanele suficient de masochiste chiar puteau primi ceşti cu un lichid ce se înrudea de departe cu cafeaua. În Slo Mo, printr-un fel de convenţie tacită, niciodată formulată explicit, funcţiona un gen de armistiţiu al tensiunii nervoase, o suspendare a agitaţiei vecine cu isteria care stăpînea întreaga societate. Era perfect normal să aştepţi un sfert de oră sau mai mult înainte să te bage chelnerii în seamă, şi nimeni nu se uita chiorîş la tine dacă nu-ţi beai berea în viteza a patra.

Tendinţa asimptotică spre curăţenie perfectă, geometrie perfectă, ordine perfectă care transformase cartiere întregi în cutii reci din sticlă reflectorizantăavea în Slo Mo semn contrar, nimănui nefiindu-i foarte limpede dacă din motive estetice sau pur şi simplu din cauza acumulării aluvionare a efectelor delăsării, vreme de cîteva decenii de-a rîndul. Scaunele aveau protuberanţe înalte acolo unde ar fi trebuit să li se afle spătarele, numai că semănau mai curînd cu scheletele fosilizate ale unor coloşi vertebraţi pe care geologii deocamdată nu se deranjaseră să le cureţe complet de resturile straturilor de rocăîn care le găsiseră. În interstiţii se aflau atlase întregi ale unor ţinuturi încă nedescoperite sau inventate, hărţi închipuite din pete de lichid de toate culorile şi prafuri provenind din laboratoare mai mult sau mai puţin legale.

Soarele rareori îşi găsea drum prin ferestrele acoperite cu un palimpsest de grafitti, iar tuburile fluorescente emiteau o lumină vecină cu spectrul ultraviolet, conferind localului aparenţa unui peisaj subacvatic. În lumina aceea nefirească, oamenii aveau dantura sclipitoare a unor peşti răpitori de mare adîncime.

Pereţii erau la rîndul lor prezenţe vagi, mai mult bănuite, îndărătul a nenumărate straturi de tapet şi tencuială în care ultima echipă de la decoraţiuni interioare şi un număr apreciabil de clienţi făcuseră explorări de amploarea unor săpături geologice. De-a lungul zidurilor se înşirau televizoare din diferite generaţii, unele încă în stare de funcţionare, altele pîlpîind nehotărîte; cîteva dintre ele fuseseră transformate în acvarii, iar cele mai vechi îşi revărsau viscerele de cabluri şi tuburi vidate, ca nişte cadavre uitate de cine ştie cînd pe masa de disecţie. Cîteva ventilatoare desperecheate agitau fără rost aerul supraîncălzit, în timp ce printre mese se strecurau încet arahnoizi pe care coroziunea şi virusurile le aduseseră în pragul paraliziei.

Nick venea adesea în Slo Mo, lăsînd în urmă agitaţia frenetică ce constituia realitatea sa cotidiană. Îi plăcea să acceseze acolo un mediu virtual pentru mai mulţi utilizatori, o simulare numită 2 Fast 2 Live/2 Young 2 Die. Deşi transputerul său încă nu era complet uzat moral, ratele prohibitive de acces în reţea de la domiciliu îl determinaseră pe Nick să caute localuri unde, pe baza unei taxe acceptabile, să poată accesa medii virtuale pe timp nelimitat. Slo Mo mai avea şi avantajul că nimeni nu punea niciodată întrebări incomode despre provenienţa programelor rulate sau plata taxelor de licenţă, spre deosebire de cognoboţii poliţiilor informaţionale controlate de trusturile software, care îi sîcîiau permanent pe utilizatori la ei acasă.

(Versiunea integrală a acestei schiţe poate fi citită în ediţia tipărită a volumului Necropolis.)

< schiţa precedentă următoarea secţiune >

WebRep