Dănuţ Ungureanu
Aşteptând în Ghermana (1993)
(Cronica de faţă ar trebui subintitulată "După douăzeci de ani", dar am impresia că a mai folosit cineva titlul ăsta înaintea mea...)
Pe la începutul anilor 1990, se contura un adevărat război ideologic în SF-ul românesc. Pe de o parte, erau autori respectabili, de obicei trecuţi de prima tinereţe, care îşi republicau romane vechi de cîteva decenii - şi cam defazate faţă de tehnologia din lumea reală. Pe de alta, erau nişte autori tineri, turbulenţi, care aderaseră la o mişcare literară cu nume exotic - cyberpunk. În anumite cercuri, se simţea un fel de camaraderie bazată pe ideea că sîntem "noi" împotriva "celorlalţi".
Fireşte, împărţirea pe tabere era neclară pe alocuri. La un capăt al spectrului se aflau autori convinşi căcyberpunk pe româneşte e musai cu motocentauri descinşi din traco-geţi. La celălalt - scriitori defazaţi cultural care credeau că Neuromantul e un fenomen unic (preferabil de nerepetat). Mai pe la mijloc se aflau fie autori tineri pentru care intriga şi atmosfera erau mai importante decît sfărîmarea cu orice preţ a tuturor tabuurilor şi convenţiilor, fie autori din Noul Val care asimilaseră nişte lecţii cyberpunk cu cîţiva ani mai înainte. (Aici aş aminti cîteva povestiri memorabile ca "Între nasturi" de Viorel Pîrligras, "Oraşul" de Silviu Genescu şi "Cassargoz" de Cristian Tudor Popescu.)
Cam acesta e contextul în care un autor din Noul Val (etichetat drept "optzecist" de către autori care-şi ziceau "nouăzecişti"), numit Dănuţ Ungureanu, a publicat un roman cyberpunk intitulat Aşteptând în Ghermana (Editura Nemira, Bucureşti, 1993). Evenimentul a avut loc în anul dinaintea publicării antologiei port-drapel a "nouăzeciştilor" - cu alte cuvinte, revoluţionarii au pierdut startul propriei revoluţii, iar unul dintre cei împotriva cărora (în teorie) avea loc aşa-zisa revoluţie literară i-a învins pe tinerii furioşi la propriul lor joc estetic.
Am cumpărat un exemplar din prima ediţie, l-am citit, ba chiar am primit un autograf cu dedicaţie din partea autorului. Şi... am citit romanul de vreo patru ori. Ba, săptămîna asta, l-am parcurs a cincea oară. Oare de ce?
În primul rînd, mulţumită naraţiunii în stil colocvial. Protagonistul-narator îşi spune povestea pe un ton relaxat, adesea argotic, iar cititorii se pot lăsa în voia naraţiunii.
În al doilea rînd, datorită stării emoţionale din subtext. Ceea ce lipsea din cele mai multe texte incluse în antologia despre motocentauri este o anumită încărcătură afectivă pe care Aşteptând în Ghermana o transmite cît se poate de bine. Protagonistul pare detaşat şi uşor cinic la suprafaţă. Sub pojghiţa de calm are un vast ocean de furie abia stăpînită, cauzată de nedreptăţile perene ale lumii în care trăieşte. Departe, în adînc, sub straturile de furie, se află un nucleu central - o traumă abia ghicită, rareori adusă în discuţie. Combinaţia aceasta de emoţii le este specifică personajelor principale din literatura cyberpunk - în asemenea măsură încît, cu timpul, s-a transformat într-un clişeu - şi, în economia acestui curent literar, joacă un rol central.
În al treilea rînd, graţie protagonistului. Genetiah Yablonski este un protagonist care, asemenea lui Rick Deckard din filmul Blade Runner, duce o viaţă singuratică într-un mediu urban suprapopulat şi poluat, lucrează de partea forţelor de ordine (adesea pe timpul nopţii), se confruntă cu chestiuni care îi pun la încercare puterea de înţelegere şi spre final ajunge să aibă revelaţii neplăcute în privinţa propriei (post)umanităţi. (Dacă ar fi să despicăm firul în patru, faptul că Yablonski e integrat social şi salvgardează societatea în care trăieşte, mai degrabă decît s-o submineze din postura unui marginal, ar duce la clasificarea romanului Aşteptând în Ghermana în curentul postcyberpunk.)
În al patrulea rînd, am recitit această carte în atîtea rînduri mulţumită intrigii. Acţiunea e palpitantă, loviturile de teatru se ţin lanţ, lungimea capitolelor e bine controlată, iar decupajul pe scene este realizat în mod eficient. Poate că unii dintre tinerii furioşi de atunci, din anii 1990, ar fi făcut bine să înveţe de la Dănuţ Ungureanu cum se construieşte şi se controlează suspansul, spre exemplu. (Alţii, desigur, au învăţat de mult, însă asta e altă poveste.)
În al cincilea rînd, romanul merită (re)citit pentru galeria personajelor secundare. Autorul, ştiind că cyberpunkînseamnă o literatură hibridă, cu elemente de noir şi de SF, a populat paginile cărţii cu afacerişti, poliţişti corupţi, traficanţi, proxeneţi, nomazi, vedete pop, escroci - o ecologie socială multietnică şi multiculturală de o diversitate năucitoare. Conform reţetei lui Raymond Chandler, "pe aceste străzi ticăloase, un bărbat trebuie să meargă. E din această lume coruptă, însă el însuşi nu este corupt."
În al şaselea rînd, Aşteptând în Ghermana invită la recitire prin atmosferă. Mediul urban în care se desfăşoară acţiunea este plin de detalii senzoriale - cu cartiere muncitoreşti, zone industriale abandonate, bulevarde, artere comerciale, spaţii privilegiate, periferii infestate de gunoaie şi de şobolani. Şi, în manieră tipică pentru curentul literar cyberpunk, deşi aflăm despre clima, clădirile, locuitorii, vehiculele, zgomotele şi mirosurile acestui oraş, niciodată nu căpătăm suficiente informaţii ca să-i putem trasa harta. Căci scriitorul Dănuţ Ungureanu lasă loc strategic şi pentru imaginaţia cititorilor...
Abia la această a cincea lectură, la vreo cincisprezece ani după cea precedentă şi... la mai multe cărţi citite între timp, am surprins unele conexiuni intertextuale ale romanului. Astfel, referiri repetate la eprubete sugerează că majoritatea personajelor din Aşteptând în Ghermana au fost clonate, mai degrabă decît concepute şi născute pe cale naturală - cam ca în Minunata lume nouă de Aldous Huxley. Spaţiul urban postapocaliptic mărginit de pustietăţi infestate aminteşte de cel din Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick. Iar zonele stranii care separă Crystal City de celelalte cartiere, spaţii în care legile fizicii sînt schimbate în mod bizar, evocă Zona din Picnic la marginea drumului de fraţii Ştrugaţki.
Desigur, influenţele intertextuale nu merg niciodată într-un singur sens - iar spaţiul urban decadent din Aşteptînd în Ghermana avea să reapară, substanţial modificat, în romane precum Împăratul gheţurilor de Ana-Maria Negrilă sau Gangland.
Nu întîmplător, romanul lui Dănuţ Ungureanu a apărut într-o a doua ediţie cartonată la Eagle Publishing, în 2010. Iar astăzi, la ora 16, la Tîrgul de Carte Gaudeamus de la Pavilionul Expoziţional Romexpo, Editura Nemira va lansa ediţia a treia, revizuită, în prezenţa autorului. Faceţi-vă un bine şi veniţi la întîlnirea cu unul dintre maeştrii SF-ului românesc şi cu una dintre cărţile fundamentale ale cyberpunk-ului autohton. Ne vedem la lansare.
Basme geostaţionare (2008)
De volumul domnului Dănuţ Ungureanu Basme geostaţionare (Editura Bastion, Timişoara, 2008) mă leagă amintiri plăcute. În martie 2010 am participat la Zilele Helion, iar acolo am achiziţionat acest volum într-o prezentare elegantă, pe hîrtie de bună calitate. Autorul mi-a oferit autograf cu o dedicaţie foarte agreabilă.
Numai că, de citit... am citit acest volum abia în noiembrie-decembrie 2013. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:
Prima secţiune se intitulează "Adâncurile" şi cuprinde povestiri de tematică diversă. "Domus", spre exemplu, este o metaficţiune distopică - iar cititorii deduc regulile unei societăţi totalitare din textul şi subtextul unui... manual de utilizare. "Larkin aranjează munţii", în schimb, se încadrează în realismul magic cu accente onirice. "Ameţeala" este o "felie de viaţă" ştiinţifico-fantastică în care excentrici dezaprobaţi de societate încearcă să continue cursa spaţială. Totscience fiction cu tente distopice este şi "Metoda pentru chitară" - o schiţă constituită din scene narate la persoana întîi. "Fragil" combină distopia şi satira socială într-o poveste despre veterani de război lăsaţi la vatră. "A fost ora exactă", în schimb, le refuză militarilor lăsarea la vatră, căci comandantul unei unităţi izolate refuză să accepte ideea că războiul în care luptau s-a încheiat de cincisprezece ani. "Copiii şoricelului Rat" se bazează pe o viziune încă şi mai sumbră - un viitor îndepărtat în care naratorul-protagonist şi semenii săi îşi petrec viaţa în subteran, săpînd galerii, iar suprafaţa Pămîntului se presupune a fi un infern pîrjolit la care oamenii se tem să ajungă.
Cea de-a doua secţiune, "Basme geostaţionare", cuprinde texte fantastice umoristice. "Picador îşi asumă riscul" e un basm cu accente ştiinţifico-fantastice despre competiţia pentru cîştigarea mîinii fiicei unui sultan. "Ziua în care s-a supărat pînza de bomfaier" relatează incidente din viaţa unui colecţionar de vechituri într-o lume a artefactelor inteligente. "Dragostea la căpuşe", în schimb, e o povestire despre o invazie extraterestră insidioasă relatată din perspectiva unui narator-martor cinic şi mucalit. "Cine se teme de stele?" e o satiră la adresa vînătorilor de glorie militară - căci protagonistul este un general condamnat să fie şters din memoria colectivă şi să devină anonim. Ultima povestire din secţiune, "Albă ca Zăpada zboară la New York", este un basm intertextual în care Superman trece în basmul despre Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici, apoi în alte cărţi ale copilăriei.
A treia secţiune a volumului se intitulează "Alte ţinuturi". Nuvela "Noaptea în oraş, fără părinţi", este un text cyberpunk de mare întindere şi complexitate despre asasinarea unui important om de afaceri şi despre eforturile copilului său de a-l re-crea dintr-o memorie stocată în arhive. Ca şi romanul Aşteptând în Ghermana, merită un loc de cinste într-o istorie a literaturii cyberpunk româneşti. "Duh melancolic peste lumile lui Ryan", pe de altă parte, e o nuvelă metafizică despre lumi paralele care se creează una pe cealaltă şi despre trecerea unor personaje dintr-o lume în cealaltă. Şi dacă una dintre aceste lumi ar fi... lumea noastră măcinată de războaie şi de neînţelegeri? Volumul se încheie cu "Anatomic Graffiti", o povestire cyberpunk plasată în aceeaşi lume imaginară ca "Noaptea în oraş, fără părinţi".
Pe ansamblu, Basme geostaţionare oferă o impresie diversă şi inegală. Unele texte din cuprins conţin scene izbutite, însă acestea rareori se încheagă într-o intrigă unitară (sau inteligibilă). Altele au o certă valoare literară - şi aici aş include "Dragostea la căpuşe" şi "Noaptea în oraş, fără părinţi", lucrări cu intrigă coerentă. Varietatea stilistică şi tematică a textelor impresionează. În schimb, efectul emoţional al textelor este disipat pe un spectru prea larg, iar cititorii pot rămîne cu impresia că volumul nu este suficient de închegat. Din acest punct de vedere, îmi amintesc că primul volum de povestiri al domnului Ungureanu, Marilyn Monroe pe o curbă închisă, era mai unitar.
După încheierea lecturii, am decis să parcurg încă o carte de acelaşi autor, Alţi români deja deştepţi. Dar despre aceea am să vă relatez cu alt prilej...