Michael Moorcock

Elric of Melniboné (1972)

Dintre toate personajele create de Michael Moorcock, Elric din Melniboné este poate cel mai celebru. El este şi favoritul autorului (conform introducerii la un volum omnibus publicat de Gollancz în 2001), iar saga lui întinsă pe multe volume începe aici, cu un scurt roman publicat iniţial în 1972. Elric of Melniboné constă din trei părţi şi un epilog. Intriga urmează un tipar de bază al fanteziei eroice – căutare, iniţiere şi întoarcere – însă protagonistul refuză să se muleze după aşteptările oamenilor pe care îi conduce (sau după cele ale cititorului obişnuit).Căci Elric, descendent al unui lung şir de împăraţi ai unei civilizaţii atît de avansate încît pare magică (ba chiar demonică) pentru naţiunile mai barbare dimprejur, a petrecut atît de mult timp citind şi meditînd încît, la începutul romanului, ideile lui despre ceea ce este bine, ce e rău şi care este comportamentul adecvat în diferite împrejurări sînt foarte diferite de acelea pe care lumea s-ar aştepta să le aibă un melnibonéan. Atitudinea lui neobişnuită, ca şi slăbiciunea lui fizică, îl fac pe vărul său Yyrkoon să creadă că Elric este nepotrivit să conducă imperiul şi că cineva mai puternic şi mai lipsit de scrupule ar trebui să stea pe Tronul de Rubin. Cu alte cuvinte, cineva ca însuşi Yyrkoon.De aceea, în prima parte a romanului, antagonistul îl momeşte pe Elric să participe la o bătălie navală împotriva unei flote de invazie, apoi îl îmbrînceşte în mare.Talentele lui Elric, însă, includ cunoştinţe de magie şi legături cu fiinţe supranaturale puternice, motiv pentru care regele Straasha al spiritelor apei îl salvează şi-l readuce pe protagonist pe Tronul de Rubin. Cu toate acestea, reţinerea lui Elric cînd e vorba să se răzbune creează ocazia ca Yyrkoon să evadeze şi să o răpească pe iubita protagonistului, Cymoril.

Ca să o găsească, Elric face un pact cu Arioch, ducele haosului, şi, după ce călătoreşte peste mări şi ţări şi cucereşte un oraş, o salvează pe Cymoril numai ca să descopere că a fost vrăjită.

Ca urmare, în partea a treia a romanului, Elric călătoreşte pe un tărîm al umbrelor unde îl caută pe Yyrkoon în speranţa că duşmanul său va desface vraja

cea rea. De găsit, îl găseşte, dar într-o confruntare apoteotică Elric trebuie să folosească o spadă neagră blestemată, Stormbringer, care are o voinţă răutăcioasă proprie. Iar turnurile intrigii sînt departe de a se fi sfîrşit.Elric of Melniboné utilizează ironic locurile comune ale subgenului swords-and-sorcery. Elric însuşi este un negativ al celui mai celebru personaj al subgenului – Conan Barbarul. În loc să fie brunet, cu ochi albaştri şi dotat cu putere supraomenească, Elric are părul alb, ochii roşii şi este slab din punct de vedere fizic. Mai degrabă decît să dispreţuiască civilizaţia, Elric este bine pregătit ca să îi judece aspectele subtile. Şi, în loc să înfrîngă vrăjitori şi vrăjitoare cu un braţ puternic şi cu o sabie bine ascuţită, Elric foloseşte magia ca să invoce demoni şi ca să-i asmută împotriva duşmanilor săi.De asemenea, confruntarea finală nu duce la nimic asemănător cu un final fericit convenţional. Elric alege nici să nu îşi ucidă oponentul, nici să nu se căsătorească cu iubita sa, nici măcar să domnească în calitate de împărat. În schimb, decide să călătorească prin regatele barbare şi să îl lase pe Yyrkoon să guverneze Melniboné, Insula Dragonilor, în locul său.O parte din ironie este îndreptată împotriva protagonistului. Deşi prietenii săi îl avertizează în privinţa lui Stormbringer, Elric crede fără temei că poate controla sabia magică inscipţionată cu rune. Cu toate acestea, Stormbringer are un destin al ei, dat fiind că trebuie să aducă haosul şi distrugerea pe acel tărîm. Asta e ceva ce protagonistul (şi cititorii) urmează să afle în cărţile următoare din saga lui Elric.(Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor un volum omnibus intitulat Elric of Melnibone care cuprinde şi romanul prezentat aici.)

The Fortress of the Pearl (1989)

Al doilea roman din cronologia internă a seriei despre Elric a fost publicat prima oară în 1989 şi am avut ocazia să-l citesc într-un volum omnibus de la Gollancz. Spre deosebire de volumele din anii ’60, precum Stormbringer, şi ’70, precum Elric of Melniboné, The Fortress of the Pearl este un roman mult mai lung, dar şi cu o intrigă ceva mai închegată.Iată, pe scurt, despre ce este vorba:

Un oligarh din oraşul Quarzhasaat, Lord Gho Fhaazi, îl sileşte pe Elric să plece în căutarea Perlei din Inima Lumii, sub ameninţarea că îl va ucide pe un băiat care îi salvase viaţa albinosului. Elric călătoreşte în căutarea perlei, trece prin ambuscadele şi măcelurile de rigoare, apoi intră într-o transă împreună cu hoaţa de vise Oone. Alături de ea, parcurge şapte tărîmuri în care visele pot deveni realitate, apoi găseşte perla. În Quarzhasaat, după ce micul său prieten este eliberat, Elric îi măcelăreşte pe toţi locuitorii oraşului. Oone, care a văzut cum perla dintr-un tărîm al viselor a devenit realitate, se aşteaptă ca şi din iubirea ei cu Elric, consumată în vis, să se nască gemeni pe care albinosul să nu-i întîlnească niciodată.

La un prim nivel de lectură, “Fortăreaţa perlei” este un fantasy construit pe o structură arhetipală. Protagonistul pleacă în căutarea unui obiect magic, întîlneşte ajutoare şi inamici, călătoreşte pe alte tărîmuri, dobîndeşte obiectul căutat, apoi revine de unde plecase – ba chiar are parte de un festival în care izbînda lui e sărbătorită. Traseul lui Elric pare să fi fost preluat aproape punct cu punct din Eroul cu o mie de feţe de Joseph Campbell sau din Morfologia basmului de Vladimir Propp.

La un al doilea nivel, ca şi celelalte volume din seria despre Elric, romanul subverteşte în mod deliberat locurile comune ale genului fantasy. Astfel, Elric nuporneşte în căutarea perlei ca să capete avuţie sau ca să se cunune cu vreo prinţesă – dimpotrivă, deşi protagonistul o salvează din tărîmurile de vis pe fiica unui şef de trib nomad, Varadia, şi cu toate că hoaţa de vise Oone este îndrăgostită de el, Elric prefer să se despartă de ele şi să-şi urmeze planul de răzbunare. Mai mult, după ce şi-a dus teribila răzbunare la bun sfîrşit, albinosul azvîrle perla într-un şanţ.Nu în ultimul rînd, “Fortăreaţa perlei” aminteşte pe alocuri de Călătoria pelerinului de John Bunyan. Astfel, tărîmurile de vis prin care călătoresc Elric şi Oone poartă nume sugestive precum Ţinutul Viselor Obişnuite, Ţinutul Noilor Ambiţii sau Tărîmul Nebuniei, iar un personaj supranatural, Războoinicul Perlei, în ciuda faptului că este înfruntat şi ucis în cîteva rînduri, reapare fie ca oponent, fie ca aliat de fiecare dată cînd eroii trec pe un alt tărîm. Numeroase alte personaje care îi ies protagonistului în cale par de asemenea să aibă roluri alegorice. Dar, pentru că Elric este prin definiţie amoral, călătoria sa iniţiatică nu îl transformă într-un sfînt ori într-un înţelept.Cititorilor nu le rămîne decît să afle unde l-a mai purtat pe împăratul exilat din Melniboné imaginaţia lui Michael Moorcock. Însă asta e altă poveste…

The Sailor on the Seas of Fate (1976)

În toamna anului 2008 am parcurs al treilea volum din seria despre Elric din Melniboné - un roman numit The Sailor on the Seas of Fate sau, pe româneşte, “Marinarul de pe mările sorţii”.Prima parte se intitulează “Sailing to the Future”, adică „Navigînd către viitor”. Elric evadează din ţinutul Pikarayd, se îmbarcă pe corabia unui căpitan orb şi, împreună cu Erekose, cu Dorian Hawkmoon şi cu Corum, călătoreşte către o insulă unde se confruntă cu două entităţi malefice, Gagak şi Agak. Cei patru eroi, încarnări din universuri diferite ale Luptătorului Etern, îşi unesc forţele, o distrug pe Agak şi îl împiedică pe Gagak să absoarbă energia din multivers.În partea a doua, numită “Sailing to the Present” – „Navigînd către prezent” – Elric ajunge pe o insulă unde măcelăreşte piraţi din diverse perioade istorice şi îl salvează pe contele Smiorgan din Oraşele Purpurii. Cei doi ajung pe nava lui Smiorgan şi caută să o protejeze pe o pasageră, Vassliss, împotriva unui aristocrat din Melniboné, contele Saxif D’Aan. Saxif e convins că Vassliss e reîncarnarea unei femei pe care a torturat-o şi ucis-o, iar iubitul ei, prinţul Carolak, revine din morţi ca să se răzbune.Partea a treia se intitulează ”Sailing to the Past” – „Navigînd către trecut”. Reveniţi pe tărîmul lor, Elric şi contele Smiorgan pleacă împreună cu ducele Avan Astran dincolo de Marea Clocotindă către un continent apusean neexplorat de unde, cu zece milenii mai înainte, sosiseră întemeietorii Imperiului Melniboné. Ducele doreşte să recupreze două giuvaeruri uriaşe care îi servesc drept ochi unei statui, numai că la destinaţie Stormbringer îl ucide, iar Arioch, protectorul lui Elric, anunţă că alungarea blestemului care plana asupra cetăţii părăsite va aduce un alt blestem asupra întregii lumi – un conflict între forţele Legii şi cele ale Haosului.

Romanul are o structură picarescă, iar singurul element care îi conferă unitate intrigii este prezenţa lui Elric. Spre deosebire de romanele picareşti clasice,

protagonistul nu parcurge însă drumul spre înalta societate, faimă, avere şi respectabilitate, nici nu are un comportament cinic sau rapace. Dimpotrivă, îşi respectă promisiunile faţă de însoţitorii săi, iar cînd Stormbringer îl ucide pe unul dintre ei, Elric îl aşază cu onor la locul de veci şi îi scrie epitaful.Pe alocuri, intriga romanului conţine trimiteri intertextuale. Astfel, povestea contelui Saxif D’Aan care a ucis-o pe femeia care îl iubea aminteşte de tragedia lui Othello, în vreme ce călătoria pe fluviu din ultima parte seamănă întrucîtva cu Inima întunericului de Joseph Conrad. Alte episoade evocă unele povestiri de Lord Dunsany sau „Prinţul fericit” de Oscar Wilde.În ciuda acestor elemente, The Sailor on the Seas of Fate nu îndeamnă la o nouă lectură. Deşi episoadele fantasy abundă – bătălii, invocaţii, demoni, porţi către alte tărîmuri, creaturi bizare şi aşa mai departe – cititorii nu au nici senzaţia că lumea lui Elric ar fi coerentă şi funcţională (precum Pămîntul-de-Mijloc al lui J.R.R. Tolkien), nici că autorul ar lua-o prea tare în serios (aşa cum a făcut Robert E. Howard cu lumea lui Conan). Dimpotrivă, povestea pare îmbibată în ironie, iar Michael Moorcock se întrece pe sine cînd creează nume precum R’lin K’ren A’a, J’osui C’rlen Reyr sau (preferatul meu) Nnuuurrrr’c’c. Prin comparaţie, numele unor personaje create de Terry Pratchett, cum ar fi Cut-Me-Own-Throat Dibbler, par de-a dreptul serioase.Pe ansamblu, The Sailor on the Seas of Fate reprezintă un fantasy de calitate medie şi o punte narativă între începutul seriei (Elric of Melniboné) şi volume ulterioare, precum The Weird of the White Wolf sau Stormbringer. Dar despre acestea din urmă am să vă relatez cu altă ocazie.

The Weird of the White Wolf (1977)

În noiembrie 2012 am parcurs volumul de povestiri The Weird of the White Wolf (DAW Books New York, 1977). În saga lui Elric, volumul acesta (al cărui titlu înseamnă "Soarta lupului alb") este al patrulea în privinţa cronologiei interne, după Elric of Melniboné,The Fortress of the Pearl şi The Sailor on the Seas of Fate. Pe de altă parte, povestirile despre Elric cuprinse aici sînt cele mai vechi scrise şi publicate de Michael Moorcock în această serie.

Iată despre ce este vorba:

Prima povestire se intitulează "The Dream of Earl Aubec" şi stabileşte conexiunea între saga despre Elric şi cea despre contele Aubec, în cadrul megaseriei despre Luptătorul Etern şi Multivers. Protagonistul, în slujba reginei căreia îi este şi iubit şi campion, ajunge la marginile Pămîntului, acolo unde se sfîrşesc zonele guvernate de Lege şi unde începe Haosul. Părăsit de armată, contele Aubec intră în castelul Kaneloon. Mai întîi trece printr-un labirint, apoi luptă împotriva unui golem pe care îl învinge cu ajutorul unei oglinzi, iar în cele din urmă discută cu Myshella, Doamna Întunecată. Aceasta încearcă să-l seducă, după care îl convinge să meargă în zona Haosului pentru a extinde teritoriile Legii şi pentru a aduce ţinuturile nou-create sub stăpînirea reginei sale. Acest eveniment, ne spune naratorul în final, va duce la apariţia Regatelor Tinere şi la căderea Imperiului Melniboné.

Cea de-a doua povestire, "The Dreaming City", reprezintă nu numai cel mai vechi text despre Elric (publicat în 1961), ci şi un punct de cotitură în saga antieroului albinos. Mai exact, în această povestire Elric adună o coaliţie de regi şi aristocraţi barbari, conduce flota împotriva cetăţii sale de scaun, Imryyr, şi, în vreme ce năvălitorii jefuiesc şi distrug oraşul, îl înfruntă şi îl ucide pe vărul său uzurpator, Yyrkoon. Din păcate, în timpul duelului, Elric o ucide şi pe iubita lui, Cymoril, iar cînd pleacă de pe insulă îi lasă pe aliaţii săi pradă flotei şi dragonilor din Melniboné.

În cea de-a treia povestire, "While the Gods Laugh", Elric este măcinat de vinovăţie. O femeie care cîndva fusese înaripată, Shaarilla, îl convinge să o însoţească în căutarea Cărţii Zeilor Morţi. Ea speră ca prin magie să-şi recapete aripile şi puterea de a zbura, el - să-şi găsească liniştea. Traseul îi poartă printr-o mlaştină (unde Elric îl învinge pe un uriaş cu ajutorul aliatului său divin, Arioch), apoi printr-un tunel, peste o stranie mare subterană, iar în cele din urmă la un castel păzit de un alt uriaş, care le relatează călătorilor despre conflictul etern dintre zeii Legii şi cei ai Haosului.

Elric descoperă cartea - cu paginile demult prefăcute în pulbere - însă un însoţitor de-al său, Moonglum, desprinde nestematele de pe coperta cărţii şi-l îndeamnă pe protagonist să meargă în căutarea a noi aventuri.

Ultima povestire din volum se intitulează "The Singing Citadel". Elric şi Moonglum trec printr-un abordaj, apoi ajung într-unul dintre Regatele Tinere. Localnicii îl detestă pe protagonist pentru că regele lor a pierit în asediul oraşului Imryyr, însă regina Yishana îl vizitează pe Elric pentru o chestiune gravă: mai multe detaşamente de soldaţi au dispărut într-o zonă îndepărtată a regatului, în preajma unei misterioase citadele cîntătoare. Împreună cu vrăjitorul reginei, Theleb K'aarna, cei doi călătoresc pînă la citadelă, iar Yishana, fascinată de strania muzică, intră în clădire şi dispare. Elric o caută şi descoperă că citadela fusese adusă acolo prin magie de Balo, un fel de măscărici al Stăpînilor Haosului.

Elric îl invocă pe Arioch, iar acesta îl înghite pe Balo şi îi eliberează pe Yishana şi pe soldaţii acesteia. La ieşirea din citadelă, Elric se confruntă pe viaţă şi pe moarte cu un monstru invocat de Theleb K'aarna. După o victorie la limită, Elric este dus în palatul reginei, însă, cînd se însănătoşeşte, pleacă pe furiş împreună cu însoţitorul său, Moonglum. Nici măcar lui nu-i este clar dacă vrea să-l caute pe Theleb K'aarna ca să se răzbune sau dacă îi e teamă să rămînă alături de regină ca să nu-i aducă suferinţa şi pieirea.

Un tipar recurent al povestirilor pare să fie căutarea - a unei cetăţi, a răzbunării, a unei cărţi magice sau a unei citadele.

Alt motiv recurent este cel al contrastului dintre aşteptări şi rezultate. Astfel, contele Aubec se aşteaptă să încheie expediţiile şi cuceririle, însă ajunge să creeze noi ţinuturi, în vreme ce Elric se aşteaptă să-şi salveze iubita (sau, mai tîrziu, să-şi afle liniştea), însă are parte de stigmatul trădării şi crimei, de dezamăgiri şi de vinovăţie.

Aş mai remarca faptul că, deşi tărîmurile imaginate de Moorcock în acest volum de povestiri sînt luxurinate şi baroce, stilul este concis, clar, economic. Mai mult, cu toate că intriga poartă personajele prin porturi, oraşe, cetăţi, rareori avem impresia că Elric se mişcă printr-o societate activă şi funcţională. Încă nu m-am lămurit dacă aspectul acesta a rămas oarecum nedezvoltat pentru că povestirile din volum au fost iniţial destinate unor periodice (şi aveau nevoie să fie compacte), pentru că autorul era foarte tînăr cînd le-a scris sau pentru că Moorcock ţinea să parodieze (inclusiv pe această cale) textele despre Conan ale lui Robert E. Howard.

Oricum, pe ansamblu, The Weird of the White Wolf mi-a făcut o impresie agreabilă, drept pentru care am să citesc în curînd şi următorul volum din seria despre Elric, The Vanishing Tower.

Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

The Sleeping Sorceress (1977)

Ca să-mi meargă bine tot anul, pe 1 ianuarie 2013 m-am aşezat gospodăreşte şi am citit al şaselea volum din saga lui Elric, The Sleeping Sorceress (publicat în unele ediţii şi sub titlul The Vanishing Tower). Şi iată ce am aflat:Partea întîi se intitulează "Chinul ultimului stăpîn" şi relatează eforturile lui Elric şi ale însoţitorului său, Moonglum, să-l găsească şi să-l înfrunte pe vrăjitorul Theleb K'aarna. Cei doi navighează pînă pe ţărmurile regatului Lormyr, apoi călăresc spre oraşul Stagasaz, însă se confruntă cu creaturi înaripate numite Oonai pe care le înving cu ajutor de la Fileet, regina păsărilor. Într-un castel aparent pustiu, eroii descoperă o vrăjitoare brunetă adîncită într-un somn magic. De acolo, Elric şi Moonglum călătoresc spre rîul Zaphra-Trepek şi spre orăşelul Alorasaz unde, la un han, într-o noapte tulburată de vise premonitorii, albinosului i se iveşte vrăjitoarea, Myshella, Împărăteasa Zorilor. Ea îi dezvăluie faptul că Theleb K'aarna s-a aliat cu slujitori ai Haosului, cetele Kelmain, de dincolo de marginea lumii, pentru a invada Lormyr. Pentru a opri invazia, e necesar ca Elric să meargă pe o insulă din Marea Clocotindă şi, dintr-un anume turn al palatului Ashaneloon, să aducă o pungă cu pulbere magică. Eroul e purtat la destinaţie de o pasăre uriaşă din metal, învinge un demon păzitor şi, purtînd inima minerală a demonului şi punga cu pulbere, se întoarce la castelul Kaneloon. Acolo, alături de Moonglum, încearcă s-o trezească pe Myshella printr-un ritual magic, apoi luptă împotriva invadatorilor Kelmain. Inamicii îl iau prizonier pe albinos, dar sabia magică Stormbringer îl salvează, iar Myshella foloseşte pulberea fermecată pentru a încercui şi a zdrobi toată armata invadatoare.

Partea a doua poartă titlul "Pentru a-l ademeni pe prinţul palid". În oraşul cerşetorilor, Nadsokor, vrăjitorul Theleb

K'aarna îi cere sprijinul regelui Urish pentru a-l prinde în capcană pe Elric. Pe de altă parte, în Vechiul Hrolmar, Elric şi Moonglum trec printr-o încăierare într-o tavernă, apoi printr-o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva unor asasini plătiţi, iar o prostituată îi fură albinosului Inelul Regilor, moştenit din tată în fiu de monarhii din Melniboné. Pentru a recupera inelul (garanţie a legămintelor cu mai multe entităţi supranaturale), Elric trebuie să meargă în Nadsokor. Slujitorii lui Urish îl iau prizonier şi-l trimit într-un labirint unde eroul se confruntă cu un zeu al Haosului, Checkalakh, cunoscut şi drept Zeul Arzător. Elric triumfă, iar rănile îi sînt vindecate de un zeu al Legii, Lord Donblas, Făcătorul de Dreptate. La ieşirea din labirint, albinosul află că Theleb K'aarna, Urish şi ceata lor se pregătesc să atace o caravană condusă de Rackhir, Arcaşul cel Roşu, iar sipetul cu comori al regelui cerşetorilor, cu tot cu Inelul Regilor, e păzit de un demon protejat cu farmece împotriva săbiilor. Cei doi pleacă în ajutorul lui Rackhir, luptă împotriva unor creaturi din alt tărîm, Elenoin, iar Elric le biruieşte invocînd duşmanii nepămînteni ai acestora, fiinţele Grahluk. La întoarcerea în Nadsokor, eroii află că demonul păzitor fusese înfrînt şi înlocuit de Arioch, protagonistul recuperează Inelul Regilor, iar Rackhir îl invită să petreacă o vreme în cetatea eternă Tanelorn, departe de conflictul dintre zeii Haosului şi cei ai Legii.

Partea a treia poartă titlul "Trei eroi cu un singur ţel". După o perioadă de odihnă în Tanelorn, Elric pleacă în Deşertul Suspinînd, cu speranţa că, dacă viaţa nu-i aduce alinarea suferinţelor, măcar moartea le va pune capăt. Myshella îl găseşte şi-l salvează, apoi îl anunţă că vrăjitorul Theleb K'aarna a descoperit cărţi străvechi de magie în pădurea Troos şi, cu ajutorul lor, plănuieşte să-i distrugă pe locuitorii paşnici ai cetăţii Tanelorn. Elric îl regăseşte pe vrăjitor şi constată că acesta a construit o maşinărie a Haosului capabilă să înlăture barierele dintre tărîmurile Multiversului. Protagonistul trece pe un alt tărîm, unde se întîlneşte cu Corum, Prinţul în Robă Stacojie, şi cu Erekose. Fiecare dintre ei reprezintă o versiune a unei fiinţe din Multivers, Luptătorul Etern, iar Erekose are impresia că, într-un fel, a fost cîndva Elric şi Corum. Cei trei caută un turn care călătoreşte de pe un tărîm pe altul, îl înfruntă pe stăpînul turnului, piticul Voilodion Ghagnasdiak, după care îl eliberează pe un însoţitor al lui Corum, Jhary-a-Conel. Drept răsplată, Elric primeşte flamuri de bronz şi săgeţi de cuarţ cu care, la întoarcerea pe tărîmul său, apără cetatea Tanelorn şi învinge fiinţele reptiliene aduse la asediu de Theleb K'aarna. Din păcate, în bătălia finală vrăjitorul o ucide pe Myshella, iar Elric este cuprins de disperare.

Ca structură, The Sleeping Sorceress este o carte mai închegată decît volumul precedent din serie (The Weird of theWhite

Wolf) sau decît cel care-i urmează (The Bane of the Black Sword). Intriga e mai unitară şi mai coerentă. De asemenea, în mai mare măsură decît în volumul anterior, se văd eforturile autorului de a integra saga lui Elric într-o megaserie care să aducă laolaltă romanele despre Contele Aubec, despre Corum şi despre Erekose. Chiar şi Toiagul Runic apare în partea a treia, împreună cu unele referiri la Dorian Hawkmoon şi la Imperiul Întunecat.

Ca scriitură, romanul este simplu şi direct, iar stilul pasajelor narative contrastează adesea cu exprimarea arhaică a personajelor. Unele elemente sintactice din dialoguri amintesc de engleza elisabetană - în special formarea întrebărilor prin inversiunea predicat-subiect, fără utilizarea unor verbe auxiliare.

Fundalul romanului, în schimb, este complex şi baroc. Pe de o parte, în fiecare capitol apar creaturi fabuloase. Pe de altă parte, acţiunea îi poartă pe eroi în castele şi palate, oraşe şi pustiuri, nave şi taverne. Ritmul alert şi susţinut al naraţiunii nu lasă însă prea mult loc pentru descrierea în detaliu a decorurilor. Ca urmare, dincolo de elementele descriptive prezente în text, cititorii trebuie să completeze detaliile folosindu-şi propria imaginaţie.

Pe ansamblu, The Sleeping Sorceress s-a dovedit a fi o lectură agreabilă, iar din punctul de vedere al calităţii literare romanul se situează printre cele mai reuşite din saga lui Elric. Probabil că, pe viitor, voi parcurge şi alte volume din această serie, precum The Revenge of the Rose. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

The Bane of the Black Sword (1977)

Această carte este un foarte bun exemplu de ceea ce John Clute şi Peter Nicholls numesc fixup în “Enciclopedia Literaturii Ştiinţifico-Fantastice”. The Bane of the Black Sword (adică “Năpasta sabiei negre”), al şaptelea volum din seria despre Elric, este alcătuit din trei “cărţi” de 50, 40, respectiv 35 de pagini şi dintr-un epilog de 35 de pagini. Cele patru secţiuni sînt nuvele care au fost iniţial publicate separat în reviste de profil, însă primele trei au acelaşi protagonist, Elric din Melniboné, în vreme ce epilogul face parte din ceea ce Elric prefer să numească visele sale.Fiecare secţiune are o intrigă de sine-stătătoare de genul “săbii şi vrăjitorie”, iar cartea a treia, “The Flamebringers”, şi epilogul, “To Rescue Tanelorn”, au subiecte destul de asemănătoare: o hoardă de barbari condusă de un şef impresionant se apropie de un oraş, iar protagonistul caută ajutor pe domeniul magiei şi împiedică invazia într-o bătălie finală.Prima şi cea de-a doua carte au de asemenea caracteristici comune: Elric este capturat de inamici, dar invocă ajutorul magical unei divinităţi sau al unui demon, scapă, după care invocă o armată ca să-şi înfrîngă duşmanii.Altă temă recurentă este relaţia ambiguă dintre Elric şi sabia sa semi-conştientă, Stormbringer. Pe de o parte, sabia îl ajută în bătălii, pe de altă parte îi ucide prietenii şi rudele în focul încăierărilor. Elric şi-ar dori să scape de această năpastă şi suferă sincer după uciderea prietenilor săi, dar fără sabie devine neputincios, aşa cum se arată în Cartea Întîi. Sabia, la rîndul ei, nu suportă să fie despărţită de stăpîn şi se întoarce la el chiar dacă este aruncată, aşa cum se întîmplă în Cartea a Treia.Ceea ce e demn de remarcat este că Michael Moorcock a scris o serie de nuvele, dar le-a pus laolaltă în aşa fel încît să poată fi citite ca un roman. Pe de altă parte, menţionîndu-l pe Elric şi unele ţinuturi imaginare din primele trei secţiuni, a conectat epilogul atît cu seria “Elric necromantul” cît şi cu “Cronicile Castelului Brass”, în care apare oraşul Tanelorn.

Stormbringer (1965, 1977)

Pe 6 iunie 2006, importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, m-au sunat şi mi-au spus că primiseră un transport de cărţi SF şi fantastice din Marea Britanie. Încă nu oferiseră lotul spre vînzare publicului, însă doreau să-mi ofere ocazia să aleg orice doream dintre cărţile nou-sosite.

Şi m-am dus (glonţ) ca să le fac o vizită.

Am fost ca un copil lăsat singur în magazinul cu dulciuri. De regulă, într-o librărie ori cheltui, ori plîng. De acea dată am cheltuit şi am plîns, pentru că dinaintea mea se aflau colecţiile "SF Masterworks" şi "Fantasy Masterworks" de la Gollancz (cvasicomplete), iar eu nu-mi permiteam nici un sfert dintre volumele pe care le doream. (Nu vă faceţi griji, pînă la urmă le-am luat pe toate... în vreo şase sau opt tranşe.)

Dar în acea zi am ţinut neapărat să achiziţionez pe loc volume precum The Conan Chronicles, A Scanner Darkly, Ubik, The Penultimate Truth, Flow, My Tears, the Policeman Said, Valis, Stand on Zanzibar şi The Rediscovery of Man. Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost un volum de Michael Moorcock intitulat Elric (Colecţia Fantasy Masterworks nr. 17, Editura Golancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). O ediţie omnibus în care se afla versiunea iniţială a sagăi despre Elric din Melniboné - cinci povestiri publicate mai întîi în volumul The Stealer of Souls şi regrupate ulterior în The Weird of the White Wolf, respectiv în The Bane of the Black Sword, şi romanulStormbringer. Despre povestirile acelea am relatat deja pe blogul Ţesătorul. Cît despre Stormbringer, l-am parcurs la începutul lunii decembrie 2012. Şi iată ce am aflat:

După evenimentele naratate în The Bane of the Black Sword, soţia lui Elric, Zarozinia, este răpită, iar el trebuie să le restituie săbiile magice Stormbringer şi Mournblade unor zei ai Haosului pentru a o elibera. Astfel, lumea sa e invadată de forţele Haosului, iar Elric este nevoit să găsească scutul Haosului, apoi cornul Sorţii, pentru a-i înfrunta pe invadatori şi pentru a-i ajuta pe Stăpînii Legii să înfrîngă forţele Haosului şi să reînoiască lumea.

Din păcate, preţul plătit de Elric este mult prea mare, căci Stormbringer îi ucide rînd pe rînd pe Rackhir cel Roşu, pe Zarozinia, apoi pe Moonglum, iar în final îi ia viaţa şi sufletul protagonistului.

Ca şi în alte volume ale seriei, Stormbringer cuprinde mai multe secţiuni, fiecare avînd o intrigă de sine stătătoare, iar protagonistul călătoreşte pe diverse planuri ale Multiversului dintre care unul este... lumea noastră. Decorurile sînt pe alocuri deliruri febrile ale imaginaţiei, în culori psihedelice, precum cele apărute după invazia Haosului şi prefacerea realităţii locale.

Tot ca în celelalte volume ale seriei, Elric este măcinat de îndoieli, de regrete şi de un profund dispreţ de sine, însă, după punctul de turnură din The Weird of the White Wolf, lasă impresia că s-a transformat dintr-un erou romantic plin de dileme filosofice într-un personaj negativ pur-sînge.

Probabil ar trebui să menţionez şi faptul că Stormbringer încheie saga lui Elric, cu toate că este cel dintîi roman al lui Moorcock cu acest protagonist. Ca dezlănţuire de imaginaţie, egalează toate celelalte volume ale seriei pe care le-am parcurs pînă aici, iar finalul este cu adevărat grandios.

Din punct de vedere stilistic, aş zice că Stormbringer este inegal. Uneori, apar exprimări reduntante sau tautologice. Alteori, dialogurile personajelor sînt aproape shakespeariene, cu o prozodie îngrijită şi un vocabular elisabetan. Unele scene sînt create cam în grabă, altele au o măreţie barocă. Din acest punct de vedere, The Fortress of the Pearl, spre exemplu, mi s-a părut mult mai elaborat.

Am remarcat cu plăcere conexiunea intertextuală cu Cîntecul lui Roland din secţiunea finală a romanului - referiri la episcopul Turpin, la contele Roland, la bătălia de la Roncevaux, la sabia Durandal şi la cornul Oliphant. (De fapt, cornul Oliphant joacă un rol decisiv în deznodămîntul romanului.)

Pe ansamblu, Stormbringer a meritat timpul petrecut cu lectura, iar pe viitor probabil îmi voi face timp ca să citesc şi alte cărţi despre Elric din Melniboné. La momentul potrivit, veţi afla detalii pe blogul Ţesătorul.

Behold the Man (1968)

Dacă aţi citit articolele pe care le-am scris pînă acum despre romanele autorului britanic Michael Moorcock, probabil aţi fost tentaţi să credeţi că toate cărţile lui îl au ca protagonist pe Elric. Ca să nu las urme de îndoială, aş vrea să vă spun cîteva lucruri despre un roman de-al lui Moorcock, Behold the Man, pe care l-am primit cadou în ediţie de buzunar (Editura Avon, New York, 1970) de la domnişoara Tracy Rosenberg în 2000 şi pe care îl puteţi găsi şi dumneavoastră la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, în colecţia SF Masterworks de la Editura Gollancz - roman care nu îl are drept protagonist pe Elric din Melniboné, ci pe un anume Karl Glogauer, cetăţean britanic de etnie evreiască.

Intriga romanului este construită pe două planuri temporale. În "prezentul" subiectiv al lui Glogauer, acesta e adult, a călătorit în secolul întîi, în Palestina, şi îl caută pe Iisus din Nazaret. Printre episoadele acestei căutări, protagonistul îşi aminteşte crîmpeie din "trecutul" său subiectiv, incidente din copilăria, adolescenţa şi tinereţea sa petrecute în îndepărtatul secol al douăzecilea. Desigur, atunci cînd Glogauer îl găseşte pe Iisus - în cu totul altă stare decît s-ar fi aşteptat protagonistul - două milenii de istorie ameninţă să fie anihilate, iar eroul însuşi să fie prins în paradoxuri temporale. Şi, în a doua jumătate a romanului, intriga se complică.

Oricît de elegant ar fi construită intriga (oarecum după modelul flashback-comeback al romanelor realiste moderniste, ale căror experimente narative au influenţat Noul Val SF), centrul de greutate al acestui roman îl constituie personajul principal, un anti-erou structurat în spirit de frondă. Dacă personajele din Epoca de Aur a SF-ului anglo-saxon erau bărbaţi competenţi (după definiţia lui Robert A. Heinlein), inşi extrovertiţi, siguri pe ei, porniţi să cucerească Universul cu pistolul-laser într-o mînă şi cu o riglă de calcul în cealaltă, Karl Glogauer este măcinat de îndoieli şi indecizii, de porniri sinucigaşe şi de pulsiuni sexuale contradictorii. Iar combinaţia dintre acest anti-erou şi întorsăturile din intriga romanului este cu adevărat de neuitat.

Lumea imaginară din Behold the Man este la rîndul ei una dublă, contradictorie. Pe de o parte e lumea palpabilă, externă, din Palestina secolului întîi, cu păstori, pescari, soldaţi, prooroci. Pe de altă parte e lumea internă, din amintirile lui Glogauer, lumea mic-burgheză din Marea Britanie post-belică înflorind în efervescenţa anilor 60 cu contracultură, revoluţie sexuală şi muzică rock. Iar ciocnirea dintre dezbaterile filosofice pe marginea teoriilor lui Carl Gustav Jung şi posibilităţile foarte neplăcute ridicate de paradoxurile temporale din adîncurile istoriei duce la rezultate brutale.

Fireşte, nu am să vă dau mai multe detalii despre acest roman ca să nu vă stric plăcerea cînd îl veţi citi. Pentru o carte atît de scurtă, Behold the Man reuşeşte să fie şocantă şi în acelaşi timp foarte emoţionată, capabilă să îi lase pe cititori pe gînduri mult după ce i-au parcurs ultima pagină. "A lie, a lie, it's a lie..."

Le navire des glaces (1968)

În august 2010, prin amabilitatea unui vechi prieten anticar, Lucian Oancea, am achiziţionat vreo trei duzini dintre cele mai frumoase cărţi de buzunar din lume – din colecţia de literatură ştiinţifico-fantastică de la Presses Pocket coordonată de Jacques Goimard. În ianuarie 2011 am parcurs ediţia franceză a unui roman de Michael Moorcock, apărută sub titlul Le navire des glaces, cu o copertă de Wojtek Siudmak. La începutul anilor 1990 parcursesem o ediţie română numită Schoonerul gheţii (într-o singură zi, din cîte îmi amintesc), dar de această dată mi-au trebuit cam trei săptămîni.

Şi iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, Pămîntul a fost acoperit de gheţuri, plantele şi animalele au dispărut aproape complet, iar mici comunităţi de oameni din Podişul Matto Grosso navighează cu veliere puse pe tălpici şi vînează balene de uscat. Fostul căpitan al unui asemenea velier, Konrad Arflane din Brershill, îl salvează pe amiralul dintr-un oraş învecinat, Friesgald – un bătrîn pe nume Pyotr Rorsefne. În Friesgald, Arflane face cunoştinţă cu membrii familiei Rorsefne – fiica lui Pyotr, Ulrica Ulsenn, ginerele acestuia, Janek Ulsenn, nepotul lui, Manfred Rorsefne, şi fiul său nelegitim, harponierul Urquart.

În testamentul său, Pyotr Rorsefne îi lasă moştenire lui Arflane o goeletă, Spiritul gheţurilor, cu condiţia să conducă pînă la miticul oraş New York o expediţie din care să facă parte Ulrica şi Manfred.

Konrad Arflane conduce expediţia, trecînd prin incidente cu crevase, vulcani, indigeni agresivi, balene de uscat, revolte ale echipajului, dar este prins într-un triunghi conjugal cu Ulrica Ulsenn şi Janek Ulsenn, noul amiral din Friesgald. Dacă pericolele externe nu îl afectează pe căpitan, vinovăţia cauzată de adulter îl macină.

În cele din urmă, după ce nava e zdrobită într-un defileu, iar echipajul este decimat, Konrad Arflane şi Ulrica Ulsenn ajung la New York pentru a afla că noua glaciaţiune s-a instalat ca o consecinţă a unui război nuclear, cu două milenii în urmă, iar oraşul New York a fost reconstruit de descendenţii unor savanţi din Groenlanda, hotărîţi să modifice clima, flora şi fauna, în vreme ce descenenţii unor expediţii antarctice au preferat să se adapteze noilor condiţii de mediu.

Ulrica alege să fie adusă înapoi în oraşul său de baştină, pe cînd Arflane preferă să plece singur mai departe, spre nord.

Cîteva aspecte demne de menţionat în legătură cu Schoonerul gheţii ar fi legate de intrigă, de personaje şi de lumea imaginară din fundalul romanului.

Michael Moorcock a declarat într-un interviu că, după ce crease cîteva lucrări experimentale, a construit Schoonerul gheţii pe o intrigă clasică, triunghiul amoros, inspirată de un roman mai puţin cunoscut al lui Joseph Conrad, The Rescue, apărut şi la noi sub titlul Ţărmul refugiului. Deşi tiparul intrigii este de tip iniţiatic (protagonistul călătoreşte, trece printr-o serie de pericole şi are în final o revelaţie), finalul contrazice acest tipar, căci protagonistul nu se întoarce în comunitatea sa pentru a se bucura de un statut superior celui iniţial, ci refuză această şansă şi pleacă departe de societate.

Personajele, la rîndul lor, sînt memorabile, iar unele dintre ele (Konrad Arflane, Ulrica Ulsenn, Janek Ulsenn) suferă transformări semnificative pe parcursul romanului. Poate ar mai trebui menţionat aici şi că harponierul Urquart, cu tatuajele, accesoriile şi ritualurile sale bizare, aminteşte de un alt harponier celebru, Queequeg din Moby Dick.

Lumea imaginară din fundal reprezintă însă punctul de rezistenţă al romanului. Moorcock a imaginat o întreagă faună (lupi polari, urşi modificaţi

genetic, păsări verzi, balene de uscat), o societate umană adaptată noii glaciaţiuni, forme de arhitectură pentru crevase şi gheţari, o religie a Mamei Gheaţă, veşminte, unelte, vehicule şi obiceiuri. Minuţiozitatea cu care au fost imaginate toate aceste elemente fac ca Schoonerul gheţii să rivalizeze pe undeva cu o altă lucrare majoră a literaturii SF din anii 1960, Dune de Frank Herbert.

Pe de altă parte, atmosfera romanului, personajele înveşmîntate în blănuri şi înarmate cu harpoane din fildeş şi cu săbii din os, lupii dresaţi pentru tractarea săniilor, urşii polari folosiţi ca animale de călărie, episoadele cu veliere printre gheţuri amintind Balada bătrînului marinar i-au îndemnat poate pe îngrijitorii colecţiei franceze despre care aminteam la începutul acestui articol să încadreze Schoonerul gheţii în categoria science-fantasy mai degrabă decît în cea de science-fiction. Cum nu am studii de ecologie ca să pot estima rigurozitatea ştiinţifică cu care s-a structurat (sau nu) ecologia imaginară din acest roman, nu ştiu dacă încadrarea Schoonerului gheţii în acest subgen a fost adecvată. Dar prezentarea ediţiei franceze este deosebit de elegantă, traducerea e muzicală şi fermecătoare, împrumutînd parcă un rafinament aristocratic prozei lui Moorcock, şi banii daţi pentru Le navire des glaces au fost bine cheltuiţi. Îi mulţumesc şi pe această cale lui Lucian Oancea pentru amabilitate.

Am şi o ediţie americană a Schoonerului gheţii, cu o copertă ilustrată de Boris Vallejo. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...