Bruce Sterling

Prin 1997, după ce epuizasem stocul de cărţi cyberpunk ale cunoscuţilor şi prietenilor, am ajuns la fundul sacului. În disperare de cauză, l-am rugat pe domnul Cristian Lăzărescu să-mi împrumute primul roman al lui Bruce Sterling, Involution Ocean, o carte publicată tocmai în 1977, cu mult înainte de apariţia mişcării literare de care mă ocup în această rubrică. Aproape un deceniu mai tîrziu, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar din ediţia americană a acestui roman. Şi iată ce gen de poveste a scris Bruce Sterling pe vremea cînd avea numai 21 de ani:

Într-un viitor îndepărtat, pe planeta Nullaqua, tînărul John Newhouse, fiul unui magnat al lemnului de pe Bunyan, îşi umple golul lăuntric fundamental cu droguri. Din păcate, drogul său preferat, sincofina, pe care îl şi exportă prietenilor săi de pe Reverie, este pus sub interdicţie, iar amicii cu care locuieşte îi cer să plece într-o expediţie pentru a procura o ultimă cantitate de sincofină. Newhouse se îmbarcă pe Lunglance şi porneşte sub comanda căpitanului Nils Desperandum la vînătoare de balene, din intestinele cărora se distilează sincofina. Numai că balenele sînt nişte monştri blindaţi care înoată într-un ocean de praf acumulat pe fundul unui crater uriaş.

Newhouse se îndrăgosteşte de Dalusa, o femeie extraterestră înaripată al cărei metabolism nu-i permite contactul fizic cu oamenii. Pe parcursul călătoriei, între cei doi se înfiripă o relaţie intensă, dar ciudată, în care suferinţa ţine locul plăcerii. John îi spune Dalusei o poveste lungă şi întortocheată despre copilăria petrecută pe Terra, la Veneţia, o ţesătură de minciuni care-l impresionează pe protagonist mult mai mult decît amintirile autentice destul de fade.

Treptat, echipajul trece prin aventuri cum ar fi o furtună de praf, o escală în Insulele Pentacle, o incursiune în sumbrul Golf Glimmer, populat de creaturi stranii, şi o luptă pe viaţă şi pe moarte cu o anemonă uriaşă. Căpitanul Desperandum face tot felul de experimente, întinde năvoade, prelevă mostre de praf, cultivă faună într-un borcan, iar în cele din urmă transformă în submarin carcasa unei balene proaspăt vînate şi plonjează împreună cu John Newhouse în adîncurile mării de praf. Din păcate, o creatură monstruoasă sfărîmă submarinul improvizat, iar John Newhouse, după un vis pirotehnic despre distrugerea vechii civilizaţii de pe Nullaqua, se trezeşte la suprafaţă, de unde îl salvează Dalusa. Femeia înaripată, deşi obosită şi afectată grav de contactul cu Newhouse, pleacă apoi în căutarea lui Desperandum şi nu se mai întoarce.

La sfîrşitul călătoriei, Newhouse descoperă că unii dintre vechii săi prieteni au plecat, iar cîţiva s-au sinucis. Lăsînd în urmă sticlele cu sincofină aduse din călătorie, John Newhouse decide să înceapă o nouă viaţă şi să plece cu o astronavă. Pentru început vrea să viziteze Veneţia.

Involution Ocean a apărut dintr-o situaţie prin care poate au trecut milioane de oameni: o aşteptare de cîteva ore pe un aeroport prăfuit. În cazul lui Sterling, aşteptarea a avut loc pe aeroportul din Madras, cînd Bruce avea şaptesprezece ani. Diferenţa este că în urma acestei experienţe tînărul texan a imaginat o planetă, Nullaqua, un ocean de praf pe fundul unui crater imens, din care se înalţă cîteva insule, şi o întreagă ecologie cu balene, rechini, anemone, peşti zburători şi nuferi, simbioţi şi paraziţi. Între două episoade palpitante, Sterling a introdus informaţii despre vînt, eroziune, curenţi de convecţie, trasee ale vaselor de pescuit, obiceiuri ale locuitorilor, stiluri vestimentare şi o mulţime de alte detalii care dau profunzime şi culoare acestei lumi imaginare.

Ceea ce merită notat este că Bruce Sterling a parcurs toate etapele, de la ideea centrală (la 17 ani) la scrierea unui întreg roman (la 21) la publicarea acestuia (la 23). Iar scriitori sînt nu cei care "scriu la un roman", ci aceia care au scris unul. La vîrsta de 23 de ani, Bruce Sterling era deja scriitor în adevăratul înţeles al cuvîntului. Deşi asemănările cu Moby Dick şi cu cărţile lui Jules Verne sînt evidente, iar autorul a ajuns destul de repede să afirme că Involution Ocean este o scriere juvenilă, trebuie remarcat că anumite elemente din acest prim roman, precum intriga ca pretext pentru vizitarea unei lumi fictive, extinderea speranţei de viaţă, psihologia persoanelor foarte înaintate în vîrstă, modificările pe cale chirurgicală, au fost apoi explorate în detaliu sub diferite unghiuri în cărţile de maturitate ale lui Sterling. Dar despre acestea vom discuta cu alt prilej.

În ziua de Crăciun a anului 1997, prin amabilitatea doamnei Raluca Voicu am primit două cărţi de Bruce Sterling. Una dintre ele este romanul The Artificial Kid, publicat în 1980, şi re-publicat în 1996 de o editură din San Francisco. Noua ediţie conţine o introducere de William Gibson în care ne împărtăşeşte cîte ceva despre începutul prieteniei sale cu Bruce Sterling, despre debutul mişcării cyberpunk, şi despre Puştiul Artificial, care e o combinaţie de Bruce Lee, Iggy Pop şi Johnny Rotten. După părerea lui Gibson, personajul în cauză are şi cea mai grozavă coafură din literatura cyberpunk. Aşa că, la ora cînd toţi oamenii de treabă se gîndeau la Naşterea Domnului şi la Moş Crăciun, am făcut o excursie pe planeta Reverie pentru a-l cunoaşte pe puştiul expert în arte marţiale.

Introducerea este un început de film specific pentru producţiile Puştiului Artificial, un plonjeu prelung din spaţiul cosmic pînă la suprafaţa planetei Reverie, de unde un tînăr înarmat cu un nunchaku priveşte provocator în sus, către publicul din staţiile orbitale. Puştiul este un artist înconjurat de minicamere zburătoare, practicant al artelor marţiale şi protagonist al unor filme pe care orbitalii le adoră.

După informaţii de fundal, referitoare la originile Puştiului, la regulile luptei în Zona Decriminalizată şi la anturajul protagonistului, eroul prezintă o cină la prietenul şi producătorul său, Money Manies, unde o cunoaşte pe Sfînta Anne Twiceborn şi are un conflict cu profesorul Angeluce. Ulterior, conflictul ia proporţii.

Într-un carnaval prilejuit de aniversarea a cinci sute de ani de la întemeierea Corporaţiei care a colonizat Reverie, Puştiul primeşte provocări la luptă din partea unor mercenari, fraţii Clone, apoi este atras într-o capcană în Zona Decriminalizată şi bătut. Cînd îşi revine, se întîlneşte cu Sfînta Anne şi cu un domn cu barbă care ulterior se dovedeşte a fi Moses Moses, întemeietorul Corporaţiei.

Ajunşi la locuinţa Puştiului, trebuie să negocieze cu alţi mercenari care au răpit menajera, dar cu ajutorul altui expert în arte marţiale, Armitrage, reuşesc s-o salveze. Pleacă apoi cu toţii la conacul lui Money Manies, supravieţuiesc unui atac cu arme de foc şi în cele din urmă pleacă pe mare cu un iaht pentru a scăpa de urmăritori.

Un alt mercenar, Moartea Instantanee, îi prinde din urmă a doua zi şi aruncă o bombă asupra iahtului. Armitrage moare în explozie, iar ceilalţi trei plutesc în apă, duşi de curent. Îşi povestesc fiecare viaţa, un proces lung şi destul de încîlcit în cazul lui Moses Moses, care a trăit 350 de ani, apoi a folosit criogenia. Apoi o formaţiune uriaşă, ca un balon enorm format din celule imense umplute cu hidrogen, apare de undeva din adîncuri şi-i poartă în văzduh.

Ulterior, Puştiul constată că în balon se află profesorul Crossbow, care l-a crescut şi educat. Acesta doreşte să studieze o moleculă organică extrem de stabilă, Corpul Crossbow, care se găseşte pe continentul Mass şi este practic nemuritoare. Moses Moses şi profesorul trec printr-o fuziune a conştiinţelor, menită să-i ofere fiecăruia noi perspective. Apoi Puştiul, Sfînta Anne şi profesorul coboară pe continent, iar balonul, cu Moses Moses la bord, este incendiat de păsări phoenix.

Cei trei merg prin junglă zile în şir, observînd cum Corpul Crossbow a transformat flora şi fauna locală. Un robot teleoperat îi fură minicamerele zburătoare Puştiului, iar apoi profesorul cade într-un lac infestat de Corpul Crossbow şi suferă o metamorfoză, devenind în cele din urmă copac. Puştiul şi Sfînta Anne ajung să trăiască pe malul mării, iar în lipsa tratamentelor hormonale protagonistul creşte şi devine bărbat.

Apoi soseşte o echipă de salvare care îi duce acasă în triumf. Benzile video din minicamerele Puştiului au cauzat o revoluţie. Money Manies dă un banchet în cinstea lor, explică modul în care societatea din Reverie funcţionează de fapt fără guvern, iar Puştiul se retrage pe continent împreună cu Anne şi menajera pentru a-şi creşte copiii. Are nişte planuri nemărturisite pentru a schimba situaţia, mai ales pentru că Money Manies l-a ameninţat. Dar ar trebui să aşteptăm pînă cînd Puştiul va creşte mare.

Dintre cărţile lui Bruce Sterling, aceasta este poate cea mai stranie. Prima jumătate a cărţii pare a fi un roman de Jack Vance, cu o atmosferă exotică, de carnaval. Poate "Molia Lunii" ar fi cel mai la îndemînă termen de comparaţie. Cea de-a doua jumătate, implicînd călătorii pe mare, prin aer şi prin junglă, pare a fi un roman de Jules Verne. Scena în care balonul enorm şi cu pete fosforescente apare din adîncurile mării şi se ridică, purtîndu-i pe eroi, evocă irezistibil 20 000 de leghe sub mări. Schimbarea de ton şi ritm este perceptibilă, dar trecerea este necesară din punctul de vedere al intrigii pentru a justifica transformările emoţionale şi mentale ale eroului.

Protagonistul însuşi este o combinaţie de arte marţiale, tehnologie şi atitudine rebelă, în spiritul punk. Puştiul Artificial trăieşte în corpul întinerit al politicianului Rominuald Tanglin, care s-a sinucis prin ştergerea personalităţii. Practică artele marţiale, ceea ce implică disciplină şi autocontrol, dar pe de altă parte se "înfurie" şi uneori îşi ia la bătaie interlocutorii numai pentru a transmite publicului o imagine de tînăr rebel. Corpul său este o construcţie barocă ce găzduieşte simbioţi minusculi care îi dezinfectează şi vindecă rănile. Iar coafura lăudată de Gibson este cu totul specială: fiecare fir de păr al Puştiului este laminat în plastic, iar cînd protagonistul se înfurie, părul i se zbîrleşte.

În fundalul romanului se confruntă teorii ştiinţifice, mai degrabă decît formaţiuni politice, iar Money Manies formulează o analogie între anumite molecule organice şi reţeaua de relaţii dintr-un grup social. În final, societatea de pe Reverie se dovedeşte a fi stabilă pe termen nedefinit tocmai pentru că reţeaua de relaţii din cadrul ei reflectă molecula organică numită Corpul Crossbow.

La fel de stranii sînt relaţiile de familie. Puştiul Artificial nu-l percepe pe Rominuald Tanglin ca pe o personalitate anterioară dezvoltată în acelaşi corp, ci mai degrabă ca pe un tată rece şi distant care mai apare din cînd în cînd în înregistrări video pe ecranele din casă, o fantomă tehnologică dintr-o locuinţă gotică. Clonele, precum mercenarii Clone sau Money Manies, care în final se dovedeşte a fi trei persoane cu o singură identitate, se percep unele pe altele ca fiind fraţi.

Modul în care personajele îşi construiesc identitatea este şi el exotic. Puştiul face săptămînal tratamente hormonale care să-i împiedice pubertatea, în primul rînd pentru că Rominuald Tanglin a fost împins la nebunie şi sinucidere de către soţia sa, iar Puştiul nu vrea să cadă în aceeaşi capcană. Armitrage, unul dintre personajele secundare, este multisexual, ceea ce îi permite să-i facă avansuri Sfintei Anne Twiceborn, dar şi să fie îndrăgostit de Puştiul Artificial. Iar profesorul Crossbow este neutru, motiv pentru care protagonistul îl desemnează pe parcursul întregii cărţi cu pronumele "it".

Cu toate că elementele mai sus menţionate pot părea heteroclite, Bruce Sterling reuşeşte să-i confere cărţii coeziune. Mai ales la o a doua lectură, devine fascinant de urmărit metodele prin care o idee sau o situaţie menţionată aparent în trecere undeva pe la începutul sau mijlocul romanului ajunge să capete importanţă majoră spre final. Şi din acest punct de vedere, The Artificial Kid poate fi considerată pe bună dreptate una dintre primele cărţi ale genului cyberpunk.

Fraza din final, "Aşteptaţi pînă cînd Puştiul o să crească mare," este nu numai o izbutită încheiere a cărţii, ci şi un avertisment pe care Sterling îl dă cititorilor săi. Scriitorul ne-a anunţat astfel că abilităţile sale se află abia în stadiul embrionar, iar pe viitor ar fi cazul să ne aşteptăm la cărţi încă mai spectaculoase şi mai bine scrise.

Şi Sterling s-a ţinut de cuvînt. Însă despre asta am să vă povestesc altădată.

Primul text de Bruce Sterling pe care l-am citit vreodată l-am primit de la Mirel Palada. Se intitula "Swarm", şi provenea dintr-o antologie de science-fiction de la Universitatea Oxford. Al doilea care mi-a căzut în mînă se numea "Sunken Gardens". Mi-am dat seama că se petreceau într-un univers comun, un Sistem Solar sfîşiat de conflictul între facţiuni de Plăsmuitori şi Mecanişti. Spre marea mea încîntare, am aflat ulterior că Sterling scrisese şi un roman, Schismatrix, situat în acelaşi cadru. În 1997 l-am rugat pe domnul Marius Dinescu să-mi procure romanul, şi domnia sa mi-a adus ceva ce se numea Schismatrix Plus, o ediţie nouă de la Ace Books ce reunea atît romanul cît şi cele cinci nuvele din seria Plăsmuitorilor şi a Mecaniştilor. Iar în mai 2004 am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru un exemplar nou-nouţ.

"Swarm" relatează o misiune delicată întreprinsă de o facţiune a Plăsmuitorilor cu ajutorul rasei extraterestre a Investitorilor. Căpitanul-doctor Simon Afriel este trimis pe un asteroid îndepărtat, aflat mult dincolo de raza de acţiune a navelor spaţiale umane, pentru a studia o colonie de fiinţe sociale şi a cerceta metodele prin care aceste fiinţe, aparent lipsite de inteligenţă, ar putea fi folosite pentru ca Plăsmuitorii să cîştige războiul împotriva Mecaniştilor şi să domine întregul Sistem Solar. Roiul dovedeşte însă resurse nebănuite, dezvoltă o fiinţă inteligentă, expresie a conştiinţei de grup, o capturează pe dr. Mirny, colega lui Afriel, şi decide să-i folosească pe urmaşii cuplului de oameni pentru a forma soldaţi cu care să lupte împotriva îndepărtatului Sistem Solar şi a omenirii. Afriel acceptă provocarea, convins că urmaşii săi vor cuceri roiul mai degrabă decît să-l slujească.

"Spider Rose" descrie experienţele unei Mecaniste aflate la marginea Sistemului Solar, în singurătate. Spider Rose ocupă o staţie circumsolară şi le oferă Investitorilor un diamant cît un autobuz, în schimbul căruia primeşte o creatură, mascota comandantei de pe nava extraterestră. Ulterior, în timp ce studiază documentaţia care însoţeşte creatura, Spider Rose constată că aceasta are o structură genetică bizară, lucru care pentru Plăsmuitori ar fi deosebit de valoros, dar pentru Mecanistă e doar o curiozitate. În urma unui atac al unor clone Plăsmuitoare, Spider Rose rămîne izolată în staţia defectă, îi rupe gîtul creaturii şi o mănîncă. Apoi, spre surpriza sa, suferă o metamorfoză în urma căreia devine creatura, iar Investitorii vin şi o recuperează.

În "Cicada Queen", Plăsmuitorul Hans Landau povesteşte cum a trecut la facţiunea Ţarinei, o Investitoare care trăieşte printre oameni. La petrecerea dată de Clica de Policarbon în cinstea eliberării lui Landau de sub supravegherea robotică, Wellspring, un cercetător influent care cordonează proiectul Ţarinei pentru teraformare marţiană, discută despre constituirea omenirii într-un metasistem cognitiv cu un nivel de complexitate superior. Landau trece printr-un ritual de iniţiere cu droguri şi halucinaţii, apoi petrecerea Clicii se întinde prin periferiile staţiei Ţarinei. Ulterior, Landau află mai mult despre proiectele Ţarinei şi despre Wellspring. Propriile sale cercetări şi patente îl aduc în conflict cu conducerea facţiunii. Landau trebuie să fugă, ghidat de un Mecanist dintr-o facţiune numită Homarii, ai cărei membri nu ies niciodată din costumul spaţial. Fuga sa coincide cu începutul disoluţiei facţiunii Cicada, si cu apariţia unei noi facţiuni iniţiată chiar de Ţarină pe orbita marţiană. Landau, devenit acum Homar, moşteneşte averea lui Wellspring şi devine conducătorul noii facţiuni, iar proiectul de teraformare al planetei Marte începe să dea rezultate.

"Sunken Gardens" relatează competiţia diferitelor facţiuni care doresc să teraformeze porţiuni din suprafaţa marţiană şi să cîştige favoarea Regelui Homar. Mirasol, membră a unei facţiuni care locuieşte pe Marte, participă la competiţie, surprinde nişte secrete insuficient de bine păzite şi cîştigă pentru facţiunea ei accesul în staţia Regelui Homar.

"Twenty Evocations" descrie în pasaje scurte viaţa Plăsmuitorului Nikolai Leng, şcoala cu profesori holografici, stagiul militar prin staţii spaţiale unde Plăsmuitorii şi Mecaniştii se extermină într-un război de uzură, fuga la o facţiune Mecanistă, uciderea soţiei sale la ordinele familiei Leng, crearea unei clone a soţiei, controlul pe care îl cîştigă asupra unor corporaţii şi facţiuni, contactele sale cu Investitorii, pierderea controlului asupra propriei facţiuni, retragerea din funcţii şi în cele din urmă sinuciderea, totul condensat în numai opt pagini.

Romanul Schismatrix abordează acelaşi univers la o scară mai mare. Protagonistul Abelard Lindsay este exilat din Corporaţia-Republică Circumlunară Mare Serenitatis în urma unei acţiuni de protest iniţiată de prietenul său Philip Constantine care duce la moartea iubitei lui Lindsay, Vera Kelland. Lindsay începe prin a iniţia o companie teatrală în Zaibatsu-ul Popular Circumlunar Mare Tranquillitatis, apoi află că prietenul Constantine, care a preluat puterea în staţia Mare Serenitas în urma unei lovituri de stat, caută să-l ucidă cu asasini Plăsmuitori. Lindsay fuge cu o naţiune minieră de numai paisprezece persoane, un grup de piraţi spaţiali care profită de ideea că oamenii fură, dar naţiunile naţionalizează. Într-un asteroid plin de tuneluri, piraţii descoperă un grup de Plăsmuitori care au pus la punct uzine biologice şi o microecologie. În urma conflictului, singurii supravieţuitori sînt Lindsay şi Plăsmuitoarea Nora Mavrides. Cei doi sînt găsiţi de o navă a Investitorilor.

Venirea extratereştrilor Investitori schimbă radical relaţiile dintre facţiuni. Războiul de uzură e înlocuit de eforturi disperate în direcţia relaţiilor diplomatice şi a comerţului, mai ales pentru că Investitorii pot lua diplomaţi la mari distanţe pentru a contacta alte nouăsprezece rase inteligente. Constantine cîştigă controlul în toate staţiile circumlunare, apoi ruinează facţiunea iniţiată de Lindsay, iar acesta din urmă pleacă în misiune la bordul unei nave a Investitorilor. Pe drum, Lindsay descoperă că comandanta navei îşi mănîncă ouăle, ceea ce îi permite protagonistului s-o şantajeze şi în cele din urmă s-o convingă să vină permanent în Sistemul Solar şi să devină centrul unei noi facţiuni, în calitate de Ţarină. La întoarcere, Lindsay trece la o facţiune Mecanistă, Cartelul Dembowska, unde ia legătura cu Wells şi Clica de Policarbon. Constantine îşi extinde puterea şi influenţa, ucide sau răpeşte membri ai familiei lui Lindsay, iar acestadin urmă îi răspunde cu aceeaşi monedă, corupîndu-i colaboratorii şi acoliţii. În cele din urmă, cei doi poartă un duel în realitate virtuală la bordul unei nave a Investitorilor.

Rezultatul este nimicitor: Lindsay nu-şi revine decît după cîţiva ani de nebunie, în urma unor reprogramări extensive, în vreme ce Constantine îşi pierde definitiv unitatea personalităţii şi sănătatea mintală. Cicada, facţiunea Ţarinei, se dezvoltă masiv, punîndu-i în umbră pe Plăsmuitori cu tehnologiile biologice pe care le pun la punct. La disoluţia facţiunii, datorată fugii Ţarinei în compania lui Wellspring, Lindsay decide să participe la dezvoltarea unui ecosistem sub crusta de gheaţă a satelitului jovian Europa. Pentru asta, merge pe Pămînt însoţit de fiica lui Constantine şi ia mostre de viaţă oceanică terestră. La întoarcerea pe staţia circum-europană, Lindsay este contactat de o entitate care-i oferă fie extinderea vieţii corporale şi participarea la transformarea întregii specii umane într-un metasistem cognitiv, fie transcendenţa. Lindsay preferă a doua ofertă şi îşi abandonează corpul.

Textele reunite în Schismatrix Plus reprezintă primele opere de maturitate ale lui Bruce Sterling. Deşi a debutat cu o proză intitulată "Man Made Self", Sterling a renunţat la ea şi preferă să declare că prima sa proză scurtă este "Swarm". Nu întîmplător, este şi cea mai antologată povestire a sa. Despre Crystal Express, volumul care a reunit iniţial seria Plăsmuitorilor şi a Mecaniştilor, Sterling spune că este cartea pe care o preferă dintre cele pe care le-a scris. În retrospectivă, la mai bine de cincisprezece ani după publicarea romanului Schismatrix, ne este mai uşor să înţelegem de ce. Sterling a oferit în acest univers o demonstraţie practică a punctelor de vedere cyberpunk referitoare la ceea ce ar trebui să fie genul science-fiction.

Grupul de scriitori cyberpunk reproşa scriitorilor din generaţiile mai vechi, în special celor din generaţia Campbell, că preferau să lipească tot felul de continuări la serii interminabile decît să imagineze de fiecare dată lucruri noi. Extinderea seriilor şi a novelizărilor, a universurilor comune şi a francizelor ameninţa să ducă la moartea diversităţii şi originalităţii în genul science-fiction, precum şi la diluarea prozei în sine. Sterling a oferit o densitate extremă a ideilor şi imaginilor în seria de proze scurte Plăsmuitori/Mecanişti, a produs un roman condensat în "Twenty Evocations" şi o trilogie în cele 288 de pagini ale cărţii Schismatrix. Luat în ansamblu, volumul Schismatrix Plus conţine o asemenea bogăţie de personaje, evenimente şi concepte încît năuceşte la o primă lectură. Şi Sterling a declarat că, în ciuda ofertelor editoriale pentru continuări, trilogie, transformare în franciză şi aşa mai departe, universul Plăsmuitori/Mecanişti se opreşte aici.

Ordinea în care am prezentat textele ce compun acest univers reflectă ordinea în care autorul le-a scris şi publicat. Se poate observa cum Sterling s-a apropiat de acest univers ficţional treptat, cum a venit dinspre periferie cu "Swarm" şi "Spider Rose", apoi a intrat în mijlocul conflictelor între superputerile Plăsmuitoare şi Mecaniste, cum a experimentat la scară mică tehnica prozei condensate în "Twenty Evocations" şi în cele din urmă a reunit personajele, noţiunile şi conceptele în Schismatrix, care abundă în trimiteri intertextuale la prozele scurte. Un detaliu care mi s-a părut deosebit de atrăgător este că la sfîrşitul întregii colecţii de texte încă nu e clar dacă omenirea va ajunge mai întîi la noul nivel de metasistem cognitiv sau va trebui să confrunte roiul ameninţător din prima povestire.

În ansamblul operei lui Sterling, Schismatrix şi prozele scurte care o însoţesc reprezintă şi un punct de turnură. Este un experiment formal reuşit, în care spre exemplu multe dintre porţiunile descriptive sau de legătură sînt suprimate, ori înlocuite de informaţii lapidare gen "CircumEuropa: 25-12-'86", ceea ce invită cititorii să-şi pună imaginaţia la lucru şi să completeze golurile interstiţiale. Este şi ultima ocazie în care Sterling şi-a lăsat închipuirea să hoinărească nestingherită, şi să răspîndească în trei sute de pagini idei cît pentru o duzină de romane. După Schismatrix, autorul a hotărît că genul science-fiction poate fi mult mai interesant dacă evenimentele descrise au loc în Texas sau Praga sau Singapore, mai degrabă decît în centura de asteroizi sau în inelele lui Saturn.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care cred că genul cyberpunk însemnă numai cărţi asemănătoare cu Neuromancer, recomand cu căldură Schismatrix Plus. Iar dacă vi se va părea interesantă, veţi putea regăsi urme ale acestui univers în romane precum Vacuum Flowers de Michael Swanwick sau Angel Station de Walter Jon Williams. Dar despre acestea am să scriu cu alt prilej.

În România au apărut, după ştirea mea, numai două nuvele din seria Plăsmuitori/Mecanişti, anume "Roiul" în serial în Jurnalul SF şi "Grădinile scufundate" în Quasar 6-7 din 1993, ambele în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu. Sper că odată se va găsi o editură dispusă să publice şi la noi această carte care-şi răsplăteşte cititorii la fiecare lectură.

În primăvara lui 1995, parcursesem deja toată colecţia de texte cyberpunk a domnului Pavelescu. Cum eram foarte dornic să citesc şi altele, domnia sa a avut amabilitatea să mă pună în legătură cu domnul Dănuţ Ungureanu, de la care am luat cu împrumut antologia Mirrorshades îngrijită de Bruce Sterling. Aşa se face că într-o zi cu soare am plecat de la Casa Scînteii răsfoind ceea ce editorii şi criticii numesc "antologia definitivă a mişcării cyberpunk". (Şi, mulţi ani mai tîrziu, am primit cadou un exemplar de la Bogdan Tudor Bucheru.) Iată în ce constă antologia:

Prefaţa scrisă de Bruce Sterling prezintă mişcarea literară cyberpunk, temele şi motivele acesteia, legăturile cu literatura science fiction si cu schimbările societăţii globale în anii 1980. Urmează un număr de povestiri, alese pe criterii de calitate şi inedit. Mai precis, Bruce Sterling a preferat să ocolească acele texte cyberpunk antologate deja frecvent, precum "Roiul" sau "Johnny Mnemonic".

William Gibson deschide această colecţie de texte cu "Continuumul Gernsback", despre care am discutat deja în această rubrică. Urmează "Snake Eyes" de Tom Maddox, povestea unui veteran al războiului din Thailanda care are un implant în bulbul rahidian menit să-i uşureze pilotarea avioanelor de vînătoare din ultima generaţie. George Jordan se trezeşte însă lăsat la vatră fără veste, iar implantul începe să-i provoace comportamente aberante. Veteranul ajunge în cele din urmă să lucreze pe staţia spaţială Athena, unde inteligenţa artificială Aleph foloseşte implantul pentru a-i schimba radical percepţiile şi gîndirea. Pentru Aleph, persoanele precum George Jordan sau iubita lui, Lizzie, sînt prezenţe preţioase cu care experimentează, împingîndu-le uneori pînă la limita sinuciderii, dar intrînd apoi în comuniune cu ei. Aleph şi staţia spaţială Athena au apărut ulterior şi în romanul lui Tom Maddox Halo, dar despre acesta am să scriu altă dată.

"Rock On" de Pat Cadigan relatează eforturile unei protagoniste trecute de prima tinereţe, Gina, de a o lua de la capăt în Boston. Gina are un talent special. Este o sintetizatoare, persoana care poate transforma muzica din mintea unei formaţii în sunete. Grupul de tineri pe care-i ajută să pornească o asemenea carieră muzicală nu o protejează însă de vechiul ei partener de carieră, Man-O-War, care în cele din urmă vine să o ia înapoi. în interviuri, Pat Cadigan a declarat că proza aceasta scurtă, vîndută împreună cu Mirrorshades pe tot globul, încă îi mai aduce bani.

"Tales of Houdini" de Rudy Rucker este povestea fantastică a trei evadări care de care mai spectaculoase pe care Houdini le face în 1948 pentru a turna un film. Mai degrabă decît cyberpunk, este o ficţiune recursivă.

"400 Boys" de Marc Laidlaw este povestea post-apocaliptică a unor găşti de copii din San Francisco. Efectele secundare ale războiului nuclear includ elemente suprarealiste precum giganţi care sfărîmă totul în cale, dar pe care eroii îi pot înfrunta cu ajutorul puterilor psihice.

"Solstice" de James Patrick Kelly este povestea unui artist al drogurilor, Tony Cage, creator de substanţe "recreative", care îşi cumpără o clonă de sex opus pentru a avea pe cineva cu care să-şi petreacă timpul. Povestea se întretaie cu informaţii despre diferitele ipoteze formulate de-a lungul timpului în legătură cu originea şi destinaţia construcţiilor megalitice de la Stonehenge. în cele din urmă, Cage îşi rezolvă dilemele referitoare la relaţia sa cu Wynne şi gelozia provocată de primul ei iubit, Tod Schluermann, setîndu-şi instalaţia criogenică pentru animaţie suspendată pe o sută de ani. Ulterior, James Patrick Kelly a extins această nuvelă şi, împreună cu altele înrudite tematic, a creat un roman, Wild Life, despre care urmează să scriu în această rubrică.

"Petra" de Greg Bear este poate cea mai frumoasă poveste din Mirrorshades, despre moartea lui Dumnezeu şi prăbuşirea barierelor dintre real şi imaginar. Ca urmare, într-o caterdală sculpturile prind viaţă, iar din încrucişări nedorite se ivesc creaturi precum Petra, protagonistul-narator. Eforturile sale de a-l găsi pe Hristosul de Piatră, care refuză rolul de conducător al celor din catedrală, sau de a se institui Papă dau greş lamentabil, însă în cele din urmă mica creatură doboară draperiile groase ce acopereau vitraliile şi aduce lumina în comunitate. Ajutat de Petra, uriaşul de cupru ce-l reprezenta pe arhitectul restaurator al catedralei începe efortul de a reinstitui ordine în lume şi de a-i instrui pe copii.

"Till Human Voices Wake Us" e povestea unui angajat într-o super-corporaţie, Campbell, care aflat în vacanţă într-o insulă tropicală vede o sirenă la mare adîncime. Ulterior, găseşte pe insulă o cercetătoare în biologie care seamănă izbitor de mult cu sirena, şi se implică atît de mult cu ea din prima seară încît soţia îl părăseşte. Campbell face noi cercetări pe cont propriu, descoperă proiecte subacvatice secrete ale corporaţiei, iar în cele din urmă este prins şi are o discuţie cu cercetătoarea. Sirena e reală, şi e o clonă ratată a doctoriţei. Deşi i se grefează branhii, Campbell preferă să evadeze în ocean decît să colaboreze în continuare cu corporaţia. Atît titlul cît şi prezenţa sirenei, ori condiţia protagonistului, amintesc tulburător de mult "The Love Song of J. Alfred Prufrock" al lui T.S. Eliot.

"Freezone" de John Shirley este un set de extrase din romanul Eclipse. Textul relatează ultima apariţie pe scenă a retro-rockerului Rickenharp, implicarea lui în activităţile unui grup de rezistenţă împotriva unui regim neofascist şi evadarea lor de pe insula artificială Freezone. Stilul şi tematica sînt reprezentative pentru Shirley, însă despre Rickenharp vom afla mai multe cînd am să scriu despre Eclipse.

"Stone Lives" de Paul Di Filippo relatează experienţa lui Stone, un vagabond orb din Zona Liberă de Antrepriză Bronx, care este chemat de plutocrata Alice Citrine, una dintre cele mai influente persoane din lume, să îndeplinească o misiune extrem de grea. Stone trebuie să vină cu o imagine coerentă şi cinstită despre lume, scop în care Citrine îi transplantează un set de proteze oculare şi-i pune la dispoziţie resursele corporaţiei Citrine Technologies, precum şi asistenţa secretarei sale, June. Deşi Stone călătoreşte mult şi învaţă enorm, sarcina i se pare imposibil de rezolvat. June îl ajută, sugerînd că Alice Citrine doreşte de fapt o evaluare a activităţii ei. Chiar şi aşa, Stone găseşte greu o imagine de ansamblu, mai ales pentru că realizările lui Citrine şi ale corporaţiei pe care o conduce par destul de contradictorii. în cele din urmă, turnul corporaţiei este ţinta unui atac în urma căruia Alice Citrine şi June îşi pierd viaţa, însă Stone supravieţuieşte, ba chiar îl strangulează pe asasinul trimis în apartamentul său, apoi află că a moştenit Citrine Technologies şi că este clona lui Alice, lăsat special în Bronx cîteva decenii pentru a-şi ascuţi instinctul de supravieţuire.

Antologia se încheie cu două texte scrise în colaborare, "Red Star, Winter Orbit", despre care am scris deja, şi "Mozart in Mirrorshades" de Bruce Sterling şi Lewis Shiner. Această ultimă povestire este o satiră surprinzător de veselă la adresa colonialismului, construită sub forma unor istorii alternative în care angajaţi ai unor corporaţii din secolul al douăzeci şi unulea au mers în trecut, în secolul al optsprezecelea, în Imperiul Roman şi în Noul Regat Egiptean, au revărsat bunuri de larg consum şi muzică pop asupra populaţiei locale, le-au vorbit despre democraţie şi parteneriat conducătorilor politici, apoi s-au pus pe expediat în viitor ţiţei, tablouri, bijuterii şi alte lucruri de valoare. Rice, conducătorul corpului expediţionar din secolul al optsprezecelea, tratează cu personalităţi precum Thomas Jefferson ori Robespierre, apoi cade într-o capcană organizată de Wolfgang Amadeus Mozart (de nerecunoscut cu ochelari reflectorizanţi şi părul-ţepi), Maria Antoaneta şi Frontul de Eliberare Francmason. în cele din urmă, mulţumită unei armate inter-temporale, Rice reuşeşte să plece înapoi în epoca sa, însă Parker, DJ-ul local, îl ia cu ei şi pe Mozart, care a lansat deja nişte melodii bine cotate de către revista Billboard.

În ansamblu, Mirrorshades ilustrează foarte bine noţiunea că nu există scriitor tipic de cyberpunk şi că acest gen literar nu înseamnă (numai) imitaţii de Blade Runner / Neuromancer. Ar fi mai greu de contrazis însă, pe baza acestei antologii, ideea la fel de des întîlnită că cyberpunk este orice publică un scriitor etichetat astfel. De asemenea, ar trebui ţinut cont şi de faptul că în cuprinsul antologiei apar Greg Bear, asociat mai mult cu sub-genul hard SF, şi James Patrick Kelly, afiliat mai degrabă în tabăra "umanistă". Ambii au publicat ulterior unul sau mai multe romane care ţin de genul cyberpunk, dar şi despre asta am să scriu altădată.

O parte din textele atologate în Mirrorshades au apărut şi în limba română, mai precis cele două texte semnate de William Gibson în culegerea Chrome, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu, respectiv "Petra", în traducerea subsemnatului.

A doua jumătate a anilor 1980 a adus, pe lîngă această antologie, şi un roman masiv al lui "Chairman" Bruce, Islands in the Net, care a marcat o cotitură în evoluţia lui literară. Despre romanul acesta am să vă spun însă în articolul următor.

În anul universitar 1997-1998, bunul meu prieten Mirel Palada a fost plecat la studii în Statele Unite ale Americii. Cu această ocazie am aflat şi eu cum se foloseşte e-mail-ul, dar asta e altă poveste. La întoarcerea din America, Mirel mi-a adus două cărţi, între care Islands in the Net, o carte despre care Ionuţ Bănuţă afirmase într-un articol că se situează la acelaşi nivel cu trilogia ciberspaţiului a lui William Gibson. Mulţumită lui Mirel, am avut în sfîrşit ocazia să verific dacă lucrurile stau aşa. Şi iată ce am aflat:

În 2022, Laura Webster, soţie, mamă şi angajată a corporaţiei multinaţionale Rizome, primeşte la locuinţa sa din Galveston trei delegaţii ale unor piraţi de date din Luxemburg, Grenada şi respectiv Singapore. Toate cele trei organizaţii au fost ameninţate, iar speranţa secretă a corporaţiei Rizome este că îşi vor uni forţele şi ca urmare vor deveni mai birocratice, mai puţin adaptabile, mai puţin creative şi deci mai puţin periculoase.

După prima rundă de negocieri, Winston Stubbs din Grenada este mitraliat în prezenţa Laurei de un minielicopter teleoperat, iar soţii Webster decid să meargă în Grenada pentru a-i informa pe piraţii de date că în spatele asasinatului se află organizaţia FACT cu sediul în Mali. Grenada se dovedeşte a fi un amestec tulburător de dictatură, bioinginerie şi voodoo, numai că vizita Websterilor sfîrşeşte dramatic în condiţiile unui atac masiv cu mijloace neconvenţionale. Grenadienii precum Sticky Thompson nu cred că au fost atacaţi de o organizaţie din Mali, ci mai degrabă de concurenţii lor din Singapore, şi le propun soţilor Webster să meargă acolo ca reprezentanţi ai lor.

Revenit în America, David Webster refuză să se mai implice, dar Laura pleacă în Singapore. Politicienii de acolo îi ignoră avertismentele, însă, iar apoi agenţii secreţi din Grenada dezlănţuie haosul şi duc la lupte de stradă şi război civil. Laura este transportată cu un elicopter pe un vas islamic, însă acesta e torpilat de un submarin, şi Laura ajunge la bordul acestuia, salvată fiind de un agent FACT care o consideră un fel de trofeu. În cele din urmă, protagonista este întemniţată, iar după doi ani de detenţie e dusă la locul unui test nuclear împreună cu o sud-africană pentru a fi forţată să dea declaraţii favorabile guvernului din Mali.

Convoiul este însă atacat de tuaregi sub conducerea unui anarhist, Jonathan Gresham, conducător al unei revoluţii culturale. Gresham le conduce pe cele două femei la o tabără sud-africană şi difuzează în întreaga lume mărturia Laurei despre armele nucleare de la bordul submarinului. Declaraţiile protagonistei duc la o criză internaţională, iar ea se întoarce acasă pentru a descoperi că a ajuns la conducerea corporaţiei Rizome, dar în schimb soţul ei e pe cale să se căsătorească cu cea mai bună prietenă a ei. Rămasă singură, Laura face schimb de idei privitoare la putere şi utilizarea ei cu fostul director al corporaţiei, iar apoi urmăresc amîndoi manifestările de bucurie ale oamenilor care au aflat că submarinul cu arme nucleare a fost capturat.

Romanul Islands in the Net este construit pe un principiu foarte agreat de Bruce Sterling, şi anume al călătoriei unui personaj ca pretext pentru vizitarea unei lumi posibile, precum Candide al lui Voltaire sau Oedipa Maas a lui Thomas Pynchon. Ceea ce aş vrea să subliniez este că Sterling ştie foarte bine cum să ilustreze concepte majore, precum politica antinucleară, strategiile corporaţiilor internaţionale împotriva concurenţei, impactul stilurilor de viaţă umane asupra ecologiei, prin efectul pe care aceste fenomene le au asupra unor personaje umane credibile şi cu care cititorii pot forma legături empatice.

Astfel, lumea în care trăieşte Laura este sub supravegherea unei organizaţii internaţionale care a apărut în urma conferinţei de pace de la Viena. Această organizaţie, numită neoficial poliţia Viena, are misiunea de a impune respectarea acordului de interzicere a armelor nucleare. Sterling a introdus o întorsătură ironică specifică spre finalul cărţii, arătînd că poliţia Viena era dispusă să tolereze aproape orice din partea organizaţiei FACT de teamă că răspîndirea informaţiilor despre submarinul lor cu armament nuclear ar fi dus la o nouă cursă a înarmărilor.

Tot din această lume fac parte corporaţiile multinaţionale de tip nou, precum Rizome. Politica firmei este să angajeze familii întregi, nu persoane, să nu aibă distincţii clare între timpul liber şi sarcinile de serviciu, prieteni şi colegi, şi să le ofere membrilor săi un rol într-un trib strîns unit, mai degrabă decît un serviciu într-o companie indiferentă. Conceptul central al acestei politici este solidaritatea, iar diferenţa este între societatea industrială şi cea post-industrială aşa cum o prevedeau pe atunci viitorologi ca Alvin Toffler. Pentru a ilustra la scară umană aceste diferenţe, Sterling aşază într-un contrast ironic atitudinea Laurei faţă de mama sa la începutul cărţii şi situaţia protagonistei la sfîrşit. Dacă la început o învinuieşte pe mama ei că şi-a părăsit soţul şi fiica de dragul carierei, Laura ajunge în cele din urmă să facă aceleaşi greşeli şi să sufere aceleaşi pierderi, în ciuda diferenţei de valori şi viziune pe care pusese atîta accent.

Alte grupuri sînt descrise de asemenea într-un mod credibil. Grenada este un amestec de înaltă tehnologie, joasă tehnologie, voodoo, politică şi sărăcie, iar haosul pe care-l dezlănţuie în Singapore are o intensitate înspăimîntătoare. Spre exemplu, agenţii din Granada echipează taxiurile-robot din Singapore cu arme care trag în trecători cu alice speciale. Ajunse sub piele, alicele se dizolvă şi eliberează în corp neurotoxine care produc stări de angoasă şi halucinaţii. Curînd, locuitorii din Singapore ajung să-şi distrugă de bunăvoie mijloacele de transport, iar societatea lor e paralizată.

Din aceeaşi categorie fac parte Partidul Anti-Laburist, o organizaţie sindicală care acum cere nu locuri de muncă, ci timp liber permanent, sau Revoluţia Culturală Inaniană, o gherilă de tuaregi care alungă prezenţa tehnologiei din Sahara şi caută să refacă ecologia Sahelului.

E uşor de văzut din Islands in the Net că Bruce Sterling este preocupat de societăţi, de modul cum funcţionează acestea şi de direcţiile în care ar putea să evolueze. Lucruri care erau de actualitate în 1988, precum conferinţa de pace de la Viena, staţia spaţială Mir, ori faxul, sînt extrapolate foarte credibil în efortul de a vedea cum ar putea schimba societatea globală. Acum toate acestea au un aer uşor desuet, în primul rînd pentru că schimbările pe care scriitorii cyberpunk le aşteptau în cincizeci de ani au survenit în zece ani.

Lucrul remarcabil la acest roman este însă că Sterling a decis să se adreseze unui public larg, şi pentru aceasta a ales personaje integrate social, cu familie, locuri de muncă, oameni din clasa de mijloc cu care cititorilor să le vină mai uşor să se identifice. Această schimbare a prevestit o mutaţie a genului cyberpunk în ceea ce ulterior s-a numit post-cyberpunk. Sterling personal e destul de amuzat de acest termen, dar pe de altă parte a declarat că schimbările majore sînt mult mai şocante dacă le descrii ca avînd loc în Louisiana mai degrabă decît în inelele lui Saturn. Islands in the Net a fost primul roman pe care l-a scris ghidîndu-se după acest principiu. Au urmat altele, despre care am să vă povestesc cu altă ocazie.

Pe 14 mai 2004, în dimineaţa zilei cînd am lansat volumele Necropolis (ediţia a doua) şi An/Organic, am primit un pachet uriaş cu cărţi SF trimis cadou de Bogdan Tudor Bucheru. M-am bucurat nespus de mult, mai ales că printre ele se găseau romane precum Harwired de Walter Jon Williams şi Headcrash de Bruce Bethke. Dar tot acolo se afla şi o ediţie de buzunar din cea dintîi culegere de proză scurtă a lui Bruce Sterling, Crystal Express (Ace Books, New York, 1990).

Am parcurs-o printre primele, iar mulţi ani mai tîrziu, în decembrie 2011, am recitit-o. Şi iată ce am aflat:

Prima secţiune a volumului se intitulează "Plăsmuitori/Mecanişti" şi cuprinde povestiri interconectate dintr-o serie space opera. Ulterior, în acelaşi univers ficţional, Bruce Sterling avea să plaseze acţiunea romanului său experimental Schismatrix. Aceste povestiri sînt, în ordine, "Swarm" (apărută în România sub titlul "Roiul" în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu), "Spider Rose", "Cicada Queen", "Sunken Gardens" (apărută la noi sub titlul "Grădinile înecate", tot în traducerea domnului Pavelescu) şi "Twenty Evocations". Am scris pe larg despre toate cele cinci povestiri în articolul acesta. Ceea ce aş avea de adăugat faţă de opiniile deja exprimate acolo este că "Twenty Evocations" reprezintă o aplicare a tehnicii romanului condensat, creată de J.G. Ballard în The Atrocity Exhibition, la subgenul space opera.

A doua secţiune a volumului poartă titlul "Science Fiction". Prima povestire din această secţiune, "Green Days in Brunei", îl are ca protagonist pe un tînăr sino-canadian, Turner Choi, şi este plasată în Brunei, în anii 2020. Intriga implică o prinţesă, reprogramarea unor roboţi industriali dintr-o uzină abandonată, o vedetă rock decrepită şi eliberarea unor deţinuţi politici, iar atitudinea personajelor şi ritmul acţiunii par să evoce povestirile şi romanul în care avea să apară ulterior un alt aventurier internaţional, Leggy Starlitz.

Următoarea povestire, "Spook", a apărut şi în româneşte, în traducerea subsemnatului, sub titlul "Strigoiul". Protagonistul este un agent postuman, Eugene, care e trimis în America Centrală pentru a neutraliza un cult neomaiaş.

"The Beautiful and the Sublime", în schimb, îmbină stilul epistolar victorian înflorat cu o viziune asupra viitorului în care estetica prevalează asupra eticii.

Cea de-a treia secţiune a volumului poartă titlul "Poveşti fantastice". Prima, "Telliamed", e plasată în secolul al optsprezecelea şi îl are ca protagonist pe un filosof şi fost consul în Egipt, De Maillet, care are o viziune a Ignoranţei şi a fiicelor acesteia, Credinţa, Speranţa şi Religia, care sînt mînioase pentru că perspectiva raţională pe care o promovează personajul principal le va distruge.

"The Little Magic Shop" răstoarnă tema pactului cu fiinţele supranaturale. Protagonistul, James Abernathy, cumpără un elixir al tinereţii de la un anume O'Beronn, dintr-o prăvălie magică, şi, folosind licoarea cu parcimonie, îşi prelungeşte viaţa decenii de-a rîndul, pînă cînd, în final, ajunge să îl salveze pe spiriduşul care îi vînduse elixirul.

"Flowers of Edo" este un text steampunk exotic, plasat în Japonia în anii 1870, iar personajele principale sînt un comic, un fost samurai şi un artist grafic. Cei trei sînt vizitaţi de un demon sosit pe firele de telegraf care le promite un viitor luminos pentru ţara lor, dar şi bombardamente atomice.

Volumul se încheie cu povestirea "Dinner in Audoghast", în care, în 1014, un negustor de sclavi îi invită la cină pe un stăpîn de caravană, un poet-muzician şi un medic-asasin. Din păcate, deliciile ospăţului le sînt tulburate de un clarvăzător care le prezice ruina oraşului în care se află şi prăbuşirea civilizaţiei din Africa de Vest.

Pe ansamblu, Crystal Express prezintă clar cele cîteva direcţii în care avea să se dezvolte opera literară a lui Bruce Sterling - cyberpunk, steampunk, fantastic - şi merită atenţia cititorilor. Vi-l recomand şi dumneavoastră.

Spre sfîrşitul anului 1992, Ionuţ Bănuţă mi-a povestit într-o seară despre ceea ce pe atunci era cel mai recent roman al lui William Gibson, în colaborare cu Bruce Sterling, o istorie alternativă. Cum eram obişnuit ca autorii în cauză să se ocupe de viitoruri apropiate mai degrabă decît de trecuturi alternative, ideea m-a pus pe gînduri. Mai tîrziu, în vara lui 1993, în numărul 25 al Jurnalului SF a apărut un articol tradus şi adaptat de Ana-Maria Negrilă despre romanul acela. Am citit şi recitit articolul, încercînd să mă lămuresc cum se configura acea lume ficţională. Apoi, în 1995, prin amabilitatea lui Mirel Palada am avut ocazia să citesc (şi să xerocopiez) cartea, iar în 1997 mi-am procurat o ediţie britanică. Şi iată ce am aflat:

Spre finalul secolului al douăzecilea, cineva, nu ni se spune cine, efectuează o retrospectivă cu ajutorul unor fotografii şi telegrame vechi. În secţiunea "Îngerul de la Goliad", prima fotografie face legătura cu Sybil Gerard, fiica unui agitator ludit, o prostituată care, în ianuarie 1855, în urma unei întîlniri cu fostul preşedinte al Texasului, Samuel Houston, şi cu secretarul acestuia, Mick Radley, a fugit în Franţa cu un pumn de diamante şi cu un program pe cartele perforate creat pentru calculatoarele mecanice proiectate de Lord Charles Babbage.

Cel de-al doilea episod, "Ziua Derby-ului", relatează o zi crucială din viaţa savantului Edward Mallory, descoperitorul primului schelet de brontozaur. În această zi, Mallory se îmbogăţeşte la cursele de automobile cu aburi, face cunoştinţă cu Lady Ada Byron (fiica primului-ministru, Regina Motoarelor Diferenţiale) şi primeşte în păstrare un exemplar al programului sus-amintit.

A treia secţiune, "Felinare oarbe", îl urmăreşte pe Mallory într-o serie de întîlniri cu Laurence Oliphant (agent al unui serviciu secret), cu Thomas Henry Huxley (susţinător al evoluţionismului), cu funcţionarii de la Biroul Central de Statistică (însărcinat cu spionarea populaţiei), cu Benjamin Disraeli (scriitor „la negru”) şi cu un grup de tineri japonezi dornici să înveţe în Occident şi să-şi modernizeze ţara. Rivalităţile academice ale lui Mallory şi agresiunile din partea unor agenţi care caută să sustragă programul Adei Byron au loc pe fondul unei poluări fără precedent a aerului din Londra.

Episodul al patrulea, „Şapte blesteme”, prezintă un moment critic în care bună parte din populaţia Londrei s-a refugiat în provincie, iar capitala a căzut pradă anarhiei. Edward Mallory, însoţit de doi dintre fraţii săi, traversează oraşul într-un automobil cu aburi, înfruntă bande de tîlhari, îl găseşte pe organizatorul unei campanii de calomniere şi-l deferă justiţiei. Episodul are două finaluri alternative, ca un omagiu adus romanului-strămoş al genului steampunk, Iubita locotenentului francez.

A cincea secţiune, "Ochiul Atoatevăzător", tratează despre Laurence Oliphant, creatorul metodei de a face să dispară oponenţii politici. După moartea primului-ministru, diversele facţiuni care luptă pentru putere au început să-i nimicească şi pe membrii serviciilor secrete. Pentru a scăpa de pericol, Oliphant călătoreşte la Paris, o contactează pe Sybil Gerard (care între timp a rulat programul Modus pe cel mai puternic calculator francez, Grand Napoleon) şi îi cere informaţii compromiţătoare despre liderul uneia dintre facţiuni, Charles Egremont. Oliphant, care e afectat de sifilis, se simte urmărit pretutindeni de un ochi atoatevăzător.

La sfîrşitul cărţii este ataşat un apendice numit "Modus", un colaj de texte despre Lord Charles Babbage şi calculatoarele sale mecanice, vremea Tulburărilor şi venirea la putere a Partidului Radical, înmormîntarea Lordului Byron, descoperirea de către mineri a unei gropi cu var în care zac nenumărate schelete omeneşti, o criză parlamentară, precum şi demiterea lui Charles Egremont din funcţiile publice. Ultimul text, Modus, relatează vizita la Paris a Adei Byron. Ada ţine un discurs despre programul Modus, menit să demonstreze că orice sistem formal este asemenea vieţii, incomplet şi incapabil să-şi stabilească propria consistenţă. Programul ar putea să trăiască din punct de vedere informaţional, să-şi dovedească propria existenţă şi să dezvolte o capacitate de autoexaminare. Pentru rularea programului pe un aparat cu suficientă putere de calcul, Ada Byron îşi pune speranţe în proiectele nefinalizate ale lui Charles Babbage, care s-au reorientat de la mijloace mecanice la sisteme electrice, cu "condensatori" şi "rezistenţe".

La plecare, Sybil îi cere Adei autograful şi îi oferă un inel cu diamant. Ada Byron are o viziune a Londrei în 1991, un oraş plin de Motoare Diferenţiale uriaşe, maşinării şi sisteme, în mijlocul căruia creşte o entitate, o prezenţă, un Ochi care a căutat prin imagini trecute spre a-şi găsi originea şi care acum se vede pe sine însuşi.

Prima dată cînd am citit această carte tocmai terminasem studierea unui curs despre literatura romantică din Marea Britanie. Ca urmare, a fost o adevărată încîntare să urmăresc prin această istorie alternativă ce s-ar fi putut întîmpla cu Wordsworth şi Coleridge (întemeietori de falanster în America), John Keats (specialist în "kinotropie" sau, dacă preferaţi, creator de animaţii cu ajutorul calculatoarelor mecanice), P. B. Shelley (agitator, apoi deţinut politic) şi Lord George Gordon Byron (prim-ministru) în cazul în care Charles Babbage s-ar fi preocupat să construiască un model funcţional al Motorului Analitic mai degrabă decît să se gîndească pe tot parcursul vieţii la noi şi noi metode de îmbunătăţire a acestuia. Totuşi, acest interes mi-a distras atenţia de la elementul central al cărţii, aşa încît în final am rămas cu impresia că romanul este mai mic decît suma părţilor, o colecţie de episoade nu foarte bine legate între ele care nu formează un ansamblu prea coerent. Pentru aceia care ar dori să urmărească toate aluziile istorice şi literare din The Difference Engine, recomand cu căldură o lucrare de Elieen Gunn intitulată "The Difference Dictionary" şi disponibilă pe adresa http://www.sff.net/people/gunn/dd. Ediţia japoneză a romanului a inclus şi acest dicţionar.

Tot prima lectură mi-a dezvăluit şi un alt aspect al cărţii, anume folosirea unei forme de intertextualitate pe care Borges ar fi numit-o magie parţială. În acest caz, personaje din romanul lui Benjamin Disraeli Sybil, sau Cele Două Naţiuni au acelaşi grad de realitate cu persoane istorice precum Laurence Oliphant, sau chiar... Benjamin Disraeli. O apreciere a romanului The Difference Engine nu poate exclude cunoaşterea prealabilă a celeilalte cărţi din care s-a inspirat. O importanţă la fel de mare o au şi comparaţia cu Iubita locotenentului francez de John Fowles, respectiv cunoştinţe despre tehnica literară a lui John Dos Passos pe care autorii au folosit-o în secţiunea "Modus".

Abia la a doua lectură am aflat pe de o parte că legăturile între personajele romanului sînt mult mai bine configurate decît crezusem iniţial, iar destinul fiecăruia e trasat complet. Reţeaua de relaţii între personaje este fascinantă în privinţa complexităţii şi reprezintă un foarte bun exemplu de construcţie literară.

Dar elementul central de coeziune al cărţii îl constituie de fapt efortul de a-şi afla originea al unei inteligenţe artificiale rezultată din rularea programului Modus. Întrucît vasta majoritate a cărţilor pe care le-am citit pînă acum tratează mai curînd despre evoluţia unor personaje umane, la prima lectură nu am înţeles de ce cartea lui Gibson şi Sterling avea un caracter atît de fragmentar. Răspunsul este că inteligenţa artificială reconstituie episoade din viaţa unor personaje umane numai în măsura în care acestea au avut legătură cu crearea, multiplicarea şi rularea programului Modus. Asemenea infractorilor din roman, care credeau în mod eronat că Modus e un sistem pentru cîştigarea pariurilor la curse, m-am înşelat la prima lectură a cărţii cu privire la ceea ce constituia principalul ei element de semnificaţie şi coeziune.

Cîteva cuvinte despre traducere: O ediţie românească a romanului a apărut la Editura Nemira sub titlul Machina Diferenţială în traducerea domnului Gabriel Stoian în anul 1998. Sarcina traducătorului a fost deosebit de dificilă, întrucît cei doi autori nord-americani au utilizat un vocabular specific britanic, în mod special victorian, condimentat pe alocuri cu termeni inventaţi de ei precum "clacker", prin analogie cu termenii "hacker" sau "cracker" de la sfîrşitul secolului al douăzecilea. În aceste condiţii - repet, dificile - domnul Gabriel Stoian a realizat o traducere destul de bună. Probabil că un mai mare grad de atenţie din partea redactorului literar în revizuirea ei i-ar fi urcat nivelul de la "destul de bună" la "excelentă". Sper că o a doua ediţie, revizuită, va merita cîndva acest calificativ.

În 1999, laolaltă cu alte materiale, am primit de la domnul Horia Nicola Ursu un fişier text gata tehnoredactat cu o carte non-fiction a lui Bruce Sterling, The Hacker Crackdown - Law and Disorder on the Electronic Frontier. Ocazional, mai ales în intervalele cînd nu aveam ce citi, mă tenta să încep lectura acestei cărţi pe monitor sau tragerea ei la imprimantă. M-au descurajat de fiecare dată dimensiunile ei.

Apoi, în decembrie 2000, spre marea mea uşurare, un alt prieten, Liviu Moldovan, m-a anunţat că într-o librărie din magazinul Unirea se aflau două exemplare din The Hacker Crackdown în ediţie de buzunar. Am cumpărat unul dintre ele şi l-am citit pe nerăsuflate. Şi am aflat următoarele:

Probabil ştiţi povestea cu agentul secret trimis pe teren, cel care are mai multe în comun cu omologul său, agentul secret al celeilalte superputeri, decît cu superiorii săi rămaşi bine-mersi acasă. Bruce Sterling ne prezintă, rînd pe rînd, domeniul unde activează nişte agenţi noi, cu totul speciali, şi tipologia acestora. Astfel, ne vine mai uşor să înţelegem cum la unele întruniri dedicate drepturilor civile electronice se întîlnesc paşnic agenţi ai Serviciului Secret, hackeri, ziarişti, phreaks şi militanţi pentru libertate informaţională.

Prima secţiune, "Crashing the System", tratează despre apariţia sistemului de telefonie fixă în Statele Unite, despre bătălia împotriva reţelei telegrafice, despre angajaţii tipici din telefonie în epoca sa de aur, prin anii '40 şi '50. Apoi, Sterling relatează despre impunerea unor servicii universale, despre spargerea monopolului Ma Bell în companii de telefonie fixă locale, şi despre căderea reţelei telefonice în 1991.

Cea de-a doua secţiune, "The Digital Underground", face istoricul mişcărilor aflate la graniţa dintre explorarea domeniului digital şi infracţiune. Spre surprinderea mea, am aflat că fraudele comise cu ajutorul calculatorului sînt strîns legate de furturile de servicii telefonice. Sterling ne prezintă grupuri şi persoane, unele care se ocupă de "phreaking" - exploatarea reţelei telefonice, altele de "hacking" - explorarea reţelelor de calculatoare.

Secţiunea a treia, "Law and Order", ne duce pe cealaltă parte a baricadei, la forţele de poliţie locale şi la agenţiile federale care se ocupă cu combaterea infracţiunilor digitale. Bruce Sterling s-a documentat şi în acest domeniu cu meticulozitate, şi prezintă pe scurt istoria Serviciului Secet (creat iniţial pentru a combate falsificarea bancnotelor), metodele pentru depistarea infractorilor informatici, precum şi mijloacele prin care asemenea forţe de ordine colaborează.

Cea de-a patra secţiune, "The Civil Libertarians", aduce în prim-plan mişcarea pentru apărarea drepturilor civile în ciberspaţiu. Sterling ne prezintă studii de caz, abuzuri ale forţelor de ordine, şi susţinători ai drepturilor civile electronice, unii celebri, precum grupul de rock psihedelic Grateful Dead. Întreaga carte este concisă (300 de pagini), fluentă, minuţios documentată şi scrisă suficient de clar pentru a fi înţeleasă inclusiv de cei care au de-a face cu calculatoarele puţin sau deloc.

Şi, pentru că discută chestiuni de mare importanţă referitoare la drepturile cetăţeneşti, The Hacker Crackdown este disponibilă gratuit în format electronic la indexul online al lui Bruce Sterling, pe adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/hackcrck.html.

Dacă vă întrebaţi cum se face că un scriitor reprezentativ al stilului cyberpunk a abandonat o vreme acest gen literar şi a scris articole şi cărţi de non-ficţiune, poate ar fi bine să ştiţi că, în 1989, Steve Jackson, un vînzător de jocuri şi cărţi din oraşul lui Bruce Sterling, Austin, Texas, a fost acuzat de comercializarea unor manuale despre comiterea de infracţiuni cu ajutorul calculatorului. Steve Jackson a insistat că volumele în chestiune, versiuni cyberpunk ale jocului Temniţe şi Dragoni, erau science fiction. Serviciul Secret a fost de altă părere. În calitate de conducător neoficial al mişcării literare cyberpunk, Bruce Sterling s-a simţit direct implicat în acest conflict. Dar despre felul cum a evoluat conflictul veţi afla cînd veţi citi The Hacker Crackdown.

La sfîrşitul anului 1996, prin amabilitatea distinsei doamne Raluca Voicu-Arnăuţoiu, am primit cadou un exemplar din cea de-a doua colecţie de proză scurtă a lui Bruce Sterling, Global Head (Phoenix, Editura Orion Books, Londra, 1996). La prima lectură, mi s-a părut un volum de valoare medie, poate mai bun decît romanul Involution Ocean, să spunem, însă cu siguranţă mai slab decît A Good, Old-Fashioned Future. L-am recitit în primele luni ale anului 2012 şi mi-am făcut o părere uşor diferită, din motive care ţin atît de evoluţia cititorului ca persoană, cît şi de evoluţia literaturii ştiinţifico-fantastice în ansamblul ei.

Să vedem împreună despre ce este vorba:

Prima schiţă din volum, „Our Neural Chernobyl”, îi este dedicată lui Greg Bear şi se încadrează în subgenul biopunk. Mai exact, este o metaficţiune – o recenzie fictivă a unei cărţi fictive. Cartea recenzată analizează în perspectivă istorică dezvoltarea unei forme de hacking în biotehnologie, crearea unei substanţe care multiplică dendritele şi se transmite prin fluidele corporale, apoi răspîndirea superinteligenţei printre diverse specii de mamifere şi chiar apariţia unei forme de nemurire. În subtext, „Our Neural Chernobyl” face trimitere la romanul Blood Music de Greg Bear, dar ca formă aminteşte de unele creaţii ale lui Jorge Luis Borges, cel care, în loc să scrie romane, îşi imagina că erau gata scrise... şi le recenza.

„Storming the Cosmos” este o povestire atompunk pe care Bruce Sterling a scris-o în colaborare cu colegul său Rudy Rucker. Protagonistul-narator este un informator KGB ucrainian, Nikita Globov, care e trimis în Tunguska în căutarea motorului unei presupuse nave spaţiale extraterestre. Împreună cu un specialist în rachete, Vlad Zipkin, Nikita călătoreşte în Siberia, trece prin episoade suprarealiste (şi destul de amuzante), iar în cele din urmă, propulsat prin spaţiu şi timp, ajunge în anii 1960 la Paris pentru a vedea la televizor aselenizarea. Povestirea dă dovadă atît de o bună cunoaştere a societăţii sovietice în anii 1950 cît şi de un debordant simţ al umorului.

„The Compassionate, the Digital”, în schimb, pastişează discursurile propagandistice din ţările totalitare. Deşi asemănător ca formă cu tiradele pline de clişee care putau fi citite în Scînteia în anii 1980, textul pretinde a proveni dintr-un viitor în care Uniunea Republicilor Islamice este condusă de un preşedinte-imam, inteligenţele artificiale de pe planetă s-au convertit la mahomedanism, iar în Marea Britanie (denumită aici Regatul Unit al Animalelor) se desfăşoară pe scară largă experimente genetice. Cum discursurile oficiale din mass-media în copilăria şi adolescenţa mea erau saturate de acest tip de limbă de lemn, satira lui Sterling nu mi s-a părut amuzantă, ci mai degrabă înfiorătoare.

„Jim and Irene”, pe de altă parte, e încadrabilă în categoria realismului magic. Personajele principale sînt un vagabond american, specialist în spargerea telefoanelor publice, şi o expatriată rusă, văduva unui savant. Cei doi călătoresc la White Sands, au o revelaţie suprarealistă şi înfiripă o relaţie firavă. Cumva, povestirea aceasta neliniştitoare pare rodul unei colaborări între Ernest Hemingway şi Philip K. Dick.

„The Sword of Damocles” ar putea fi în schimb un monolog umoristic de tip „stand-up comedy”, numai că Bruce Sterling trece de la SF la postmodernism, se joacă cu datele istorice, cu diversele registre stilistice ale limbii engleze şi cu imaginaţia cititorilor pentru a transforma o poveste antică într-o problemă contemporană. Din păcate, cu toate că au trecut două decenii de la publicarea volumului, problema este încă de actualitate...

„Gulf Wars” este mai degrabă o poveste fantastică despre doi soldaţi babilonieni care, într-un război antic, primesc sigilii cu nume de la un mare preot la asediul unei cetăţi. După cîteva milenii, doi soldaţi irakieni găsesc sigiliile şi capătă identitatea străvechilor soldaţi.

„The Shores of Bohemia” este, ca şi „The Beautiful and the Sublime” din volumul Crystal Express, un steampunk plasat în viitorul îndepărtat şi prefigurează în unele privinţe The Diamond Age de Neal Stephenson. În această povestire, protagonistul Rodolphe este un arhitect dintr-o enclavă urbană, Paysage. În ziua în care o construcţie măreaţă e dusă la bun sfîrşit, Rodolphe îl recunoaşte pe un vechi coleg şi prieten, Charles, în persoana unui om sălbăticit. După festivităţi (şi după ce soţia îl părăseşte), Rodolphe decide că tinereţea lui s-a încheiat, părăseşte comunitatea steampunk Paysage şi pleacă în sălbăticie pentru a i se alătura societăţii principale, Convenţia, care se bazează în principal pe nanomecanisme. Probabil că povestirea aceasta e mult mai apreciată acum, după revirimentul curentului steampunk, decît a fost în 1990, cînd a apărut mai întîi pe piaţa literară. Pe de altă parte, detaliile steampunk probabil că au o legătură cu un roman scris de Bruce Sterling împreună cu William Gibson în acea perioadă (The Difference Engine, mai exact), iar referirile repetate la enclavele boeme reflectă preocupări de durată ale lui Sterling în privinţa acestui subiect, preocupări manifestate şi în unele lucrări de nonficţiune ale sale.

Dacă „The Shores of Bohemia” este plasată într-un viitor îndepărtat şi prosper, următoarea povestire din volum, „The Moral Bullet”, se petrece în viitorul apropiat, pe un fundal de colaps social şi de anarhie. Mai precis, Bruce Sterling şi John Kessel au imaginat o situaţie paradoxală în care descoperirea şi distribuirea unui medicament care întinereşte şi însănătoşeşte a dus la sfîşierea societăţii americane, război civil, atrocităţi şi masacre. Protagonistul, un savant reîntinerit, e căutat de autorităţi europene pentru a ajuta la descoperirea altui medicament – unul care să le amplifice oamenilor empatia şi generozitatea, pentru a pune capăt conflictului generalizat. Dacă, atunci cînd am parcurs prima oară volumul, „The Moral Bullet” nu m-a interesat prea mult, la a doua lectură textul mi s-a părut un excelent precursor al curentului „greenpunk”, aflat în vogă de vreo trei ani încoace. Nu ar fi prima oară cînd Bruce Sterling a devansat un subgen al literaturii ştiinţifico-fantastice – şi nici ultima.

„The Unthinkable”, pe de altă parte, anticipează un subgen al literaturii fantastice pe care Charles Stross avea să îl facă celebru în primul deceniu al secolului al douăzeci şi unulea – un hibrid între literatura de spionaj şi literatura de groază. În această schiţă, doi agenţi din serviciile secrete, unul american, celălalt rus, se întîlnesc la încheierea Războiului Rece în Elveţia pentru a sta prieteneşte de vorbă la un pahar de vodcă. Treptat, din discuţia lor, cititorii înţeleg că în acea lume ficţională Războiul Rece s-a purtat cu vasilisci, gorgone, djinni, ba pe alocuri cu puterea de nestăvilit a Zeilor Străvechi de dincolo de adîncurile cosmice. Şi cine ar putea spune că a rămas necontaminat după ce a avut de-a face cu asemenea grozăvii?

„We See Things Differently” a fost discutată destul de des în unele cercuri după atacurile de la 11 septembrie 2011. Protagonistul-narator se prezintă drept jurnalist de la o publicaţie din Cairo şi, într-un viitor apropiat în care economia americană a colapsat, iar lumea e dominată de un califat arab imens, călătoreşte la Miami pentru a-l intervieva pe un cîntăreţ de muzică rock, Tom Boston. Protagonistul îl convinge pe cîntăreţ să prizeze cocaină cu el, iar după ce îl însoţeşte pe Tom Boston în turneu se reîntoarce în ţara sa de origine. Finalul dezvăluie că protagonistul l-a infectat pe cîntăreţul american cu o formă de cancer favorizată de un virus. Scopul unei asemenea acţiuni a fost eliminarea unui potenţial lider carismatic care ar fi condus America înapoi spre putere, prosperitate şi strălucire, iar sacrificiul de sine al protagonistului e văzut ca un preţ mic plătit pentru atingerea unui scop important. Din păcate, proliferarea atentatelor sinucigaşe din realitate face ca povestirea „We See Things Differently” să îşi păstreze relevanţa şi în prezent.

Următoare povestire din volum, „Hollywood Kremlin”, îl aduce pentru prima dată în scenă pe Leggy Starlitz, un personaj care ulterior avea să mai apară în volumul A Good, Old-Fashioned Future şi în romanul Zeitgeist. Povestirea e plasată în Azerbaijan, în perioada de colaps a Uniunii Sovietice de la finalul anilor 1980, iar Leggy Starlitz se ocupă cu afaceri pe piaţa neagră, în parteneriat cu pilotul militar Pulat Romanevich Khoklov. Scrisă pe un ton alert şi amuzant, povestea conţine şi un dram de fantastic, căci Starlitz are o îndemînare aproape supranaturală de a repara diverse dispozitive şi de a învîrti banii.

Povestirea „Are You for 86?” îl are ca protagonist tot pe Leggy Stralitz, de această dată ca traficant al medicamentului RU486 în Statele Unite ale Americii, în compania a două feministe. Cele trei personaje sînt urmărite de activişti de dreapta, care se opun avorturilor, iar la momentul unei tranzacţii cu o formaţie feminină niponă, 90s Girl, sînt prinse în capcană într-un templu din Salt Lake City. Din fericire, activiştii de dreapta sînt arestaţi de agenţi ai Serviciului Secret, iar Leggy Starlitz şi însoţitoarele sale scapă cu bine. Ca şi povestirea dinainte, „Are You for 86?” este antrenantă şi amuzantă. Pe de altă parte, multe dintre informaţiile strecurate în text despre furtul de servicii telefonice, despre infracţiunile cu ajutorul calculatoarelor şi despre implicarea Serviciului Secret în combaterea acestor activităţi au fost tratate mai pe larg şi mai sistematic în volumul de nonficţiune The Hacker Crackdown pe care Bruce Sterling l-a publicat în aceeaşi perioadă.

Ultima povestire din volum, „Dori Bangs”, este o fantezie amară. Sterling prezintă note biografice despre două persoane reale, Lester Bangs şi Dori Seda. Cel dintîi, critic muzical, a creat sintagma „punk rock”. Cea de-a doua a creat romane grafice în San Francisco. Ambii au pierit din cauza gripei tratate necorespunzător.

Sterling imaginează o poveste în care cei doi fac cunoştinţă, călătoresc prin America, se căsătoresc, se stabilesc în Kansas City şi au o relaţie turbulentă. După decesul lui Lester, în 2015, Dori are o viziune a copilului lor nenăscut şi o revelaţie asupra rostului artei pe lume, apoi, în anii bătrîneţii, devine o peisagistă specialistă în acuarele. Iar în final naratorul ne asigură că povestea nu a fost decît o închipuire pe hîrtie pentru a acoperi găurile pe care cei doi le-au lăsat în ţesătura lumii prin dispariţia lor prematură.

Pe ansamblu, Global Head este probabil mai de apreciat acum, în condiţiile revirimentului subgenului steampunk şi ale ascensiunii subgenului greenpunk, decît a fost la vremea publicării. De asemenea, după intensificarea activităţilor teroriste la începutul mileniului, unele proze scurte conţinute în acest volum au ajuns să fie relevante pentru lumea în care trăim. În concluzie, cu toate că Global Head nu este cel mai bun volum de proză scurtă al lui Bruce Sterling, totuşi merită timpul şi atenţia cititorilor. Bună parte dintre povestirile din acest volum au fost republicate în masiva colecţie retrospectivă Ascendancies.

Însă despre asta vom discuta cu altă ocazie.

În iarna anului 2000, mulţumită unui bun prieten, Liviu Moldovan, am ajuns la Indexul Online al lui Bruce Sterling. Aici, prin grija lui 'Chairman' Bruce, se găseau spre lectură gratuită cîteva serii de articole pe care le publicase în reviste precum Wired sau SF Eye, precum şi discursuri şi interviuri. Aşa am căpătat o idee despre cum ar trebui să fie structurat un site de autor, iar Ţesătorul a profitat din plin. Dar asta e altă poveste.

Dintre articole, m-au tentat cel mai mult unele ştiinţifice, pe care Bruce Sterling le publicase în revista Fantasy & Science Fiction între anii 1992 şi 1994. Pe două dintre ele chiar le citisem cu cîţiva ani înainte. Ulterior, ca să nu ajung printre cei cu ochii arşi de prea multe lecturi la monitor, domnul Horia Nicola Ursu mi-a trimis cadou volume tipărite cu întreaga colecţie. Şi, în vara lui 2002, le-am citit pe cele de popularizarea ştiinţei.

Permiteţi-mi să fac aici o confesiune: în copilărie am urmărit cu ardoare serialele ştiinţifice realizate şi prezentate de Carl Sagan, James Burke şi David Attenborough. Poate de aceea mi se par demne de respect nu numai lucrările ştiinţifice scrise într-un jargon profesional, pe care nu le pot înţelege decît specialiştii din acel domeniu, ci şi articolele de popularizare, care trebuie să expună un concept sau o teorie într-un mod atrăgător şi care să fie uşor de înţeles de către nespecialişti. Bruce Sterling scrie asemenea articole de popularizare cu eleganţă de artist.

"Outer Cyberspace", spre exemplu, discută cursa spaţială ca versiune sportivă a cursei înarmărilor, apoi schimbarea proiectelor spaţiale odată cu încheierea Războiului Rece, şi se încheie cu propunerea de a descentraliza şi informatiza explorarea Sistemului Solar.

"Buckymania" m-a făcut să regret că nu l-am avut pe Bruce Sterling profesor în liceu. A fost prima oară cînd cineva mi-a prezentat o chestiune legată de chimia organică în aşa fel încît să mi se pară interesantă. E vorba despre super-molecule formate din atomi de carbon, structurate cam ca nişte mingi de fotbal, şi cu proprietăţi care de care mai interesante.

"Think of the Prestige" prezintă retrospectiv cariera unui specialist în balistică, Gerald Vincent Bull, al cărui vis de o viaţă a fost să lanseze sateliţi pe orbită cu ajutorul unui tun gigantic. Spre deosebire de Jules Verne, Bull n-a scris un roman, ci a pus la punct firme şi proiecte colosale.

"Artificial Life" prezintă pentru neiniţiaţi un domeniu neobişnuit al simulărilor pe calculator. În contrast cu proiectele din domeniul inteligenţei artificiale, viaţa artificială caută să pornească de jos în sus, de la principii simple ce pot fi modelate matematic. Şi, lucru demn de laudă, Bruce Sterling le oferă surse bibliografice, fotografice şi de Internet celor dornici să se familiarizeze mai mult cu acest domeniu.

"Internet" prezintă o scurtă istorie a Internetului, de la proiectul unei reţele de comunicare descentralizată, aptă să funcţioneze în cazul unui atac nuclear masiv (circa 1964) pînă la răspîndirea ubicuă a conexiunilor, site-urilor şi adreselor e-mail (circa 1990).

"Magnetic Vision" aduce în prim-plan tehnologia imaginilor prin rezonanţă magnetică, iar Bruce Sterling compară această metodă cu altele mai vechi, precum razele Roentgen, apoi discută posibile alte utilizări ale MRI, aflate pe atunci în stadiul de proiect.

"Superglue" ne informează despre istoria, compoziţia chimică şi condiţiile de reacţie ale lipiciului-minune care în ultimul timp a ajuns să fie atît de răspîndit. Aşa am aflat, spre exemplu, din ce motive e mai bine să umezesc suprafeţele pe care urmează să le lipesc cu Superglue, mai degrabă decît să le şterg de umezeală.

"Creation Science" prezintă domeniul 'de frontieră' al ştiinţei creaţioniste, care caută să împace sub o formă sau alta textul biblic al Genezei şi dovezile furnizate de geologie şi astronomie pentru a crea explicaţii ale existenţei Universului diferite de acelea acceptate în comunitatea ştiinţifică. Bruce Sterling îşi ajută cititorii să înţeleagă şi punctul de vedere al acestei grupări, construind prin extrapolare o lume nu prea îndepărtată în timp în care nici savanţii 'ortodocşi' nu mai primesc burse de cercetare ori premii Nobel pentru că toate acestea sînt monopolizate de Inteligenţe Artificiale super-raţionale.

"Robotica '93" prezintă domeniul roboţilor, membrele robotice şi artificiale, ocupaţiile roboţilor industriali şi licitaţiile pentru roboţi-jucărie de acum cîteva decenii.

"Watching the Clouds" ni-l arată pe Bruce Sterling la lucru, la jumătatea drumului între documentarea ştiinţifică şi publicarea unui roman despre fenomene meteorologice scăpate de sub control. Articolul prezintă un istoric al studiilor despre nori, o clasificare a tipurilor de nori, modul în care aceştia se formează şi evoluează, rolul pe care îl joacă în dinamica atmosferei. (Cît despre romanul la scrierea căruia a ajutat această documentare, Heavy Weather, am să vi-l prezint cît de curînd.)

"Spires on the Skyline", în buna tradiţie eseistică a lui Isaac Asimov, porneşte de la turnurile şi antenele pe care le întîlnim la tot pasul. 'Chairman' Bruce explică apoi despre spectrul electromagnetic, despre benzile de frecvenţe, despre autorităţile care administrează aceste domenii la nivel internaţional şi naţional. De aici, autorul trece la descrierea tipurilor de antene şi la legăturile dintre funcţia unei antene şi forma ei, iar în cele din urmă la prezentarea Reversului Negroponte: televiziunea trece pe cablu, telefoanele se dispensează de fire.

"The New Cryptography" prezintă într-o formă succintă chestiuni legate de criptografie (ştiinţa formării mesajelor cifrate) şi criptanaliză (ştiinţa descifrării acestora). Sterling trece în revistă aplicaţiile militare, din domeniul agenţiilor de informaţii, din domeniul softurilor de criptare şi al criptografiei cu cheie publică, pînă la posibilitatea contractelor electronice şi al valutei electronice anonime şi nedetectabile.

"The Dead Collider" este istoria unui proiect gigantic, un super-accelerator de particule care s-a dovedit a fi atît de costisitor încît construcţia lui a fost abandonată la jumătate.

Iar ultimul articol, "Bitter Resistance", ne face cunoştinţă cu bacteriile, cu metodele prin care antibioticele le distrug, şi cu modurile în care bacteriile au evoluat pentru a contracara antibioticele. Perspectiva pe termen mediu este mai degrabă sumbră, şi Bruce Sterling prevede că vom reveni la condiţiile de mortalitate dinaintea apariţiei antibioticelor.

Dar, decît să intru în detalii, prefer să vă invit să citiţi la http://www.chriswaltrip.com/sterling/science.html articolele pe care vi le-am prezentat. Pe de o parte, acestea sînt cea mai bună metodă de a afla cum autorii de literatură cyberpunk se bazează nu numai pe imaginaţie debordantă şi stil literar, ci şi pe o minuţioasă documentare ştiinţifică. Pe de altă parte, veţi putea vedea în ce fel s-au adaptat aceşti autori într-o perioadă în care autorităţile au acuzat genul cyberpunk că instigă adolescenţii să comită infracţiuni cu ajutorul calculatoarelor. Dar despre această problemă vom discuta mai multe într-un articol dedicat volumului The Hacker Crackdown.

În toamna lui 1997, prin amabilitatea lui Cristian Lăzărescu, am citit Heavy Weather, un roman publicat de Bruce Sterling în 1994. Era prima carte de Sterling care îmi căzuse în mînă şi am parcurs-o cu sufletul la gură. Ulterior, spre sfîrşitul anului 1999, soţii Anca şi Horia Chiţu mi-au adus un exemplar cartonat al romanului tocmai din Texas. Exemplarul fusese ultimul din librărie şi stătuse la raft mai bine de un an. Presupun că pe mine mă aştepta.

Le-am mulţumit soţilor Chiţu şi le-am spus că Heavy Weather este cartea pe care o prefer dintre cele scrise de Bruce Sterling. (Între timp mai citisem vreo trei sau patru.) Chiar şi acum îmi menţin părerea, după ce am parcurs aproape toate volumele publicate de acest autor. Să vedem împreună de ce:

În 2031, tînărul Alex Unger, suferind de o formă nouă de pneumonie, este răpit dintr-o clinică mexicană de sora sa, Jane, şi dus în Texas la un grup de vînători de tornade, Storm Troupe. Conducătorul grupului, Jerry Mulcahey, este preocupat de posibilitatea ca în climatul dereglat produs de efectul de seră să apară o furtună de o intensitate fără precedent, cea dintîi F-6 din istorie. Împreună cu grupul său, doreşte să o studieze şi să ofere date şi rapoarte la prima mînă despre ea atunci cînd va avea loc.

Operaţiunile grupului sînt uneori puse în dificultate de fratele mai mare al lui Jerry, Leo Mulcahey, care este implicat într-o conspiraţie de extremă dreapta. Cînd furtuna F-6 se declanşează în finalul romanului, conflictele dintre personaje ajung la rîndul lor în momente de criză.

Reacţia mea iniţială faţă de acest roman a fost ambivalentă. Pe de o parte, am perceput faptul că este înrudit din punct de vedere tematic cu genul cyberpunk. Descrie un viitor apropiat extrapolat din tendinţe mondiale prezente, tratează despre personaje care duc un trai precar la periferia societăţii, oferă o îmbinare de înaltă tehnologie şi dezagregare socială.

Pe de altă parte, am perceput destul de acut faptul că Heavy Weather nu se înscrie în nucleul dur al genului cyberpunk. Personajele nu sînt singuratice, ori certate cu legea, ci au relaţii sociale, emoţionale sau de rudenie pe care cititorii din prezent le văd drept normale. Centrul de interes al cărţii îl constituie nu realitatea virtuală, ci schimbările sociale, ecologice şi climatice din lumea reală. Iar personajele care ţin să se îmbrace şi să arate cool sînt tratate aproape cu milă de cei care s-au maturizat şi şi-au propus să realizeze ceva anume în viaţă.

Pe scurt, Heavy Weather se înscrie în ramura post-cyberpunk a curentului literar de care mă ocup în această rubrică. În 1997, mi se părea (aproape) un defect. Acum văd în asta mai degrabă o calitate.

Pe aceeaşi linie, Bruce Sterling a declarat în perioada cînd lucra la acest roman că era hotărît să nu sacrifice caracterizarea în favoarea intrigii (conform unei tradiţii îndelungate în literatura SF, întemeiată de H.G. Wells într-o polemică cu Henry James). Sterling dorea mai degrabă să sacrifice intriga în favoarea caracterizării. Aş spune că a reuşit să creeze personaje credibile şi memorabile, precum Alex Unger, cel decis să piară eroic într-o furtună ciclopică, mai degrabă decît să se stingă încet prin clinici ilegale; precum Jane Unger, inteligentă şi întreprinzătoare; sau precum Jerry Mulcahey, geniul matematic care, pentru a interacţiona cu oamenii, constuieşte în minte modele ale tiparelor lor comportamentale ca nişte simulări computerizate. Relaţiile dintre personaje sînt de asemenea bine construite, în scene relevante, dozate atent.

Dar, în ciuda faptului că şi-a declarat dorinţa de a sacrifica intriga, Bruce Sterling a structurat în acest roman o intrigă solidă, palpitantă şi care captivează cititorii. (Cîştigul nostru, aş spune.) De la episodul iniţial, în care Jane Unger pătrunde într-o clinică folosind unelte de spărgător profesionist, pînă la punctul cuminant extrem de spectaculos şi la epilogul surprinzător de cald şi de emoţionant, autorul îşi alege scenele cu grijă, le construieşte cu artă, atent la suspans şi la stimularea empatiei cititorilor. Faţă de romanele mainstream de caracterizare, în care personajele doar sorb ceai şi poartă discuţii sterile, diferenţa este enormă.

În plus, de-a lungul anilor, am ajuns să-mi fac o idee despre uriaşa muncă de documentare pe care Bruce Sterling a depus-o pentru a scrie acest roman. O parte dintre aceste informaţii ni le-a oferit în articole de popularizarea ştiinţei în revista F&SF, despre meteorologie, telecomunicaţii, construcţii, microbiologie, antibiotice şi aşa mai departe. Alte asemenea informaţii au reapărut în cartea sa despre viitorul apropiat Tomorrow Now: Envisioning the Next Fifty Years (2002). Pe măsură ce privesc mai multe filme documentare despre fenomene meteorologice extreme şi modelarea lor matematică, schimbări climatice, efectul de seră, vînători de tornade, demolări, sporturi extreme, tranzacţii electronice internaţionale, globalizarea comerţului, îmi reamintesc idei şi pasaje din Heavy Weather şi mă minunez cît de diverse sînt informaţiile pe care le-a procesat autorul şi totuşi cît de clar şi de coerent este scrisă cartea.

Ulterior, cînd a apărut filmul Twister, ecranizare a unui roman publicat ceva mai tîrziu de un alt autor, toată povestea hollywoodiană cu vînători de tornade mi s-a părut fadă şi plată. Bruce Sterling, nu cu efecte speciale computerizate, ci cu vorbe tipărite pe hîrtie, epuizase subiectul tornadelor într-o singură carte.

Ar mai trebui să subliniez că „Chairman” Bruce a pubicat Heavy Weather cînd avea patruzeci de ani. Subiectul cărţii – degradarea climei la nivel global – este, cum a spus chiar el, tipic pentru omul între două vîrste, soţ şi tată, care îşi pune cu maturitate problema responsabilităţii faţă de generaţia următoare. Ce lume le lăsăm copiilor noştri? În ce fel de climă, în ce fel de mediu îi vom obliga să trăiască mîine prin acţiunile noastre de azi?

Tocmai pentru că s-a documentat cu minuţiozitate în legătură cu aceste chestiuni, Sterling consideră că Heavy Weather este cea mai sumbră carte din cîte a publicat pînă acum. Romanul se numără printre cele mai reuşite creaţii ale sale, şi este poate cel mai îngrijorător pentru public. Dincolo de personajele americane şi de decorul din sud-vestul Statelor Unite, Heavy Weather se înscrie nu în tradiţia SF-ului american de divertisment, ci în tradiţia SF-ului britanic de avertisment, pe urmele unor lucrări precum The Wind from Nowhere de J.G. Ballard, The Sheep Look Up de John Brunner sau Earthworks de Brian Aldiss, şi ilustrează ideea dragă autorului că mişcarea cyberpunk este un al doilea Nou Val.

În ansamblu, cred că Heavy Weather este cel mai uşor de admirat (şi de recitit) dintre romanele lui Bruce Sterling. Ţinînd cont de uriaşa muncă de documentare pe care se bazează, probabil este şi cel mai greu de imitat. Dacă îl veţi găsi undeva, faceţi-vă un bine şi citiţi-l. E genul de carte din care (cum îşi doreşte autorul) se rup bucăţi care rămîn înfipte în oameni ani de zile. Şi, aş adăuga, le schimbă viziunea pentru totdeauna.

În 2001, prin amabilitatea domnului Horia Nicola Ursu, am primit o ediţie tipărită în scop non-comercial a articolelor pe care Bruce Sterling le publicase în revista SF Eye şi pe care ulterior le oferise gratuit pe Internet. De-a lungul anilor, am citit cîteva dintre aceste articole (iar calitatea lor m-a încurajat să experimentez şi eu cu acest gen de non-ficţiune), dar abia în septembrie 2009 m-am învrednicit să parcurg această colecţie în întregime.

Şi iată ce am aflat:

Articolul din deschidere, "Midnight on the Rue Jules Verne" (al cărui titlu este împrumutat din Neuromancer) este o scurtă prezentare biografică a lui Jules Verne, autor pe care Bruce Sterling îl consideră întemeietorul subgenului hard SF.

Următorul articol, "The Spearhead of Cognition", tratează despre altă figură majoră a literaturii ştiinţifico-fantastice, scriitorul polonez Stanislaw Lem, şi despre polemica sa cu asociaţia autorilor SF din America. Articolul este cu atît mai interesant cu cît aduce în discuţie nu numai lucrări de ficţiune ale lui Lem, ci şi un volum al său de teorie şi critică literară.

"Updike's Version" contrastează două forme de literatură contemporană (realistă şi ştiinţifico-fantastică), apoi analizează un roman al lui John Updike, Roger's Version, roman realist care ia în consideraţie cîteva dintre efectele revoluţiei informaţionale.

"The Agberg Ideology" discută volumul Robert Silverberg's Worlds of Wonder: Exploring the Craft of Science Fiction. Sterling prezintă atît porţiunea teoretică a volumului cît şi prozele scurte antologate şi analizate de reputatul autor, dar aduce în discuţie şi contrastele dintre teorie şi practică.

"Slipstream" este un articol ceva mai teoretic pe care eu, personal, l-am găsit deosebit de util. Constatînd că un număr destul de mare de autori din ultimii cincizeci de ani încalcă uneori convenţiile romanului realist şi introduc în unele cărţi ale lor elemente fantastice, suprarealiste, magice sau horror, Bruce Sterling propune să încetăm a le clasifica drept mainstream (termen folosit de fanii SF pentru a desemna genurile literare realiste) şi să le considerăm a fi un gen nou, de sine stătător, pentru care oferă eticheta slipstream. Mai mult, autorul oferă o listă de scriitori şi lucrări care se încadrează în acest gen şi conchide că mai multă concurenţă pe piaţa literară ar putea contribui la revitalizarea genului SF.

"Shinkansen" este un reportaj scris de Bruce Sterling în urma unei călătorii pe care a efectuat-o în Japonia. "Shinkansen Part Two: The Increasingly Unstrange Case of Lafcadio Hearn and Rick Kennedy" pune această experienţă într-un context cultural şi istoric mai larg. Articolul contrastează experienţa şi cărţile a doi americani expatriaţi în Japonia. Cel dintîi, Lafcadio Hearn, a fost un excentric victorian pe care Sterling îl compară cu Lovecraft. Cel de-al doilea, Rick Kennedy, este un autor contemporan conştient de efectele globalizării şi convins că, dacă s-ar fi născut în Japonia, probabil că s-ar fi mutat în Los Angeles.

"My Rihla" foloseşte cîteva călătorii internaţionale ale autorului ca pretext pentru a prezenta memoriile unui Marco Polo islamic din secolul al XIV-lea, Ibn Battuta. Sterling ne relatează nu numai despre parcursul uluitor al acestui călător, ci şi despre contextul religios, economic, social şi tehnologic care a facilitat aceste călătorii - şi, paradoxal, a facilitat în egală măsură epidemia de ciumă care le-a pus capăt.

"Digital Dolphins in the Dance of Biz" este un reportaj de la o consfătuire a creatorilor de jocuri pe calculator, dar şi un prilej pentru o paralelă cu consfătuirile similare ale autorilor SF. Sterling observă tendinţele din această industrie, presiunile la care este supusă din partea marilor corporaţii, efectele tehnologiei calculatoarelor personale asupra creatorilor de jocuri şi asupra creaţiilor lor, după care face o extrapolare succintă, destul de convingătoare, asupra unor efecte similare pe care această tehnologie ar putea să o aibă asupra scriitorilor şi asupra pieţei de carte.

"A Statement of Principle" este un articol încărcat de dramatism care a fost scris ca urmare a unor evenimente dramatice. În oraşul în care Bruce Sterling a locuit cea mai mare parte din viaţă, Austin, Texas, un creator de jocuri pe calculator a fost hărţuit de autorităţi pe motiv că un manual pentru un joc de roluri, GURPS Cyberpunk, i-ar fi învăţat pe utilizatori cum să comită delicte electronice. Sterling, conducătorul neoficial al mişcării literare cyberpunk, s-a simţit vizat la rîndul său, drept pentru care a studiat chestiuni legate de hackeri, operaţiuni legale împotriva hackerilor şi relaţia dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi domeniile electronice. Rezultatul acestui studiu îl constituie volumul The Hacker Crackdown, iar articolul "A Statement of Principle" exprimă foarte clar poziţia autorului în raport cu delictele electronice.

"Sneaking for Jesus 2001" analizează două lucrări de ficţiune despre hackeri. Cea dintîi este o fantezie paranoică de dreapta, Illuminati, iar cea de-a doua este o "novelizare" a unui film intitulat Sneakers.

"Return to the Rue Jules Verne" prezintă mediul boem în care şi-a petrecut tinereţea Jules Verne. Principalele surse de informaţie le reprezintă un album de fotografii şi o carte cu interviuri, ambele realizate de unul dintre prietenii lui Verne, Felix Tournachon, mai cunoscut sub pseudonimul literar "Nadar". Deşi Nadar (caricaturist, fotograf, aeronaut, jurnalist şi activist politic radical) reprezintă principalul punct de interes al articolului, Sterling face numeroase referiri şi la alte figuri din boema pariziană a celui de-Al Doilea Imperiu, precum Victor Hugo, Théophile Gautier, Charles Baudelaire, Henri Murger sau fraţii Goncourt. Mai mult, informaţiile sînt puse într-un context istoric, cultural şi medical care îi ajută pe cititorii contemporani să înţeleagă în ce condiţii au trăit acei boemi - şi la ce nivel s-a documentat Sterling înainte de a scrie articolul...

"Electronic Text" este un eseu de altă natură - o prezentare a relaţiei pe care autorul a avut-o cu mediile electronice în anii 80 şi la începutul anilor 90, precum şi perspectivele care se întrevedeau atunci în legătură cu textele în format electronic şi raportarea cititorilor la ele. Sterling era mai degrabă sceptic în legătură cu efectele versiunilor electronice asupra vînzărilor de cărţi tipărite, însă asta nu l-a împiedicat să ofere numeroase articole şi o carte de non-ficţiune gratuit pe Internet.

"Memories of the Space Age" foloseşte un alt titlu celebru pentru publicul SF - titlul unei cărţi de J. G. Ballard. Sterling analizează secolul al douăzecilea prin perspectiva formelor de propagandă care au influenţat diverse societăţi, inclusiv aceea legată de Cursa Spaţială din anii 60. Motivul acestei analize îl constituie un articol scris de James Oberg despre starea cosmodromurilor sovietice în 1995. Pustietatea şi deteriorarea descrise de cercetătorul american, starea disperată a personalului îmbătrînit de la sol şi a staţiei Mir de pe orbită par desprinse dintr-un roman post-apocaliptic, iar Sterling conchide că reportajul însoţit de fotografii al lui Oberg este cel mai ballardian text din cîte nu au fost scrise vreodată de Ballard.

Pe ansamblu, colecţia aceasta de articole se încheie mult prea repede, iar cititorii rămîn cu impresia că Bruce Sterling ar fi trebuit să mai scrie recenzii de carte şi după 1995. Ca tematică, articolele demonstrează că un autor SF care se respectă trebuie să se informeze bine despre numeroase arii culturale, mai degrabă decît să stea cantonat numai în genul literar pe care îl practică. Iar ca formă, recenziile lui Sterling sînt pline de vervă, de întrebări incitante la care cititorii sînt invitaţi să caute răspunsuri şi mai ales de puterea de a stîrni interesul. Departe de a mima detaşarea obiectivă recomandată în mediile academice, "Chairman" Bruce îşi exprimă atît de bine pasiunea sau interesul sau indignarea în legătură cu un subiect sau altul încît îi inspiră şi pe cititori să exploreze zone culturale mai puţin obişnuite şi să îşi formeze propriile păreri.

Fireşte, nu e nevoie să mă credeţi pe cuvînt în legătură cu calitatea remarcabilă a acestei colecţii de recenzii şi eseuri. Puteţi parcurge şi dumneavoastră The CATscan Columns la adresa: http://w2.eff.org/Misc/Publications/Bruce_Sterling/Catscan_columns/ . There is joy in sharing.

În iarna lui 1997, după ce terminasem de citit Heavy Weather, am primit cu împrumut de la domnul Marius Dinescu ceea ce pe atunci era cea mai recentă carte a lui Bruce Sterling, Holy Fire, din 1996. Apoi, la începutul anului 2000, prin amabilitatea unei prietene pe nume Tracey Rosenberg am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar. Şi iată ce am aflat:

Protagonista romanului Holy Fire este Mia Ziemann, o bătrînă din San Francisco. În anul 2096 imaginat de autor, tehnicile de extindere a vieţii au dus la apariţia unui complex medicalo-industrial, iar societatea global este condusă de o gerontocraţie. Numai că, după un tratament de întinerire reuşit, Mia Ziemann nu mai vrea doar să vieţuiască în rutină, ci să trăiască în adevăratul înţeles al cuvîntului.

Prin urmare, Mia îşi abandonează poziţia socială, obligaţiile contractuale, locuinţa, pînă şi identitatea, şi călătoreşte prin Europa. În periplul ei, Mia (devenită Maya) se asociază cînd cu un tînăr infractor german, cînd cu nişte matematiciene din Italia, cînd cu un artist ceramic, cînd cu un fotograf ceh extrem de bătrîn.

La capătul periplului, după o serie de neplăceri cu autorităţile şi după cîteva incidente dramatice, Maya se întoarce în Statele Unite ale Americii, dar în calitate de excursionistă şi fotografă amatoare mai degrabă decît ca subiect de cercetare pentru laboratoarele de reîntinerire, iar celebritatea pe care a căpătat-o între timp o lasă complet indiferentă.

În unele privinţe, Holy Fire marchează un punct de cotitură în cariera lui Bruce Sterling, în ciuda faptului că foloseşte o metodă dragă lui “Chairman” Bruce – aceea a protagonistei care face turul unei lumi imaginare ca pretext pentru a-i familiariza pe cititori cu ea. Faţă de romanul precedent (Heavy Weather, 1994), cartea aceasta este mai satirică, mai amuzantă şi mai orientată către extrapolarea socială, mai degrabă decît către o intrigă coerentă.

Ideea centrală a romanului este inspirată de o realitate curentă – în ţările dezvoltate, ca urmare a asigurărilor medicale şi a bunelor condiţii de trai, speranţa medie de viaţă a crescut simţitor faţă de 1946 sau 1896. Consecinţa este că, pe parcursul unei vieţi de opt sau nouă decenii, o minoritate bogată şi influentă are şansa de a acumula mult mai multă bogăţie şi putere. “Chairman” Bruce impinge această situaţie la extrem şi imaginează o societate posibilă în care oamenii de patruzeci de ani sînt consideraţi tineri, cei de şaizeci – între două vîrste, iar cei de peste nouăzeci – stîlpi ai societăţii, o elită exclusivistă şi invidiată de toţi ceilalţi.

Ceea ce răstoarnă această situaţie frustrantă pentru tineri este tocmai cercetarea din domeniul geriatriei. În capitolul al cincilea al romanului, Sterling introduce o scenă-cheie în care cîteva tinere pasionate de matematică îi demonstrează protagonistei că tehnicile de extindere a vieţii aplicate din timp generaţiei lor le vor prelungi speranţa de viaţă cu un an pe fiecare an – adică vor fi prima generaţie de nemuritori. Iar pentru gerontocraţii anului 2096 este prea tîrziu.

Împrejurul acestui conflict între generaţii, autorul construieşte o societate complexă în care, cu ajutorul tehnicilor medicale şi al ingineriei genetice, oamenii se modifică unii pe alţii şi schimbă în mod surprinzător şi animalele de casă. Astfel, dacă personaje precum Maya trec într-un stadiu de existenţă post-uman, de ce nu ar trece şi cîinii într-un stadiu post-canin? Sterling se amuză creînd un cîine vorbitor, Aquinas, gazdă a unei emisiuni de discuţii (o fiinţă ivită parcă din imaginaţia lui Philip K. Dick) sau un cîine înzestrat nu numai cu vorbire, ci şi cu degete opozabile şi interfaţă neurală pentru realitatea virtual. Cînd cercetările Mayei şi ale prietenelor sale într-un palat virtual merg prea departe, cîinele post-canin Platon o depistează pe protagonistă şi o agresează, purtîndu-se ca o versiune creată prin inginerie genetică a ogarului mecanic din 451 Fahrenheit.

Oamenii, pe de altă parte, îşi permit luxul întoarcerii la un stadiu pre-hominid. Spre exemplu, un personaj secundar, actriţa Olga, petrece un concediu în Sinai, îmblănită, eliberată de limbaj articulat şi de abstracţiuni, iar fostul soţ al Mayei, Daniel, s-a transformat într-un fel de hobbit care foloseşte ingineria genetică pentru a regla cu precizie sunetele pomilor, arbuştilor, insectelor şi animalelor din grădină şi pentru a crea simfonii ambientale.

Probabil că, judecînd după cele ce aţi citit pînă aici, aţi putea crede că Holy Fire este o utopie agreabilă. Dar, întrucît Bruce Sterling este o figură centrală a genului cyberpunk, filonul distopic este present şi în acest roman. Puterea complexului medicalo-industrial nu se exercită numai în afară, către membrii mai tineri ai societăţii, ci în primul rind în interior, asupra membrilor gerontocraţiei. Personajul care o vizitează cel mai des pe bătrîna Mia Ziemann, de pildă, cumulează funcţiile de femeie de serviciu, inspector sanitar şi spioană a poliţiei, iar prima grijă a protagonistei atunci cînd fuge în Europa este să îşi abandoneze dispozitivele de monitorizare ca să nu poată fi depistată de autorităţi.

Latura distopică se împleteşte însă cu satira într-un mod spumos care probabil că li s-ar fi părut de neimaginat tinerilor autori cyberpunk de la începutul anilor ’80. Astfel, într-un episod burlesc demn de opera lui Thomas Pynchon, nişte drogaţi din Roma greşesc reţeta unei substanţe recreative şi aruncă rămăşiţele în canalizare, iar un gîndac biomecanic uriaş trimis de autorităţile sanitare erupe din toaletă şi-i pune pe fugă.

Şi, tot ca un semn că petrecerea cyberpunk se cam terminase, Sterling a avut grijă să erodeze imaginea şic a realităţii virtuale. Ori de cîte ori protagonista accesează un mediu virtual (de cele mai multe ori cu tehnologii care cititorilor li se par originale şi spectaculoase), vocea naratorială subliniază că realitatea virtuală este o tehnologie demodată, învechită, ţinută în funcţiune numai de cîţiva nostalgici.

Dincolo de elementele utopice şi distopice, însă, dincolo de noua atitudine a lui „Chairman” Bruce faţă de locurile comune ale literaturii cyberpunk, Holy Fire ilustrează foarte bine o reorientare programatică a autorului, anume inversarea unei tradiţii din literatura SF. Mai degrabă decît să favorizeze intriga în detrimentul caracterizării, Sterling dezvoltă aici caracterizarea în defavoarea intrigii. Tendinţa avea să continue şi în următorul său roman – cel mai masiv şi mai ambiţios din cîte a publicat pînă în prezent – Distraction.

Dar despre acesta vom discuta cu alt prilej.

La începutul anului 1999, domnul Cristian Lăzărescu mi-a împrumutat noua carte a lui Bruce Sterling, Distraction, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Apoi, în ziua de Crăciun a aceluiaşi an, am primit de la doamna Diana Enăchescu-Giurgi un exemplar al romanului. Şi iată ce am aflat:

Distraction ne face cunoştinţă cu America anilor 2040 – o superputere căzută pradă crizei economice, blocajului politic şi dezorientării. Încă de la prima scenă, în care protagonistul Oscar Valparaiso revede obsesiv înregistrarea video a unei revolte urbane, Sterling îi introduce pe cititori într-o societate profund disfuncţională.

Oscar este administratorul campaniei electorale a unui proaspăt-ales senator american, Alcott Bambakias. Cum campania a reuşit, o misiune delicată a prootagonistului este să ducă echipa electorală a senatorului departe, în vacanţă, şi s-o concedieze. Căci lui Oscar i se pregăteşte o funcţie pe lîngă o comisie din Washington, D.C., iar celorlalţi membri ai echipei – mai puţin.

Numai că Oscar Valparaiso nu este un personaj obişnuit şi nu acceptă cu uşurinţă soluţii obişnuite. Aşa se face că, după ce asistă neputincios la ocuparea unei baze aeriene din Louisiana de către mercenarii unui guvernator corupt, Oscar decide să împiedice o manevră asemănătoare imediat dincolo de graniţa inter-statală, la un laborator biotehnologic din Texas. Mai degrabă decît să concedieze echipa eficientă pe care a format-o şi a condus-o spre succes, protagonistul îi propune acesteia o ultimă misiune: organizarea unei lovituri „de palat” la Co-Laboratorul Naţional din Buna.

După cum vă aşteptaţi, lucrurile se complică, iar Oscar se pomeneşte implicat într-o relaţie amoroasă cu o laureată a Premiului Nobel, Greta Penninger, răpit de mercenarii guvernatorului Huguelet din Louisiana şi co-optat de preşedintele ameri-indian al Statelor Unite, Două Pene. Dar ar fi păcat să vă stric plăcerea lecturii dîndu-vă prea multe detalii despre intrigă...

Oricum, ca şi în romanul precedent (Holy Fire, 1996), intriga deţine un loc secundar în economia cărţii. Există numeroase răsturnări de situaţii, ca şi un alt lucru tipic pentru Bruce Sterling – risipa de idei – dar întîietatea îi revine satirei sociale şi politice.

Fundalul romanului Distraction îl constituie o combinaţie foarte ingenioasă şi plauzibilă între Marea Criză Economică din 1929-1933 şi dezagregarea Uniunii Sovietice. Ca şi pe parcursul Marii Crize, un segment important al populaţiei americane din 2045 a căzut pradă şomajului, iar un număr semnificativ de nomazi cutreieră drumurile. (Aţi ghicit probabil că nomazii lui Sterling au instalaţii biotehnologice mobile cu care îşi produc hrana şi îmbrăcămintea, iar structura lor socială flexibilă se bazează pe laptop-uri, telefoane celulare şi acces wireless la Internet.)

Ca şi în ţările foste sovietice, banditismul, contrabanda şi alcoolismul au devenit endemice, iar pentru oamenii obişnuiţi este imposibil de distins unde se termină crima organizată şi unde începe administraţia de stat. De asemenea, eforturile unui preşedinte hotărît să facă ordine şi să elimine Comitetele de Urgenţă corupte sînt greu de deosebit de consolidarea unui regim autocratic cu ajutorul unor organizaţii paramilitare...

„Ca să-l înţelegi pe un om trebuie să mergi o milă în pantofii lui” spune un proverb american. Cum Statele Unite ale Americii au o istorie lungă şi nu foarte glorioasă de oprimare a unor minorităţi etnice şi rasiale, Sterling îşi sporeşte efectul satiric prin două procedee bine alese şi bine realizate.

În primul rînd, protagonistul romanului este o minoritate de unu. Oscar Valparaiso a fost clonat într-un laborator ilegal columbian şi adoptat de o vedetă a filmelor de acţiune. Metabolismul său este destul de diferit de al altor oameni, iar întreruperea medicaţiei de întreţinere îi provoacă necazuri serioase pe parcursul acţiunii. Rînd pe rînd, fiecare dintre cunoştinţele sale – colaboratori, adversari, iubite, superiori, subalterni – menţionează ceva despre „problema lui de fond”. Deşi aproape toate personajele afirmă că „problema” lui Oscar nu le deranjează, frecvenţa cu care este menţionată în roman arată că în mintea celorlalţi ea este cît se poate de reală.

În al doilea rînd, în condiţiile în care personajele din Distraction sînt de o diversitate rasială şi etnică năucitoare – ameri-indieni, greci, creoli, evrei, latino-americani, negri, indieni, haitieni şi aşa mai departe – anglo-saxonii constituie o minoritate privită cu suspiciune. Fosta iubită a lui Oscar, Clare, îi este recunoscătoare protagonistului pentru că nu a adus niciodată în discuţie provenienţa ei etnică, iar noul lui şef al securităţii, Kevin Hamilton, este tratat cu neîncredere. Orice anglo-saxon care nu a plecat înapoi peste ocean, ne asigură vocea naratorială, este automat bănuit de infracţiuni informatice, scheme financiare dubioase şi diverse forme de fraudă. În subtext, cititorii sînt îndemnaţi să îşi imagineze cum le-ar fi traiul în asemenea condiţii de suspiciune cotidiană – şi implicit sînt încurajaţi să arate ceva mai multă simpatie şi bunăvoinţă faţă de membrii altor grupuri etnice şi rasiale.

Fireşte, dincolo de morala din subtext rămîne afirmaţia prietenului şi colaboratorului lui „Chairman” Bruce, William Gibson: „Literatura ştiinţifico-fantastică este de fapt despre prezent.” Pentru ca societatea americană disfuncţională a anului 2045 pe care şi-a imaginat-o autorul să pară atît de plauzibilă, Bruce Sterling a fost foarte atent la societăţile disfuncţionale din alte ţări la cumpăna dintre milenii. Şi poate că romanul Distraction, apreciat şi lăudat şi vîndut în multe exemplare, va ajuta în felul său ca situaţia acestei lumi să se schimbe în bine.

Vi-l recomand cu căldură.

În vara anului 1999, Horia Nicola Ursu m-a înştiinţat că primise de la Bruce Sterling o nouă colecţie de proză scurtă, A Good Old-Fashioned Future, care tocmai apăruse. Spre norocul meu, la Crăciunul aceluiaşi an doamna Diana Enăchescu-Giurgi a avut amabilitatea să-mi aducă, împreună cu alte cîteva cărţi, un exemplar al colecţiei. Aşa se face că, imediat cum am terminat de citit All Tomorrow's Parties de William Gibson (ştiţi dumneavoastră, dragostea dintîi...) am parcurs al treilea volum de nuvele al lui „Chairman” Bruce.

Apoi, spre finalul lui 2007, l-am parcurs a doua oară. După cum probabil aţi aflat deja, pînă în prezent Bruce Sterling a publicat cinci culegeri de proză scurtă, dintre care cea mai recentă (Ascendancies, Subterranean Press, 2007) este un best of. Iertat să-mi fie jocul de cuvinte, dar A Good Old-Fashioned Future este cea mai bună dintre ele.

Retrospectiv, nici nu se putea altfel, dat fiind că nuvelele reunite în acest volum au fost scrise pe parcursul celei mai faste perioade din cariera lui „Chairman” Bruce – o perioadă începută în 1992 cu susţinerea unei rubrici de articole ştiinţifice în The Magazine of Fantasy & Science Fiction, continuată cu o serie de romane memorabile publicate în prestigioasa colecţie Bantam Spectra şi încheiată cu volumul despre care tocmai aţi început să citiţi.

Spre deosebire de prima culegere a lui Sterling (Crystal Express, 1989), A Good Old-Fashioned Future este mai coerentă din punct de vedere tematic, iar faţă de cea de-a doua (Globalhead, 1992) este mai echilibrată sub aspect stilistic – iar cîştigul este de partea noastră, a cititorilor.

„Maneki Neko”, spre exemplu, transferă în Japonia un fenomen foarte drag autorilor cyberpunk, anume erodarea ierarhiilor de putere specifice societăţii industriale şi apariţia reţelelor flexibile de servicii şi favoruri tipice pentru societatea informaţională (pînă la formarea unei economii paralele, sugerează autorul). Chiar dacă intriga nuvelei are pe alocuri aerul unei farse, noţiunea unei economii întemeiate pe daruri şi favoruri pare să fie destul de serioasă.

„Big Jelly” este o nuvelă scrisă în colaborare cu matematicianul şi scriitorul Rudy Rucker. De această dată, intriga se bazează pe biotehnologie şi aduce în scenă două personaje (programatorul Tug Mesoglea şi miliardarul texan Revel Pullen) cu care ne vom reîntîlni şi în volumul Visionary in Residence.

„The Littlest Jackal” îl readuce în prim-plan pe Leggy Starlitz, personajul descurcăreţ din „Hollywood Kremlin”. De această dată, Starlitz e implicat într-o tentativă de transformare a Insulelor Åland în paradis fiscal sub oblăduirea mafiei ruse. Ca şi în Holy Fire, se văd rezultatele călătoriilor europene pe care le-a întreprins „Chairman” Bruce ca să scrie reportaje pentru revista Wired.

„Sacred Cow” e o poveste ceva mai sobră. În aparenţă, urmăreşte păţaniile unui regizor indian urmărit de fisc, însă treptat se infiltrează în text elementele unei lumi viitoare în care super-puterile economice, culturale şi militare sînt India şi Japonia, căci Marea Britanie, Statele Unite şi Europa au fost pustiite de Boala Vacilor Nebune…

Ultimele trei nuvele din volum sînt interconectate. „Deep Eddy”, plasată în 2035, urmăreşte aventurile din Düsseldorf ale unui tînăr, Edward Dertouzas, venit din Chattanooga pentru a promova tehnologia ochelarilor inteligenţi – spex. Fireşte, protagonistul e prins în vîrtejul unui eveniment major – aşa-numita „Wende” – iar conflictul dintre grupurile de susţinători ale unui critic cultural şi ale unui arbitru moral îl prinde pe Eddy într-un asediu de proporţii hugoliene. (Mă întreb cîţi dintre cititorii acestei culegeri or fi observat că arbitrul moral seamănă cu William Gibson.)

„Bicycle Repairman” se desfăşoară în Chattanooga, în 2037, într-o clădire devastată ca urmare a unei Wende organizate în decembrie 2035 de Deep Eddy. Un prieten al lui Edward Dertouzas, Lyle Schweik, primeşte periodic pachete cu aparate şi medii de stocare de la el. Un asemenea aparat media străvechi (care în 1996, cînd a fost publicată nuvela, era abia în stadiul de prototip) se dovedeşte a conţine o inteligenţă artificială ce se dezvoltase iniţial în laptop-ul unui senator. Iar pe urmele ei soseşte o agentă din trupele speciale…

„Taklamakan” întregeşte tripticul cu o poveste despre infiltrarea unor Păianjeni Urbani din Chattanooga într-o cavernă infestată de experimentele biomecanice ilegale ale Sferei Cooperării Asiatice. În dezlănţuirea ei de acţiune pirotehnică, limbaj creativ şi imaginaţie dinamică, nuveleta rivalizează cu cea mai populară şi mai antologată povestire a lui Bruce Sterling – „Roiul”. „Taklamakan” nu numai oferă o încheiere triumfală celui mai bun volum de nuvele din cite a publicat „Chairman” Bruce pînă acum, dar i-a şi adus autorului un premiu Hugo pentru nuveletă în 1999. În 2003 am avut plăcerea să traduc nuveleta aceasta şi s-o public în numărul 7 al revistei Ficţiuni editată de Horia Nicola Ursu.

Iar în ceea ce priveşte A Good Old-Fashioned Future, după ce am parcurs acest volum şi a doua oară, nu vă sfătuiesc decît atît: dacă vă va ieşi vreodată în cale un exemplar, nu-l lăsaţi să scape!

Poate vă mai amintiţi de un personaj creat de Bruce Sterling, un anume Leggy Starlitz, care făcea afaceri dubioase şi nu putea fi fotografiat sau filmat. După cîteva apariţii în nuvelele lui "Chairman" Bruce, publicate în volumele Global Head şi A Good, Old-Fashioned Future, Leggy a ajuns să fie protagonistul unui roman în toată regula - Zeitgeist (Colecţia Bantam Spectra, Editura Bantam Books, New York, 2001).

Am parcurs şi eu acest roman în ediţie cartonată, în martie 2001, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan şi a domnului Cristian Lăzărescu. Ulterior, în decembrie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi colegelor sale de la firma FIDES, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Cum nu cunosc limba germană, am fost nevoit să mă uit într-un dicţionar ca să aflu că "Zeitgeist" înseamnă "spiritul timpului". În roman, Leggy Starlitz joacă tocmai acest rol. În condiţiile dezmembrării Uniunii Sovietice şi deschiderii de noi pieţe în Europa de Est, în 1999 Leggy concepe o schemă lucrativă: un grup de fete din diverse ţări dezvoltate, G-7, care, printr-o campanie promoţională agresivă, să anunţe o serie de concerte, să genereze o avere din vînzarea de produse asociate (de la afişe la acadele şi de la vestimentaţie la accesorii), după care, la venirea anului 2000, să se destrame fără a duce la bun sfîrşit turneul. Pentru că, după cum bănuiţi, fetele au talent muzical puţin spre deloc, iar interesul lui Leggy nu e administrarea carierei lor artistice pe termen lung, ci profitul pe termen scurt.

(Suspectez aici o anume asemănare cu Spice Girls...)

La începutul romanului, Leggy încearcă să organizeze cîteva concerte în Ciprul turcesc şi în Turcia. Desigur, pe lîngă asta face trafic cu lămpi electronice şi cu droguri, ajutat de mai vechea sa cunoştinţă Pulat Romanevici Khoklov. Numai că o fostă iubită a protagonistului i-o lasă în grijă pe fiica lor, Zeta, în vîrstă de 11 ani, iar viaţa lui Leggy se complică. Între timp, tensiunile din grupul pop se amplifică. Dat fiind că americana e concediată pentru atitudinea necorespunzătoare, Leggy e nevoit s-o înlocuiască la repezeală.

După ce grupul pop pleacă în Turcia cu un nou administrator, Leggy îşi duce fiica în SUA pe căi lăturalnice şi, la o petrecere improvizată cu persoane fără adăpost, îl reîntîlneşte pe bunicul Joe, victimă accidentală a primei explozii atomice de la Los Alamos - un fel de fantomă probabilistică ce vorbeşte în palindromuri, îşi schimbă mereu înfăţişarea şi apare şi dispare pe tot parcursul secolului al douăzecilea.

Numai că secolul al douăzecilea se apropie de sfîrşit...

După o arestare pentru vagabondaj şi neplăceri cu autorităţile locale, Leggy şi Zeta încearcă o vreme să trăiască normal, apoi sînt implicaţi din nou în afacerile grupului G-7. Cei doi călătoresc în Hawaii, unde Leggy trebuie să îndeplinească un truc de iluzionism pentru o vedetă pop niponă, ca urmare a pierderii unui pariu. Şi dacă levitaţia pe care Leggy pare s-o cauzeze cu fum şi oglinzi ar fi ceva ce Zeta poate face cu adevărat?

După o nouă vizită în Turcia şi Cipru, după luare de mită şi spălare de bani şi o întîlnire stranie cu un agent al globalizării, la venirea anului 2000 Leggy suferă un atac de cord şi e nevoit să ia o pauză. Pentru noul mileniu, se gîndeşte deja la o schemă inversă - şapte fete talentate din ţări în curs de dezvoltare, cu concerte neprofitabile, a căror carieră muzicală să se bazeze pe donaţii din partea bogătaşilor dornici să le sprijine ca să-şi atenueze sentimentul de vinovăţie.

Cumva, Zeitgeist reprezintă o încununare a interesului pe care Bruce Sterling l-a avut pentru postmodernism - ruda "mainstream" a literaturii cyberpunk. Astfel, o temă majoră a romanului o constituie teoria lui Lyotard din lucrarea Condiţia postmodernă conform căreia metanaraţiunile se încheie, iar oamenii din societatea contemporană nu au altele cu care să le înlocuiască. (Teoria aceasta însăşi s-a dovedit a fi o metanaraţiune de succes în cercurile academice, dar asta e altă discuţie.) Astfel, ca un semn al spiritului timpurilor, în Zeitgeist ideologia comunistă a fost abandonată, Blocul Estic s-a destrămat, iar mitul carierei de succes în industria muzicală s-a transformat într-un pretext pentru exploatarea cinică a pieţei globale. Nici metanaraţiunea globalizării nu se simte prea bine, căci forţele noii ordini mondiale sînt într-un război perpetuu cu focarele noii dezordini mondiale.

(După cum vă amintiţi, Sterling a tratat acest subiect şi în lucrarea sa de nonficţiune Tomorrow Now.)

Ca viziune, Zeitgeist se încadrează într-un curent pe care Bruce Sterling l-a denumit şi definit - "slipstream". Incidentele din intrigă sînt ca nişte piese provenind din puzzle-uri diferite - roman realist, roman fantastic, roman de spionaj - care au fost puse laolaltă, dar nu se potrivesc într-un ansamblu unitar. Cu alte cuvinte, ele alcătuiesc un mozaic, dar nu o paradigmă. Sugestia din subtext este că lumea însăşi este atît de complexă şi de contradictorie încît nu o putem reduce la o reprezentare (sau interpretare) inteligibilă.

Această viziune explică prezenţa unor elemente stranii precum Tim, agentul globalizării, pe care un personaj îl poate vedea, un altul îl poate auzi, iar un al treilea îl poate simţi, Mehmet Ozbey, interlopul turc atît de obsedat de James Bond încît transformă realitatea locală după tipicul filmelor cu agentul 007, sau bunicul Joe, care s-a răspîndit în fantome probabilistice schimbătoare prin tot secolul al douăzecilea. Din fericire, această stranietate e contrabalansată de alte elemente cu iz de farsă suprarealistă şi de o doză de umor. Din acest punct de vedere, Zeitgeist aminteşte de romanele lui Thomas Pynchon.

Pe ansamblu, experimentul slipstream al lui Bruce Sterling este unul reuşit şi agreabil. Cum în ultimul timp a început să se discute şi pe la noi despre slipstream, poate ar merita să parcurgeţi şi dumneavoastră Zeitgeist cînd veţi avea ocazia.

După ce citisem The Hacker Crackdown – Law and Disorder on the Electronic Frontier şi articolele de popularizare a ştiinţei publicate de Bruce Sterling în The Magazine of Fantasy and Science Fiction, îmi formasem o părere foarte bună despre „Chairman” Bruce ca autor de non-ficţiune. (Ca să fiu sincer, talentul lui în acest domeniu m-a convins că non-ficţiunea nu e un lucru neapărat de ocolit, drept pentru care am ajuns să o practic la rîndul meu ceva mai des.) Aşa se face că, după ce am aflat că Sterling publicase o nouă carte de non-ficţiune (mai precis, de viitorologie), am fost cît se poate de nerăbdător să o parcurg. Mulţumită lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar din Tomorrow Now – Envisioning the Next Fifty Years (2002). Şi iată ce am aflat:

Viziunea despre viitor a lui Sterling este şi aici credincioasă principiului cyberpunk conform căruia viitorul apropiat al omenirii nu este efectul unei singure cauze, ci rezultatul unui complex de factori care acţionează asupra societăţii şi indivizilor. (Dacă vi se pare un truism, gîndiţi-vă puţin cîte intrigi SF pleacă de la premisa că viitorul înseamnă numai zborul prin cosmos al unor mari grupuri de oameni în astronave uriaşe.) În introducere, autorul arată clar diferenţele dintre literatura SF şi cea fantastică pe de o parte, şi cele dintre literatura SF şi viitorologie pe de altă parte. De asemenea, trece în revistă cele mai frecvente atitudini ale viitorologilor: Pangloss (prevede numai lucruri bune), Casandra (prevede numai dezastre) şi agentul de asigurări (nu are o viziune clară, dar îi dă înainte cu speranţa că o va scoate cumva la capăt). Sterling ne asigură că, pentru a avea succes, o carte de viitorologie trebuie în primul rînd să prevadă prezentul, apoi pune două întrebări cu privire la viitor: „Ce semnifică?” şi „Ce senzaţie ne dă?”

Ca structură, cartea urmează unul dintre cele mai celebre monologuri din dramaturgia de limbă engleză, monologul despre vîrstele omului rostit de Jacques, un personaj din Cum vă place de William Shakespeare.

Primul capitol tratează despre sarcini, naşteri, nou-născuţi şi modul în care tehnologii foarte recente precum ecografia sau imaginile create prin rezonanţă magnetică au afectat relaţia oamenilor cu mediul intrauterin şi viaţa prenatală. De asemenea, Sterling face o paralelă cu o tehnologie nou-născută, ingineria genetică, domeniu din partea căruia se aşteaptă să aibă o dezvoltare la fel de spectaculoasă precum industria informaţională şi de telecomunicaţii în ultimii treizeci de ani.

Cel de-al doilea capitol se ocupă de învăţămînt şi de formarea culturală în general. Autorul subliniază faptul că şcoala pregăteşte copiii pentru o societate industrială care nu mai există, iar societatea informaţională ne îndrumă înspre o formare culturală foarte diferită: mozaicată, condusă de mode trecătoare – şi continuă. Din fericire, copiii se împacă foarte bine cu principalul mediu prin care această formare culturală va avea loc – Internetul.

Al treilea capitol este surprinzător, pentru că ne arată cum tehnologia de ultimă oră este folosită în mod conştient de către proiectanţi pentru a-i încuraja pe utilizatori să se ataşeze afectiv de diverse obiecte. Pe măsură ce tehnologia devine mai miniaturizată, argumentează Sterling, considerentele industriale conform cărora forma urmează funcţia au tendinţa să se estompeze, iar proiectanţii trec produsele prin numeroase cicluri CAD-CAM (proiectare asistată de calculator – fabricare asistată de calculator) pentru a le face cît mai atrăgătoare din punct de vedere estetic şi senzorial. Scopul ultim al acestei tendinţe este fidelizarea utilizatorilor.

În cel de-al patrulea capitol, autorul tratează despre chestiunea foarte serioasă a războiului. Sterling identifică două tendinţe majore ale începutului de mileniu: Noua Ordine Mondială şi Noua Dezordine Mondială. Cea dintîi se bazează pe guverne funcţionale, relaţii economice internaţionale, libera circulaţie a persoanelor şi informaţiilor şi respectarea drepturilor omului, în vreme ce cea de-a doua se bazează pe anarhie şi terorism. „Chairman” Bruce ne prezintă şi trei studii de caz, iar lucrul cu adevărat îngrijorător este că, după cum reiese din cel puţin unul dintre ele, a devenit destul de greu să-i identificăm pe agenţii uneia dintre tabere dacă aceştia folosesc sistematic metodele celeilalte. Dacă Noua Dezordine Mondială începe de la împuşcături şi ajunge la comerţ (după cum demonstrează Bruce Sterling), iar Noua Ordine Mondială începe de la comerţ şi ajunge la împuşcături (după cum ne-a demonsstrat istoria recentă), oamenii obişnuiţi ar putea avea unele dificultăţi în a le deosebi una de alta.

Cel de-al cincilea capitol se ocupă de politică şi de tendinţele curente pe plan global: tehnocraţi (preocupaţi de guvernarea eficientă, mai degrabă decît de doctrinele politice), activişti nostalgici (pentru care organizaţiile non-guvernamentale au devenit în ultimul timp un cadru mult mai prielnic decît partidele politice) şi bizari (asociaţi de obicei cu Noua Dezordine Mondială). Sterling trece în revistă originile şi evoluţia tehnocraţiei, modelul democraţiei liberale a noului mileniu, contrastul dintre dezideratele societăţii civile şi abuzurile serviciilor de informaţii. În opinia sa, ar fi necesară o mişcare politică mondială a tinerilor, multilaterală, globalizantă, orientată către mediile urbane şi către rezolvarea problemelor practice – pe scurt, o mişcare la fel de amplă şi de flexibilă precum al-Quaeda, însă procupată nu de terorism, ci de Noua Ordine Mondială.

În cel de-al şaselea capitol, centrul de interes trece de la un sector cu influenţă descrescîndă (politica) la unul cu influenţă crescîndă (economia). Sterling discută prosperitatea economică şi cîteva cazuri de succes individual (inclusiv al său), local (inclusiv al oraşului său natal – Austin, Texas), apoi cîteva ramuri ale activităţii economice precum publicarea cărţilor tipărite şi industria informaţională. Estimarea lui este că biotehnologia va înlocui industria informaţională în următoarele cîteva decenii.

Ultimul capitol pune în relaţie două elemente foarte diferite: unul din trecutul îndepărtat (moartea lui Otzi, omul preistoric din Alpi) şi unul recent (descoperirea lui Otzi în urmă cu cîţiva ani). Descoperirea aceea nu ar fi fost posibilă în absenţa fenomenului încălzirii globale, fenomen care ameninţă să schimbe radical clima de pe Pămînt şi să ne pericliteze traiul. Pornind de aici, Sterling analizează cîteva scenarii privitoare la sfîrşitul rasei umane şi posibilitatea apariţiei post-umanilor – fiinţe transformate radical de tehnologie. De asemenea, aproximează modul în care strănepoţii noştri se vor raporta la noi prin prisma modului în care noi ne raportăm la străbunicii noştri victorieni. Şi, conştient că scrierea este o formă de comunicare prin timp (nu numai prin spaţiu), le adresează un mesaj emoţionant descendenţilor noştri.

La încheierea acestei cărţi, am apreciat încă o dată modul în care prin scris (ca formă organizată de gîndire) nu doar primim informaţii importante, bine structurate, ci oferim aşa ceva la rîndul nostru. La temelia mişcării literare cyberpunk s-a aflat şi o carte de viitorologie – Al treilea val (1980) de Alvin Toffler. Iată că, douăzeci şi doi de ani mai tîrziu, la finalul acestei mişcări, unul dintre iniţiatorii ei ne-a oferit o altă carte de viitorologie la fel de clară, de sintetică şi de utilă. Cine ştie, poate că nişte tineri furioşi o vor lua drept sursă ca să iniţieze o nouă mişcare literară...

În 1999, prin amabilitatea domnului Horia Nicola Ursu, am avut ocazia să parcurg o colecţie de articole publicate de Bruce Sterling în revista Wired. După mai bine de un deceniu, observînd că între timp "Chairman Bruce" mai publicase o mulţime de asemenea articole, le-am căutat în arhiva online a revistei, le-am imprimat şi (cu puţin ajutor din partea unui prieten) le-am legat într-un volum artizanal. În 2012 le-am citit... şi iată ce am aflat:

Articolele din anii 1990 sînt consistente şi diverse. Astfel, "War Is Virtual Hell" tratează despre aplicaţiile militare ale realităţii virtuale, în special în pregătirea personalului combatant. "Triumph of the Plastic People" prezintă schimbările post-comuniste din Cehia. "Art and Corruption" şi "Compost of Empire" sînt reportaje din Sankt Petersburg, respectiv din Moscova, iar "Greetings from Burning Man" prezintă un festival de artă alternativă dintr-o Zonă Temporar Autonomă în Gerlach, Nevada. "The Spirit of Mega" trece în revistă proiecte majore de construcţii din lume, începînd cu Marele Zid Chinezesc şi încheind cu un accelerator de particule elementare din Texas. "One Nation, Invisible", pe de altă parte, tratează despre o ţară nerecunoscută oficial - Ciprul turcesc - şi despre efectele unui război civil de durată.

După anul 2000, articolele lui Bruce Sterling au devenit mai concise, însă au rămas la fel de relevante. "Hardware for Hard Time" discută despre înalta tehnologie în sistemul penal american. "Newer York, New York" e o povestire utopică despre reorganizarea arhitecturii urbane pe baze ecologice, durabile. "Peace Is War", "The New Cold War", "New World Disorder" şi numeroase alte articole tratează despre relaţiile conflictuale globale de după atacurile de la 11 septembrie. Alte articole, punctuale, prezintă tendinţe majore pe termen mediu, precum "OK/ Not OK" sau "The Future Is Then".

O parte din munca de documentare necesară pentru scrierea acestor articole i-a servit ulterior autorului pentru realizarea unor cărţi de nonficţiune ca Tomorrow Now sau Shaping Things. Dar, dincolo de acest aspect, articolele publicate de Bruce Sterling în Wired merită parcurse şi ca nişte excelente mostre de jurnalism şi eseistică, drept pentru care vi le recomand.

La începutul anului 2006, am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru un exemplar din cel mai recent roman al lui Bruce Sterling, The Zenith Angle. Mărturisesc că am început lectura cu oarecare teamă din două motive:

Pe de o parte, romanul său precedent, Zeitgeist (2000), marcase o îndepărtare de genul science-fiction şi o abordare a ceea ce Sterling numeşte slipstream (combinaţie de realism magic şi farsă). Pe de altă parte, recenziile cititorilor afişate pe Amazon.com exprimau destulă dezamăgire în privinţa acestui nou roman. Cu toate acestea, pe măsură ce l-am parcurs, temerile mi s-au risipit. Iată de ce:

Ca subiect, The Zenith Angle este un techno-thriller care cochetează cu comedia. Personajul principal, Derek „Van” Vandeveer, este un fost profesor de la Stanford care lucrează pentru Mondiale, o companie majoră din domeniul Internetului. În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, Van este solicitat în calitate de expert în securitatea calculatoarelor de numeroase agenţii şi servicii federale. Mentorul său, Jeb, îl solicită de asemenea, aşa încît, după ce le cere sfatul bunicului şi tatălui său (sfaturi care se contrazic reciproc), Van acceptă să facă parte din Comitetul pentru Asigurarea Coordonării Informaţiilor Critice (CCIAB).

Protagonistul pune la punct un prototip, Grendel, un sistem de procesare paralelă imun la atacuri din partea hackerilor, apoi e avertizat de un prieten, Tony Carew, să nu se lase implicat într-un eşec de proporţii generat de defecţiunea unui satelit spion, KH-13. Van acceptă, totuşi, atunci cînd este contactat de un mercenar al operaţiunilor secrete, Hickok, şi formulează o soluţie pe care un general-maior o respinge. În cele din urmă, după o vizită la o instalaţie astronomică unde lucrează soţia sa, dr. Dottie Vandeveer, Van continuă pe cont propriu investigaţiile şi descoperă că Tony Carew folosea telescopul ca instalaţie laser cu care să orbească sateliţii-spion americani, în speranţa de a primi mari sume de la noile puteri spaţiale, India şi China.

În ciuda succesului din această operaţiune, Van este uitat de politicienii din Washington, D.C., dar constată că profesia de ciber-războinic este ceea ce îşi doreşte pe viitor, iar un fost coleg de la Mondiale îi oferă un post la Geneva.

Ceea ce m-a uimit şi încîntat la acest roman este că Sterling a reuşit cu atîta eleganţă să îmbine subiectele relevante pentru lumea contemporană, suspansul şi comedia.

În articolele şi cărţile de popularizarea ştiinţei, „Chairman” Bruce recunoaşte că, deşi se prezintă ca scriitor, îşi petrece mare parte din timp nu scriind, ci participînd la conferinţe sau navigînd pe Internet. Ceva din această uriaşă muncă de documentare se vede în modul nonşalant în care, pe parcursul romanului, menţionează chestiuni privitoare la combaterea infracţiunilor computerizate, dinamica pieţei dot-com, terorismul internaţional, proiectarea avioanelor Blackbird, implicarea CIA în afaceri cu narcotice, construirea reţelei Internet2, sistemele Open Source sau descoperirea radiaţiei de fond a Universului. Fiecare dintre aceste nuclee de informaţii se iveşte în roman ca o perlă alunecînd pe un fir.

Evoluţia protagonistului este firul care leagă perlele între ele, povestea care îi face pe cititori să nu poată abandona lectura. Derek Vandeveer începe prin a fi profesor universitar, devine apoi director într-o companie care îl face teribil de bogat (pentru scurtă vreme), ajunge membru al unui comitet ultrasecret, agent pentru operaţiuni sub acoperire, iar în cele din urmă freelancer în războiul cibernetic.

Van observă treptat cum compania Mondiale se înglodează în datorii, averea sa dispare, locuinţa lui din New Jersey trebuie vîndută, iar soţia sa, Dottie, îi ia copilul şi se mută la un nou loc de muncă, în Colorado. La jumătatea romanului, cînd protagonistul pare pe cale să-şi piardă nu numai postul, averea şi casa, ci şi cariera, soţia şi copilul, cititorii descoperă că ar putea să fie şi ţap ispăşitor pentru disfuncţia unui satelit ultracostisitor.

Suspansul merge însă mînă în mînă cu momentele amuzante. Bunicul înţelept al lui Van se dovedeşte a fi senil, îşi confundă nepotul cu fiul şi citează din Robert Heinlein. Doi veterani ai operaţiunilor secrete şe aşază comod şi comentează în timp ce doi pasionaţi de calculatoare se iau la pumni. Arma cu care e ucis antagonistul este un pistol de lipit. Telescopul transformat în distrugător de sateliţi are cupola izolată cu baloturi de paie care explodează în final. Şi lista episoadelor burleşti ar putea continua mult şi bine.

Un scriitor mai puţin experimentat probabil că ar fi scăpat romanul din mînă şi ar fi eşuat în comedie bufă. Bruce Sterling reuşeşte însă ca, printre două zîmbete, să ne explice cîte ceva despre lumea contemporană. Poate că, dincolo de atacurile teroriste şi de războaiele locale, acesta este un lucru care ar trebui să ne dea cu adevărat de gîndit: părinţii fondatori ai genului cyberpunk au decis că prezentul a devenit suficient de straniu, instabil, complex şi periculos pentru ca ei să scrie romane realiste.

Spre sfîrşitul lunii martie, în 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un set de cărţi din Statele Unite ale Americii. Printre ele se afla şi un volum de non-ficţiune despre proiectare scris de Bruce Sterling şi intitulat Shaping Things (Colecţia Mediawork, Editura MIT, Cambridge, Massachusetts, 2005), o carte cu o prezentare grafică ieşită din comun. Am citit-o într-o singură după-amiază, pentru că este încă şi mai atractivă şi mai relevantă decît alte cărţi ale lui Sterling.

Şi iată ce am aflat:

Shaping Things este o lucrare scurtă, captivantă, înpărţită în numeroase capitole cu titluri criptice sau amuzante. Este scrisă pe un ton relaxat, agreabil, şi se adresează unui public larg. În această privinţă, seamănă puţin cu The Medium Is the Message de Marshall McLuhan şi cu In the Beginning... Was the Command Line de Neal Stephenson. Shaping Things tratează însă despre un subiect mai amplu decît mijloacele de comunicare în masă sau sistemele de operare pentru calculatoare. Mai precis, tratează despre obiectele create de oameni şi despre mediul înconjurător.

Bruce Sterling propune între altele noţiunea că oamenii au existat dintotdeauna într-un mediu modificat de tehnologie, întrucît pînă şi cei mai timpurii reprezentanţi ai speciei noastre au folosit tehnologii precum confecţionarea uneltelor din piatră sau făcutul focului, tehnologii pe care le preluaseră de la specii anterioare de hominizi. Şi tot el propune ideea că reziduurile tehnologiilor noastre durează mult mai mult decît obiectele utile, fie că discutăm despre aşchii rămase de pe urma cioplirii uneltelor din piatră sau despre radiaţiile rămase după detonarea bombelor atomice.

Pe parcursul cărţii, autorul aduce în discuţie diverse categorii de obiecte, stadii de acceptare ale unor tehnologii, etape din viaţa organismelor economice, exemple de proiectanţi celebri şi întrebări la care trebuie să răspundă proiectanţii în legătură cu produsele pe care le creează. Interesantă e împărţirea pe categorii istorice propusă de Bruce Sterling şi modul în care fiecare dintre aceste categorii schimbă ireversibil societatea.

Astfel, cea mai timpurie categorie de obiecte o reprezintă artefactele, obiecte-unicat create adesea de cel ce le utilizează sau de cineva din familia sa. Cei ce le folosesc sînt de regulă vînători şi fermieri, iar perioada de dominaţie a artefactelor a fost pînă la aproximativ 1500.

Următoarea etapă au reprezentat-o maşinăriile care au deservit o populaţie de clienţi, pînă la aproximativ 1919. Apoi produsele, fabricate şi distribuite pe scară largă, care au deservit o populaţie de consumatori şi au dominat ţările civilizate pînă la aproximativ 1989.

O categorie mai recentă de obiecte care au transformat şi dominat lumea poartă numele de dispozitive (în original gizmos) şi deserveşte utilizatori finali. Conform lui Sterling, perioada de supremaţie a dispozitivelor a fost între 1989 şi 2004. (Gîndiţi-vă la calculatoarele de tip desktopşi la pagere, de exemplu.)

Pentru obiectele care domină ţările dezvoltate în perioada contemporană, Sterling propune termenul imaginar "spime", manifestări materiale ale unui sistem intangibil de date - precum telefonul mobil inteligent cu care faceţi fotografii, navigaţi pe Internet, vă jucaţi, faceţi filme, trimiteţi SMS, scrieţi pe Twitter, vă verificaţi poziţia pe glob, vizionaţi clipuri, vă citiţi corespondenţa electronică, ascultaţi muzică şi uneori vorbiţi. La fel ca alte aproximativ patru miliarde de persoane din lume cărora Sterling le spune "guralivi".

Fiecare dintre aceste categorii de obiecte (cu utilizatorii de rigoare) a făcut la un moment istoric societatea să treacă de un punct ireversibil şi să dezvolte un imperiu de un fel sau altul. Pentru punctul ireversibil, gîndiţi-vă dacă ar rămîne exact la fel relaţiile dumneavoastră cu societatea în situaţia în care nu aţi mai avea acces la Internet şi la telefonia mobilă. Pentru imperiu, gîndiţi-vă la segmentul de piaţă pe care îl avea compania de stat pentru telefonie fixă în 1990 şi comparaţi-l cu cel pe care îl are în 2010 descendenta ei privatizată, după împămîntenirea în România a operatorilor internaţionali de telefonie mobilă.

Motivul pentru care Bruce Sterling a studiat aceste chestiuni este că, pe termen lung, stilul de viaţă curent din ţările dezvoltate nu este sustenabil, ba chiar afectează grav mediul natural, iar revenirea la o societate trecută, precum cea agrară, nu mai este posibilă. ("V-aţi schimba planul de pensie pe un lingou de aur sau pe un teanc de bancnote?" întreabă autorul.) Tocmai de aceea, Sterling afirmă că va trebui ca tehnologiile din viitorul apropiat să satisfacă una din trei condiţii:

Să fie perisabile, iar după durata de întrebuinţare să se descompună fără să polueze.

Să fie monumentale, pentru a servi numeroase generaţii succesive.

Sau să fie cercetabile, identificabile, inteligente - obiecte dotate cu cipuri RFID care să fie integrate într-un sistem organizat, un Internet fără fir al obiectelor, aşa cum se prefigurează în Spook Country de William Gibson.

Pe ansamblu, pentru o carte atît de scurtă, Shaping Things are darul de a-i instrui pe cititori, de a-i pune pe gînduri, de a-i îndemna la recitire şi de a le oferi sugestii practice pentru viaţa de zi cu zi. Sper ca, alături de dumneavoastră şi de autorul ei, să fiu martorul apariţiei următoarei categorii dominante de obiecte, bioţii, pe care Sterling o prevede pentru 2060.

În 2006 am primit cadou din partea lui Bogdan Tudor Bucheru o carte pe care o aşteptam cu nerăbdare – cea de-a patra culegere de povestiri şi nuvele a lui Bruce Sterling, Visionary in Residence. Pe unele dintre ele le citisem în Asimov’s sau în The Magazine of Fantasy & Science Fiction (tot datorită lui Bogdan), pe altele le oferise Bruce Sterling gratuit pe site-ul său, dar mai bine de jumătate dintre povestirile din acest volum îmi fuseseră inaccesibile.

În februarie 2007, am parcurs întreaga colecţie. Şi iată ce am aflat:

Ca şi cea dintîi colecţie a lui „Chairman” Bruce, Visionary in Residence este împărţită în secţiuni. Spre deosebire de Crystal Express, care conţinea numai trei secţiuni, acest nou volum conţine mult mai multe, cu titluri destul de neobişnuite („Ficţiune despre ştiinţă”, „Ficţiune despre proiectare”, „Ficţiune realistă”, etc.)

Ca şi colecţiile Globalhead şi A Good Old-fashioned Future, Visionary in Residence include nuvele scrise în colaborare cu alţi autori („The Scab’s Progress”, cu Paul di Filippo, respectiv „Junk DNA”, cu co-fondatorul mişcării cyberpunk, Rudy Rucker).

Noutatea pe care o aduce acest volum este apariţia unor scurte introduceri în care autorul li se adresează direct cititorilor. Aceste introduceri, prezente atît pe paginile de titlu ale diverselor secţiuni cît şi la începutul fiecărei povestiri, amintesc întrucîtva de prezentările pe care le scria Isaac Asimov în colecţiile sale şi creează impresia că cititorii se reîntîlnesc cu un vechi prieten.

În ceea ce priveşte povestirile propriu-zise, acestea sînt foarte variate stilistic şi tematic. Dacă mai era nevoie, Visionary in Residence dovedeşte încă o dată că cyberpunk nu este tot ceea ce publică un autor etichetat astfel.

„In Paradise”, spre exemplu, e o poveste de dragoste plină de încărcătură satirică la adresa regimului neo-conservator al lui George W. Bush. „Code” ar fi putut trece drept cyberpunk în urmă cu douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani, dar acum este o nuvelă realistă construită din elemente contemporane (firme de programare, motoare de căutare, LSD, telefoane mobile, camere web, poştă electronică şi aşa mai departe).

„Luciferase”, în schimb, este o nuvelă despre insecte şi artropode (pentru că şi entomologia e o ştiinţă, adică o sursă pentru science fiction), iar „Message Found in a Bottle” tratează despre o temă SF pe care autorii cyberpunk au ocolit-o mult şi bine – sfîrşitul lumii (aici, o nouă eră glaciară cauzată de poluare).

Alte nuvele se încadrează mai degrabă în categoria biopunk, precum „The Scab’s Progress” şi „Junk DNA” (ambele destul de amuzante) sau „The Growthing”. Deşi Bruce Sterling a tratat uneori ingineria genetică şi biotehnologia într-o manieră comică, preocuparea lui constantă în această direcţie se bazează pe ideea cît se poate de serioasă că domeniile acestea sînt pe cale să devină la fel de importante (şi de profitabile) pe cît au fost calculatoarele personale şi Internetul în anii ’80 şi ’90.

Cîteva dintre povestirile cuprinse în acest volum au o formă oarecum experimentală. „Homo Sapiens Declared Extinct”, spre exemplu, reuneşte declaraţiile diverselor entităţi inteligente post-umane din viitorul îndepărtat la aflarea veştii că pe Pămînt nu se mai află nici un exemplar autentic al rasei umane. „Ivory Tower” este un manifest al unor fizicieni (auto-intitulaţi) care vor să scape de sub regulile stricte ale comunităţii academice. Poate cel mai interesant dintre aceste texte experimentale este „User-Centric”, în care prima jumătate construieşte două personaje ipotetice (Al şi Zelda) în imaginaţia unor proiectanţi de la o firmă, iar cea de-a doua jumătate deconstruieşte conştiinţa unui personaj, Al, care se întreabă dacă el şi partenera lui, Zelda, sînt fiinţe reale sau numai rezultatul forţelor pieţei manifestate prin mijloacele de comunicare în masă.

Ultimele trei nuvele sînt istorice. „The Necropolis of Thebes” tratează despre o schimbare culturală cauzată în Egiptul Antic de invadatori barbari care au adus ciudăţenii nemaivăzute – care trase de cai. „The Denial” e o poveste cu fantome plasată undeva în Peninsula Balcanică pe vremea Imperiului Otoman. Iar „The Blemmye’s Stratagem” (poate cea mai frumoasă nuvelă din volum) demonstrează că „Chairman” Bruce a rămas conectat la spiritul vremurilor. Pentru un deceniu în care publicul a văzut Kingdom of Heaven la cinema sau noua versiune a Leului în iarnă la televizor (şi – cine ştie? – poate chiar a citit Baudolino de Umberto Eco), Bruce Sterling a scris o nuvelă amplă în care, în Ţara Sfîntă, pe vremea cruciadelor, îşi împletesc destinele cavaleri, călugăriţe, asasini şi creaturi venite din zonele fantastice ale hagiografiilor. (Probabil n-o să mă credeţi, însă „The Blemmye’s Stratagem” este o nuvelă SF, nu fantasy.)

Ceea ce demonstrează Visionary in Residence, în ansamblu, este că „Chairman” Bruce a beneficiat din plin de pe urma interesului său pentru diverse domenii (biotehnologie, drepturile civile, proiectare, tehnologia informaţiilor) şi că preocuparea sa paralelă pentru jurnalismul popular l-a ajutat să se familiarizeze cu o mulţime de convenţii textuale pe care le foloseşte pentru a crea ficţiune. Poate că această colecţie, în varietatea ei uimitoare, nu este cea mai coerentă dintre culegerile autorului (deocamdată, această distincţie îi aparţine volumului A Good Old-fashioned Future), însă cu siguranţă că recompensează timpul şi atenţia cititorilor.

Spre finalul lunii mai 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un exemplar cartonat, elegant, din cel mai recent roman al lui Bruce Sterling, The Caryatids (Del Rey, Ballantyne Books, New York, 2009). L-am parcurs agale, pe etape, între 18 februarie şi 1 aprilie 2011.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului The Caryatids este plasată în anii 2060, iar personajele principale sînt patru clone ale unei femei din fosta Iugoslavie, Yekaterina Mihajlovic.

Una dintre ele, Vera Mihajlovic, este afiliată unei organizaţii transnaţionale, Acceptul, şi lucrează pe insula Mljet, în Marea Adriatică, pentru redresarea sistemului ecologic local. Ca şi ceilalţi membri ai Acceptului, Vera a fost supusă unor modificări neuroelectronice, trăieşte în empatie cu membrii organizaţiei şi utilizează frecvent exoschelete pentru efectuarea a diferite lucrări. Dar lumea Verei e dată peste cap cînd cumnatul ei, John Montalban Montgomery din Los Angeles, vine din partea unei organizaţii rivale, Dispensarea, cu propunerea să-i cumpere insula şi s-o desemneze şefă de proiect – sau s-o mute, împreună cu sclipitorul ei şef de echipă, Herbert, şi cu colegii ei, la un nou proiect de redresare ecologică, mult mai ambiţios, în Antarctica. Pentru că, la urma urmei, proiectelor de redresare ecologică nu li se poate permite să aibă prea mult succes.

Cea de-a doua clonă, Radmila, este afiliată Dispensării, o grupare transnaţională orientată către divertisment şi afaceri. Radmila este căsătorită cu John Montalban Montgomery, locuieşte la Los Angeles şi face parte dintr-o familie-firmă care are o puternică influenţă la Hollywood. Matriarha familiei-firmă piere într-un cutremur, iar clona acesteia o sfătuieşte pe Mila să preia rolul de matriarhă pentru a păstra familia-firmă laolaltă.

A treia clonă, „Red” Sonja Mihajlovic, este o agentă a guvernului naţional chinez. Cum China a fost grav afectată de dezastrul ecologic global, Sonja intervine cu echipe medicale constituite ad-hoc şi rezolvă diverse situaţii de criză, iar unele probleme rezolvate de ea au fost atît de serioase încît nu sînt menţionate deloc în arhivele oficiale. Devenită un fel de mistică înveşmîntată în alb, Sonja e cunoscută de localnici drept „îngerul din Harbin”. Împreună cu cel mai recent soţ al ei, Badaulet, Sonja vizitează un dom ecologic cu organisme modificate genetic pentru colonizarea planetei Marte, apoi călătoreşte prin Deşertul Gobi, iar în cele din urmă se întîlneşte cu John Montalban Montgomery şi cu fratele acestuia, Lionel, veniţi să pună sub control triburi nomade revoluţionare organizate de clonele unor înalţi demnitari chinezi.

Cele trei clone, împreună cu o a patra, Biserka, şi cu „fratele” lor, George, se reîntîlnesc pe insula Mljet la înmormîntarea „mamei” lor, ucisă de o explozie solară deosebit de violentă împreună cu toţi ceilalţi locuitori ai staţiei spaţiale chineze.

Douăzeci şi şase de ani mai tîrziu, într-un interviu, fiica Milei Montgomery, Mary Montgomery, relatează cum a scris şi regizat filmul Cariatidele, în care a interpretat rolul mamei, „mătuşilor” şi „bunicii” sale. Clonele Mihajlovic, deşi împovărate de rolurile sociale pe care au ales să le joace şi de responsabilitatea salvării lumii, au găsit în cele din urmă puterea de a purta povara mai departe, înlocuindu-se periodic una pe alta, jucînd una rolul celeilalte şi avînd sentimentul că, în acest fel, au avut parte de cîte o vacanţă.

Faţă de romanele precedente ale lui Bruce Sterling, The Caryatids păcătuieşte printr-o intrigă ceva mai puţin coerentă şi mai puţin captivantă. E adevărat că pe alocuri se petrec unele evenimente spectaculoase (un cutremur devastator, o răpire, o tentativă de asasinat cu drone), dar tonul general al romanului este relaxat, departe de tensiunea furibundă din Schismatrix.

În schimb, caracterizarea este îmbunătăţită faţă de unele romane mai timpurii ale lui Sterling. Astfel, pînă şi personaje secundare precum arheologul croat dr. Radic, matriarha Toddy Montgomery, vedeta teribilistă Lionel Montgomery sau nomadul Badaulet sînt realizate convingător, cu profunzime şi complexitate.

Punctul forte al autorului rămîne însă, şi în acest roman, lumea imaginară din fundal. Societatea globală de după catastrofa ecologică şi de după colapsul statelor naţionale este imaginată în detaliu, iar grupările sociale, precum Acceptul sau Dispensarea, ca şi personajele individuale, precum terorista Biserka sau cercetătorul rus Mishin, se integrează perfect în acest fundal. Cerul întunecat de pulberi, zonele urbane dezafectate, fenomenele meteorologice extreme cauzate de efectul de seră, precum şi topirea calotelor glaciare şi creşterea nivelului oceanului planetar sînt extrapolate cu grijă din tendinţele lumii reale, contemporane, şi sînt descrise economic, în frînturi care se acumulează treptat, pe tot parcursul romanului, pentru a compune un mozaic îngrijorător. Din acest punct de vedere, cu toate că Sterling nu s-a dezis de principiul de a construi altă lume imaginară de sine stătătoare în fiecare roman al său, The Caryatids pare să întregească un fel de trilogie a viitorului eco-catastrofic începută cu Heavy Weather şi continuată cu Distraction.

Pe ansamblu, cu toate că The Caryatids nu este o capodoperă, demonstrează că Bruce Sterling merită în continuare atenţia cititorilor. Cu puţin noroc, poate că romanele acestui autor mai conştient decît alţii că SF-ul serveşte şi ca avertisment, nu numai ca divertisment, vor fi publicate cîndva şi în ţara noastră.

În octombrie 2013, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui Bruce Sterling, Love Is Strange (Editura 40k, Milano, 2012). Volumul este subintitulat „O poveste de dragoste paranormală” şi... reinventează o subspecie literară. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Personajele principale ale romanului sînt, în ordinea apariţiei, Gavin Tremaine şi Farfalla Corrado. El este un viitorolog din Seattle, ea este o călătoare prin lume. El vede viitoruri probabile cu ajutorul tendinţelor sociale, ea are viziuni mistice în care i se înfăţişează viitoruri posibile. (Paul Muad'Dib nu a fost singur.)

Cei doi se întîlnesc pe insula Capri, la un congres de viitorologie, şi încep un ritual complex de curtare, evitare, căutare, şicanare, fermecare, separare şi reconciliere care îi plimbă din Capri în Seattle şi din Ivrea în Sao Paulo. Gavin are o iubită, Madeleine, cu care la un moment dat încearcă să se căsătorească – mai mult din inerţie decît din alte motive. Farfalla are un iubit, Pancrazio, care e un fel de Picasso al circuitelor electronice proiectate artistic – obsedat de propria muncă, admirat de cohorte de tineri şi neglijent cu femeile din viaţa lui. Gavin mai are şi o soră goth, Eliza, cu care Farfalla se împrieteneşte. Farfalla are şi ea un frate mai tînăr, Rafael, cam rebel şi aiurit, dar care, la momentul potrivit, flirtează cu Eliza. Iar strădania personajelor principale de a fugi unul de celălalt nu face decît să-i aducă laolaltă în cu totul alt oraş, în altă emisferă...

Pînă aici, totul pare să fie o pastişă a romanului de dragoste contemporan. Numai că... Bruce Sterling intervine cu talentul său şi strecoară în text ba o profesoară De Milo care caută statuia pierdută (şi poate chiar magică) a lui Cupidon, ba un ritual voodoo, ba referiri la Carla Bruni, Sarah Palin, Dilma Rousseff, ba citate din Virginia Woolf (în italiană), ba dialoguri (în portugheză), ba deliruri profetice (în latină), ba un cântec al formaţiei Beatles, ba o retragere meditativă, ba referiri la criza financiară din 2007, ba comentarii despre economia emergentă braziliană, ba trimiteri la literatura populară din zorii secolului al douăzecilea, ba o intrigă secundară despre un complot internaţional...

Destul de timpuriu, personajele o menţionează pe Zeta Starlitz (pe care poate v-o amintiţi din romanul Zeitgeist), ca un semnal către cititori că nici romanul acesta nu este tocmai realist. După care, treptat, realitatea personajelor păţeşte lucruri din ce în ce mai stranii – distorsiuni temporale locale, translaţii spaţiale inexplicabile, metamorfoze. Cu toate că nu are puterea de şoc a unor romane slipstream precum Abatorul Cincide Kurt Vonnegut, Curcubeul gravitaţiei de Thomas Pynchon sau Preaiubita de Toni Morrison, Love Is Strange izbuteşte să-i neliniştească binişor pe cititori prin modul neortodox în care subminează realitatea.

Desigur, Bruce Sterling subminează de fapt altceva – mai exact, convenţiile romanului de dragoste. Personajele, deşi construite minuţios, sînt în mod voit artificiale şi neconvingătoare. Sentimentele lor, deşi descrise în detaliu, au la fel de puţină autenticitate ca şi comediile romantice de la Hollywood. Întorsăturile intrigii sînt aşa de frecvente şi de imprevizibile încît povestea, în ansamblul ei, pierde orice urmă de credibilitate. Divagaţiile din zeci de domenii sînt cu mult mai interesante, în marginile textului, decît povestea de dragoste din centrul acestuia. Iar maestrul păpuşar (autor implicit şi narator), în manieră tipic postmodernistă, este nu doar vizibil şi omniprezent, ci şi cel mai interesant personaj din roman.

Pentru că romanul acesta al lui Bruce Sterling nu s-a ivit din neant – ci dintr-o experienţă vastă, globală, multidisciplinară a unui autor cosmopolit. Calificarea lui „Chairman” Bruce ca jurnalist, participările sale la congrese internaţionale de viitorologie, explorările sale în domeniul designului şi al culturii populare, curiozitatea sa vorace pentru o puzderie de domenii obscure – toate au hrănit acest proiect literar neobişnuit. Deşi are toate ingredientele unui roman de dragoste, Love Is Strange nu are să vă cucerească prin sentimentalism, ci prin simţul umorului, prin diversitatea caleidoscopică şi mai ales prin straneitate. Vi-l recomand şi dumneavoastră cu căldură.