Walter Jon Williams
Hardwired (1986)
În primăvara anului 1996, prin amabilitatea domnului Vlad Popescu, am primit cu împrumut un roman care urma să fie tradus şi publicat la Editura Nemira – Hardwired. Mai tîrziu, în mai 2004, am primit cadou un exemplar original de la Bogdan Tudor Bucheru. Şi, cum romanul s-a dovedit a fi legat de două nuvele apărute în revista Anticipaţia (ambele în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu), vă imaginaţi că l-am citit cu sufletul la gură.În viitorul apropiat, pămîntenii au plasat pe orbită circumterestră habitate spaţiale, iar locuitorii acestora, autoproclamaţi ca naţiunea orbitală, au purtat un război de independenţă distrugînd cu meteoriţi cîteva mari oraşe. Ca urmare, Statele Unite ale Americii s-au balcanizat (în 1986, cînd s-a publicat romanul, termenul de „iugoslavizare” încă nu avusese motive istorice ca să apară), iar orbitalii învrăjbesc noile teritorii unele împotriva celorlalte ca să profite de pe urma tuturor.În această situaţie, personaje precum Cowboy sfidează noile autorităţi făcînd contrabandă cu diverse produse (unele chiar legale) şi ignorînd tarifele vamale aberante. Fireşte – la vremuri noi, metode noi. Contrabanda are loc întîi cu avioane supersonice, apoi cu blindate pe pernă de aer. Pe de altă parte, dacă cei ce controlează piaţa neagră sînt tot orbitalii, înseamnă că libertatea asumată de contrabandişti este iluzorie, iar adevărata libertate trebuie cucerită cu gesturi mai măreţe şi mai riscante.Ca urmare, dacă, la începutul romanului, Cowboy traversează America de unul singur în panzer, transportînd antibiotice pentru combaterea unei epidemii de pe Coasta de Est, spre final se vede nevoit să formeze un grup de interese al contrabandiştilor, să cerceteze relaţiile de putere din cartelurile orbitale, să trateze cu adversarii celui responsabil de balcanizarea Statelor Unite şi chiar să-şi piloteze avionul de vînătoare împotriva navetelor care aduc tratamentul unei boli create şi răspîndite... tot de orbitali.
Celălalt personaj important al romanului, Sarah, crede pînă la un punct că poate scăpa de sub jugul orbital dînd o lovitură, achiziţionînd suficientă avere şi plecînd în habitatele orbitale. Şi această evadare se dovedeşte a fi la fel de iluzorie, căci Sarah descoperă spre sfîrşitul romanului că antagonistul ei, Cunningham, foarte probabil plecase pe orbită, apoi fusese trimis înapoi pe Pămînt ca să servească interesele noilor săi stăpîni. În consecinţă, Sarah, ca şi Cowboy, renunţă la o parte din individualismul şi neîncrederea pe care le manifesta la începutul romanului şi îşi tratează noii aliaţi cu loialitate şi responsabilitate.
Hardwired s-a dovedit a fi unul dintre cele mai populare romane scrise de Walter Jon Williams. Pe de o parte, a inspirat un joc de roluri. Pe de altă parte, cînd revista WIRED a încercat să îşi boteze ediţia electronică „HARDWIRED” (şi să transforme numele în marcă comercială), autorul a protestat vehement şi a iniţiat o acţiune judecătorească. Unii (inclusiv John Clute şi Peter Nicholls, în Enciclopedia Science Fiction) au sugerat că romanul este „derivat”. Alţii, profesori universitari din SUA, îl includ în bibliografia de bază a cursurilor despre literatura cyberpunk. Iar Walter Jon Williams îl menţionează pe lista acelor cărţi care, la momentul cînd au apărut, au arătat tot ceea ce putea autorul să facă din punct de vedere literar.Judecînd după cum e structurat acest roman, putea să facă destul de multe...O chestiune centrală pentru autorii de proză o reprezintă utilizarea punctului de vedere. Faptul că autorul a decis să dezvolte acest roman pornind de la două nuvele („Sarah lucrează cu Nevăstuica”, respectiv „Panzerboy”) a impus utilizarea omniscienţei selective multiple. Astfel, unele capitole (precum al doilea, al patrulea sau al şaselea) sînt relatate la persoana a treia, din perspectiva Sarei, iar celelalte personaje sînt percepute din exterior, în vreme ce alte capitole (de exemplu primul, al treilea şi al cincilea) sînt narate tot la persoana a treia, însă din perspectiva lui Cowboy. Pe parcursul cărţii, această tehnică narativă este respectată riguros, iar efectul este cel de montaj alert, ceea ce face lectura foarte captivantă.O altă chestiune importantă o reprezintă cronologia. Walter Jon Williams utilizează o combinaţie interesantă. În capitolele introductive predomină tehnica flashback-comeback, în vreme ce în capitolele medii şi finale evenimentele sînt de regulă narate în ordine cronologică.Pentru caracterizarea personajelor, autorul a folosit o varietate de metode, dintre care cele mai frecvente sînt stilul liber indirect (foarte util pentru redarea percepţiilor, gîndurilor şi emoţiilor personajelor într-un mod convingător şi accesibil) şi respectiv dialogurile. Diferitele faţete ale personalităţii celor două personaje principale apar în interacţiunea cu personaje secundare precum Daud (fratele Sarei), Dodger (managerul lui Cowboy), sau Roon (orbitalul exilat). Relaţia Sarei cu Daud, în mod special, este folosită cu cinism de către orbitali ca s-o manipuleze pe eroină şi s-o determine să-şi trădeze prietenii.
Nu în ultimul rînd, Williams se dovedeşte foarte abil în descrierea decorurilor şi accesoriilor tehnologice. Din prima categorie aş aminti numai clădirile inundate şi abandonate din Los Angeles; din cea de-a doua – panzerul pe pernă de aer condus de Cowboy cu ajutorul unei interfeţe neurale sau şarpele cibernetic purtat de Sarah în fundul gîtului. Totuşi, spre deosebire de romanele lui William Gibson din trilogia cibespaţiului, plasate aproape exclusiv în medii urbane sau în habitate orbitale, Hardwired prezintă şi o mulţime de scene în zone rurale, slab populate, iar Williams îşi trădează printre rînduri interesul şi dragostea pentru peisajul natural. În această privinţă, descrierile din Hardwired rivalizează cu cele făcute de Bruce Sterling în Heavy Weather.
Şi, dat fiind că genul cyberpunk a fost numit o manifestare a postmodernismului în science-fiction (dacă nu chiar o expresie literară a capitalismului tîrziu), din Hardwired nu putea să lipsească procedeul tipic postmodern (zic unii) al intertextualităţii. Astfel, intriga celui de-al treilea capitol (publicat iniţial ca o nuvelă separată) este inspirată de romanul lui Roger Zelazny Damnation Alley (1969, publicat la noi sub titlul Drumul iadului în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu). Ca o dovadă de recunoştinţă şi de prietenie, Walter Jon Williams i-a dedicat romanul lui Zelazny, cu mulţumiri pentru că l-a lăsat să se joace pe Aleea lui, iar Zelazny i-a răspuns cu un gest la fel de politicos, oferindu-i o recomandare călduroasă pe copertă.
Apoi, în capitolul al zecelea are loc un episod gen „Burning Chrome” în care un infractor intră în ciberspaţiu pentru a fura date de la o corporaţie. (Mă tem că asemenea episoade, devenite la fel de stereotipe ca şi echiparea cu arme şi muniţie a eroului într-un film de acţiune, nu au cum să nu fie trimiteri intertextuale la nuvela cu putere de arhetip a lui William Gibson.)
Tot ca un omagiu la adresa celui mai cunoscut şi mai influent autor cyberpunk, în capitolul al paisprezecelea din Hardwired Sarah şi Cowboy se plimbă prin numeroasele camere ale vilei unui potentat orbital şi se uită la imensa lui colecţie de obiecte de artă, episod care aminteşte de raidul lui Molly în vila Straylight spre finalul romanului Neuromancer.
Dar, cum am afirmat şi cu alte ocazii, intertextualitatea este o armă cu două tăişuri. Ceva din cursa furibundă a lui Cowboy prin America se regăseşte în capitolele introductive din Snow Crash (1992) de Neal Stephenson, care prezintă un Livrator de pizza şi automobilul lui super-performant. O luptă aeriană cu avioane supersonice precum cea din finalul romanului Hardwired apare şi în Halo (1991) de Tom Maddox. Nu în ultimul rînd, universul meu ficţional îi este destul de îndatorat. Şi, pentru că era păcat ca autorul să se oprească după numai o carte, Walter Jon Williams a dezvoltat lumea imaginară din Hardwired şi, folosind un dram de autoreferenţialitate, multă imaginaţie şi jonglînd cu punctele de vedere, a mai scris un roman şi cinci nuvele.
Însă despre acestea am să vă relatez cu alt prilej.
Cîteva cuvinte despre traducere: în 1997, Editura Nemira a publicat Hardwired sub titlul Supercablat (în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu). Romanul a apărut în condiţii grafice frumoase, dar, spre surprinderea mea, nu a avut un succes major la public. Din păcate, spre deosebire de alte romane SF care s-au vîndut în mai multe ediţii, Supercablat a rămas numai la prima ediţie. Pe de altă parte, doritorii îl pot găsi şi acum cu uşurinţă, la preţuri accesibile, în anticariatele bucureştene, ca dovadă că şi lipsa de popularitate a unor cărţi poate avea avantajele ei...
Voice of the Whirlwind (1987)
Lumea din romanul Hardwired era prea captivantă ca să se sfîrşească între paginile acelei cărţi. Au spus asta destui cititori (Hardwired este cea mai populară dintre cărţile lui Walter Jon Williams şi a fost republicată recent într-o ediţie elegantă). Probabil a simţit asta şi autorul, care în 1987 a publicat un roman plasat în acelaşi univers ficţional. Prin 2002 am avut ocazia să îl citesc, mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, iar în mai 2004, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou o ediţie de buzunar din Voice of the Whirlwind. Ca şi Hardwired, coperta ediţiei de la Tor Books a acestui roman a fost ilustrată de unul dintre graficienii mei preferaţi, Luis Royo. Iată despre ce este vorba în Voice of the Whirlwind:Un bărbat pe nume Steward se trezeşte într-un spital de pe Pămînt şi află că este clona unui veteran de război care a pierit în condiţii suspecte. Cum medicul care se ocupa de clonă este asasinat, iar clona e suspectată de crimă, Steward decide să pornească o investigaţie pe cont propriu. Investigaţia îl poartă pe Beta (numele de cod al clonei) de pe Pămînt la habitate spaţiale circumterestre, iar de acolo, la bordul unei nave spaţiale, dincolo de centura de asteroizi, în sistemul jovian. Pe parcurs, Beta nu numai că răzbună asasinarea lui Alfa (originalul), dar descoperă şi dejoacă un complot al veteranilor, cîteva manevre suspecte ale policorporaţiilor şi lupte pentru supremaţie între Puteri, extratereştrii care serveau drept ambasadori la bordul unei staţii spaţiale. În final, Beta este ucis la rîndul său, dar următoarea clonă, Gamma, află despre sacrificiul său şi are privilegiul de a fi un sfînt Zen, o persoană neîmpovărată de datorii karmice şi liberă să acţioneze cum doreşte.
Dacă Hardwired putea fi văzut ca un fel de răspuns al lui Walter Jon Williams la Neuromancer (1984) de William Gibson (dar şi un omagiu cyberpunk la adresa unui roman de Roger Zelazny, Drumul iadului), Voice of the Whirlwind poate fi văzut ca o replică intertextuală la cealaltă piatră de temelie a genului cyberpunk, Schismatrix (1985) de Bruce Sterling. Dacă ar fi să amintesc numai cîteva elemente pe care cele două romane le au în comun, ar fi lupta dintre facţiuni (în cazul romanului discutat aici, dintre policorporaţii), prezenţa unor extratereştri care doresc să facă comerţ cu oamenii, dar şi să exercite o dominaţie asupra lor, clonele programate wetware, protagonistul care călătoreşte de la un habitat spaţial la altul, bazîndu-se pe adaptabilitate şi inteligenţă pentru a izbuti în ceea ce şi-a propus, precum şi echipajul pestriţ de la bordul navei spaţiale. Romane cu elemente oarecum asemănătoare publicate în aceeaşi perioadă ar fi Vacuum Flowers (1987) de Michael Swanwick, respectiv Consider Phlebas (1987) de Iain M. Banks. Poate că nu era prea evident în acel an, dar aceste cărţi puneau bazele Noii Opere Spaţiale.
Alte elemente intertextuale din Voice of the Whirlwind sînt mai degrabă punctuale. Ca să dau un singur exemplu, filamentul monomolecular folosit ca bici în "Johnny Mnemonic" şi bastonul telescopic din segmente de arc menţionat în Neuromancer fuzionează aici într-o armă cu fir monomolecular care poate fi folosită fie ca bici, fie ca spadă.
Pe de altă parte, războiul dintre mercenarii corporaţiilor pentru siturile arheologice extraterestre şi pentru artefactele extraterestre descoperite acolo, precum şi protagonistul veteran clonat şi specializat în arte marţiale sau societatea în care minţile personajelor sînt înregistrate pe cale electronică şi încărcate în clone după decesul originalelor au reapărut uşor modificate în cîteva dintre romanele lui Richard Morgan, în special Broken Angels (2002). Pentru că, după cum am remarcat anterior, intertextualitatea este o armă cu două tăişuri...
Dincolo de relaţiile intertextuale cu alte romane SF, însă, Voice of the Whirlwind merită aprecierea cititorilor şi pentru merite de sine stătătoare, precum economia textului (o intrigă spectaculoasă, cu numeroase lovituri de teatru şi răsturnări de situaţii, a fost tratată în mai puţin de trei sute de pagini), complexitatea universului imaginar, aflat de această dată la mai bine de un secol de evenimentele din Hardwired, sau plauzibilitatea psihologică a protagonistului dornic să dezlege misterul predecesorului său Alfa.
Ca o notă specifică, Walter Jon Williams descrie adesea antrenamentele pe care le face Steward, iar exerciţiile, efectele lor şi senzaţiile provocate de ele poartă pecetea autenticităţii. Căci autorul însuşi are mai bine de douăzeci şi cinci de ani de cînd practică arte marţiale...
Nu în ultimul rînd, universul imaginar din acest roman s-a extins şi în cîteva nuvele. Dar despre acest subiect am să vă relatez cu altă ocazie.
Implied Spaces (2008)
În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un set de cărţi, între care un roman recent de Walter Jon Williams, Implied Spaces (Editura Night Shade, San Francisco, 2009). Cum volumul era subintitulat "Un roman despre Singularitate" şi cum singularitatea tehnologică a lui Vernor Vinge este un subiect care mă interesează, l-am citit, iar în cele ce urmează am să vă relatez şi dumneavoastră ce am aflat:
Romanul începe cu un aventurier, Aristide, care, însoţit de o pisică vorbitoare şi de o sabie fermecată, călătoreşte printr-un peisaj vag oriental, întîlnind gărzi înarmate, caravane, caravanseraiuri, bande de tîlhari şi vrăjitori malefici.
Aristide se dovedeşte însă a fi unul dintre constructorii inteligenţelor artificiale care rulează în sfere Matrioşka şi care generează găuri de vierme prin spaţiu şi universuri de buzunar pentru beneficiul omenirii. Pisica Bitsy este ea însăşi avatarul unei asemenea inteligenţe artificiale, Endora, iar cei doi, la întoarcerea într-un univers mai avansat din punct de vedere tehnologic, află că o altă IA ajută o entitate, Vindex (sau Răzbunătorul, dacă preferaţi), să rescrie minţile oamenilor pentru a-i transforma în slujitorii săi devotaţi. Civilizaţia paşnică la crearea căreia ajutase Aristide se pregăteşte de război, iar protagonistul (după o scurtă perioadă în care este modificat şi slujeşte inamicul) conduce o divizie de maşinării şi soldaţi într-un asalt asupra sferei Matrioşka răzvrătite şi a universurilor de buzunar controlate de aceasta.
Confruntarea cu antagonistul aduce o surpriză de proporţii. Răzbunătorul este o copie a lui Aristide, revenită după o tentativă de colonizare din sistemul Epsilon Eridani şi înarmată cu un proiect de extremă megalomanie: deschiderea unei găuri de vierme în trecut, la originile Universului, şi solicitarea de daune creatorilor acestuia pentru apariţia accidentală a vieţii şi inteligenţei.
Aristide şi asociaţii săi izbutesc să distrugă sfera Matrioşka răzvrătită, apoi clona revenită din Epsilon Eridani, dar ideea întoarcerii la originile Universului îi rămîne protagonistului - cu speranţa că va fi realizată pe cale paşnică, nu prin înrobirea întregii omeniri.
Cum Walter Jon Williams este un autor care schimbă frecvent temele şi stilurile literare (cam ca Michael Swanwick), nu m-am mirat să constat că a creat acest roman hibrid în care apar elemente de fantezie eroică, operă spaţială militaristă şi viziune postumanistă despre Singularitate. De mirare este însă modul convingător în care autorul a combinat aceste elemente.
Porţiunea de fantezie eroică conţine atît referiri la O mie şi una de nopţi cît şi la fantasticul tolkienesc atît de reciclat în ultimele trei decenii. În primele capitole apar troli, vrăjitori, comori fabuloase şi o sabie, Tecmessa, care poate trimite inamicii într-un alt univers de buzunar.
Apare apoi o secţiune în care autorul a combinat literatura de spionaj cu pasiunea lui pentru explorările subacvatice - iar rezultatele sînt interesante.
Bună parte din a doua jumătate a romanului este însă ocupată de acţiune de tip operă spaţială, în care tabere inamice se înfruntă cu soldaţi roboţi, rachete protonice, găuri de vierme, jeturi de plasmă şi proiectile metalice accelerate de instalaţii electro-magnetice pînă la viteze relativiste. Pentru cei care apreciază literatura ştiinţifico-fantastică pentru acest gen de elemente, probabil că Implied Spaces va constitui o lectură foarte agreabilă.
Protagonistul Aristide se dovedeşte a fi un aventurier în vîrstă de două milenii, Pablo Monagas Pérez, iar vigoarea cu care participă la dueluri, relaţii amoroase, activităţi politice şi bătălii spaţiale se datorează faptului că societatea în care trăieşte le oferă cetăţenilor bazine ale vieţii - piscine cu nanomecanisme care îi reîntineresc pe oameni şi le vindecă bolile. Aristide nu e numai eventurier, ci şi poet, iar unele dintre poemele pe care le recită pe parcursul romanului sînt de fapt traduceri ale lucrărilor unor poeţi clasici chinezi. Chiar şi ultimele pagini ale cărţii sînt ocupate de un poem al protagonistului, o încheiere destul de neobişnuită pentru un roman din secolul al douăzeci şi unulea.
Pe lîngă protagonistul destul de agreabil şi antagonistul megaloman de care aminteam mai devreme, Implied Spaces îi mai atrage pe cititori şi cu o doză bine controlată de suspans, cu shimbări frecvente de situaţie după reţeta lui George Lucas ("acţiune la fiecare zece minute") şi cu cîrlige narative plasate strategic la sfîrşitul fiecărui capitol. Din acest punct de vedere, deşi este o carte mai puţin relevantă decît Days of Atonement, spre exemplu, Implied Spaces este mai captivantă şi mai agreabilă.
Nu în ultimul rînd, romanul este presărat cu o mulţime de trimiteri intertextuale, de la Cimmeria lui Robert E. Howard la Accelerando de Charles Stross şi de la Stăpînii marionetelor de Robert A. Heinlein la legile roboticii formulate de Isaac Asimov. Şi, în cazul în care vă întrebaţi de ce inteligenţele artificiale din acest roman nu s-au transformat în "descendenţi malefici" care distrug biosferele şi formele de viaţă bazate pe carbon, ca în Accelerando, răspunsul este că Aristide, co-creatorul lor, a introdus protocoalele asimoviene, legi fundamentale care le restricţionează comportamentul.
Pe ansamblu, cu toate că Implied Spaces nu este cea mai ambiţioasă carte de Walter Jon Williams din cîte am citit pînă acum, consider că a recompensat pe deplin efortul de lectură şi mă bucur că am avut ocazia să o citesc. Fireşte, autorul impresionează şi cu nuvele precum cele adunate în volumul Frankensteins and Foreign Devils. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.
This Is Not a Game (2009)
Spre sfîrşitul lunii mai a anului 2011 am primit cadou, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, un set de cărţi, printre care o ediţie de buzunar a unui roman recent de Walter Jon Williams, This Is Not a Game (Editura Orbit, Grupul Editorial Hachette, New York, 2010). De parcurs, l-am parcurs abia în mai 2012. (Am o scuză bună – între timp am scris eu însumi un nou roman.)
Şi iată ce am aflat:
Dagmar, directoare într-o companie care oferă jocuri de realitate alternativă, este surprinsă în Jakarta de o criză financiară cu consecinţe politice şi sociale foarte violente. Graţie comunităţii de jucători online, Dagmar este salvată, însă la întoarcerea în Los Angeles unul dintre directorii corporaţiei unde lucrează protagonista, numit Austin, este asasinat. Dagmar mobilizează din nou comunitatea jucătorilor din mediul virtual pentru aflarea asasinului, cu unele rezltate notabile.
Din păcate, pe măsură ce investigaţiile ei continuă, adevăruri din ce în ce mai urîte ies la suprafaţă. Astfel, din micul grup de patru jucători căruia Dagmar îi aparţinea în facultate, unul, pe nume Charlie (angajatorul ei în „prezent”), se pare că a infestat calculatoare din întreaga lume cu boţi care manipulează pieţele financiare... şi îl îmbogăţesc cu preţul unor crize infernale în diverse ţări din lume, iar un altul, Boris Bustretski, zis BJ, urzeşte planuri de răzbunare.
Dagmar, la rîndul ei, e cît pe ce să cadă victimă unui complot spre finalul romanului, dar cu ajutorul aceloraşi jucători loiali îl dejoacă într-un mod spectaculos. Iar pentru boţii care ameninţă economia mondială există un Patch 2.0...
Dacă This Is Not a Game ar fi fost publicat în anii 1980, probabil că ar fi fost etichetat drept „cyberpunk” pentru că intriga acestuia se bazează pe calculatoare personale, Internet, telecomunicaţii şi diverse tipuri de programe. În anii 1990 i s-ar fi aplicat eticheta „postcyberpunk” pentru că, în fond, protagonista acţionează pentru salvgardarea societăţii, nu pentru subminarea acesteia. Dar în noul mileniu asemenea etichete ar părea demodate, drept pentru care romanul e descris drept „thriller din viitorul apropiat”.
Protagonista Dagmar este tipică pentru subgenul meu preferat – inteligentă, descurcăreaţă şi autonomă. Pe de altă parte, este individualizată cu grijă printr-o istorie personală complexă, nişte trăsături de caracter bine definite, o carieră de succes ca directoare a unei companii de jocuri (şi încă una, ratată, ca autoare SF).
Personajele secundare, cum ar fi antagonistul BJ sau ajutorul protagonistei, Richard Asasinul, sînt construite la fel de convingător, iar motivele conflictului de bază din roman sînt clarificate din mai multe puncte de vedere, în scene plasate strategic de-a lungul cărţii.
Alte informaţii sînt strecurate, în buna tradiţie cyberpunk, sub formă de comentarii auzite fragmentar de la CNN, de mesaje schimbate pe forumuri de către jucătorii online sau de e-mailuri. Tehnica evitării porţiunilor greoaie de expoziţiune era folosită de Walter Jon Williams încă din romanul Hardwired (1986), însă aici e rafinată pînă la perfecţiune.
Pe de altă parte, autorul declara într-un interviu că petrece jumătate de an documentîndu-se pentru o carte şi cealaltă jumătate scriind-o. This Is Not a Game cuprinde o mulţime de asemenea informaţii culese de Walter Jon Williams printr-o documentare temeinică, de la nume de facţiuni şi de arte marţiale din Indonezia pînă la străzi şi restaurante din Los Angeles, de la noţiuni legate de tranzacţiile financiare internaţionale la universul jocurilor pentru realităţi alternative şi de la dedesubturile lumii editoriale pînă la metode pentru construirea de dispozitive explozive improvizate, toate integrate cu grijă în fundalul şi în intriga romanului.
La un alt nivel, pentru că subgenurile derivate din cyberpunk sînt echivalentul postmodernismului tîrziu în literatura SF, This Is Not a Game are o ţesătură de trimiteri intertextuale, unele oarecum previzibile (precum un jucător care în comunitatea online îşi spune Caporalul Carrot, în onoarea unui personaj al lui Terry Pratchett), altele mai degrabă neaşteptate (protagonista şi un personaj secundar au o mică neînţelegere referitoare la familia Atreizilor pentru că ea se gîndeşte la Eschil şi la Războiul Troian, în vreme ce el e cu gîndul la Frank Herbert şi la planeta Dune). Ici şi colo, Walter Jon Williams a lăsat să răzbată pe acest nivel al intertextualităţii interesul său pentru cultura clasică grecească. Şi acest aspect ajută la individualizarea cărţii, alături de cele despre care v-am relatat mai sus.
Ca o anecdotă personală, trebuie să menţionez că, la susţinerea tezei mele de doctorat, imaginea copertei romanului This Is Not a Games-a aflat pe ultimul diapozitiv al prezentării şi a rămas acolo, pe ecranul mural, pe tot parcursul dezbaterii finale şi al ceremoniei decernării titlului de doctor în filologie. Aş zice că mi-a purtat noroc.
La încheierea lecturii, nu numai că m-am grăbit să vă relatez despre acest roman şi să vi-l recomand cu căldură, dar am şi luat la citit continuarea acestuia, Deep State. Dar despre acela am să vă povestesc cu altă ocazie...
Deep State (2011)
În ultima decadă a lunii mai, prin bunăvoinţa lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii lui, Mădălina Bucheru, am primit cadou un exemplar dintr-un roman recent de Walter Jon Williams, Deep State (Editura Orbit, New York, 2011). L-am parcurs abia în perioada mai-iulie 2012. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:
Deep State este continuarea directă a romanului This Is Not a Game. De această dată, într-un viitor apropiat plasat peste aproximativ cinci ani, protagonista Dagmar şi compania ei de jocuri pentru realităţi alternative au un contract în Turcia pentru un joc asociat cu cel mai recent film din seria James Bond. Numai că un grup de generali vîrstnici tocmai a dat o lovitură de stat, iar o agenţie americană de operaţiuni speciale o contactează pe Dagmar pentru a pune la punct o revoluţie de catifea. (În sinea ei, protagonista bănuieşte că operaţiunea din Turcia este de fapt o repetiţie generală pentru altă revoluţie de catifea, mult mai amplă, care ar putea fi iscată în Rusia.)
Ca urmare, sub îndrumarea agentului Lincoln Jennings, Dagmar şi angajaţii ei se instalează în partea turcească a insulei Cipru şi, sub scuza jocurilor pentru realitate alternativă, organizează demonstraţii paşnice în locuri precum Istanbul şi Antalya. Din păcate, unii dintre subordonaţii protagonistei se dovedesc a fi colaboratori cu autorităţile turce, iar Dagmar scapă cu greu dintr-o tentativă de asasinat.
Pe măsură ce revoluţia de catifea capătă amploare, regimul generalilor face eforturi din ce în ce mai disperate ca să ţină lucrurile sub control. Astfel, spre finalul romanului, porţiunea turcească a Internetului este închisă, iar Dagmar şi colaboratorii săi se văd nevoiţi să apeleze la un protocol de telecomunicaţii mult mai vechi pentru a putea continua operaţiunea.
În cele din urmă, însoţită de iubitul său turc, Dagmar ajunge în Uzbekistan pe urmele celui care are codurile pentru închiderea unor porţiuni de Internet şi, după un punct culminant cu urmăriri şi schimburi de focuri, situaţia este salvată şi lucrurile revin la normal.
Poate că cel mai evident lucru la care ne putem gîndi după o primă lectură a romanului Deep State este că asemenea revoluţii de catifea au avut deja loc în Orient, în Egipt, Libia şi Siria. Partea interesantă este însă că revoluţiile acestea, sprijinite de site-uri de socializare precum Facebook şi Twitter, s-au petrecut în 2011 după publicarea acestui roman, nu înainte. Din acest punct de vedere, cu toate că Deep State este prezentat ca un techo-thriller, el demonstrează că Walter Jon Williams e autor SF în adevăratul înţeles al sintagmei: un scriitor atent la tendinţe tehnologice şi sociale emergente şi dornic să extrapoleze pe marginea lor.
Un aspect al acestui roman care mi-a atras atenţia este documentarea minuţioasă pe care autorul a făcut-o în privinţa Turciei şi a insulei Cipru. Acţiunea se mută frecvent în locuri ca Ankara, Istanbul, plaja Afroditei, iar scenele sînt adesea pline de detalii locale interesante referitoare la arhitectură, vestimentaţia localnicilor, arta culinară şi altele. Din acest punct de vedere, Deep State ilustrează pe deplin metoda de lucru a lui Walter Jon Williams – şase luni pentru documentarea necesară unui roman, şase luni pentru scrierea lui.
Alt aspect al romanului îl constituie latura tehnologică, de la cultura web asociată cu jocurile de realităţi alternative la dronele folosite de protagonişti pentru a ataca aparatele de supraveghere ale autorităţilor sau la protocoalele de telecomunicaţii necesare pentru funcţionarea Internetului. Şi aici, documentarea autorului este minuţioasă şi folosită adecvat. Pînă şi literele utilizate de personaje din Turcia în mesajele către alţi jucători au diacritice locale.
Dar Deep State este mai mult decît un techo-thriller. O tehnică literară pe care Walter Jon Williams a ajuns să o stăpînească la perfecţie este cea a integrării caracterizării personajelor, relaţiilor dintre personaje şi dezvoltării intrigii. Astfel, protagonista Dagmar pendulează între organizarea profesională a acestei campanii mediatice neobişnuite, crize provocate de trauma din Indonezia (în evenimente relatate pe larg în primul roman al seriei, This Is Not a Game), relaţia amoroasă cu Ismet şi eforturile de detectiv amator pentru a-i depista pe trădătorii din organizaţia ei.
Pe ansamblu, Deep State a meritat timpul petrecut cu lectura, iar dincolo de calităţile sale literare şi de valoarea lui de divertisment rămîne elementul de avertisment legat de subversiune, de manipularea mediatică şi de revoluţiile bazate pe site-urile de socializare. Şi, cum toate cele bune sau rele sînt trei, anul acesta Walter Jon Williams a completat trilogia despre Dagmar cu un ultim roman, The Fourth Wall. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...
The Fourth Wall (2012)
La începutul lunii septembrie 2012, am parcurs într-o zi cel de-al treilea volum al seriei Dagmar de Walter Jon Williams, The Fourth Wall (Editura Orbit, Grupul Editorial Hachette, New York, 2012). Şi iată ce am aflat:
La fel ca şi primele două romane din serie, This Is Not a Game, respectiv Deep State,The Fourth Wall are intriga plasată în viitorul apropiat. Spre deosebire de acestea, personajul principal nu mai este Dagmar, ci un actor de la Hollywood, Sean Makin - celebru în copilărie şi adolescenţă pentru roluri din seriale TV şi din producţii cinematografice, însă reintrat în obscuritate. La aproape treizeci de ani, Makin apare în emisiuni-concurs în care luptă împotriva altor celebrităţi de mîna a treia. Şansa relansării pare să sosească odată cu invitaţia de a juca un rol principal într-un film produs de Dagmar.
Din păcate, însă, lucrurile iau o turnură proastă, întrucît cineva cu o maşină de teren neagră tot încearcă să îl calce pe protagonist, iar unele persoane implicate în producţia cinematografică încep să piară pe rînd în condiţii suspecte. În paralel cu turnarea filmului are loc o anchetă a crimelor. Makin însuşi are un secret murdar de ascuns, iar victimele par să aibă legătură cu asta... pînă la un punct.
În cele din urmă, soluţia misterelor este aflată, turnarea filmului se încheie cu bine, iar Makin îşi relansează cariera sub auspiciile companiei lui Dagmar. Şi asta e doar o parte dintr-o operaţiune mai vastă, finanţată de un mogul mediatic indian, al cărei scop este menţinerea păcii pe plan mondial.
The Fourth Wall este un roman hibrid, care îmbină romanul poliţist, literatura postcyberpunk şi romanul picaresc. Dacă firul principal al acţiunii tratează despre crime şi despre identificarea făptaşului (sau făptaşilor), bună parte din fundal se bazează pe dispozitive de realitate amplificată, comunităţi virtuale, reţele de telecomunicaţii, globalizare - adică subiecte care în 1982 erau SF, iar în 2012 au ajuns realitate.
Dincolo de întorsăturile anchetei poliţiste (numeroase şi surprinzătoare), romanul captivează şi prin evoluţia protagonistului-narator. Makin relatează fără ascunzişuri detaliile vieţii sale de vedetă scăpătată - antrenamentele pentru luptele din emisiunile concurs, aranjamentele de culise dinaintea fiecărei confruntări televizate, alcoolismul, părinţii hrăpăreţi, negocierile cu agenţii, singurătatea, speranţele şi dezamăgirile. Traseul său, de la umilinţe televizate la celebritatea recîştigată, îi ţine pe cititori cu sufletul la gură pînă la ultima pagină a cărţii.
Alte personaje reapar din primul roman (Dagmar, Richard Asasinul) sau din al doilea (Helmut, Ismet). Pînă şi membri ai comunităţii de jocuri, ca LadyDayFan, Hanseatic sau caporalul Carrot, sînt prezenţi cu comentarii şi contribuie online la desfăşurarea acţiunii. Căci, la fel ca şi în This Is Not a Game, printre scenele intrigii sînt strecurate comentarii de pe forumuri, articole de blog, mesaje din corespondenţa electronică. (Romanul epistolar moare, dar nu se predă.) Inserţiile acestea servesc pe de o parte ca substitut concis pentru porţiuni greoaie de expoziţiune, iar pe de alta creează un efect de imersiune în universul ficţional - şi de suprasarcină informaţională.
Un element interesant este împărţirea romanului în acte, ca un scenariu de film, şi stabilirea cadrului fiecărei scene cu scurte indicaţii regizorale (Interior. Apartamentul lui Sean. Zi.). Oarecum în aceeaşi direcţie... cinematografică apar şi scurte explicaţii referitoare la actorie, la regie, la montaj, la sistemul de iluminat, la crearea costumelor, la machiaj, la metodele de promovare mediatică a filmelor. Din acest punct de vedere, The Fourth Wall dovedeşte încă o dată minuţiozitatea cu care Walter Jon Williams se documentează pentru fiecare roman pe care îl scrie.
Pe ansamblu, The Fourth Wall reprezintă o încheiere foarte reuşită a trilogiei despre Dagmar şi îmbină în mod ingenios intriga captivantă, caracterizarea personajelor, tehnicile narative şi elementele de fundal. (V-aş mai spune şi că aplică Legea lui Cehov cu... un ton de apel neobişnuit, însă nu vreau să vă stric surpriza.) Vă recomand cu căldură acest roman. Mai am la raft cîteva cărţi de Walter Jon Williams, însă despre acelea am să vă relatez cu alt prilej...
