35. Ritualul plecării
După ce se despărţi de copii, Maria urcă în Toyota şi îi spuse s-o ducă la Biserica Catolică de Rit Vechi. Plînse tot drumul. Cînd ajunseră la biserică, era după-amiază tîrziu, iar lumina portocalie a soarelui scălda în nuanţe calde faţada de piatră a edificiului. Ştergîndu-se la ochi cu un şerveţel de hîrtie, Maria Alonzo coborî din maşină, o încuie şi îi acţionă alarma, apoi intră în biserică. La stînga, dincolo de băncile destinate congregaţiei, se afla întemeietorul bisericii, cu camera de filmat, iar la dreapta se afla Mîntuitorul, aşa cum sfîntul întemeietor îl dezvăluise lumii prin mijlocirea cinematografiei. Ambele holograme erau în mărime naturală, căci întemeietorul dusese o viaţă dedicată noţiunii că sîntem cu toţii în primul rînd oameni.
Deasupra intrării, soarele pătrundea printr-un rozariu multicolor şi trimitea o feerie de lumină în biserică. Dar nava era aproape pustie. Ceva mai departe, într-o gheretă, un bătrînel păzea seturi de piroane şi un dispozitiv portabil pentru citirea cărţilor de credit. Piroanele erau facsimile ale celor folosite la filmări de către întemeietor.
Iniţial, Biserica Catolică de Rit Vechi apăruse din dorinţa întemeietorului de a păstra formele religiei în care crescuse neafectate de reformele iniţiate de Vatican. După trecerea lui în lumea celor drepţi însă şi după sanctificarea lui, Biserica se dezvoltase într-un ritm nebănuit, combinînd metodele francizelor, marketingul multimedia şi programarea lingvistică wetware a enoriaşilor. Cu numele, se afla în continuare în subordinea Sfîntului Scaun, căci întemeietorul nu ar fi admis în ruptul capului să işte o nouă schismă în sînul bisericii de care aparţinuse şi căreia îi fusese devotat.
Maria păşi cu teamă şi respect printre rîndurile de bănci pustii, iar razele colorate ce coborau prin rozariu o mîngîiară în trecere. Se opri la statui şi la icoane, aprinse lumînări, se închină şi se rugă.
– Santa Juanita, şopti ea, ajută-ne ţara să scape de dominaţia orbitalilor şi de năpasta necrosofturilor, cum ţi-ai ajutat cîndva poporul să scape de cotropitori. Amin.
De cînd pierise Sam, repetase acea rugăciune, în gînd ori cu voce tare, cel puţin o dată în fiecare zi.
– San Juan de Monterey, ajută-mi să călătoresc cu bine pînă pe Coasta de Vest şi să mă întorc teafără de acolo. Amin.
Tăcu un timp şi ascultă sfîrîitul lumînărilor.
– Sfinte întemeietorule, reluă ea în cele din urmă, dacă izbîndesc în ce mi-am propus, ajută-ne copiilor mei şi mie să regăsim bucuria de a trăi. Amin.
Se ridică apoi şi se îndreptă spre confesional. Intră în boxa întunecoasă.
– Binecuvîntează-mă, părinte, căci am păcătuit.
Ar fi putut să folosească micul palmtop montat acolo şi să-şi descarce în lobii frontali suficientă latină ca să se poată spovedi şi ruga, dar instalarea şi dezinstalarea wetware îi dădeau o stare de vertij.
– Cît timp a trecut de la ultima ta confesiune?
Răspunsul îi veni mai greu decît s-ar fi aşteptat. Cîteva zeci de secunde, în penumbră, Maria îşi stoarse creierii, încercînd să-şi amintească.
– Mai bine de trei luni şi două săptîmâni.
– Puteai să te confesezi în ciberspaţiul nostru, îi zise părintele, dojenitor.
– Nu mă confesez niciodată online, părinte. Am învăţat foarte repede că tot ceea ce are format digital devine public în cele din urmă, iar confesiunile pe care le fac doresc să rămînă între Domnul nostru Dumnezeu, confesorul meu şi mine, fără ştirea altora.
– Cum ai păcătuit?
– Am păcătuit prin neglijenţă, părinte.
Se forţă să înghită nodul care i se ivise în gît.
– Am păcătuit şi... Sînt nevoită să păcătuiesc şi de acum încolo.
– Pe cine ai neglijat?
– Pe cei doi copii ai mei, Juanita şi Lenny. M-am străduit şi mă străduiesc să le asigur un viitor, părinte, dar le-am neglijat prezentul.
– Sănătatea sau viaţa lor se află în pericol?
Se gîndi un timp înainte să răspundă.
– Nu, părinte. Nu în pericol mai mare decît sănătatea şi viaţa celorlalţi oameni de pe Pămînt. Acum sînt în relativă siguranţă, întrucît i-am lăsat în grija părinţilor mei. Dar sînt în pericol să mă piardă.
– Nu ai altă cale?
– Numai calea sărăciei, părinte. Şi Domnul mi-a arătat, prin lucrurile cu care m-am întîlnit pînă acum în viaţă, că prea multă sărăcie ucide sufletul la fel de sigur cum îl ucide şi prea multă bogăţie.
– Te căieşti?
– Mă căiesc din toată inima, însă merg pe calea ce mi s-a arătat.
Privi în umbră, prin grătarul din imitaţie de lemn al confesionalului.
– Cum să-mi ispăşesc păcatul? Poate fi iertat?
– Te dezleg de păcate. Ca penitenţă, priveşte de trei ori "Patimile lui Christos", ca să-ţi aminteşti ce înseamnă să mergi pe calea ce spui că ţi s-a arătat şi să te gîndeşti bine înainte de a porni la drum.
Maria clătină din cap. Filmul întemeietorului...
Jucase în zeci de alte pelicule, regizase şi produsese destule dintre ele, dar enoriaşii Bisericii preferau să le ignore şi să pretindă că întemeietorul făcuse un singur film.