25. Pas cu pas
Maria se lipi de Sam şi îl lăsă să îi cuprindă talia cu braţul. Petrecuse atîtea zile pe drumuri, la croitor, făcuse atîtea probe pentru rochie, ca totul să fie perfect la balul absolvirii, iar acum avea aşa o stare plăcută cînd se lăsa învăluită în braţele lui uriaşe şi purtată pe ringul de dans, în sala de festivităţi. Sam mirosea atît de bine şi era îmbrăcat în costumul acela alb, aşa de elegant. O ţinea în braţe cu delicateţe, o făcea să se simtă fragilă, preţioasă...
Se roteau în paşi de vals, ceea ce era puţin ciudat pentru balul acela, unde mai degrabă s-ar fi aşteptat să-i vadă pe DJ-ii liceului cu platanele şi mixajele lor. Mai repede, din ce în ce mai repede, şi lumea parcă se învîrtea şi ea împrejurul lor, nebună, ameţitoare...
Ameţitoare...
Ameţită, Maria întredeschise ochii. Aţipise aşa cum se întinsese pe pat, în halatul de baie şi cu veioza aprinsă. Se ridică în capul oaselor, căscă şi se frecă la ochi.
Îşi desprinse cablul de reţea din mufa neurală, îl acoperi cu capacul de pe noptieră, apoi merse la şifonier ca să-şi ia o cămaşă de noapte. Sam alesese un model ale cărui uşi erau placate cu oglinzi de sus pînă jos şi plasase strategic şifonierul în faţa patului. De aproape un an, în fiecare seară, Maria urmărise în lumea oglinzilor o femeie singură şi tristă. Avea chipul său.
După ce se îmbrăcă cu o cămaşă de noapte imprimată cu flori mari, lila, Maria hotărî să treacă pe la bucătărie şi totuşi să mănînce cît de cît ceva. Paharul de Stolichnaya cu suc de portocale pe stomacul gol nu fusese cea mai inspirată idee.
Coborî tiptil, pe întuneric, ţinîndu-se de balustradă, iar din frigider luă o cutie de margarină şi o pungă de pîine feliată. După ce puse două felii în prăjitorul de pîine, pe pipăite, se aşeză la masă şi urmări LED-urile de control ale aparatului.
Avea ceva timp la dispoziţie, aşa încît începu să-şi aşeze gîndurile în ordine.
Într-o singură zi îşi pierduse postul de la agenţie, îşi căutase toţi cunoscuţii din agenda telefonică, susţinuse un interviu în urma căruia o mai dureau şi acum toate oasele, primise o ofertă şi o sumă frumuşică drept bonus, discutase cu o orbitală şi acceptase să caute o persoană dispărută. Mai mult, i se promiseseră bani adevăraţi. În legătură cu banii avea de gînd să facă o listă precisă.
Nu era deloc rău pentru prima zi de şomaj, mai ales că destui alţii în locul ei pur şi simplu mergeau acasă şi se uitau la televizor. Sau îşi zburau creierii...
Mai mult pe pipăite, unse cu margarină cele două felii de pîine prăjită şi începu să le mănînce.
Pe de altă parte, din moment ce acceptase cazul, avea să fie nevoită să caute acel teritoriu secret, Gangland, şi, o dată ajunsă acolo, trebuia să-l găsească pe acel Teddy, presupunînd că băiatul ar mai fi fost în viaţă. Iar în ceea ce privea întoarcerea de acolo...
Mestecă, gînditoare.
Întoarcerea era o chestiune foarte delicată. Maria nu ştia nimic precis, dar auzise zvonuri şi nici unul dintre ele nu avea darul s-o liniştească. Se spunea că orbitalii plasaseră sisteme avansate de supraveghere şi pază deasupra zonei urbane, iar singurii care puteau intra şi ieşi de acolo nestingheriţi erau hackerii şoselelor. Aşa încît, chiar dacă ajungea vreodată pînă în Gangland, Maria trebuia să se întoarcă imediat cu cel care o aducea acolo. Ar mai fi fost posibilitatea de a rămîne în Gangland pînă la sosirea următorului hacker, dar femeii i se părea strict teoretică.
Pînă la urmă, constată Maria pe cînd mesteca ultima îmbucătură din cea de-a doua felie, şansele ei de a-l găsi pe acel Teddy în realitate erau practic nule atît timp cît nu lua legătura cu el în ciberspaţiu şi nu-l convingea mai întîi să vină la o întîlnire cu ea şi să o însoţească pe drumul de întoarcere. Dar asta avea să fie partea uşoară. Ca agent federal, atîţia ani, cea mai mare parte din activitatea ei se desfăşurase în ciberspaţiu.
Puse margarina şi pîinea înapoi în frigider, apoi urcă scările, se întinse în pat, sub cearşafuri, şi îşi înfipse cablul în mufa neurală.
Află că Lenny era treaz, conectat la un spectacol multimedia: „I-aţi văzut în sălbăticia australiană şi în Tahiti, în Antarctica şi în Deşertul Gobi. Acum se confruntă cu o provocare încă şi mai dificilă: South Bronx Survivor.” Se retrase, neobservată, şi îşi deschise biroul virtual, o încăpere sobră, cu pereţii acoperiţi de corpuri de bibliotecă în care se înşirau, frumos aliniate, mii de cărţi legate în piele. Apelă fişierele primite de la orbitală, apoi îl activă pe Modelator.
Modelatorul arăta ca o maimuţă mov, cu privire înţeleaptă şi mîini foarte agile. Luă imaginile cu băiatul dispărut, le suprapuse şi apoi le intersectă la diferite unghiuri, trase şi împinse de anumite porţiuni, iar degetele sale îndemînatice creară un model tridimensional, o hologramă detaliată a lui Teddy la vîrsta de şase ani. Operaţia dură treizeci de secunde.
– Păstrează o copie a modelului, îi spuse Maria. Acum aş vrea să văd cum ar arăta cu şase ani mai în vîrstă, în condiţiile în care a ieşit foarte rar la lumina zilei şi a mîncat... Ştiu şi eu?... O dată pe zi. Cel mult.
Maimuţa se apucă din nou de treabă, cu o iuţeală greu de urmărit, iar din mîinile ei ieşi un alt model, mai înalt, mai palid şi cu mult mai slab. Maria deschise în aer o fereastră, rulă reportajul primit de la orbitală şi făcu stop-cadru pe o imagine în care apăreau mai mulţi copii. Mări imaginea, spori rezoluţia figurii unui băiat ceva mai înalt, surprins pe cînd ducea un măr la gură, şi apoi o compară cu modelul creat de maimuţa mov.
Dacă nu lua în seamă coafura, modelul şi imaginea semănau chiar bine.
Compară pe rând diferitele trăsături, pas cu pas, după metodele de investigaţie ale agenţiei, apoi, pentru mai multă siguranţă, confruntă figura din stop-cadru şi cu modelul băieţelului de şase ani.
După ce constată că foarte probabil orbitala nu se înşelase, Maria îşi aminti şi de celălalt aspect al poveştii lui Teddy, inteligenţa artificială care îl convinsese să plece din habitat. Poate că măsurătorile antropometrice îi arătau că exista o probabilitate foarte ridicată ca băiatul apărut la ştiri să fie Teddy, dar Maria prefera să verifice căutînd în reţea urme ale acelei inteligenţe artificiale şi ale băiatului, cu toate că în ciberspaţiu şase ani însemnau practic o eternitate. Înainte să aibă o certitudine, nici nu se gîndea să plece de acasă, de lîngă Lenny şi Juanita.
Apelă ora exactă. 4:56. Prea devreme ca să discute personal cu Vanessa, de la arhive, aşa încît îi trimise un mesaj vocal.
Lenny nu mai era în reţea. Se deconectă şi ea, căută pe bîjbîite capacul de plastic de pe noptieră şi acoperi mufa cablului, apoi se ghemui între cearşafuri şi încercă să adoarmă.
Dinaintea ochilor îi jucau frînturi de lumină colorată.