2. Noduri şi nume
Prin ceaţa groasă, faţadele văduvite de ferestre se iveau ca nişte ocnaşi legaţi între ei cu lanţuri, în şiruri ce se întindeau pe cele două laturi ale străzii. Din loc în loc, focurile din pubele aruncau pîlpîiri şovăielnice, tulburi, peste zidurile igrasioase. De-a lungul străzii veneau încet, călare, doi oameni, strunind din hăţuri cabalinele.
- Asta nu era vreme de ieşit din Templu, părinte, zise cel din dreapta.
Chipul îi era acoperit de viziera căştii, în care lumina roşiatică a focurilor se reflecta distorsionată.
- Mie-mi spui, Enguerrand? replică părintele. Umezeala asta scîrboasă se strecoară pînă în măduva oaselor. După ce terminăm treaba, neapărat să mergem să bem nişte tărie ca să-mi mai revin.
Spre deosebire de Enguerrand, părintele nu purta cască. Părul lung, negru şi ondulat, îi atîrna peste gulerul jachetei din piele pînă în dreptul omoplaţilor. Pe obraji şi pe bărbie i se întindeau ţepii unei bărbi nerase de trei sau patru zile, iar în lobul urechii stîngi avea un mic craniu de argint.
- Parcă ai băut nişte tărie şi cînd am plecat, remarcă Enguerrand întorcîndu-şi viziera spre el.
- N-aş mai fi plecat, zise părintele clătinînd din cap.
Enguerrand trase brusc de hăţuri. Cabalina se opri, înfigîndu-şi extensiile ceramice ale copitelor în asfaltul măcinat al străzii. Călăreţul scoase de la oblîncul şeii o armă graser pe care o îndreptă către un ungher întunecos al unei ruine, în locul unde odinioară se aflase o uşă. Cu degetul mare declanşă proiectorul cu xenon ataşat deasupra armei.
În cercul de lumină se ivi un copil de cinci sau şase ani, îmbrăcat în zdrenţe. Cu mîna stîngă căuta să-şi ferească ochii de lumina proiectorului, iar în dreapta ţinea o bucată de ţeavă ruginită. Enguerrand închise proiectorul, apoi puse arma înapoi la oblînc.
- Am crezut că-s şobolani, explică el îndemnîndu-şi cabalina mai departe.
Părintele ridică din umeri, făcînd să licărească ţepii cromaţi care-i înţesau jacheta.
- Care hacker vine de data asta? întrebă el.
- Macho Kid, răspunse Enguerrand. Numele hackerului fu însoţit de răpăitul unei arme automate care se auzi din depărtare, dinspre stînga lor.
- Puştiul ăla din Kansar City, comentă părintele. Are clasă.
Peste ei se tîrau umbrele cablurilor şi lanţurilor întinse între clădiri, iar vocile celor doi răsunau înfundat în spaţiul acela care nu era închis şi rezonator, dar nici deschis.
- Aşa am auzit şi eu, că n-are decît o clasă, zise Enguerrand, prefăcîndu-se că nu înţelesese.
Se apropiau de o piaţă, iar în lumina focurilor păreau să se vadă cîteva siluete.
- Cu una mai mult ca tine, în tot cazul, spuse părintele.
Enguerrand duse mîna la mînerul paloşului pe care-l purta la şold.
- De la o vreme încoace nu mai ştii de glumă, vistiernice, se grăbi părintele să spună, avînd grijă să se îndepărteze de Enguerrand atît cît să iasă din raza de acţiune a paloşului.
- Cînd glumeşti, zîmbeşte, părinte, replică trezorierul. Ca să n-apară confuzii.
Schimbul de replici părea să facă parte dintr-un fel de ritual, căci mîna lui Enguerrand se îndreptase spre mînerul paloşului încet şi fără prea mare convingere. Cabalina părintelui se apropie din nou de a vistiernicului, tropăind agale pe drumul plin de hîrtoape. De-a lungul picioarelor celor două creaturi se întindeau tendoane din fibră de carbon a căror culoare neagră mată părea să absoarbă din aer lumina firavă.
Aproape că intraseră în piaţă cînd de deasupra lor se auzi uruitul unui elicopter. Un proiector îi scăldă în lumină intensă, alb-albăstruie, filtrată prin grătarele şi ţevile metalice care se întreţeseau deasupra străzii.
- Identificaţi-vă, lătră o voce sintetică amplificată de un megafon.
Enguerrand îşi îndreptă în sus privirile, iar filtrele vizierei compensară automat intensitatea luminii. Peste fuselajul aparatului defilă un şir de date despre model, anul de fabricaţie, caracteristici aerodinamice, armament şi raza de acţiune.
- E-un rahat de dronă, remarcă el dispreţuitor.
Una dintre cabaline fornăi, trimiţînd două jeturi de aburi în aerul jilav.
- Normal, răspunse părintele. Un elicopter cu personal uman ne-ar fi ciuruit de mult. Dar de elicopterele mari au grijă Îngerii.
- Repetăm, identificaţi-vă, reluă vocea cu răbdare neomenească. Cine sînteţi?
Părintele scoase din coburi o puşcă de vînătoare fără pat şi cu ţevile retezate la jumătate. Una dintre ţevi scuipă foc, iar minielicopterul explodă, luminînd pentru o clipă zidurile măcinate de vreme.
- Bănuiesc că asta vă răspunde la întrebare, remarcă părintele încărcînd din nou puşca şi punînd-o în cobur.
- Ştii bine că în preajma pieţei unde vin hackerii şoselelor n-avem voie să folosim arme. De ce l-ai doborît, părinte? întrebă Enguerrand în timp ce intrau în piaţă.
- Detest să stau la discuţii cu maşinăriile.
Se opriră lîngă o faţadă ruinată şi descălecară, apoi se retraseră în întuneric. Ceva mai departe, lîngă o fîntînă arteziană secată, pe jumătate sfărîmată, se aflau cîteva pubele. Într-una din ele ardea un foc anemic care făcea mai mult fum decît lumină. Deşi de jur împrejurul pieţei nu se vedea nimeni, cei doi Templieri ştiau că ceva mai departe, în umbra zidurilor, aşteptau reprezentanţii altor triburi urbane, veniţi ca şi ei la întîlnirea cu hackerii şoselelor. Convenţia de încetare a focului pe care o amintise mai devreme Enguerrand nu reprezenta totuşi o garanţie atît de mare încît vreunul dintre cei veniţi să se aventureze în spaţiul deschis al pieţei. Cu toate riscurile de a aduce interdicţia de prezenţă a propriului trib la asemenea întruniri, unii o mai încălcaseră din cînd în cînd.
- Ai dat de vreo urmă a lui Macho Kid? se interesă Enguerrand.
Părintele O'Blivion clătină din cap.
- Scanerele cabalinelor nu l-au detectat, dar asta nu înseamnă nimic. Transportoarele hackerilor sînt foarte bine camuflate.
- Socot că alea care nu-s bine camuflate în scurtă vreme nu mai sînt deloc, rosti o voce cu accent Mid-West din spatele lor.
Se întoarseră în direcţia vocii. Între doi stîlpi igrasioşi, printre ruinele unei clădiri, stătea un bărbat înalt care purta în braţe ca pe un nou-născut o mitralieră cu ţevi rotative. Borul pălăriei Stetson îi ascundea faţa în umbră, cu excepţia mustăţii stufoase, în schimb o rază răzleaţă de lumină se juca pe ţevile lucioase ale armei.
- Ai venit de mult, puştiule? întrebă Enguerrand.
- De vreo două ceasuri, zise Macho Kid pe un ton tărăgănat. M-am tot uitat la voi şi m-am întrebat ce rost mai are să-mi pun pielea-n saramură. Sînteţi aşa de învrăjbiţi unii cu alţii că vă temeţi şi de umbra voastră, de-aţi ajuns să trageţi chiar şi-n bondarii ăia amărîţi cu care supraveghez zona cînd vin aici.
Templierii nu îndrăzniră să comenteze. Enguerrand ridică din umeri. O'Blivion lăsă capul în jos.
- Dac-aţi vedea ce văd eu de fiecare dată cînd iau drumul încoace v-aţi gîndi mult şi bine înainte să vă luaţi la harţă, continuă hackerul. La început parcă se mai ştia aşa, vag, care cu care se bate. Fundamentalişti creştini contra fundamentalişti islamici, separatişti contra federali, triadele contra columbienilor, Feminazi contra tuturor bărbaţilor, necrosofturile contra tuturor, din principiu, şi orbitalii ne încurajau din cînd în cînd trîntindu-ne în cap meteoriţi, fără deosebire. Treceai pe şosea cu transportorul şi vedeai cruci. Cale de mile-ntregi. Cruci de ţi se ura şi te-apuca frica. Mississippi nu-i nici pe departe atît de lat cît sînt unele cimitire prin care-am trecut de cînd a-nceput războiul ăsta, sau ce mama dracului e. Acu' nu mai are cine să-i îngroape, şi nu se mai ştie nici cine împotriva cui e. Am văzut maldăre de morţi arşi cu benzină pe cîmp, şi maldăre de morţi lăsaţi să putrezească pe cîmp de cînd nu prea mai e nici benzină. Dac-aveam cîte un OCU de fiecare cruce şi mort pe care le-am văzut numai la drumu-ăsta de-acuma, puteam să mă mut bine-mersi în Lagrange şi să trăiesc liniştit.
- Şi ce legătură are asta cu noi, puştiule? îndrăzni să întrebe O'Blivion.
- Are, replică hackerul. E o plăcere să-mi zică puşti unul care nu era nici în proiect cînd am început să fac transporturi încoace. Pe tot continentul ăsta nenorocit, un singur loc e mai de doamne-ajută. Gangland. Cineva, acolo sus, a hotărît că războiul de-adevăratelea n-o să se întindă pîn-aici. Şi noi, din Go West Network, culegem copiii de peste tot, îi aducem pîn-aici numai noi ştim cum, ca să-i ferim cumva din calea prăpădului. Şi dup-atîta chin, îi vedem învăţînd să umble cu arme şi omorîndu-se între ei. Are vreunu' din voi douăzeci de ani?
Templierii se priviră unul pe celălalt, încurcaţi. Nici unul dintre ei nu răspunse. O'Blivion avea nouăsprezece, dar probabil că pentru Macho Kid era irelevant.
- De-asta mă-ntrebam dacă mai are vreun rost. Am văzut ceva transportoare arse de cînd m-am apucat de treaba asta, şi-am pierdut destui prieteni. Azi-mîine poate-o s-o fur şi eu. Cînd ştiu că v-am salvat pe la cinci-zece ani doar ca să vă omorîţi între voi la cinşpe, m-apucă un soi de lehamite. Da' dacă tot am adus copiii ăştia, vi-i las. Pe cuvînt că i-aş duce-n altă parte, da' n-am unde.
Privi peste umăr, în umbră, şi făcu semn din cap.
- Haideţi încoace.
Din umbra ruinelor se iviră pe rînd cîţiva copii, îmbrăcaţi în haine destul de curate pe care se vedeau brodate siglele unor organizaţii orbitale umanitare. Părintele îi numără din ochi şi oftă adînc a pagubă.
- Cam puţini, îndrăzni Enguerrand.
Macho Kid îi aruncă o privire pe sub borul pălăriei Stetson.
- Din cîţi erau la-nceput crede-mă că au rămas al naibii de mulţi. Mai ales dacă mă gîndesc la chestiile prin care-au trecut...
Copiii, nu mai mulţi de o duzină, aveau figurile emaciate, complet lipsite de grăsime, cu frunţi ce se bolteau enorme deasupra ochilor pierduţi în orbite. Stăteau adunaţi îndărătul hackerului, ferindu-se de lumină şi avînd grijă să nu intre în raza de acţiune a mitralierei cu ţevi rotative. Cel mai înalt dintre băieţi mînca un măr, iar una dintre fetiţe răsucea încet între degete un ghemotoc murdar şi cleios care poate fusese iniţial o batistă din hîrtie. O pală de vînt împinse fumul din pubele către ei, ascunzîndu-i o clipă, apoi direcţia vîntului se schimbă, fumul se risipi şi copiii se iviră iarăşi, părînd stînjeniţi de faptul că erau examinaţi cu atîta atenţie.
- Acu' am cam ajuns la capătul drumului, la ultimul nod din reţeaua şoselelor, le zise Macho Kid, iar lumina tăioasă care-i jucase în priviri se îmblînzi. Eu o să plec înapoi să mai aduc şi alţi copii încoace, da' aici are cine să se îngrijească de voi.
O fetiţă cu părul cînepiu îndrăzni să arunce o privire către Templieri, apoi lăsă iute capul în pămînt. Nu părea deloc convinsă de ceea ce le spunea hackerul.
- Uitaţi-vă bine la fiecare din băieţii şi fetele-astea care-au venit să vă primească şi gîndiţi-vă cu care din ei aţi vrea să staţi. Ei n-au voie să vorbească cu voi pînă nu alegeţi toţi care cu cine vrea să plece. Asta ca să fim siguri că voi îi alegeţi pe ei, nu invers, încheie el.
Fără prea mare tragere de inimă, copiii ascultară îndemnul şi porniră într-un tur al pieţei, pe lîngă ziduri şi ganguri, privindu-i pe reprezentanţii triburilor din Gangland. În umbră şi tăcere, aceştia aşteptară decizia copiilor, încercînd cu mai mult sau mai puţin succes să facă impresie. Dacă ar fi fost destul de vîrstnici pentru a-şi putea aminti asemenea lucruri, poate ar fi comparat scena cu vizita unor posibili părinţi adoptivi la orfelinat, numai că de această dată alegerea o făceau orfanii.
Enguerrand îşi scoase casca. Avea părul lung adunat într-o coadă ce-i cobora din creştet şi, spre deosebire de părintele O'Blivion, era proaspăt bărbierit. Încercă să-şi imagineze cum percepeau copiii nou-veniţi înfăţişarea adolescenţilor ce-i aşteptau în semiîntuneric, evaluînd şansele pe care le avea Ordinul Templierilor ca să-i atragă pe cît mai mulţi dintre ei. Nu era pentru prima dată la o asemenea alegere, aşa încît putea să facă o estimare destul de exactă. Trezorierul învăţase de la întîlniri asemănătoare din trecut că mulţi dintre copii erau atenţi mai degrabă la vehicule şi accesorii, ceea ce era un dezavantaj pentru triburile mai puţin orientate către tehnologie. Urmări cu inima strînsă cum copiii îşi plimbau privirile nehotărîte între alte ganguri şi intrări, unde se ascundeau vehicule şi creaturi mai impresionante, oprindu-se numai rareori asupra cabalinelor celor doi Templieri.
Într-un tîrziu, fetiţa cu părul cînepiu îndrăzni să intre într-unul din ganguri. Un băiat care pînă atunci îşi făcuse de lucru cu nişte pietricele se îndreptă către o stradă unde se întrezăreau în semiîntuneric aripi enorme, membranoase, şi întrebă:
- O să zbor din seara asta? O să fiu moartea-de-sus?
Moartea-de-sus. Enguerrand îşi amintea destul de limpede lungile perioade pe care le petrecuse prin subterane înainte de a fi adus de hackerii şoselelor din nod în nod pînă în Gangland. Intervale greu de măsurat ce se scurgeau de cele mai multe ori în întuneric, fuga printre ruine de la un adăpost la altul, groaza de spaţiile deschise, teama permanentă de moartea-venită-de-sus, trimisă de păsările din oţel, şi invidia nemăsurată faţă de fiinţele invincibile care-şi petreceau viaţa în zbor, pîndindu-l din înaltul cerului. Pentru unii dintre copii promisiunea că aveau să se transforme din vînat în vînători era o ispită prea mare. Încă un băiat şi o fetiţă se pierdură în întunericul străzii unde-i aştepta promisiunea zborului.
Rînd pe rînd, toţi copiii aleseră unul sau altul dintre triburi şi plecară din piaţă. Spre disperarea crescîndă a celor doi Templieri, deşi întîlnirea se apropia de sfîrşit, nici unul dintre copii nu-i alesese. Mai rămăseseră doi băieţi, unul foarte scund, care părea şi cel mai mic, şi cel cu mărul, care mesteca netulburat de parcă ar fi avut tot timpul de pe lume. Cel mic se uita indecis, clipind des şi neştiind deloc pe care dintre străinii aceia din umbră să-i aleagă. Se vedea că era atît de speriat încît nici măcar nu avea curaj să plîngă. În cele din urmă se întoarse către Macho Kid, îşi luă inima în dinţi şi zise:
- Măcar eu pot să rămîn cu tine? Te rog frumos de tot.
Hackerul se apropie de el, avînd grijă să ţină ţevile mitralierei departe de copil. Îi puse o mînă pe umăr şi-l privi în ochi, apoi îşi drese vocea, căutînd parcă să cîştige timp de gîndire. Din depărtare se auzi sunetul înfundat al unei explozii.
- Mai ţii minte cînd am dat peste tancurile necrosofturilor, lîngă Saint Louis?
- La apa aia mare unde au fost focuri mari toată noaptea, după ce ne-ai luat de la Jivin' Jack?
- Exact. La Mississippi. Mai ţii minte?
Feţişoara băieţelului se crispă. Începu să vorbească repede, ca şi cînd amintirile evocate ar fi fost o punte suspendată veche şi extrem de periculoasă dincolo de care vroia să se vadă trecut cît mai curînd.
- Ne-au alergat tancurile, şi-am mers toată noaptea şi ziua următoare şi pe urmă iar toată noaptea, şi-n prima noapte ne-am hurducat rău şi-au fost bubuituri şi-ai zis vorbele-alea care ne-ai spus să nu le zicem că nu-i frumos, şi noi trebuia să stăm pe podea. Şi dup-aia ai văzut că Mike şi Tom şi fata aia din Boston muriseră şi din ei cursese sînge peste tot, chiar dacă stătuseră cuminţi pe podea, şi i-am îngropat dimineaţă şi-ai spus că Domnul e păstorul meu.
Macho Kid însoţi fiecare detaliu al poveştii cu cîte un semn de încuviinţare.
- Atunci ştii de ce nu poţi să rămîi cu mine, zise hackerul. Ca să nu ţi se întîmple ce li s-a întîmplat lui Mike, şi lui Tom, şi lui Debbie... Şi lui Jivin' Jack, adăugă printre dinţi.
Băieţelul dădu din cap, semn că înţelesese, apoi se întoarse către piaţa pe marginile căreia oamenii găştilor aşteptau în tăcere. Privi gînditor şi într-un tîrziu întinse un arătător subţire, aproape străveziu, către o intrare aflată undeva în dreapta Templierilor.
- Voi n-aveţi nici un fel de arme. N-aveţi nici colţi, nici gheare. Nu omorîţi pe nimeni, niciodată?
Probabil că primi un răspuns mulţumitor, căci se îndepărtă într-acolo, întinzînd două mîini palide, firave şi brăzdate de vene albăstrii.
- Atunci vin la voi. Dacă toată lumea ar fi aşa, Debbie şi Tom şi Mike ar fi cu noi aici.
Cei doi Templieri plecară capetele în pămînt. Acel dacă toată lumea ar fi aşa îi atinsese mai mult decît tot discursul cu care-i întîmpinase Macho Kid. Tăcerea nu era punctată decît de zgomotul discret pe care băiatul mai înalt îl făcea mestecînd cotorul mărului.
- Aveam nevoie să ştiu care dintre voi se ocupă cu informatica, spuse băiatul cu o voce de contraltă, dar fireşte că nu vă permite convenţia să răspundeţi. Noroc că am ghicit. Mergem să ne înscriem în Ordinul Templierilor.
O'Blivion rămase cu gura căscată. Vocea părea să-i aparţină unei femei tinere, iar tonul pe care fuseseră rostite cuvintele, ca şi vorbele în sine, nu se potriveau deloc cu înfăţişarea băiatului.
- Ce... ce-a fost asta? întrebă el.
- De ce încalci convenţia, părinte? interveni hackerul pe un ton rău-prevestitor.
- Lasă-ne-n durerea noastră cu convenţia, puştiule! se burzului O'Blivion. Nu l-ai auzit că vrea să rămînă la noi? Gata, s-a terminat tîrgul de vite, acum putem să vorbim cît avem chef. Ce-a fost asta?
- Rămîn cu voi, zise băiatul, de data asta cu un timbru cît se poate de potrivit pentru doisprezece ani.
Macho Kid întinse un deget acuzator către O'Blivion, iar mustăţile i se zburliră.
- Tîrg de vite, zici? Ai uitat cînd te-am adus şi pe tine, numai pielea şi osul, de te-am dat!
Făcu doi paşi către O'Blivion, dar Enguerrand intră între hacker şi părinte.
- Stai uşor, puştiule, zise el pe un ton împăciuitor. Ştii cum e părintele, mai vorbeşte gura fără el.
Trezorierul se strădui să-l calmeze pe Macho Kid şi să-l ducă înapoi la transportor. Părintele O'Blivion nu dădu însă prea mare atenţie agitaţiei produse la încheierea întîlnirii, şi nici măcar vociferărilor hackerului. Îşi freca nedumerit bărbia ţepoasă şi se uita la băiatul nou-venit cu un fel de îngrijorare.
- Cum se face că vorbeşti cu două voci? Îţi place să-ţi schimbi vocea, sau care-i treaba?
- Nu-mi schimb vocea, spuse băiatul pe un ton normal, ridicînd din umeri.
- Cînd ai zis la început că ai fi avut nevoie să ştii care dintre triburi se ocupă cu informatica aveai altă voce, insistă părintele.
- Aa, asta era, făcu băiatul, ca şi cînd precizarea ar fi explicat totul.
- Asta era. Aveai altă voce.
Băiatul privi în jos, puţin încurcat, către rămăşiţele fîntînii sfărîmate. Focurile din pubele se potoliseră acum, iar jarul arunca o lumină roşiatică pe chipurile celor doi.
- N-am vorbit eu, ci sora mea.
- Care soră? clătină părintele din cap. Nu cred că am văzut nici o soră. Şi dacă la înfăţişare e ca şi la voce, crede-mă că aş fi văzut-o imediat.
- Eu o văd, zise băiatul încet. Este mereu cu mine. O văd tot timpul.
Cînd Enguerrand reveni, obrazul stîng îi era umflat şi congestionat. O'Blivion se întoarse către el:
- Avem o problemă...
Trezorierul nu-i lăsă timp să termine. Îl înşfăcă de reverele jachetei din piele neagră şi-l trînti de un perete.
- Sigur c-avem o problemă.
Îşi însoţi remarca cu încă un brînci care făcu să-i clănţăne dinţii în gură părintelui.
- Avem o problemă dată dracului. E ultima dată cînd îmi mai pun obrazul pentru tine.
- Da' ştiu că l-ai pus, nu glumă, ricană O'Blivion.
Enguerrand îl lovi scurt în plexul solar de două ori cu dreapta, ţinîndu-l ţintuit de zid cu stînga. Părintele icni.
- Ne-am înţeles? continuă trezorierul cu un aer sumbru. A fost ultima oară.
- Puştiul... horcăi O'Blivion, luptîndu-se să ia o gură de aer. Puştiul are-o soră.
- Foarte bine, să-i trăiască.
- N-ai... n-ai priceput. Zice că... e-aici, dar numai el... numai el o vede.
Enguerrand îi dădu drumul părintelui şi merse să-şi culeagă casca de unde o aruncase.
- Mare scofală, mormăi el. O grămadă de copii au fraţi sau tovarăşi de joacă imaginari.
O'Blivion îl cuprinse pe copil cu o mînă pe după umeri. Din mîneca jachetei i se ivea o brăţară din piele decorată cu lanţuri şi ţinte.
- Vocea pe care-ai auzit-o şi care a ales Ordinul Templierilor era a surorii de care-ţi vorbesc.
Enguerrand tresări şi începu să-i privescă pe rînd pe O'Blivion şi pe copil.
- Zici că sora ta a vorbit mai întîi, puştiule?
- Da, răspunse băiatul. Mă cheamă...
Mîna părintelui se ridică fulgerător de pe umărul copilului şi-i acoperi gura.
- Nu ne spune numele, se grăbi el să explice. Numele adevărat e lucru tainic, bun să fie ştiut numai de tine. Să nu-l spui nimănui, niciodată, ne-am înţeles?
Băiatul încuviinţă din cap, iar O'Blivion îi luă mîna de la gură.
- De ce ar trebui să rămîne secret? se interesă puştiul.
Înainte ca vreunul dintre cei doi Templieri să poată răspunde, trăsăturile copilului se transformară, căpătînd o expresie care nu avea deloc ce căuta pe faţa unui băiat de doisprezece ani, iar gura sa rosti cu voce de contraltă:
- Tribul Necromanţilor se ocupă cu crearea de virusuri wetware ce pătrund în sistemul nervos folosindu-se de faptul că oamenii sînt extrem de receptivi la succesiunile de silabe care conţin numele lor. Aceste virusuri acţionează simultan pe mai multe planuri, distrugînd şi eliminînd ceea ce formează personalitatea victimei şi transformînd-o pe aceasta din urmă într-o carcasă biomecanică aptă să primească programe wetware scrise de Necromanţi. Cu alte cuvinte, să-ţi declari numele în public înseamnă să rişti a fi transformat într-un zombie.
Cei doi Templieri se priviră îngrijoraţi. Trăsăturile băiatului reveniră la normal, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
- Ăă... cam aşa ceva vroiam să spun, îngăimă într-un tîrziu părintele.
- Sper să nu fie nimic mai grav decît o schizofrenie, comentă Enguerrand pe un ton sumbru. Oricum, dacă ştii - sau măcar sora ta ştie - de ce nu folosim adevăratele nume, va trebui să-ţi alegi un nume public pe care să-l poţi folosi fără teamă. Pentru că eşti novice în Ordinul Templierilor, numele va fi al unui cavaler, real sau fictiv. Nu e obligatoriu să fi aparţinut unui Templier.
- De unde-mi pot alege numele? întrebă puştiul.
Părintele O'Blivion îşi dădu deoparte pletele din dreptul craniului de argint pe care-l purta în lobul urechii.
- Am aici Biblioteca Congresului. Dacă facem rost de o interfaţă pentru tine...
Băiatul întinse mîna, apucă între degete cercelul în formă de craniu şi după cîteva clipe vocea de contraltă spuse:
- Are să te cheme Olivier. O să-ţi traduc Cîntecul lui Roland din versiunea franco-normandă aflată la Oxford ca să ştii cine a fost.
- Atunci spuneţi-mi Olivier.
- Bine, ăsta să-ţi fie numele, zise trezorierul.
Frînturile de cer care se întrezăreau prin hăţişul metalic de deasupra capetelor lor începuseră să capete o nuanţă palidă, semn că se apropiau zorii.
- Mai e niţel şi se luminează de-a binelea, spuse părintele. Haidem la Templu, că n-am chef să mă prindă dimineaţa pe drumuri.
Enguerrand îl urcă pe băiat în şaua cabalinei, apoi încălecă la rîndul său. Dădu pinteni creaturii şi, urmat de părintele O'Blivion, plecă la pas din piaţă.
- Aş vrea să fie doar o schizofrenie, părinte, zise el îngîndurat în timp ce se îndepărtau. Tare mă tem însă că e ceva mult mai periculos.
- Mai periculos pentru el sau pentru noi? întrebă O'Blivion.
Dar întrebarea rămase fără răspuns.