"De vorbă cu Florin Pîtea" de Aura Dobre

„În copilărie eram o pacoste pentru cei mari!” – afirmă scriitorul câmpinean Florin PîteaÎn Câmpina, Florin Pîtea nu este un necunoscut. S-a născut aici, în urmă cu treizeci de ani, a învăţat la Şcoala generală nr.2, apoi la „Grigorescu” („pe vremea aceea se numea Liceul industrial nr.5, în virtutea dorinţei ca toţi tinerii patriei să ajungă ingineri.”). Unii dintre câmpineni ştiu mai multe despre „scriitorul” Florin Pîtea şi mai ales despre ce a scris el. Cea mai recentă carte, apărută la Editura QED, „Necropolis”, este o invitaţie într-un viitor dominat de tehnologia informaţională.

Este mândru că este din Câmpina „pentru că este un oraş curat, cu o mulţime de oameni civilizaţi. Îmi place atmosfera de aici şi, deşi locuiesc de 11 ani în Bucureşti, revin cu drag în Câmpina şi îmi face plăcere să mă întorc aici printre concetăţenii mei”. Amintirile despre vremea când era la Câmpina, îi includ şi pe cei dragi de acasă. „Părinţii mei se pot defini ca aparţinând clasei de mijloc. Ambii sunt asistenţi medicali. Tatăl meu a lucrat o bună bucată de vreme la Circa nr.3, după care s-a mutat cu serviciul la Sanepid. Mama mea a lucrat tot la Sanepid. Din păcate s-a îmbolnăvit de leucemie şi a murit în 1987.” Părinţii erau exasperaţi de multiplele lui solicitări de a-i citi poveşti. De fiecare dată când mergeau la plimbare prin oraş, era mai mult decât obligatoriu să cumpere o carte. „Eram un adevărat coşmar pentru ei. Aşa că până la urmă, disperaţi fiind, m-au învăţat să citesc, pe la patru ani şi jumătate. Aşa că, de la acea vârstă, îmi citeam singur poveştile preferate.”

Primele lecturi au fost cărţile apărute la editura „Ion Creangă”, mai precis în colecţia „Biblioteca pentru toţi copiii”. Evident că majoritatea lecturilor erau cele care „relatau” despre lumi fantastice, pitite dincolo de realitate, numai bune să-i dezvolte imaginaţia viitorului scriitor. „Oliver Twist” este o carte pe care a detestat-o mult timp, dar care l-a influenţat foarte mult în ceea ce priveşte imaginile şi atmosfera. Apoi l-a descoperit pe Jules Verne. Mai târziu l-a descoperit pe Isaac Asimov şi alţi scriitori de gen, pentru ca în 1987 să aibă revelaţia cyberpunk, un moment care, spune el, i-a schimbat viaţa.

De la revelaţia vieţii sale ne întoarcem în copilărie unde descoperim un Florin Pîtea foarte interesant.

„Aveam un program foarte strict, în sensul că trebuia să „raportez” foarte clar părinţilor unde sunt, ce fac, cu cine sunt şi la ce oră voi fi înapoi acasă. În cazul în care plecam fără să anunţ ieşea tărăboi, aşa încât era de preferat să mă ştie acasă, cu nasul în carte, şi în felul acesta toată lumea era mulţumită. Eram un copil foarte vorbăreţ. N-am avut niciodată inhibiţii sociale. Cred că eram un fel de pacoste pentru toţi adulţii din jur. Ca să explic cum eram atunci, pot spune că foloseam un număr mare de cuvinte pe minut! Când am mai crescut, şi acum la facultate (este asistent universitar la catedra de limba engleză a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti – n.a.) a trebuit să învăţ să vorbesc mai rar, pentru a mă face înţeles de cei din jur, şi să le las şi lor ceva timp ca să poată participa la discuţie!”

- Amintiri din această copilărie?

- Da. Cred că cel mai relevant moment pentru ce am spus mai devreme ar fi un episod pe care îl uitasem, dar care mi-a fost reamintit de un vecin, un medic radiolog de la noi de pe stradă. Mergeam la el în vizită şi împrumutam cărţi. Mi-a povestit că, odată, l-am prins în timp ce vopsea gardul şi eu am început să-l întreb despre structura universului, despre stele, despre gravitaţie, despre viaţa pe alte planete şi despre tot felul de alte minuni. A fost foarte fericit când a terminat de vopsit gardul, pentru că în felul acesta a scăpat şi de mine, fiindcă îl năucisem cu întrebările şi nu mai ştia ce să-mi spună!

- Vroiai să ştii multe încă de pe atunci. Ce se ascundea dincolo de realitatea palpabilă.

- N-aş zice aşa! Mă interesează mai mult ceea ce este. Adică sunt interesat mai mult de fizică decât de metafizică. Încerc să descifrez universul acesta fizic. Întâmplarea face că mă interesează mai multe domenii ale cunoaşterii umane. Mă interesează şi istoria, şi fizica, până la un punct, mi-a plăcut să studiez şi matematica. Sunt interesat de modul cum funcţionează societatea, modul cum interacţionează oamenii. Probabil asta mă ajută când scriu, pentru că am ambiţia să construiesc o lume ficţională complexă, nu una care să se adreseze unui segment foarte îngust de public.”

A citit foarte mult, a vorbit foarte mult, ameţindu-i pe cei din jur. Dar a existat un moment când s-a apucat şi de scris.

„Asta este o altă poveste frumoasă. Peste drum de casa mea, locuiau copiii vecinilor, care erau cam de vârsta mea, şi pe la nouă ani, am găsit o carte de sir Arthur Conan Doyle: „Aventurile profesorului Challenger”. De fapt, reunea romanul „Lumea pierdută” şi câteva nuvele despre acest profesor Challenger. Am fost efectiv entuziasmaţi de romanul „Lumea pierdută”, şi fata vecinilor a scris o pastişă. Şi atunci am avut şi eu revelaţia că textele acestea pe care le citeam nu sunt doar ceva ce vine de la tipografie sau bibliotecă, ci sunt şi lucruri pe care putem să le scriem chiar noi. Am scris şi eu o pastişă, după care, pe parcursului ciclului gimnazial, am scris un număr de foiletoane pentru gazeta de perete de la Şcoala generală nr.2, iar în timpul liceului am activat într-un cenaclu pe care îl modera doamna profesoară Stănărângă. A fost o experienţă nemaipomenită, pentru că, efectiv, am umplut un număr de carnete de vocabular cu texte care, la început, ocupau cam jumătate de pagină şi încet-încet, am ajuns să scriu un text care umplea două carnete şi jumătate, practic o nuvelă. Am avut bunul-simţ să nu public nici unul din aceste texte juvenile. Când am ajuns la Bucureşti şi m-am hotărât să public, am luat-o de la zero, dar cu alte mijloace literare.

- Cum ţi se par, acum, textele scrise în liceu?

- Unele sunt foarte amuzante. De exemplu, am scris un fel de parodie după filmele de acţiune cu Stallone şi Schwarzenegger. Numai că protagonistul era un dromader care… luptase în Vietnam. Povestea începea cam aşa: „A fost odată un arab pe care îl chema ….. şi care lucra la piramida lui Keops. Avea o cămilă care îl ajuta să măture Piramida în fiecare zi după ce plecau turiştii…” Şi tot aşa.

- Ai avut cititori pentru aceste texte?

- Da. Colegii mei de liceu le citeau şi, în felul acesta, aveam o formă foarte strictă de feed-back, pentru că fiecare dintre ei venea cu sugestii. Îmi spunea ce-i plăcuse, ce nu-i plăcuse, ce nu înţelesese, ce i se părea prea nepotrivit cu restul şi, în felul acesta, am avut foarte mult de învăţat din observaţiile profesorilor, colegilor, prietenilor.

- Şi părinţii tăi se numărau printre cititori?

- Tatăl meu m-a încurajat foarte mult în această direcţie a scrisului, spunându-mi de multe ori că aş comite crime literare. Ca urmare, aveam o întreagă strategie pentru scris, respectiv, îmi plasasem locul unde învăţam, undeva, lângă fereastră, pentru a-i putea vedea pe ai mei când se întorceau acasă. Pe masă aveam caietele şi cărţile de matematică şi fizică şi tot ce trebuia să studiez pentru a deveni inginer şi, imediat sub tăblia mesei, era aşezat strategic caietul unde-mi scriam poveştile! Dar dacă stau bine şi mă gândesc, mi-au folosit exerciţiile şi problemele de matematică (umplusem o jumătate de metru de caiete studenţeşti), pentru că m-au ajutat să am un alt fel de atitudine decât cea a colegilor mei de la filologie. Am căpătat bunul obicei de a-mi argumenta foarte bine afirmaţiile, de a avea foarte mare grijă ce spun şi pe ce probe mă bazez. Tot de la matematică am înţeles că este uşor să dărâmi argumentul altcuiva găsind contraexemple, măcar unul ca să-i distrugă afirmaţia generală!

Acest lucru l-a transformat într-o „ciudăţenie” care, la seminarele din Facultatea de filologie, în timp ce se comenta o poezie de Rilke despre pământul aflat în cădere liberă şi cineva care îl ţine în mâini, în loc să se gândească la imaginea poetică, le spunea colegilor că „într-un câmp gravitaţional, dacă sunt două obiecte în cădere liberă, unul în raport cu celălalt sunt în imponderabilitate”. Făcea toate acestea nu pentru a atrage, cu orice preţ, atenţia celorlalţi asupra sa. Florin Pîtea consideră că ia foarte în serios noţiunea de dezbatere, deşi a avut nevoie de mult timp pentru a se convinge că nu este obligatoriu ca o persoană care câştigă cu argumente într-o dezbatere să cîştige şi prieteni sau colaboratori. A înţeles că de cele mai multe ori e mai bine să-i dai dreptate celuilalt pentru a-l face să se simtă bine, mai degrabă decât să urmăreşti cine are dreptate, la modul raţional şi cu dovezi fizice. Îi place să spună că a avut nevoie de ceva timp… „să-i vină mintea la cap!”

- Cum ai ajuns la Facultatea de filologie, ţinând cont că era o facultate unde se duceau de obicei fetele?

- Asta este o altă poveste! Am avut repetate discuţii cu tatăl meu. El a venit cu un argument destul de solid: el este cel care mă întreţine şi el hotărăşte, în consecinţă, ce facultate trebuie să urmez. A fost… amabil, mi-a spus că pot să aleg ce vreau, atâta timp cât la admitere susţin matematică şi fizică şi, din toată povestea, ies inginer sau matematician. Aşa că am dat la Institutul de Construcţii, am luat de prima dată, m-am dus frumuşel la Bucureşti, după care am ajuns major şi autofinanţat şi puteam să-mi aleg singur facultatea şi le-am zis” rămâneţi voi cu ingineria şi construcţiile voastre, pentru că eu mă duc să dau la limbi străine”. Din fericire am avut mare ajutor de la prietena mea, Liliana Bujor, şi, după o pauză de doi ani, în care am lucrat la o revistă („Tinerama” – n.a.) nu foarte diferită de „Zarva”, îmi puteam plăti singur cheltuielile şi aşa am intrat la „limbi străine”. Am constatat că această pauză de doi ani, în care m-am ciocnit de tot felul de oameni, din diferite regiuni ale ţării, m-a ajutat să iau treaba cu facultatea foarte în serios.

Deşi dădea impresia de „răsfăţat” al familiei, am aflat că mai are un frate, ceva mai mic, şi despre care „fratele” Florin spune „din fericire arată mult mai bine decât mine. El seamănă cu John Travolta. Ca şi mine, din lipsă de alte distracţii, s-a pus pe citit, aşa încât are autori pe care i-a citit mult mai „temeinic decât mine”. Cu toate acestea, rămâne în continuare „scriitorul” familiei.

În 1991 a scris o nuvelă, ”Noaptea cea mai lungă”, pe care a dus-o la redacţia revistei „Anticipaţia”. A depus-o sub pseudonim, pretinzând că este o traducere după un anumit autor fictiv. Nuvela a zăcut prin vreun sertar aproximativ un an. După care, Mihai Dan Pavelescu, un cunoscut traducător, îşi dă seama că autorul nuvelei nu este cel semnalat şi că autorul real este Florin Pîtea. Singurul scriitor de cyberpunk din România la acea vreme. De aici a început o foarte strânsă colaborare, a înţeles mai multe despre acest gen, „cyberpunk”.

- Ce este cyberpunk?

- Ar fi foarte multe de spus, mai ales că, în prezent, lucrez la teza de doctorat care are ca subiect genul „cyberpunk”, dar, în câteva cuvinte, povestea este cam aşa. În 1981, un scriitor pe nume Bruce Bethke a scris un text despre adolescenţi care se ocupau cu infracţiunile prin computer, într-un viitor apropiat. A căutat un titlu dintr-un singur cuvânt, care să surprindă în acelaşi timp atitudinea rebelă, foarte apropiată de muzica punk-rock, la modă atunci, şi latura tehnologică-cibernetică. Şi aşa s-a format fenomenul de cyberpunk. Termenul care a avut o circulaţie foarte largă, a fost preluat de către editorul Gardner Dozois de la „Isaac Asimov’s Science Fiction Magazine” şi acesta l-a aplicat ca etichetă unui grup de scriitori care, practic, colaborau între ei şi porniseră o mişcare literară. Mişcarea s-a extins încet-încet, a ajuns în Marea Britanie, a ajuns prin Australia, a făcut ceva victime şi prin Franţa, şi se vede treaba că nici România nu este imună la fenomenul acesta.

De la cyberpunk trecem uşor la prietena sa, Liliana Bujor. Sunt împreună de 11 ani. S-au cunoscut la o demonstraţie anti-guvernamentală în Piaţa Universităţii („Doamne fereşte, să nu ajung vreodată preşedinte ca să vedeţi documentare pe tema asta”). Se completează destul de bine. Liliana este o persoană foarte energică, el pare că trăieşte la… ralanti. Ea este o persoană foarte dinamică, genul care organizează totul, are iniţiative, merge să rezolve totul. El este un tip cu rezerve mari de răbdare, încearcă să tempereze lucrurile, să aibă o relaţie normală cu oamenii şi atunci se completează reciproc. S-au gândit adesea la oficializarea relaţiei lor, dar, „mergând de la ideea că din 5 căsătorii făcute după ’90, 3 se termină printr-un divorţ”, au ajuns la concluzia că principalul motiv al divorţului este căsătoria. Le plac foarte mult copiii, dar, deocamdată, cariera este mai importantă.

Revenind la scris, l-am întrebat cum arăta cadrul, cum este atmosfera care îl îndeamnă la scris.

„Bună parte din textele pe care le scriu au un caracter dadaist. Sunt un fel de colaj de imagini, de idei etc. Partea bună e că, în timp, după ce îmi făcusem debutul literar, am aflat că mulţi scriitori procedau la fel ca mine: scriau cărţi despre o varietate de lucruri, inclusiv despre alte cărţi. Mai întâi am o acumulare de idei, de imagini, pe urmă îmi găsesc o idee centrală, pentru un text pun la punct un plan, de obicei, fundalul unui text, şi abia apoi mă gândesc la un personaj, la intrigă, fac un fel de plan, după care mă apuc de scrisul propriu-zis. Dacă constat că nu merge scrisul într-un anumit mediu, cum ar fi la calculator, schimb mediul şi mă apuc de scris pe hârtie. Dacă nu merge nici acolo, mă duc la maşina de scris şi aşa mai departe. De obicei, prefer să nu fiu deranjat în timp ce scriu, dar, dacă povestea mă prinde foarte tare, nu mai bag de seamă ce se întâmplă în jurul meu”.

În afară de a scrie, de a trăi alături de prietena sa şi de a preda studenţilor de la „Spiru Haret” îi place să citească foarte mult şi să asculte muzică. „Muzica este o altă poveste frumoasă. Prin 1987, eram în practică la uzină şi trei colegi de-ai mei, Monica Sârbu, Călin Şerban, colegul dumneavoastră, şi Ionuţ Bădoiu, mi-au făcut un mare bine. M-au luat frumos în curtea uzinei unde făceam practică, ne-am urcat cu toţii într-o benă de autocamion şi am ascultat Pink Floyd - „Wish You Were Here”. Am colecţionat Pink Floyd, am ascultat The Beatles, Phoenix, Vangelis, Jean Michel Jarre şi, dacă sunteţi atenţi, când citiţi Necropolis, veţi auzi Pink Floyd, cu excepţia situaţiilor când se aude Metallica!”

- Ce ţi-ar plăcea să se ştie despre Florin Pîtea?

- În scurt timp pe website-ul oraşului Câmpina va apărea un fel de pagină de web „Florin Pîtea”, care se numeşte HINTERLAND, şi acolo se găsesc o bibliografie Florin Pîtea, o notă biografică, texte din volumele Necropolis şi din viitoarea apariţie An/Organic, eseuri cu caracter academic, cronici de carte, totul gratuit.

- Ai avut un model în viaţă?

- Am avut foarte multe modele. Domnul profesor Maxim Blanc de la Şcoala generală nr.2 mi-a fost un model, atât ca şi cunoştinţe profesionale, cât şi ca profesor. Singura mea părere de rău este că nu am învăţat niciodată atât de mult şi atât de bine cât ar fi dorit domnia sa. Au existat modele literare, mai pot să spun că am o admiraţie pentru actorul Mel Gibson. Am colecţionat modele din acestea, am căutat să învăţ câte ceva de la fiecare persoană cu care intram în contact, pentru că orice om, indiferent de vârstă, de inteligenţă sau de nivel cultural are lucruri preţioase pe care vrea să le ofere şi celorlalţi.

< interviul precedent interviul următor >