China Miéville

Prin 2003, după ce citisem cu mare plăcere Perdido Street Station şi The Scar, am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru un exemplar din primul roman al lui China Miéville, King Rat (Editura Tor, New York, 2000). Am început lectura cu entuziasm, însă, pe măsură ce am progresat prin acest roman, am fost din ce în ce mai dezamăgit, iar lectura a trenat. Poate tot din cauza dezamăgirii am şi întîrziat atît cu scrierea unei cronici pe marginea lui.

Să vă ofer şi dumneavoastră cîteva detalii:

Acţiunea romanului se petrece la Londra, aproape de finalul secolului al douăzecilea. În prolog, cineva pătrunde pe furiş în locuinţa unui cetăţean.

În „Partea întîi – Sticlă”, un tînăr numit Saul Garamond ajunge seara în vizită la tatăl său, la Londra, iar dimineaţă este acuzat că l-ar fi aruncat pe fereastră. Protagonistul e ajutat să evadeze din arest de o creatură, Regele Şobolan, care îi spune că e unchiul său şi că maică-sa (pe care tînărul n-a cunoscut-o niciodată) fusese tot din neamul şobolanilor. Regele Şobolan începe să-l înveţe cum să se caţere pe ziduri şi cum să găsească mîncare în pubele. Aparent, cel care l-a ucis pe Garamond senior va dori să-i găsească şi să-i ucidă şi pe ei...

În „Partea a doua – Noul Oraş”, prietenii lui Saul sînt vizitaţi de un flautist foarte talentat care vrea să înregistreze cu ei pentru remixuri jungle. Doi poliţişti de la locul crimei sunt ucişi, la rândul lor, iar Saul e instruit cum să se orienteze prin reţeaua de canalizare londoneză.

În „Partea a treia – Lecţii de ritm şi istorie”, Saul îşi testează noile puteri, dar e capturat pe străzile Londrei, legat fedeleş şi pus într-o presă pentru automobile vechi. Regele Şobolan îl salvează în ultimul moment şi-l prezintă altor două personaje fantastice – Anansi (regele păianjenilor) şi Loplop (regele păsărilor). Din păcate, flautistul care i-a înecat supuşii Regelui, cu şapte secole în urmă, în Hamelin, este cel care îi vizitează pe prietenii lui Saul – şi care îl ucide pe unul dintre aceştia, Kay.

În „Partea a patra – Sânge”, Saul, explorînd apartamentul tatălui său, îşi dă seama că Regele Şobolan îl minţise – mai exact, Saul a venit pe lume ca urmare a faptului că Regele a violat-o pe soţia unui om, iar acesta din urmă l-a crescut ca pe copilul său. Aici are loc o primă confruntare cu flautistul Pete, iar Saul constată că melodiile interpretate de Pete pot să-i hipnotizeze pe aliaţii săi şi să-i transforme temporar în slujitori ai flautistului.

În „Partea a cincea – Spirite”, prietenii lui Saul se ocupă de remixarea unor piese jungle, în vreme ce ancheta condusă de inspectorul Crowley progresează. Saul îl acuză pe Regele Şobolan de manipulare şi de faptul că l-a folosit ca momeală pentru flautist, apoi decide să adune armata şobolanilor londonezi pentru o nouă confruntare cu Pete. Se va folosi de ajutorul lui Anansi, dar preferă să nu mai aibă de-a face nici cu Regele Şobolan, nici cu Loplop (care a căzut cu uşurinţă pradă vrăjii flautistului). Cu toate acestea, în canale, se vede nevoit să întrerupă o luptă între Regele Şobolan şi Loplop, iar cercetaşii săi şobolani pleacă în căutarea flautistului.

În „Partea a şasea – Junglist Terror”, armate de şobolani, păianjeni şi păsări se strâng la un club de noapte londonez, pe parcursul unei megapetreceri numite „Junglist Terror”, pentru o ultimă înfruntare cu flautistul Pete. Din păcate, piesele înregistrate de acesta din urmă şi redate prin sistemul de amplificare al clubului au un efect devastator asupra creaturilor. Ultima luptă a lui Saul împotriva flautistului este cu adevărat disperată, pe viaţă şi pe moarte. Iar Regele Şobolan intervine într-un moment crucial.

Fireşte, după toate cele îndurate, Saul refuză să-l ajute pe Rege să recîştige loialitatea supuşilor săi. În „Epilog”, Saul îi adună pe şobolani în canalizare numai ca să abdice şi să declare primul an al Republicii Şobolanilor, în care el va fi un simplu cetăţean. Deşi poate că, odată, cîndva, Regele va reveni ca să se răzbune pe propriul său fiu...

Unul dintre motivele pentru care King Rat m-a dezamăgit este că aveam un orizont de aşteptare de la romanele lui China Miéville, iar King Rat nu se potriveşte deloc cu acesta. Mai exact, aşteptam o combinaţie de steampunk şi fantastic plasată într-un tărîm imaginar, însă am primit un urban fantasy în care fantasticul se combină cu o anchetă poliţistă şi cu numeroase referiri la muzica remixată drum'n'bass. Probabil că, dacă nu aş fi citit mai înainte primele două romane din trilogia Bas Lag, altfel m-aş fi raportat la această carte.

Un alt motiv de dezamăgire este că, faţă de Perdido Street Station, spre exemplu, King Rat pare un roman destul de sărăcăcios în privinţa imaginaţiei. Cel dintîi punea în scenă o puzderie de creaturi fantastice, tehnologii nemaivăzute, acţionate prin magie şi prin forţa aburului, decoruri variate, multiple fire narative şi răsturnări spectaculoase de situaţie. Cel de-al doilea are o gamă mult mai restrînsă de creaturi, un decor în cea mai mare parte tern, mai puţine planuri narative şi o intrigă mai puţin spectaculoasă.

E drept că ediţia americană de la Tor este frumos îngrijită, cu hîrtie de bună calitate, cu o tehnoredactare aerisită, generoasă, şi cu o prezentare grafică de efect. Dar, conţinutul romanului fiind cel prezentat mai sus, nu m-am simţit niciodată ispitit să redeschid King Rat şi să recitesc pasaje din acest roman, ori să caut altele cu o tematică asemănătoare. Poate că nu mi se potriveşte mie genul urban fantasy, cine ştie...

După cum probabil aţi aflat deja din alte surse, recent a apărut o ediţie română a acestui roman, sub titlul Regele Şobolan, la Editura Paladin, în traducerea domnului Mircea Pricăjan. În ceea ce mă priveşte, decît să recitesc romanul acesta, ori să parcurg alt urban fantasy, am să prefer combinaţia de steampunk şi fantastic cu care m-a încîntat China Miéville în seria Bas Lag – pentru că am regăsit-o în cărţi de Jay Lake şi de Stephen Hunt.

Dar despre acelea vom discuta cu altă ocazie...

Prin anul 2002, bunul meu prieten Liviu Moldovan a făcut o excursie în Franţa şi a venit de acolo încărcat cu cărţi. Dintre ele, mi-a atras atenţia un volum de aproape nouă sute de pagini care pe coperta interioară avea comentarii de genul: "Dacă există un echivalent fantasy al literaturii cyberpunk, acesta este," şi referiri la Charles Dickens, Hyeronimus Bosch, Mervyn Peake, literatura gotică şi genul steampunk. Restul, pentru aceia dintre dumneavoastră care au urmărit acest blog, este deja uşor de prevăzut: Am citit cartea (chiar dacă pe traseu am parcurs şi un roman de Jack Womack), le-am făcut capul calendar celor dispuşi să mă asculte vorbind despre ea, apoi, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu Hoehn şi a soţului său, Rudiger Hoehn, am achiziţionat un exemplar. (Mai nou, importatorii mei preferaţi de la firma Nautilus, http://nautilus.ro, au adus ediţia britanică de buzunar.) Iată despre ce este vorba:

În metropola New Crobuzon din lumea Bas Lag soseşte un călător, un fel de vultur inteligent din specia garuda, pe nume Yagharek. Acestuia i-au fost retezate aripile, şi ca urmare doreşte să poată din nou zbura, drept pentru care îl angajează pe savantul Isaac Dan der Grimnebulin, un fel de cercetător excentric afiliat Universităţii din New Crobuzon. Printre excentricităţile savantului se numără, spre exemplu, relaţia amoroasă cu o femelă din specia khepri, cu corp de femeie şi cap de gîndac, o sculptoriţă numită Lin.

Dacă Isaac are acest contract, Lin primeşte un altul, şi anume trebuie să sculpteze o statuie în mărime naturală a unei căpetenii din lumea interlopă, Mister Motley. Isaac începe să studieze creaturi zburătoare de tot felul, ba chiar oferă sume generoase pentru specimene pe care să le poată studia. Aşa se face că un funcţionar al Parlamentului sustrage o larvă dintr-un set de cinci, apoi i-o vinde lui Isaac Grimnebulin. Între timp, Lin se întîlneşte cu Mister Motley, un criminal atît de Refăcut de taumaturgii din New Crobuzon încît este imposibil de spus din ce specie făcea parte iniţial. În vreme ce alţi cunoscuţi de-ai lor, precum ziarista Derkhan, sînt implicaţi în activităţi subversive contra Parlamentului, Isaac se străduieşte să afle cu ce ar putea hrăni larva muribundă. Răspunsul vine sub forma unui drog, o versiune diluată a substanţei cu care adulţii acelei specii îşi hrănesc larvele, şi care este la mare preţ pentru crima organizată din New Crobuzon.

Mulţumită drogului, larva creşte, se transformă în pupă, iar apoi într-o molie-stingătoare, o creatură teribilă care are imagini pulsatile hipnotice pe aripi şi puterea de a sorbi minţile speciilor inteligente. Molia fuge, iar Isaac dezvoltă planuri pentru un motor ce foloseşte crizele şi singularităţile ca surse de energie. De asemenea, robotul mecanic care mătura în atelierul savantului se defectează, iar reparatorul îi introduce pe cartele un program care în cele din urmă îi aduce maşinăriei conştiinţa de sine.

Molia-istovitoare îşi eliberează din captivitate suratele, exemplare încă şi mai de temut, iar împreună încep să facă victime noapte de noapte prin tot oraşul. Între timp, lucrătorii vodyanoi de la docuri blochează circulaţia fluvială cu ajutorul magiei acvatice, iar trupele Parlamentului intervin în forţă. Unul dintre prietenii lui Isaac înţelege că s-au amestecat fără să vrea în treburile departamentului de cercetări al Parlamentului. Situaţia devine critică, iar Lordul-Primar Rudgutterer cere ajutorul unei creaturi la fel de teribilă ca şi moliile, Ţesătorul, un păianjen uriaş, inteligent, care ţese pînze artistice între planurile realităţii şi pe care garuda îl numesc the dancing mad god. Ţesătorul ajunge însă destul de repede să-i ajute mai degrabă pe Isaac Grimnebulin şi pe prietenii săi, pentru că se numără printre cei care pot înţelege şi aprecia cercetările savantului. Într-o primă confruntare, Ţesătorul chiar ucide una dintre moliile-istovitoare, dar celelalte, împreună, îl înving pentru moment.

Isaac intră în criză de timp, mai ales din cauză că unul dintre prietenii săi, David Serachin, informează miliţia secretă a Parlamentului în legătură cu mişcările lui. Reuşeşte să afle la timp şi să evite arestarea. Pe de altă parte, Lin este răpită de Mister Motley, care doreşte ca sursă de droguri molia crescută de Isaac Grimnebulin. Isaac se întîlneşte mai întîi cu Consiliul Construcţiilor, mintea colectivă a roboţilor mecanici din New Crobuzon, iar maşinăriile controlate de acesta din urmă zdrobesc una dintre moliile-istovitoare şi le alungă pentru moment pe celelalte. Apoi, savantul merge cu cîţiva prieteni şi cu trei mercenari să găsească cuibul moliilor-istovitoare în Seră, cartierul oamenilor-cactus. Atacul are succes parţial, pentru că Grimnebulin reuşeşte să distrugă ouăle depuse de molia-femelă, dar Shadrach şi unii dintre mercenari pier în bătălie.

Ca ultimă şansă, Isaac plănuieşte să folosească motorul pe care l-a inventat. Cu ajutorul acestuia, conectează mintea Ţesătorului, pur subconştientă, şi pe cea a Consiliului Construcţiilor, pur raţională, şi le trimite prin trupul unui cerşetor ca printr-o antenă, un semnal atît de puternic încît moliile rămase în viaţă se apropie, se hrănesc şi plesnesc din exces de hrană. Trupele miliţiei deschid focul asupra fugarilor, dar ucigaşul în serie al metropolei, Jack Half-a-Prayer, intervine şi le acoperă retragerea. Ultima molie îi distruge parţial mintea lui Lin chiar cînd Isaac Grimnebulin şi prietenii săi ajunseseră ca s-o salveze pe sculptoriţă, apoi trupele lui Mister Motley ucid creatura.

După ce pericolul moliilor-istovitoare a trecut, un alt garuda vine la Isaac şi-l anunţă motivul pentru care lui Yagharek i-au fost retezate aripile. A comis un viol, iar victima îi cere lui Grimnebulin să nu anuleze actul de justiţie. După o îndelungată reflecţie, Isaac decide să plece împreună cu Lin şi Derkhan din New Crobuzon, iar Yagharek, rămas singur, acceptă să-şi petreacă restul vieţii ca om, mai degrabă decît ca garuda zburător.

Motivul pentru care am decis să prezint acest roman este că, la distanţă de douăzeci de ani de la apariţia genului cyberpunk, aici se pot vedea rezultatele diseminării temelor şi motivelor specifice genului în alte domenii culturale. Dincolo de imitaţiile la mîna a doua şi a treia, dincolo de filmele mai bune sau mai proaste, dincolo de videoclipuri şi de benzi desenate, temele cyberpunk pot fi percepute în cărţi precum Perdido Street Station slab, ca nişte ecouri stinse. Aici intră, poate, episoadele despre Consiliul Construcţiilor, precum şi cele despre reprimarea grevei docherilor, o combinaţie reuşită de reportaj televizat şi imagini suprarealiste.

Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu temele specifice genului steampunk. Dacă iniţial genul acesta a fost realist (cazul unora dintre romanele lui Dickens, precum Bleak House ori Hard Times) sau aproape realist (cazul romanelor lui Jules Verne), steampunk a trecut apoi în domeniul continuărilor parodice apocrife de felul celor scrise de Philip Jose Farmer, apoi al ucroniilor fantastice de genul celor publicate de Stephen Blaylock şi Tim Powers, or a romanului The Difference Engine de William Gibson şi Bruce Sterling. Perdido Street Station este ecoul îndepărtat al acestor eforturi, şi într-un fel încununarea lor, pentru că eliberează genul steampunk cu totul de constrîngerile literaturii şi istoriei terestre. New Crobuzon este plin de motoare analitice, căi ferate, locomotive cu aburi, funingine, linii telegrafice, coşuri de fabrică, mormane de fier vechi şi roboţi mecanici programaţi cu cartele, locuitorii săi poartă jobenuri, redingote sau rochii cu crinolină, după cum e cazul, şi folosesc pistoale cu cremene la nevoie, dar necesitatea documentării minuţioase în legătură cu epoca victoriană a dispărut aproape complet, pentru că toate acestea sînt în altă lume, Bas Lag.

Tot o eliberare o reprezintă Perdido Street Station şi pentru genul fantasy. De la mijlocul anilor 70 şi pînă acum, piaţa fantasy a fost sufocată de calchieri ale Stăpînului Inelelor, majoritatea scrise la normă de autori care nu petrecuseră poate nici un sfert din timpul pe care JRR Tolkien l-a dedicat studiului limbilor, literaturilor şi mitologiilor nordice din Evul Mediu timpuriu. Că ne plăcea sau nu, fantasy însemna minimum trei volume, iar săbii, iar toiege cu puteri magice, iar vrăjitorii şi descîntece, iar dragoni, iar inorogi, iar castele, iar prinţi şi prinţese, iar elfi şi pitici şi troli. China Mieville ne oferă altceva. (Ca să citez un ateu, Slavă Domnului!) New Crobuzon e o metropolă industrială, multirasială şi multietnică, iar rasele care o populează, khepri, vodyanoi, wyrmen, oamenii-cactus şi aşa mai departe, duc o existenţă convingătoare, cu cartiere, ghetouri, demonstraţii şi greve, sindicate, ziare subversive, cîrciumi şi expoziţii, boemi şi cadre universitare, poliţie secretă, parlamentari şi prostituate, gangsteri şi ambasadori. (Inclusiv un ambasador al Iadului.) Faţă de stereotipurile genului fantasy, lumea urbană pe care China Miéville a construit-o cu minuţiozitate (şi, poate, cu un ochi la Londra contemporană şi cu altul la CNN) este ca o gură de aer curat pe care cititorii o aşteptau de mult. Şi atunci îi iertăm autorului că ne poartă trei sute de pagini numai ca să contureze această lume şi să creeze premisele intrigii, mai înainte de a începe acţiunea propriu-zisă. Pe celelalte cinci sute şaptezeci oricum le-a dus din tensiune în tensiune, cu mînă de maestru, pînă la paroxism.

Să vă spun că, pe măsură ce se apropia finalul cărţii, îmi părea din ce în ce mai rău că se termină? Sau că Perdido Street Station a fost răsplătită cu premiile Arthur C. Clarke şi British Science Fiction Award? Sau să vă spun că, dincolo de metropola New Crobuzon, China Miéville a conturat treptat lumea Bas Lag, iar pentru a o explora a scris un alt roman, The Scar? Dar despre acesta am să vă povestesc altă dată.

În 2002, după ce citisem Perdido Street Station, am aflat de pe site-ul lui China Miéville că se pregătea să lanseze un nou roman din seria Bas Lag intitulat The Scar. Site-ul oferea şi cîteva capitole de la începutul romanului, un fel de avampremieră. Aşa se facă că am aşteptat cu sufletul la gură apariţia ediţiei cartonate, apoi pe a celei de buzunar, iar în cele din urmă, în august 2003, am primit un exemplar prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu Hohn şi a soţului ei, domnul Rudiger Hohn. (Mai recent, în 2007, importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro , au adus o ediţie britanică de buzunar.)

Şi iată ce am aflat:

În urma evenimentelor din Perdido Street Station, poliţia secretă a Parlamentului din New Crobuzon îi arestează pe rînd pe cunoscuţii lui Isaac Grimnebulin într-o încercare tardivă de a-l găsi pe savant. Fosta lui iubită, lingvista Bellis Coldwine, se îmbarcă pe Terpshichoria pentru a emigra în Nova Esperium, o colonie îndepărtată. Pe acelaşi vas călătoreşte naturalistul Johannes Tearfly. Pe traseu, căpitanul Terpsichoriei constată că o platformă de foraj marin a Noului Crobuzon a dispărut, iar ulterior nava este atacată de piraţi şi dusă într-o comunitate plutitoare, Armada.

Bellis nu se poate împăca însă cu noua situaţie, aşa încît, împreună cu Silas Fennec, un spion al Parlamentului, urzeşte planuri de evadare. Situaţia este cu atît mai gravă cu cît Fennec o anunţă că este urmărit de fiinţe marine, grindylow, care plănuiesc să invadeze New Crobuzon.

Comunitatea de piraţi şi contrabandişti din Armada, pe de altă parte, este ocupată cu altfel de planuri. Conducătorii ei, Amanţii, au un număr de obiective de atins, iar pentru a ţine opoziţia în dezavantaj le anunţă numai în ultima clipă, mai degrabă decît din timp. Astfel, platforma de foraj marin le serveşte pentru extragerea laptelui-de-stîncă, o substanţă rară şi valoroasă. Această substanţă, la rîndul ei, le permite operaţiuni magico-energetice pe scară largă. Accidental, Bellis descoperă că operaţiunile le-ar permite Amanţilor să ridice un monstru marin din străfundurile oceanului, acolo unde presiunea enormă deschide fisuri în realitate şi porţi către alte dimensiuni.

Bellis însă distruge parţial cartea care descrie ritualul de ridicare a monstrului avanc, iar Amanţii decid să trimită o expediţie pe insula oamenilor-ţînţar ca să-l găsească pe Kruach Aum, autorul cărţii. Pe insulă, Bellis trimite mesajul spionului Fennec către New Crobuzon.

Cu ajutorul savantului Aum, o echipă de cercetare proiectează motoare taumaturgice, în vreme ce constructori din Armada făuresc hăţuri titanice pentru înhămarea avancului. Garda de corp a Amanţilor, Uther Doul, îi povesteşte lui Bellis despre Cicatricea din Oceanul Pustiu şi exploatarea minieră a posibilităţilor. O flotă de război din New Crobuzon atacă Armada şi urmează o bătălie crîncenă, însă locuitorii Armadei înving. Bellis îşi dă seama că mesajul aparent inocent pe care-l trimisese Fennec avea de fapt ascunsă o busolă care le-a permis vaselor de război să găsească Armada.

Prin ritualuri grandioase, avancul este ridicat şi înhămat, iar Amanţii anunţă destinaţia - Cicatricea. Numeroşi locuitori ai Armadei nu sînt însă de acord să pornească într-o expediţie în ţinuturi necercetate. Zvonurile răspîndite de Fennec ajută la sporirea stării de nemulţumire, iar conducătorul unui sector al Armadei, vampirul Brucolac, plănuieşte o lovitură de stat. Fiinţele marine grindylow îl ajută, rănind avancul, iar bătălia care urmează duce Armada în pragul războiului civil. Uther Doul şi oamenii săi reuşesc totuşi să restabilească ordinea, Brucolac este învins şi răstignit, iar Armada continuă să se apropie de Cicatrice.

Cînd realităţile posibile încep să fluctueze, dinspre Cicatrice soseşte un om-cactus, Hedrigall, care dispăruse de cîteva săptămîni. Acest Hedrigall vine dintr-o realitate în care Armada a ajuns la Cicatrice şi s-a prăbuşit în abis, iar toţi locuitorii ei au pierit. Dacă zvonurile lui Fennec sau argumentele lui Brucolac nu au fost destul de convingătoare, relatarea lui Hedrigall schimbă complet opinia publică. Armada se întoarce în mările cunoscute, Amanţii pierd puterea, iar Bellis urmează să fie trimisă înapoi în New Crobuzon. Călătoria a făcut-o mai înţeleaptă, căci Bellis a văzut cum Silas Fennec a manipulat-o, prezentîndu-i o falsă invazie grindylow în New Crobuzon cînd de fapt el plănuia o cucerire a teritoriilor grindylow de către armatele Parlamentului.

Într-un interviu acordat revistei Science Fiction Weekly, China Miéville declară că a intenţionat să nu scrie a doua oară Perdido Street Station. Întrucît metropola New Crobuzon din primul roman a fost imaginată cu atîta coerenţă şi bogăţie de detalii, probabil că i-a venit greu să-i reziste ispitei. Oare a reuşit?

New Crobuzon este o metropolă fixă, în vreme ce Armada este un oraş plutitor, călător, a cărui structură fizică se schimbă considerabil pe parcursul cărţii. Structura socială din Perdido Street Station e divizată şi represivă - pe de o parte Parlamentul cu spionii şi forţele de poliţie, pe de altă parte clasa muncitoare cu grevele, sindicatele şi ziarele subversive. Structura socială din The Scar, pe de altă parte, este multiplă şi participativă - cinci sectoare, fiecare cu propria organizare, dezbateri şi decizii colective. Structura politică din New Crobuzon este autocratică - Lordul-Primar Rudgutter este un dictator. În Armada, pe de altă parte, structura politică se bazează pe consimţămîntul obştii - Amanţii trebuie să-i convingă pe cetăţeni să-i urmeze şi să-i sprijine, iar cînd consimţămîntul cetăţenilor încetează, puterea Amanţilor se risipeşte. În aceeaşi ordine de idei, în New Crobuzon chestiunile politice sau de interes obştesc sînt dezbătute în secret - ziarul liber Runagate Rampant, spre exemplu, este tipărit şi distribuit clandestin - în vreme ce în Armada chestiunile obşteşti se dezbat public, prin negocieri şi discursuri. Dacă în New Crobuzon fiinţele inteligente se grupează în ghetouri în funcţie de specie, în Armada ele se grupează în sectoare şi cartiere în funcţie de apartenenţa profesională şi politică.

Protagonistul din Perdido Street Station, Isaac Dan der Grimnebulin, este orientat către ştiinţele exacte. Chiar şi numele său evocă figura de prim-rang a fizicianului Sir Isaac Newton. Bellis Coldwine, pe de altă parte, este orientată către ştiinţele umaniste. Mai mult, dacă atitudinea lui Grimnebulin evocă pozitivismul eroilor lui Jules Verne, prizoniera Bellis aminteşte laitmotivul femeii captive din romanele gotice.

Unele personaje secundare parcurg de asemenea traiectorii contrare. Yagharek din Perdido Street Station apare ca o victimă, se poartă ca un tovarăş de încredere, dar în finalul romanului se dovedeşte a fi vinovat de viol. În schimb, vampirul Brucolac din The Scar apare arogant, uneltitor, dar în cele din urmă se dovedeşte că dorea salvarea cetăţenilor şi revenirea la normalitate - drept pentru care în final este eliberat.

Moliile-istovitoare sau ambasadorul Iadului din primul roman sînt creaturi lovecraftiene terifiante. Fiinţele amfibii grindylow din cel de-al doilea par a fi venite pe aceeaşi filiaţie - cititorii vor recunoaşte o trimitere la "Dagon" în aceste fiinţe abisale cu amulete şi statui semivii care-i permit deţinătorului să plieze spaţiul şi să scuipe venin. Cu toate acestea, grindylow nu sînt dornici să facă rău de dragul răului, ci mai degrabă sînt disperaţi să recupereze carnetul cu însemnări strategice al spionului Silas Fennec care ar putea duce la invadarea teritoriului lor de către New Crobuzon.

Structura intrigii este de asemenea diferită. În Perdido Street Station, lumea este newtoniană, bazată pe logică bivalentă, ceea ce permite construirea motorului-de-criză. Problema centrală a romanului este la scară redusă - cinci molii-stingător - vizibilă de la bun început şi tratată ştiinţific, prin încercări şi erori. În The Scar, în schimb, lumea e cuantică şi permite exploatarea minieră a probabilităţilor sau arme precum Poatespada lui Uther Doul. Problema centrală a romanului este la scară planetară - Cicatricea din realitate - iar Bellis şi cititorii află de existenţa ei abia în ultimul sfert al cărţii. Dacă în primul roman cititorii ştiu clar care este situaţia şi aşteaptă să vadă rezultatele diferitelor planuri ale lui Isaac, în cel de-al doilea cititorii trebuie să-şi formeze alături de Bellis reprezentări succesive ale situaţiei din Armada pentru că sursele ei de informare sînt nesigure.

Nu în ultimul rînd, Miéville se arată mai stăpîn pe limbaj şi pe tehnicile narative. De la începutul cărţii, capitolele despre Bellis Coldwine şi celelalte personaje cunoscute alternează cu interludii despre vînători amfibii necunoscuţi care i-au luat urma lui Silas Fennec şi se apropie din ce în ce mai mult. Unele secţiuni ale romanului reproduc fragmente din scrisoarea-jurnal a lui Bellis, un mesaj care începe cu "Dragă..." şi despre care protagonista nu află cui îi este adresat decît în finalul cărţii. Iar, spre deosebire de Perdido Street Station, care era narat numai la timpuri trecute, The Scar trece în momentele de maximă intensitate a acţiunii la timpul prezent, un echivalent verbal de efect al scenelor filmate cu încetinitorul din The Matrix.

Aşa încît, urmărind cum China Miéville a tratat în cele două cărţi protagoniştii, personajele secundare, intriga, fundalul etno-socio-politic şi tehnicile narative, pe de o parte observ că a reuşit din plin ce şi-a propus - să nu scrie de două ori aceeaşi carte. Pe de altă parte, eram curios cum avea să scrie al treilea roman din seria Bas Lag fără să le repete pe primele două.

Pentru că, în iulie 2004, Miéville a publicat Iron Council.

Dar asta e altă poveste.

Într-un articol anterior am scris că, pe cînd parcurgeam cu sufletul la gură ultimele trei sute de pagini din Perdido Street Station (2000), îmi părea din ce în ce mai rău că avea să se termine. Pe de altă parte, mi-au trebuit paisprezece luni ca să citesc cel de-al treilea roman din seria Bas-Lag, Iron Council. (M-am simţit tentat atît de des să încep să citesc altceva încît am parcurs alte şaizeci şi cinci de cărţi.) Să vedem de ce:

În numeroase privinţe, Perdido Street Station a împins graniţele genului fantasy, anunţîndu-l pe China Miéville ca fiind cel mai interesant tînăr autor britanic, în vreme ce Iron Council sfărîmă pietrele de hotar şi le împrăştie în cele patru zări.

De la bun început, Iron Council caută să depăşească cele două romane anterioare, trecînd de la motoare cu aburi şi angrenaje la golemi şi duhuri ale elementelor. Imaginile şi evenimentele fantastice din acest roman sînt suprarealiste, flamboaiante, creative într-o manieră cu care numai Jeff Noon ar putea spera să rivalizeze. Pe de altă parte, romanul caută să-şi depăşească predecesoarele şi din punctul de vedere al discursurilor de stînga, iar asta are tendinţa să le diminueze entuziasmul cititorilor.

Perdido Street Station conţinea în subtext o polemică cu ideologia conservatoare din Stăpînul inelelor (1954-1955) de J.R.R. Tolkien. Pe Pămîntul-de-mijloc al lui Tolkien, poziţia morală a unui personaj este determinată în primul rînd de rasă. (Elfii, spre exemplu, sînt prin definiţie nobili şi buni, chiar dacă întrucîtva distanţi.) Pe tărîmul Bas-Lag al lui China Miéville, poziţia morală a unui personaj este determinată de opţiunile individuale. (Dincolo de specia căreia îi aparţin personajele din Noul Crobuzon, orientarea politică le face să i se alăture fie Parlamentului opresiv, fie mişcării revoluţionare ilegale.)

Iron Council, din păcate, aduce discursurile politice în text, chiar sub ochii cititorilor. În numeroase ocazii, romanul oscilează între dezbateri despre cum să se pornească o revoluţie şi scene al căror scop este să arate cît de inumană şi crudă şi opresivă este miliţia fascistă. Dacă Iron Council ar fi fost publicat în urmă cu o sută cincizeci de ani, fervoarea sa revoluţionară poate că ar fi avut un aer de autenticitate novatoare. Întîmplarea face însă că tema luptelor sindicale şi a solidarităţii celor ce muncesc a fost tratată magistral, cu decenii în urmă, de scriitori modernişti de prim rang precum John Dos Passos (trilogia S.U.A., 1930, 1932, 1936) şi John Steinbeck (Fructele mîniei, 1939). Eforturile lui China Miéville în aceată direcţie par ca urmare să fie neaşteptat de anacronice.

Unul dintre firele narative din Iron Council urmăreşte incidentele din viaţa unor lucrători feroviari prost plătiţi a căror misiune este să construiască prima cale ferată transcontinentală din Bas-Lag. Aceştia traverseză ţinuturi sălbatice, întîlnesc personaje exotice şi creaturi feroce, iar în cele din urmă aleg să trăiască liberi, mai degrabă decît să suporte opresiunea miliţiei. Toate bune şi frumoase, numai că autorul Karl May a tratat într-un mod mai convingător acest subiect în romanul său Winnetou (1893).

Celălalt fir narativ relatează o revoluţie din Noul Crobuzon care include revoluţionari înfocaţi, baricade, lupte de stradă amarnice, legea marţială, execuţii sumare şi o reglare de conturi de ultim moment cu un trădător. Toate bune şi frumoase (din nou), numai că Victor Hugo a tratat într-un mod mai agreabil şi mai memorabil acest subiect în romanul său Mizerabilii (1862).

A venit vremea să re-examinăm afirmaţia despre sfărîmarea pietrelor de hotar pe care am făcut-o mai devreme.

În Winnetou de Karl May, mare parte din farmecul romanului constă în prietenia dintre protagonistul apaş şi naratorul-martor alb. Se simte o admiraţie reciprocă, precum şi faptul că cele două personaje se ghidează unul pe celălalt printr-un fel de proces iniţiatic.

China Miéville transformă această temă a prieteniei masculine şi admiraţiei reciproce într-o relaţie amoroasă homosexuală între Judah Low (protagonistul ambiguu al romanului Iron Council) şi Cutter (un personaj-martor), relaţie amoroasă care duce la scene destul de explicite. Dacă scenele explicite din punct de vedere sexual (fie homoerotice sau de altă natură) sînt binevenite în lucrările fantasy rămîne să decidă cititorii...

Mizerabilii de Victor Hugo, pe de altă parte, îşi bazează în bună măsură considerabilul impact emoţional pe modul abil în care existenţa personajelor este construită, pagină după pagină, înainte ca ele să ajungă la baricade. Dat fiind că îi cunoaştem atît de bine pe Jean Valjean, Éponine, Enjolras, Marius de Pontmercy, Gavroche, Grantaire, Mabeuf şi Javert, ne pasă foarte mult de fiecare dintre ei (da, chiar şi de implacabilul Javert), iar, cînd unul dintre ei este rănit sau ucis, noi, cititorii, sîntem extrem de emoţionaţi.

În capitolele finale ale romanului Iron Council, China Miéville este atît de ocupat cu descrierea grupurilor de revoluţionari sau miliţieni încît nu alocă suficient timp şi efort pentru crearea unor personaje individuale convingătoare. Personajele implicate în complotul de a o asasina pe doamna primar Stem-Fulcher sînt individualizate şi redate bine, e adevărat. Însă, aşa cum singurul supravieţuitor al complotului, Ori, îşi dă seama foarte repede, această asasinare şi toţi cei implicaţi în ea nu au nici un fel de influenţă asupra disperatelor lupte de stradă care domină ultimele o sută optzeci de pagini ale romanului. Consecinţa directă a acestei preocupări a autorului pentru grupuri mai degrabă decît pentru indivizi în ceea ce priveşte revoluţia din Noul Crobuzon este că, indiferent cît de spectaculoase sînt luptele, îndiferent cît de eroice sînt manevrele, indiferent cît de numeroase sînt victimele, cititorii sînt detaşaţi din punct de vedere emoţional de această agitaţie. Se pare că a scrie despre baricade nu este suficient...

Cel mai amar lucru care trebuie spus în legătură cu Iron Council, totuşi, nu are nimic de-a face cu literatura secolului al nouăsprezecelea, ci mai degrabă cu istoria secolului al douăzecilea. În centrul romanului lui China Miéville se află o pornire didactică să le arate cititorilor cum un regim totalitar de dreapta foloseşte miliţieni înarmaţi pînă în dinţi ca să silească deţinuţi şi oameni liberi să construiască o cale ferată transcontinentală, şi cum opresorii îi ameninţă, îi torturează şi uneori îi ucid pe lucrători ca să îndeplinească acest scop.

Este o tristă ironie că în secolul al douăzecilea un regim totalitar într-adevăr a folosit miliţieni înarmaţi pînă în dinţi ca să silească deţinuţi şi oameni liberi să construiască o cale ferată transcontinentală (printre alte obiective) şi opresorii într-adevăr i-au ameninţat, i-au torturat şi i-au ucis pe lucrători (cu zecile de milioane) ca să îndeplinească acest scop. Dar regimul totalitar la care mă refer a fost de stînga, în Uniunea Sovietică, iar victimele ironiei sînt scriitorul China Miéville şi ideea sa neinspirată de a amesteca ideologia socialistă sindicală şi scrierea de romane fantasy.

Aşa încît, dacă (după părerea acestui autor britanic sclipitor, plin de imaginaţie) trebuie să învăţăm lecţii despre regimuri totalitare, opresive, ar fi bine să le învăţăm dintr-o sursă istorică (nu ficţională) de prima mînă. Citiţi Arhipelagul Gulag (1973) de Alexandr Soljeniţîn.