Charles Stross

În ianuarie 2006, prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, am primit volumul Accelerando de Charles Stross. Deşi lucrarea fusese iniţial publicată în Asimov’s sub forma a nouă nuvele, fiecare avînd o intrigă de sine stătătoare, la lectura în volum aceasta lasă impresia unui roman bine închegat. Însă mai important decît acest aspect este faptul că, din punctul de vedere al conţinutului, Accelerando s-ar putea să reprezinte următorul pas evolutiv în literatura ştiinţifico-fantastică.Să vedem împreună de ce:Un concept lansat de scriitorul Vernor Vinge, „singularitate” (http://mindstalk.net/vinge/vinge-sing.html), a ajuns să fie discutat frecvent în ultimul timp. Pe scurt, rata schimbărilor tehnologice şi ritmul în care se fac descoperirile ştiinţifice au sporit în asemenea măsură încît este imposibil de imaginat sau de prevăzut cum va fi structurată şi cum va funcţiona societatea omenească peste treizeci de ani sau mai mult – în special în condiţiile apariţiei unor inteligenţe artificiale mai puternice decît cele umane care ar accelera cu mult progresul tehnologic. Singularitatea este un punct de cotitură în istorie, iar Accelerando tratează despre acest eveniment.Marele merit al lui Charles Stross este că, pe parcursul unui singur volum, îi poartă pe cititori din etapă în etapă de la o situaţie (aproape) familiară, precum eforturile unui tînăr creativ de a ocoli fiscul, la una complet stranie, cum ar fi teleportatrea unor astronave miniaturale pînă la marginea Universului observabil. Ca să le asigure cititorilor o cale de a înţelege unele dintre aceste situaţii neobişnuite, autorul foloseşte un procedeu literar destul de comun – relatează istoria unei familii pe parcursul a trei generaţii.

Din prima generaţie fac parte Manfred Macx, fosta lui iubită, Pamela, şi noua lui parteneră, Annette. Pamela, agentă a fiscului american, este frustrată de faptul că Manfred îşi oferă cadou ideile inovatoare, ajutîndu-i pe alţii să se îmbogăţească, în loc să le patenteze, să se lanseze în afaceri... şi să plătească impozite.

Din a doua generaţie fac parte Amber, fiica lui Manfred şi a Pamelei, Pierre, iubitul ei, şi Sadeq, un imam care devine teologul unei expediţii interstelare conduse de Annette.

Cea de-a treia generaţie îi are ca reprezentanţi pe Sirhan, fiul lui Amber şi al lui Sadeq, şi pe soţia lui, Rita. Cei doi ajung să crească drept fiu o clonă a lui Manfred.

Familia este însoţită de un animal de casă, Aineko. Acesta începe prin a fi o pisică-robot şi se dezvoltă pînă cînd devine o inteligenţă artificială atît de avansată încît îi tratează pe membrii familiei Macx ca pe animalele sale de casă.Dacă ideea de a urmări istoria unei familii pe parcursul cîtorva generaţii este destul de răspîndită în literatură, unele dintre conceptele din romanul Accelerando sînt cu adevărat novatoare. Un exemplu îl constituie transformarea Sistemului Solar într-un creier Matrioşka – sfere concentrice extrem de subţiri, dintr-un material numit „computronium”, care găzduiesc numai viaţă artificială, în format electronic. (Cum fac faţă fiinţele post-umane extinderii treptate a acestui habitat şi distrugerii corpurilor cereşti apte să susţină biosfere reprezintă un element major în intriga romanului.)Un alt exemplu de acest fel îl constituie contactul cu inteligenţe extraterestre, entităţi corporatiste care folosesc fiinţele în format electronic ca monedă de schimb. (Din moment ce oamenii folosesc astfel acţiunile corporaţiilor, ne întreabă ironic în subtext autorul, de ce nu s-ar putea şi invers într-o bună zi?)Pe de altă parte, trebuie să menţionez că, pe lîngă acţiune captivantă şi idei sclipitoare, Accelerando conţine şi o mulţime de trimiteri intertextuale, atît de numeroase încît probabil mi-ar trebui o duzină de pagini numai ca să le enumăr. Probabil că bună parte din plăcerea lecturii acestei cărţi provine şi din identificarea acestor aluzii la alte lucrări ştiinţifico-fantastice, iar posibilitatea de a înţelege cît de cît evenimentele din Accelerando mi-ar fi fost mult diminuată dacă nu aş fi avut un bagaj rezonabil de lecturi în acest domeniu.Chiar şi aşa, am fost copleşit de bogăţia de idei a acestui roman, de uriaşa densitate a informaţiilor şi de viteza şi amploarea schimbărilor tehnologice şi sociale pe care le descrie. În aceste privinţe, Accelerando merită un loc de frunte în literatura SF, alături de lucrări care la vremea lor au fost novatoare şi influente, precum Fundaţia de Isaac Asimov sau Schismatrix de Bruce Sterling. Ca şi în cazul acestora, probabil că valoarea şi influenţa romanului lui Charles Stross vor fi mai lesne de evaluat abia după un deceniu sau două de la prima publicare.

Şi, pentru că lucrurile bune nu se tac, trebuie să vă informez că autorul a avut generozitatea să ofere gratuit romanul Accelerando în format electronic la adresa: http://www.antipope.org/charlie/accelerando/accelerando.html. Vă invit din toată inima să-l parcurgeţi şi să vă bucuraţi de el.

There is joy in sharing.

Glasshouse (2006)

În iunie 2007, entuziasmat fiind de Accelerando, am achiziţionat de la Librăria Noi două romane de Charles Stross în ediţie britanică de buzunar. Unul dintre ele, Glasshouse (Orbit Books, Londra, 2007), era plasat în acelaşi univers imaginar ca şi Accelerando, într-un viitor mai îndepărtat şi mai avansat din punct de vedere tehnologic. Iar cea dintîi frază era material de prima mînă pentru artişti grafici precum Luis Royo sau Tudor Popa:„O fiinţă umană cu patru braţe, cu pielea cafenie, traversează clubul către mine, îmbrăcată numai cu o centură de care sînt agăţate ţeste omeneşti.”Am început să citesc romanul în vara anului 2007, dar m-am poticnit dincolo de jumătate şi am reuşit să-l termin de parcurs abia în 2008.Iată de ce:Protagonistul-narator Robin este un veteran din războaiele cenzurii ale cărui amintiri au fost „redactate” temeinic de către fostele sale comandante, Pisicile Linebarger. Robin se angajează să participe la un experiment social, o reconstituire a suburbiilor din epoca întunecată 1950-2040 (ale cărei date, din cauza criptării, s-au pierdut în cea mai mare parte).Robin descoperă că societatea închisă în care a ajuns este o teocraţie, că nu există cale de ieşire din experiment şi că toate femeile sînt fertile, adică pe cale să nască nişte copii care vor creşte luînd mediul simulat în care se vor afla drept unica realitate. Faptul că mintea lui a fost încărcată într-un corp de femeie, Reeve, îi îngreunează şi mai mult situaţia. În cele din urmă, după ce descoperă încă o veterană asociată cu Pisicile Linebarger, Robin pune la cale o lovitură de stat, îi elimină pe teocraţi şi transformă astronava uriaşă la bordul căreia se află experimentul dintr-o închisoare într-un cămin pentru veterani – cu organizare democratică.

Intriga din prim-planul romanului este o satiră la adresa societăţii de consum din a doua jumătate a secolului al douăzecilea. În mod special, Charles Stross satirizează bigotismul, intoleranţa şi mijloacele perfide prin care unii lideri de opinie (neoconservatori) îşi impun valorile şi stilul de viaţă asupra altor membri ai comunităţii.

Din păcate pentru subsemnatul, această satiră este mult mai puţin interesantă decît fundalul intrigii, un război interstelar în care portalurile de teleportare ce asigurau legăturile între habitatele umane au fost infectate cu un virus informaţional, iar memoriile personajelor sînt şterse şi rescrise în folosul nou-apărutelor dictaturi bazate pe acel virus.

În intriga din prim-plan, mintea protagonistului este încărcată într-un corp de femeie, iar activităţile includ menajul, vizionarea programelor TV şi mersul la biserică. În crîmpeiele de amintiri ce reapar pe parcursul romanului, mintea protagonistului a fost încărcată într-un regiment de tancuri, iar activităţile au inclus rescrierea virusului informaţional care a cauzat războiul civil, transformarea lui într-un sistem imunitar şi utilizarea versiunii modificate pentru eradicrea celei iniţiale. Vă las pe dumneavoastră să decideţi care dintre cele două situaţii de mai sus reprezintă un subiect mai adecvat pentru un roman ştiinţifico-fantastic.

Pe de altă parte, ţin să menţionez că Glasshouse conţine un mare număr de trimiteri intertextuale. Astfel, Pisicile Linebarger fac legătura cu seria Lorzilor Instrumentalităţii, creată de Cordwainer Smith (care în viaţa de zi cu zi s-a numit Paul Myron Anthony Linebarger), în mod special cu oamenii-pisică cum ar fi principalul personaj feminin din „Balada pierdutei C’mell”. În capitolul al doilea, un personaj episodic foloseşte o sabie din monofilament, precum cele din Voice of the Whirlwind de Walter Jon Williams. Virusul care infectează portalurile de teleportare şi distruge Republica Este are numele Galben Curios, la fel ca pana foarte rară găsită în tărîmurile virtuale din Vurt de Jeff Noon. Un personaj episodic din roman se numeşte Harshaw, ca avocatul din cîteva romane tîrzii ale lui Robert A. Heinlein, iar un altul – Alice Sheldon, ca scriitoarea care de regulă semna James Tiptree, Jr. O armă de temut folosită de protagonist este spada Vorpal, precum cea care apare în poemul „Jabberwocky” din romanul Prin oglindă de Lewis Carroll. Şi lista ar putea continua...

Dar plăcerea identificării acestor legături intertextuale nu poate compensa frustrarea cuzată de o intrigă prea săracă în raport cu fundalul romanului. Cumva, cititorii rămîn cu impresia că de această dată autorul a fost prea preocupat să construiască o satiră în detrimentul suspansului şi al divertismentului. (Fireşte, o replică mereu valabilă la asemenea obiecţii este că oricine nu e mulţumit de ceea ce a citit într-o carte are libertatea să scrie altă carte mai pe placul său...)

Halting State (2007)