Cărţi noi pe creasta valului

Împreună cu Ona Frantz, Florin Pîtea (n. 1971) se plasează în fruntea „literaţilor“ generaţiei lor. Lucru cu atât mai de mirare cu cât, dacă materia gen fantasy a Sfâşierii se preta prin însăşi natura ei la o prelucrare cu mijloace literare, semnatarul volumului Necropolis operează efectiv cu teme şi motive cyberpunk. Traducător din scrierile lui William Gibson, Bruce Sterling, Nancy Kress şi Greg Egan, Pîtea consideră că „fără cărţile lor viaţa ar fi mult mai monotonă“ şi îşi aduce propria sa contribuţie la polifonia contemporană printr-un număr de povestiri admirabile, compuse în maniera americanilor pomeniţi mai sus. Cum s-a văzut, şi alţi nouăzecişti români s-au aruncat cu febrilitate asupra subiectelor descoperite în labirintul realităţii virtuale. La mulţi dintre ei plăcerea halucinaţiilor „techno“ sau „echo“ este atât de mare, încât apropierea de asemenea trufandale ale tehnologiilor cibernetice refuză tratamentul artistic, fiindu-i suficientă relaţia nemijlocită, „pură“, ca o trăire extatică a efectelor unui drog. Florin Pîtea, în a cărui povestire de debut („Noaptea cea mai lungă”) unii recunosc cea dintâi proză cyberpunk scrisă de un român, vizitează domeniul cu o surpinzătoare voinţă de a-i fructifica produsele „inginereşti“ în regim artistic. El îşi conduce textele nu spre o ruptură cu realitatea, ci în spiritul unei experienţe „realiste“, al cărei conţinut, însă, concentrează substanţa unei verosimile lumi viitoare. Tulburătoare, lumea aceasta e străină de măsurile cu care tradiţia judecă lucrurile. Surprinzător e faptul că din ea n-au pierit cu totul căldura sufletească şi spiritul uman. Explorării „pe dinăuntru“ a universului cibernetic îi lipsesc, aici, aspectele de vertij sufocant din Neuromantul, fiindcă aventura în cascadă a cowboy-ului de consolă se înlocuieşte cu o desfăşurare epică mai calmă, favorabilă decantării unor sensuri omeneşti. Autorul povesteşte „curat“, cu sobrietate, atent la efecte de emoţie şi culoare. Într-o asemenea abordare cumpătată, senzaţionalul apare cumva „îmblânzit“, proiectat în banalitate. Ashburn, în „Phoenixul din Kansar City”, bântuie trist străzile reci şi murdare ale secvenţei sale de viitor, printre figuri de un teribilism exotic şi, în fond, insignifiant ca valoare fundamentală. El nu e un ins cu simţurile castrate. În condiţiile unei lumi fără speranţă, idealul său se limitează la puţin, dar puţinul acesta este esenţial. Viaţa îl poartă în derivă, ar putea fi şi el un „gunoi“ robotizat, siluetă fantomatică în peisaj, pe seama căreia SF-ul comercial să-şi dezvolte scenariile convenţionale. Relaţia de o emoţionantă ambiguitate cu un muribund – pentru care Ashburn ajunge să fure, să cerşească şi chiar să vrea să ucidă – reprezintă, bineînţeles, cu totul altceva. Ca personaj, el are „extravaganţa“ de a se comporta uman, cu reacţii corect acordate la o lume esenţialmente dezumanizată.

Povestirile din culegerea Necropolis (2001), ca şi altele neincluse în volum, se dezvoltă, la un anumit nivel al construcţiei, din acumulări de fapte mărunte, de gesturi aparent neînsemnate, care descriu însă eficient personajele şi proiectează o lumină vie asupra cadrului imaginat. Pentru consumatorul obişnuit de SF, a introduce în text pasaje despre vreme reprezintă aproape o impietate, ca şi a descrie minuţios îmbrăcămintea cuiva, atunci când nu e compusă din piesele de universală folosinţă ale combinezonului de astronaut. Florin Pîtea, în schimb, nu se dă înapoi de la astfel de corvezi ale scriiturii, rezervate amănuntului lipsit de strălucire. Eroii lui se preocupă de hrană, de somn, de facturi plătite şi neplătite. Tensiunea se acumulează treptat în materialul amorf. Lucrările au, pe de altă parte, încărcătura lor de senzaţional, dar aceasta ni se prezintă într-o permanentă fuziune cu elementul concret, cu banalitatea fundamentală. Personajele pot fi uneori viruşi de reţea întruchipaţi în entităţi de o inteligenţă diabolică (precum în „Shai Tan”), sau dragoni vorbitori, din categoria figurilor belicoase întâlnite prin jocurile de computer. În „Ancalagon”, un orb care mânuieşte sabia ninja cu priceperea samurailor profesionişti vede lumea prin ochii păsării sintetice pe care o poartă pe umăr. Tânăra Sly din „Suburbia” face surf printre clădirile aproape înghiţite de apă ale oraşului Los Angeles, pe sub flash-urile fotografilor japonezi. Cetăţenii unei Românii viitoare sapă şanţuri echipaţi, pe sub salopetă, cu veste antiglonţ („Plimbarea de după-amiază”). În categoria senzaţionalului intră, apoi, multe elemente din decor, acesta din urmă deloc plat, ci adecvat unei lumi a viitorului ce-şi afişează într-o deplină lipsă de pudoare extravaganţele şi obsesiile. Deasupra consumatorilor indiferenţi, din tavanul unui local atârnă „mii de falusuri din termofibră translucidă care unduiau lent, creând senzaţia stranie că sunt pe o pajişte bătută de vânt“. Transferată unei lumi anticipate, imaginea aminteşte de Creangă din povestirile sale „deocheate“. O frizură din fibre optice implantate pe craniul cuiva face ca purtătorul să arate „ca rezultatul împerecherii unei reptile jurasice cu un foc de artificii“. Autorul îşi cultivă umorul cu o degajare remarcabilă. E mult amuzament ironic în povestirile lui, fără ca acesta să deraieze în veninul dens al maliţiei. Aluziile sunt adesea neaşteptate şi de bun efect comic. Într-o staţie de metrou, o negresă vinde americanilor romane SF est-europene, iar un individ pe nume Messiah locuieşte într-o casă atât de dezordonată, încât vizitatorul ajunge să se întrebe dacă stăpânul locului „putea găsi patul sau masa fără hartă“. Plasat pe o instalaţie muzicală, bustul de plastic al lui Beethoven are „epoleţi de LED-uri care clipeau, indicând intensitatea pistelor sonore. Un şir de bolduri înfipte în fruntea şi tâmplele statuetei o făceau să arate ca o versiune kitsch a Statuii Libertăţii“. Nici un respect cultural nu există în această dezinvoltă lume a surogatelor spectaculoase, căreia autorul îi dă o culoare fascinantă, făcându-ne-o simpatică, în ciuda oricăror reţineri şi prejudecăţi. SF-ul său trăieşte excelent dintr-o asemenea manieră comico-ironică de abordare a lumilor viitoare. Deşi alimentată masiv cu descripţii ale superficialităţii consumiste, literatura aceasta nu e deloc superficială.

În mod paradoxal, nu însă şi inexplicabil, materia epică a prozelor lui Florin Pîtea e străbătută uneori de spiritul îndoielii etico-filosofice, cu aplicaţie chiar şi la domeniul cyberpunk. Acolo unde sefultura se lansează orbeşte în tentanta, dar nu foarte diversa ofertă a realităţii virtuale, autorul, într-un discurs eseistic tensionat, nu ezită să pună întrebări incomode:

„... şi ce sens are să-ţi implantezi mufe craniene sau microreceptoare dacă intri în reţea doar ca să urmăreşti emisiunile guvernamentale necodate, care-ţi oferă varianta senzo a peltelii de la televiziune, sau dacă rătăceşti fără să ştii unde vrei s-ajungi, ăia de la Asahi Shimbun au făcut o statistică şi se pare că mai bine de jumătate din utilizatori accesează reţeaua ca să se afle-n treabă, şi anul trecut în reţea s-a ivit Iisus care predica, iar gură-cască ăştia se strângeau cu miile să asiste, bună şi realitatea virtuală la ceva, mai trist a fost când s-a aflat că Iisus era produs de un programator de la Apple, şi programul a fost şters, pe programator l-a dat în judecată Vaticanul, iar acum tipul cultivă bumbac la Parchman, şi nici măcar n-o făcuse pentru bani, dar procurorul s-a făcut că nu ştia, poate asta caută cei ce rătăcesc, sau oricum ceva asemănător, ceva blând şi sigur şi constant într-o lume unde totul merge prea tare şi prea repede, cum s-a întâmplat în America de Vest, la Santa Monica, unde o clădire a fost demolată înainte să fi fost construită în întregime, tot şuvoiul ăsta de schimbări ce se petrec cu viteză nebună, te dezorientează şi te obosesc, iar uneori te întrebi dacă-i folosesc într-adevăr cuiva...“

Asemenea popasuri în meditaţie nu strică SF-ul, ci dimpotrivă, dau firului său epic o contrapondere menită să-i aducă partea de senzaţie la nivelul verosimilului şi al credibilităţii. Autorul apelează însă mai rar la comentariul din culise, lăsând de regulă libere desfăşurările subiectelor sale. Chiar burduşite de extravaganţă, ficţiunile au plauzibilitate literară. Personajele sunt creionate economicos, din linii puţine dar pregnante. Tonul relatării este surprinzător de „uman“, dialogurile conduse interesant, cu replici neaşteptate şi pauze de efect. Prozele au o desfăşurare secvenţială, pe două sau chiar trei paliere ale naraţiunii, armonizate cu grijă. Când doreşte să demonstreze ceva, autorul o face în minimum de fraze, ceea ce ţine iarăşi de literatura veritabilă, contrastând cu prolixitatea dezordonată a altor compuneri SF.

Povestirea ce dă titlul volumului ni se pare cea mai apropiată de comicul inteligent şi logica „rece“ din Istoriile insolite ale lui Ovid S. Crohmălniceanu. O premisă aparent banală în SF (dorinţa firească a omului de a-şi învinge moartea) conduce curând la o veritabilă escaladare a nebuniei cibernetice. Nemulţumită de tehnica sarcofagelor criogenice, civilizaţia viitoare se transpune treptat în memoria calculatoarelor, continuându-şi existenţa în spaţiul artificial al informaţiei, prin personalităţi simulate. În consecinţă, reţeaua Internetului va fi invadată de „necrosofturi“, impunându-se rediscutarea şi, mai ales, redimensionarea actualelor reguli de comportament social. Situaţiile imaginate în marginea birocraţiei contemporane au haz, dar şi justificare logică. Încadrarea noii realităţi în „normalitatea“ socială pretinde, astfel, măsuri juridice uluitoare: legi privitoare la protecţia necrosofturilor, la libertatea lor de mişcare în reţelele publice şi private, precum şi obligaţii cetăţeneşti foarte clare (îndeosebi cele legate de sistemul fiscal). Necrosofturilor, spre a fi reprezentate echitabil în Parlament, li se acordă drept de vot. „Ca o consecinţă indirectă – se amuză autorul – titlul de senator pe viaţă s-a transformat, devenind senator pe viaţă şi pe moarte“. Statutul de inferioritate al necrosofturilor generează în campaniile electorale discursuri despre segregaţia dintre vii şi morţi, cu consecinţe inclusiv asupra proprietăţii limbajului autorizat (în sens de „political corectness“): oamenii nu mai trec în nefiinţă, ci în „necrofiinţă“ etc. Escaladarea culmilor absurdului produce enunţuri emise fără umbră de zâmbet, cum le stă bine bunilor povestitori de anecdote memorabile. Prin marşuri de protest şi greve (în realitatea virtuală, bineînţeles) necrosofturile obţin egalitatea în drepturi cu cei vii, pentru ca imediat diverse organizaţii de tip civic să militeze pentru integrarea deplină a viilor şi morţilor „într-o societate armonioasă“. În acest sens, urmează a fi abolite legi ce interzic necrofilia, căsătoriile mixte şi dreptul cuplurilor decedate de a adopta copii. Cu timpul, „cetăţenii morţi, dar activi“ ajung să împânzească ierarhiile Pământului, eliminându-şi concurenţa şi impunând în chip firesc transformarea ciberspaţiului în Necropolis. Florin Pîtea îşi construieşte cu abilitate ideile, dezvoltările sale logice au inspiraţie şi cursivitate, iar răsturnările de situaţie (precum o dovedeşte acest transfer al complexei realităţi sociale a viilor asupra celor decedaţi) sunt subtile şi imprevizibile, generatoare, la rândul lor, de plăcere estetică.

< recenzia precedentă recenzia următoare >