Ursula Kroeber Le Guin
The Lathe of Heaven (1971)
În iulie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Ursula K. Le Guin, The Lathe of Heaven (Colecţia SF Masterworks nr. 44, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). Iniţial, acest roman a fost publicat în anul în care m-am născut, 1971, ca şi Jack of Shadows de Roger Zelazny. De parcurs, am izbutit să-l parcurg abia în noiembrie 2013. (Un an mai propice lecturilor decît alţii, din cîte am observat.)
Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:
Acţiunea romanului este plasată în ceea ce, în 1971, părea viitorul apropiat - mai exact, în 2002. Protagonistul este un bărbat din Portland, Oregon (oraşul de baştină al Ursulei K. Le Guin), numit George Orr. Acesta crede că visele sale modifică realitatea, drept pentru care ia medicamente pentru a-şi suprima visele. Din păcate, autorităţile care detectează abuzul de medicamente îl trimit să facă psihoterapie sub îndrumarea doctorului William Haber. Experimentele acestuia din urmă, bazate pe hipnoză şi pe analiza electroencefalogramelor, îl conving că Orr chiar modifică realitatea, drept pentru care începe un proces duplicitar - pe de o parte, la fiecare şedinţă îi sugerează pacientului hipnotizat noi căi de modificare a realităţii, iar pe de alta, la încheierea fiecărei şedinţe, îl manipulează (chiar îl şantajează de la un punct încolo) pentru a continua tratamentul.
După cum probabil vă aşteptaţi, viziunile subconştiente din care se contruiesc visele protagonistului (şi noile versiuni ale realităţii) nu fac casă bună cu cerinţele terpaeutului. E drept că, rînd pe rînd, acesta sugerează rezolvarea crizei de suprapopulare, precum şi a tensiunilor interrasiale, însă în fiecare nouă versiune a realităţii soluţia problemei precedente pare mai rea decît fusese problema în sine. Astfel, rînd pe rînd, apar pandemii, Al Treilea Război Mondial, o invazie extraterestră pe Lună (apoi una pe Pămînt), o distopie fascistă.
În cele din urmă, Haber caută să ia în propriile mîini procesul de rescriere a realităţii prin vis, însă rezultatul este o disoluţie parţială a realului, o societate disfuncţională şi, în ceea ce îl priveşte pe doctor, o pierdere a sănătăţii mintale şi a poziţiei sociale.
Prin cele două personaje principale, Ursula K. Le Guin ilustrează contrastul dintre două atitudini. Una orientală, contemplativă, bazată pe echilibru şi acţiune prin non-acţiune. (Nu întîmplător, unele citate de la începutul capitolelor provin din maeştri taoişti precum Lao Tze şi Chuang Tze.) Cealaltă atitudine este occidentală, implicată, bazată pe voinţa individului şi pe setea de putere. Pe parcursul desfăşurării intrigii, doctorul Haber pare din ce în ce mai tiranic, mai malefic - de-a dreptul diabolic, în vreme ce protagonistul se dovedeşte a fi echilibrat, armonios, apt să facă mereu apel la un vast rezervor inconştient de vitalitate şi cumpătare.
Dacă George Orr ajunge să se îndrăgostească de un personaj feminin, Heather Lelache, pe care o caută şi o apropie dintr-o versiune a realităţii în alta, doctorul Haber, în schimb, pe măsură ce capătă din ce în ce mai multă putere şi influenţă, ajunge să fie din ce în ce mai singur, mai izolat. Aşa cum remarcă protagonistul, Haber se poartă de parcă, în sinea lui, nu ar fi convins că oamenii ceilalţi ar fi adevăraţi.
Pe lîngă jocul acesta al realităţilor schimbătoare, cu aluzii religioase şi filosofice ca în romanele unui fost coleg de clasă al Ursulei K. Le Guin, Philip K. Dick, am remarcat şi un număr de trimiteri la contracultura hippie a anilor 1960 şi 1970 - referiri la melodii ale formaţiei Beatles, la dicţia lui Bob Dylan, la coafuri şi vestimentaţii specifice acestei mode, la cannabis. Pe de altă parte, deşi au trecut peste patru decenii de la publicarea romanului The Lathe of Heaven, unele probleme amintite acolo sînt încă prezente din păcate - de la suprapopulare şi războaie locale la supravegherea ubicuă şi restrîngerea drepturilor cetăţeneşti.
Stilistic, romanul acesta nu m-a impresionat la fel de mult ca unele dintre cărţile seriei Earthsea. Conţinutul alegoric destul de vizibil l-a apropiat, în schimb, de alte volume ale autoarei, precum The Left Hand of Darkness. Avînd însă în vedere că este un roman concis şi dinamic, vi-l recomand şi dumneavoastră. Într-o ediţie britanică îl puteţi achiziţiona de la Nautilus, aici. Într-o ediţie română, sub titlul Sfâşierea cerului, în traducerea Roxanei Brînceanu, îl puteţi achiziţiona de la Editura Trei, aici. Vă doresc lectură plăcută!
Tales from Earthsea (2001)
În noiembrie 1998 (după ce opusesem o rezistenţă încrîncenată ca urmare a faptului că sînt admirator al lui Tolkien) am cedat ispitei, am cumpărat şi am citit volumul The Earthsea Quartet (Penguin Books, London, 1993) de Ursula K. Le Guin. Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama cît de nesăbuit fusesem să nu îl citesc mai devreme.Cu toate acestea, cînd am ajuns la Tehanu (1991), ultimul roman din volumul omnibus, am avut senzaţia distinctă că ceva era în neregulă. Diverse elemente ale trilogiei (căci trilogie fusese) erau aşezate laolaltă într-o tentativă de a crea un roman cu intrigă puţină şi suspans şi mai puţin. M-am simţit cam dezamăgit.
Apoi, în septembrie 2005, am cumpărat şi am citit Tales from Earthsea (disponibilă şi la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro , într-o ediţie britanică frumoasă). Era tot ceea ce Tehanu nu izbutise să fie.
Tales from Earthsea nu încearcă să fie o continuare directă a romanelor deja existente. Trece, într-o manieră postmodernă, de la grande histoire la petite histoire, şi de la o linie narativă unitară la fragmente distincte. Paradoxal, este mai relevant pentru seria Earthsea decît volumul precedent şi este şi mai coerent decît acesta.
Cartea începe cu introducerea scriitoarei, care tratează despre modurile în care vremea a schimbat-o pe Ursula K. Le Guin, a schimbat tărîmul Earthsea şi a schimbat chiar şi publicul cititor. Introducerea furnizează cîteva informaţii privitoare la conţinutul colecţiei de nuvele şi o dojană în legătură cu transformarea genului fantasy în literatură de consum, un fenomen care secătuieşte însemnătatea şi puterea acestui gen literar.
Prima poveste, o nuvelă de o sută de pagini, se intitulează “The Finder”. Este povestea unui băiat, Vidră, care e tîrît în robie, ameninţat de un vrăjitor obsedat de argintul viu, ajutat să evadeze, apoi adăpostit pe insula Roke. Acolo, cu ajutorul unei asociaţii secrete, Femeile Mîinii, întemeiază o şcoală de magie şi apoi călătoreşte în lungul şi în latul tărîmului Earthsea ca să descopere copii talentaţi. Îşi petrece anii de maturitate ca Maestru Descoperitor, iar bătrîneţea ca Portar.
“Descoperitorul” se bazează pe un conflict de idei. Ar trebui ca puterea magică să fie folosită pentru concurenţă şi profit personal, aşa cum o folosesc vrăjitorii din Vremurile Întunecate? Ar trebui să fie folosită pentru tăinuire şi pentru adăpostirea cîtorva oameni, precum fac Femeile Mîinii? Ar trebui folosită pentru răspîndirea cunoaşterii, a încrederii şi a păcii cu toţi ceilalţi, aşa cum propune protagonistul? Printre rînduri, Ursula K. Le Guin, o povestitoare măiastră, ne oferă răspunsuri la aceste întrebări. Nici unul dintre ele nu este uşor sau sigur, însă Vidră este pregătit să îşi rişte chiar şi viaţa ca să-şi apere punctul de vedere.
“Darkrose and Diamond” merge împotriva făgaşului obişnuit al povestirilor fantasy. Diamant este fiul unui negustor, înzestrat cu talent muzical şi cu însuşiri magice. Roza este fiica unei vrăjitoare. Cei doi cresc împreună, însă tatăl lui Diamant, Aurit, hotărăşte că fiul său ar trebui să se ţină departe de Roza şi de muzică şi ar trebui în schimb să studieze magia.
Povestirile fantasy de rînd ne-ar arăta apoi cum Diamant şi-a dus la bun sfîrşit pregătirea şi cum a continuat prin a împlini fapte măreţe. Ursula K. Le Guin însă subliniază faptul că numai cîşiva dintre cei înzestraţi din punct de vedere magic ajung magi.
Diamant îşi dă seama că nu-şi poate dedica viaţa studiului magiei. Îl părăseşte pe maestrul său şi şi se întoarce la Roza, însă ea îl respinge. La jumătatea povestirii, protagonistul se pomeneşte lipsit de toate lucrurile care îl bucurau în viaţă: Roza, muzica şi magia.
Hotărît să se poarte ca un bărbat, Diamant alege apoi să-şi ajute tatăl să administreze afacerea de familie şi timp de cîţiva ani duce o viaţă prosperă (dar lipsită de bucurie). Din fericire, la petrecerea lui de majorat, Roza şi trupa ei ambulantă apar, iar Diamant are o a doua şansă să îşi exprime sentimentele. Roza refuză să devină nevastă de neguţător, dar Diamant este fericit să i se alăture ca muzicant ambulant.
Povestea marchează o distincţie între modurile în care se schimbă vieţile oamenilor. Una este să îţi alegi calea (fie ca mag, ca neguţător ori ca muzicant). Să fii silit să apuci într-o direcţie profesională (indiferent cît de măreaţă sau de respectată) este cu totul altceva.
“The Bones of the Earth” ne oferă o altă piesă din mozaicul de fundal al „Tetralogiei Earthsea”. Ne spune povestea unui vrăjitor, Dulse, ale cărui puteri şi cunoştinţe provin din pămînt. La bătrîneţe, acesta îşi aminteşte unele episoade semnificative din vremea cînd era ucenic şi din lunga sa relaţie cu Tăcere, cel mai înzestrat ucenic al său.
Dulse simte că un cutremur este pe cale să distrugă un oraş şi un port de pe Insula Gont. Se transformă şi se duce la rădăcinile pămîntului ca să micşoreze dezastrul cu preţul propriei sale vieţi, în vreme ce Tăcere face tot ce îi stă în putinţă ca să împiedice falezele de la intrarea în port să se năruiască. Mai tîrziu, Tăcere, al cărui nume adevărat este Ogion, se statorniceşte în casa maestrului său. Aceste e locul în care, mulţi ani mai tîrziu, Ged îşi va începe ucenicia.
“On the High Marsh” începe ca o poveste despre un vagabond care găseşte adăpost în casa văduvei Dar, pe Insula Semel, şi care începe să-şi căştige traiul vindecînd vite. Cu toate acestea, după un duel magic cu un solomonar din partea locului, vagabondul îşi atrage atenţie nedorită. Un străin negricios, care îşi spune Şoim, vine să pună întrebări şi îi spune văduvei Dar povestea unui invocator cu har care nu a fost ales Maestru pe Insula Roke, s-a supărat şi s-a întors către meşteşugurile întunecate.
Treptat, văduva îşi dă seama că nou-sositul nu este altul decît Arhimagul Ged, venit să-şi caute vrăşmaşul, Irioth. Pe de altă parte, invocatorul a găsit un cămin şi tihnă, şi ar prefera să rămînă cu Dar decît să îl urmeze pe Ged înapoi la Roke. Iar Ged îi îngăduie să rămînă.
“On the High Marsh” este genul de poveste de care cititorii aveau nevoie ca să îşi dea seama ce a făcut Ged ca Arhimag în intervalul lung de decenii dintre romanele The Tombs of Atuan, în care este încă tînăr, şi The Farthest Shore, în care, bătrîn fiind, ajunge la finalul culminant al carierei sale.
“Dragonfly” ne spune povestea unei fete, Irian, care este nefericită din cauza numelui ei adevărat şi a situaţiei ei în lume. Un vrăjitor ratat, Fildeş, o duce la Şcoala Roke ca farsă, însă sosirea şi admiterea ei acolo (o încălcare a unei tradiţii multi-seculare de a iniţia numai băieţi în înaltele arte ale magiei) duce un conflict latent la un punct de criză.
Anume, după întoarcerea lui Ged de la zidul morţii (aşa cum s-a relatat în The Farthest Shore) şi încoronarea Regelui Lebannen, Maestrul Invocator Therion are impresia că rînduiala “firească” a lucrurilor a fost încălcată şi că trebuie re-instaurată. Pierderea puterilor magice ale lui Ged sugerează că ar trebui ales un nou Arhimag. Încoronarea Regelui Lebannen ar trebui repetată, cu Arhimagul îndeplinind ritualul de această dată. Therion (el însuşi reîntors din morţi) a convins destui Maeştri şi studenţi că el ar trebui să fie următorul Arhimag.
Modelatorul, pe de altă parte, a profeţit că noul Arhimag va fi “o femeie din Gont”. El îi oferă adăpost şi sfaturi lui Irian, iar ea îl provoacă pe Therion s-o întîlnească pe Colina Roke, un loc în care lucrurile nu pot fi decît ceea ce sînt. Magia lui Therion se dovedeşte nefolositoare în acel loc puternic, iar magul se preface într-o grămadă de zdrenţe şi oseminte lipsite de viaţă. Irian, în schimb, se preface într-un dragon şi zboară să i se alăture neamului ei în insulele apusene. Iar Portarul hotărăşte să primească şi fete, nu numai băieţi, la Şcoala Roke.
Ca şi alte povestiri din acest volum, “Dragonfly” se concentrează asupra pornirii către dezvoltare, auto-descoperire şi conştientizare, şi insistă asupra schimbării, toleranţei şi comuniunii, în pofida tradiţiei, segregării şi elitismului.
Cartea se încheie cu un eseu descriptiv, “A Description of Earthsea”, care clarifică şi sistematizează informaţii de fundal privitoare la popoare, limbaje, istorie şi artele magice. Printre altele, afirmă că Ged a fost ultimul Arhimag de pe tărîmul Earthsea, ceea ce contrazice profeţia Modelatorului din nuvela “Dragonfly”. Care dintre cele două afirmaţii este adevărată am căutat să aflu cînd am citit următoarea carte despre Earthsea, The Other Wind (2003).
Dar asta e altă poveste.
The Other Wind (2001)
Într-o recenzie dedicată altei cărţi din seria Earthsea, am mărturisit cu cîtă intensitate (şi nesăbuinţă) am rezistat invitaţiei unui prieten să vizitez acest tărîm high-fantasy. De cîţiva ani încoace, spre surprinderea mea, am simţit o pornire crescîndă să mă întorc şi să-l revizitez. Din fericire, la fel a simţit şi creatoarea tărîmului Earthsea, Ursula K. Le Guin, şi în vara anului 2007 (mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nauilus, http://nautilus.ro ) am avut plăcerea să citesc cea mai recentă adăugire la seria Earthsea, The Other Wind.Noul roman Earthsea se petrece la cîţiva ani după evenimentele din Tehanu. Domnia regelui Lebannen este ameninţată de trei tipuri de criză deodată. Una politică – regele karg o trimite pe fiica lui, prinţesa Seserakh, ca să se căsătorească cu Lebannen, iar refuzul acestuia ar putea duce cu uşurinţă la un război. Una fizică – la apusul Arhipelagului tineri dragoni au început să ardă cîmpurile, recoltele şi pădurile şi să gonească oamenii. Şi una metafizică – în visele unui Reparator numit Anin, soţia lui răposată şi o mulţime de alte umbre îl roagă să îi ajute să doboare zidul de piatră dintre ţinutul uscat al celor morţi şi ţinutul fertil al celor vii – tocmai zidul a cărui reparare îl costase pe Arhimagul Ged puterea magică în The Farthest Shore.Locul acţiunii se mută rapid din Gont în Havnor, apoi în Roke, iar punctul de vedere omniscient selective multiplu trece rînd pe rînd de la Anin la bătrînul Ged, la soţia acestuia, Tenar, şi la regele Lebannen. Există numeroase legături cu nuvelele şi romanele precedente ale seriei (inclusiv nişte scene spectaculoase şi memorabile cu Orm Irian, fata-dragon) şi noi dezvoltări în ceea ce priveşte caracterizarea şi fundalul.
Există de asemenea în acest roman o tuşă vizibilă de ideologie feministă care influenţează comportamentul personajelor. Personajele masculine sînt prezentate de cele mai multe ori izolat – uneori din punct de vedere emoţional, alteori din punct de vedere fizic – şi în concurenţă unele cu altele. Ged, de pildă, duce o existenţă liniştită de unul singur pe Insula Gont, la vechea fermă a lui Ogion, în vreme ce soţia lui, Tenar, şi fiica lui adoptivă, Tehanu, sînt într-o vizită prelungită la curtea regelui Lebannen. Azver, Maestrul Modelator de pe Insula Roke, se ţine deoparte în Crîngul Imanent (şi, paradoxal, aproape fiecare însoţitor al regelui Lebannen i se alătură mai degrabă decît să accepte invitaţia ţeapănă, oficială, la Şcoala de Magie). Regele Lebannen se simte izolat din punct de vedere emoţional chiar şi faţă de Tenar. Iar cînd Anin îi abordează pe doi vrăjitori ca să le ceară ajutorul, unul dintre ei, Seppel din Peln, îi opreşte visele groaznice numai în schimbul harului său magic pentru repararea lucrurilor.
Personajele feminine, pe de altă parte, sînt prezentate ca fiind cooperante şi acordîndu-şi sprijin reciproc. Tenar, spre exemplu, le oferă sprijin emoţional la un moment sau altul lui Anin, lui Lebannen, prinţesei Seserakh şi tinerei Tehanu. Prinţesa Seserakh îi oferă fără să vrea sprijin moral lui Tenar cînd îi dă prilejul să vorbească pe limba ei maternă, karga (lucru pe care Tenar nu îl mai făcuse decenii de-a rîndul). Iar Tehanu şi Orm Irian cooperează ca să reia comunicarea dintre oameni şi dragoni.
Această viziune (uşor optimistă) asupra relaţiilor dintre femei culminează în partea a patra, “Delfinul”, pe parcursul unei furtuni pe mare, cînd, ca să alunge răul de mare al prinţesei Seserakh, Tenar o invită împreună cu Tehanu şi Orm Irian să i se alăture la un joc de cărţi şi (spre deosebire de personajele masculine izolate şi îngrijorate) se distrează bine împreună.
Dacă ar fi să comparăm The Other Wind cu romanele din trilogia Earthsea iniţială, am putea descoperi că este ceva mai lung decît oricare dintre acestea. Pe de altă parte, este şi mai profund şi mai bogat în privinţa explorării relaţiilor dintre personaje şi în dezvoltarea caracterizării. Autoarea a avut deosebită grijă să exploreze nu numai gîndurile personajelor pe timpul zilei, ci şi reveriile lor şi visele de pe timpul nopţii. Din acest punct de vedere, paginile de la începutul secţiunii finale, “Reuniune”, conţin un mozaic meşteşugit de vise simbolice.
Şi, vorbind despre lungimea cărţii, cînd îl comparăm cu volumele masive ale literaturii fantasy de rînd, scrise cu proză diluată, The Other Wind pare să fie compact, economic şi foarte agreabil în eleganţa sa. Căci, pe tărîmul literaturii high fantasy, Ursula K. Le Guin are foarte puţini rivali.
Gifts (2004)
În martie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat o trilogie de Ursula K. Le Guin destinată adolescenţilor. Prezentarea era atrăgătoare, similară cu cea a romanului The Other Wind, însă - din cauza unor evenimente din acea perioadă - trilogia a suferit două mutări, după care a aşteptat multă vreme la raft ca să-i vină rîndul la lectură. Abia în noiembrie 2013 am parcurs primul roman al Analelor Ţărmului Apusean, Gifts (Editura Orion, Londra, 2005).
Şi iată ce am aflat:
Protagonistul-narator, Orrec Caspro, relatează evenimente din copilăria şi adolescenţa sa. Este fiul unui conducător de clan din Ţara de Sus, Canoc, iar în ţinuturile învecinate sînt alte clanuri. Fiecare clan are un dar - fie pe cel de a chema animalele, sau pe cel de a arunca o boală asupra oamenilor, ori pe acela de a răsuci lucruri şi fiinţe, sau pe acela de a desface, de a nimici. Societatea lor este agrară, feudală, iar locuitorii Ţării de Sus sînt obişnuiţi să crească vite, cai şi oi, iar uneori nu se sfiesc să mai fure din turma ori din herghelia vecinului. Şi, pentru a ţine darul viu de la o generaţie la următoarea, membrii clanurilor se căsătoresc între ei, cu veri şi verişoare mai îndepărtate.
Din primul capitol aflăm că "brantorul" de Caspromant i-a pus o legătură la ochi fiului său, Orrec. Aparent, un strămoş de-al lor, Caddard, avusese nu numai darul de a nimici cu o privire, un gest şi un murmur, dar şi nesăbuinţa de a abuza de acel dar, ceea ce îl dusese la distrugerea propriei sale soţii. Darul lui Orrec întîrzie să se manifeste, iar cînd apare, de obicei în situaţii-limită precum atacul iminent al unei năpîrci, pare de necontrolat. De teamă să nu îi vatăme pe cei apropiaţi, protagonistul alege să îşi petreacă multe luni la rînd legat la ochi - ceea ce, paradoxal, duce la creşterea exagerată a reputaţiei sale printre vecini.
Din păcate, un vecin puternic, brantorul de Drummant, îi invită în vizită la el, iar Canoc Caspro acceptă invitaţia, împreună cu soţia sa din Ţara de Jos, Melle, şi cu fiul său. Ogge Drum rîvneşte la soţia vecinului său, iar situaţia e complicată pe de o parte de o ofertă batjocoritoare de a o logodi pe nepoata sa retardată cu Orrec, iar pe de alta de descoperirea că două vite îi fuseseră furate lui Canoc de către vecinul său.
La întoarcere, Canoc îşi recuperează vitele, însă soţia lui se îmbolnăveşte şi, după o lungă suferinţă, piere. Brantorul de Drummant e suspectat că şi-ar fi folosit darul ca să arunce boala neiertătoare asupra ei. Orrec suferă, mai ales cînd îl cuprinde bănuiala că nu are darul de a nimici cu o privire şi o şoaptă. Poate că ultimul an din viaţa mamei sale nu s-ar fi irosit pe întuneric, fără rost...
Spre finalul romanului, conflictul lui Canoc Caspro cu Ogge Drum ajunge la un dezondămînt tranşant (şi totodată întristător). După o îndelungată chibzuinţă, Orrec şi prietena lui din copilărie, Gry, decid să plece împreună în lume. Căci poate protagonistul are un alt dar, primit de la maică-sa - iubirea pentru poveşti şi harul de a ticlui versuri - iar darul lui Gyr poate ar fi mai bine folosit la dresarea cailor decît la chemarea fiarelor sălbatice ca să le ucidă vînătorii.
Studiile antropologice ale Ursulei K. Le Guin se văd foarte bine şi în acest roman - locuinţele personajelor sînt descrise convingător, uneltele şi armele lor, hainele, obiceiurile, relaţiile, cutumele - totul într-un mod integrat, fără disonanţe. Astfel, locuitorii Ţării de Sus sînt în majoritate analfabeţi şi se bazează pe o tradiţie orală, moştenită din generaţie în generaţie. Melle, în schimb, este o prezenţă exotică, aptă să scrie şi să citească - şi dornică să meşteşugească pentru fiul ei cărţi pe ale căror file aşterne poveşti.
Paradoxal, pentru fiecare manifestare a unui dar magic, cel care a făcut demonstraţia e dator să ofere şi un cadou - o dovadă că poate face rău, însă alege să facă bine. Darul darului, cum i se spune în roman. Dacă în primele capitole aflăm cum Canoc, în tinereţe, a mers cu cîţiva însoţitori în Ţara de Jos şi, sub ameninţarea nimicirii, a plecat cu o tînără care avea să-i devină soţie, în ultimul capitol fiul său decide să meargă în acel orăşel îndepărtat şi să-şi caute bunicii dinspre mamă ca să-i încînte pe orăşeni cu poveştile şi versurile sale. Căci darurile sînt de multe feluri...
Chiar dacă Gifts nu are evenimente la fel de spectaculoase în intrigă precum romanele din seria Earthsea, stilul în care este narat e fermecător şi foarte bine controlat. Inclusiv personajele animaliere - cîinii care îl însoţesc pe protagonist sau caii pentru călărie - sînt frumos realizate şi convingătoare.
Un alt aspect agreabil îl constituie tehnoredactarea aerisită şi fonturile lizibile - Garamond - care uşurează lectura, sporesc farmecul romanului şi invită la recitire. Pe ansamblu, vă recomand cu căldură romanul Gitfs, fie în ediţie britanică, de la Nautilus, aici, fie (sub titlul Daruri) în traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu, de la Grupul Editorial Corint, aici - la un preţ deosebit de atractiv.
Şi, cum toate cele bune sau rele sînt trei, în viitorul apropiat am să vă relatez despre celelalte două romane ale Analelor Ţărmului Apusean. Dar asta e altă poveste...
Voices (2006)
Prima carte pe care am citit-o în 2013 a fost una violentă - The Sleeping Sorceress. În schimb, lecturile mele din 2014 au început cu un roman dedicat procesului de pace - al doilea volum din Analele Ţărmului Apusean de Ursula K. Le Guin, intitulat Voices (Editura Orion, Londra, 2007). L-am cumpărat prin martie 2009, laolaltă cu celelalte volume din trilogie, de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus. A durat ceva pînă am ajuns ca să-l citesc, însă, odată ce l-am început, l-am parcurs în trei zile.
Şi iată ce am aflat:
Protagonista-naratoare a romanului Voices este Memer, venită pe lume în urbea Ansul. Din păcate, oraşul paşnic, dedicat culturii şi comerţului, a fost invadat de o armată de cuceritori monoteişti, alzii, iar cărţile (şi cărturarii) au fost supuse unei distrugeri sistematice. Ca urmare, protectorul lui Memer, Sulter Galva, Stăpînul Drumurilor din Ansul, păzeşte o cameră secretă în care se află cîteva cărţi rare şi în care, uneori, un oracol misterios prevede viitorul scriind mesaje criptice în volumele de pe rafturi.
Armata de ocupaţie aldă rămîne în oraş ani în şir, iar Galva e arestat, torturat şi mutilat pentru a dezvălui ascunzişul cărţilor. El reuşeşte cu toate acestea să păstreze secretul, iar la şaptesprezece ani după invazie Ansul e vizitat de un poet vestit, Orrec Caspro, şi de soţia lui, Gry. Arta poetului este apreciată de către conducătorul invadatorilor, gandul Ioratth, însă vizitatorii trebuie să ascundă cu grijă faptul că ştiu să citească, ori că transportă cărţi în bagaje. Căci, pentru alzi, cărţile sînt nişte blasfemii.
Recitările publice pe care le face Orrec Caspro catalizează totuşi cîteva procese paralele - pe de o parte, o revoltă publică împotriva ocupanţilor, pe de alta, o lovitură de palat, iar în cele din urmă o reconciliere. Şi, dacă în atîtea romane fantastice conflictul din miezul intrigii se rezolvă pe calea armelor, Ursula K. Le Guin demonstrează în Voices că, la întîlnirea dintre două civilizaţii, arta, comerţul, tratativele şi compromisul sînt cele care vor vindeca rănile războiului.
Nu întîmplător, protagonista începe prin a-i detesta pe ocupanţi - poate pentru că ea însăşi este o metisă concepută silnic la cucerirea oraşului - şi sfîrşeşte prin a media negocierile care aduc pacea. Iar romanul, narat la persoana întîi, ne poartă pe drumul parcurs de Memer de la ignoranţă la educaţie, de la copilărie la maturitate, de la impulsivitate la înţelepciune.
La fel ca şi Gifts, Voices reuşeşte foarte bine să le creeze cititorilor impresia că, dincolo de povestea propriu-zisă, se află o lume secundară, un tărîm vast, numai parţial explorat şi înţeles de către locuitorii săi, cu o istorie ce se pierde în negura vremurilor, cu o diversitate etnică şi culturală şi cu datini şi obiceiuri. Spre exemplu, atît vestimentaţia cît şi stilul de viaţă al orăşenilor din Ansul, ca şi numeroase alte detalii, de la zeităţile cărora li se închină pînă la felul în care îşi prind părul sau ordinea în care se aşază la masă, sînt strecurate abil printre rînduri şi împletite armonios cu evenimentele intrigii. (Şi aici se vede pregătirea de antropolog a autoarei.) Ca şi Pămîntul de Mijloc al lui J.R.R. Tolkien, Ţărmul Apusean imaginat de Ursula K. Le Guin formează o realitate paralelă - o realizare memorabilă a literaturii fantastice.
Vă recomand şi dumneavoastră acest roman - încă mai mult decît Gifts. În ţara noastră, Editura Corint Junior a publicat în 2011 o elegantă ediţie cartonată, în traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu, sub titlul Voci. Puteţi comanda un exemplar la un preţ foarte atrăgător aici.
Iar în ceea ce mă priveşte, am început deja al treilea roman din Analele Ţărmului Apusean, Powers. Dar despre el am să vă relatez cu altă ocazie...
Powers (2007)
În martie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat o trilogie de Ursula K. Le Guin destinată cititorilor tineri, Analele Ţărmului Apusean. Dacă primele două romane, Gifts şi Voices, au fost destul de uşor de parcurs, al treilea, Powers (Editura Orion, Londra, 2008) mi s-a părut lungă cît o proverbială zi de post.
Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:
Protagonistul, Gavir, are abilitatea de a zări crîmpeie din viitor aşa cum alţii îşi amintesc secvenţe din trecut. Din nefericire, împreună cu sora lui, Sallo, a fost răpit de negustori de sclavi în copilărie şi crescut într-o casă de aristocraţi, Arcamand. Deşi Gavir este educat pentru a deveni învăţător şi pentru a educa noile generaţii ale familiei Arca, la vremea adolescenţei sora lui mai mare este ucisă, iar Gavir fuge din oraş.
Peregrinările îl poartă în peştera unui pustnic, apoi în orăşelul unor proscrişi, iar mai tîrziu în Ţinutul Mlaştinilor, unde Gavir îşi regăseşte o parte din familie, învaţă obiceiurile localnicilor şi trece printr-un ritual inţiatic. Din păcate, cutumele tribului sînt prea restrictive, iar protagonistul decide să plece spre oraşul-stat Urdile ca să studieze la universitate. Călătoria e lungă şi primejdioasă, iar o ultimă confruntare cu antagonistul Hoby se încheie favorabil mulţumită viziunilor despre viitor pe care le avusese Gavir. Dar în final protagonistul îşi atinge obiectivul şi capătă sprijinul poetului Orrec Caspro.
Ca stil, Powers aminteşte de Cartea soarelui nou. E tot o naraţiune la persoana întîi, relatînd aventurile picareşti ale unui protagonist-narator care trece prin copilărie şi adolescenţă. Adesea, pasajele în care se evocă peisaje naturale sau reacţii emoţionale sînt deosebit de vii şi de intense.
Din păcate, intriga romanului pare dezlînată. Mai exact, se construiesc rînd pe rînd mai multe premise pentru o intrigă coerentă, numai pentru a fi abandonate. Secţiunea iniţială, despre oraşele-stat aflate în alianţe schimbătoare şi conflicte recurente, duce la un episod dramatic, cu un asediu prelungit al cetăţii Etra, dar finalul, în care armatele etrane pornesc la contraofensivă, este lăsat cam în ceaţă. Secţiunea a doua, în care protagonistul se alătură unor proscrişi, conţine premisele unei revolte generale a sclavilor, însă şi acest proiect eşuează. Secţiunea a treia, în care Gavir îşi regăseşte familia, le lasă cititorilor un gust amar - căci cutumele tribale sînt extrem de restrictive, iar graniţa dintre iniţiere şamanică şi otrăvire e foarte subţire. Ultima secţiune, despre călătoria spre universitate, lasă finalul să se desfăşoare numai în imaginaţia cititorilor, deoarece cariera unui tînăr studios, pasionat de literatură şi cu o excelentă memorie nu mai este prezentată în paginile romanului.
Cu alte cuvinte, dacă Gifts sau Voices au o intrigă coerentă, care duce undeva, Powers începe prea multe intrigi şi nu o finalizează cu adevărat pe nici una, iar efectul de ansamblu e oarecum confuz, aproape ca la lectura romanului Someone Comes to Town, Someone Leaves Town.
Fireşte, la un alt nivel, romanul merită parcurs pentru fundalul detaliat. Dacă, în primele două volume ale trilogiei, Ursula K. Le Guin a închipuit o societate sau două, aici ea oferă o multitudine de asemenea societăţi, fiecare dintre ele cu un stil arhitectonic, vestimentar şi culinar aparte. Printre scenele acţiunii din prim-plan sînt strecurate crîmpeie de informaţii despre oraşul-stat Etra, despre societatea proscrişilor conduşi de Barna, despre pescarii din Ţinutul Mlăştinos şi despre statul oamenilor liberi din Urdile. Iar crîmpeiele acestea alcătuiesc, în fiecare caz, un tablou coerent pentru cei care au răbdarea să le ordoneze.
De asemenea, Powers include o multitudine de trimiteri intertextuale, dintre care aş aminti (pe lîngă Cartea soarelui nou, deja menţionată)Iliada, Spartacus, Comoara din insulă, Robin Hood, Moby Dick, Aventurile lui Huckleberry Finn şi... A Wizard of Earthsea. Dar, cum suspansul nu apare decît arareori, iar intriga e mai puţin coerentă decît mi-aş fi dorit, nu îmi rămîne decît să le recomand acest roman celor care apreciază în primul rînd stilul, precum şi pasionaţilor de puzzle-uri intelectuale. Analele Ţărmului Apusean merită parcurse o dată, însă, spre deosebire de tărîmul Earthsea, nu îndeamnă cititorii la o a doua vizită.
Mai trebuie să amintesc şi că la Grupul Editorial Corint, în cadrul Editurii Corint Junior, a apărut o ediţie română foarte elegantă, cartonată, în traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu. Puteţi achiziţiona şi dumneavoastră un exemplar la un preţ foarte avantajos aici.
În ceea ce mă priveşte, după ce am părăsit Ţărmul Apusean am început să explorez un alt tărîm fantastic în Legendele Clanului Otori. Dar asta e altă poveste...
