Neal Stephenson

Zodiac – The Eco-Thriller (1988)

Pe la începutul anului 1998, după ce citisem două romane de Neal Stephenson şi le apreciasem foarte mult, prin amabilitatea unui coleg de la facultate, Tim Hilton, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar britanică a unui roman ceva mai vechi al acelui autor american, Zodiac. L-am parcurs cu plăcere, iar în anii care au urmat am observat un fenomen curios: după cîte o vizită a unor doamne sau domnişoare, din raftul cu cărţi cyberpunk una era mişcată, ca şi cînd ar fi fost scoasă de acolo în lipsa gazdelor, examinată puţin, apoi aşezată la loc. Întotdeauna era aceeaşi carte: Zodiac. Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama că doamnele şi domnişoarele sperau să fie un volum despre astrologie. Însă, spre ghinionul lor, Zodiac era cu totul alt gen de carte. Să vedem împreună despre ce este vorba:Protagonistul-narator al romanului, Sangamon Taylor, este un activist ecologist aflat la limita terorismului. Spre deosebire de teroriştii adevăraţi, care pun explozibili şi aruncă în aer diverse lucruri, S.T. (cum îi spun prietenii) organizează evenimente mediatice în care umileşte diverse companii pentru faptul că deversează substanţe chimice dăunătoare în mediul înconjurător. S.T. şi colegii săi acţionează din oraşul Boston, iar multe dintre operaţiunile lor vizează protejarea apelor din Golful Boston şi respectiv a rîurilor care se varsă acolo.Protagonistul ajunge să acorde atenţie specială companiei Basco, aflată în proprietatea unui candidat la preşedenţia Statelor Unite ale Americii, Alvin Pleshy. Pe parcursul investigaţiilor, S.T. descoperă că Basco se face vinovată de deversarea unor cloruri organice în Golful Boston, ceea ce afecteză creaturile marine, dar şi pe pescarii care se hrănesc cu ele. Intriga se complică atunci cînd corporaţia caută să ascundă efectele nocive ale activităţilor sale cu ajutorul unor bacterii modificate prin inginerie genetică, dar protagonistul reuşeşte în cele din urmă să captureze un vapor plin de dovezi compromiţătoare şi să aducă corporaţia la faliment.

Bună parte din farmecul acestui roman provine de la personajul-narator, un ins destul de neconvenţional şi uneori de-a dreptul enervant pentru cei din jurul său. Modul în care interacţionează cu celelalte personaje îi face pe cititori să se întrebe adesea cîte dintre acţiunile sale sînt menite numai să-i scoată din sărite pe afaceriştii corupţi pentru a le şifona imaginea publică dinaintea camerelor de luat vederi şi cîte sînt pur şi simplu un rezultat al inabilităţii lui de a înţelege regulile conduitei sociale. Din acest punct de vedere, S.T. este foarte convingător ca personaj, iar Neal Stephenson are grijă să nu-l împingă în caricatural, ci să-i păstreze întotdeauna complexitatea şi credibilitatea.

Antagoniştii sînt ceva mai schematici, precum Pleshy, candidatul prezidenţial, Laughlin, aghiotantul dur, cu pistol nichelat şi geantă-diplomat căptuşită cu Kevlar, ori Dolmacher, geneticianul cu probleme de adaptare socială care alunecă de la jocuri paintball la paranoia şi tentative de asasinat. Dar, cum Zodiac nu pretinde a fi altceva decît un techno-thriller pe teme ecologice, personajele secundare sînt construite pentru a îndeplini anumite funcţii în intrigă şi fac asta impecabil. Pe de altă parte, un personaj asemănător cu Dolmacher avea să apară într-un alt techno-thriller scris de Neal Stephenson, Interface, despre care vom discuta cu altă ocazie. (Şi, pentru cei care apreciază genul acesta de intertextualitate autoreferenţială, S.T. vorbeşte la telefon în capitolul al cincisprezecelea cu iubitul unei prietene, un personaj înarmat cu săbii japoneze care seamănă destul de bine cu Hiro Protagonist din Snow Crash...)

Ceea ce este interesant în legătură cu Zodiac însă este modul abil în care autorul strecoară, printre episoadele intrigii, explicaţii ştiinţifice privitoare la poluare şi efectele ei. Neal Stephenson s-a priceput foarte bine să reducă problema poluării la o singură chestiune – poluarea apelor, iar pe aceasta din urmă la un singur aspect – efectele cancerigene ale clorurilor organice. Prea multe explicaţii în legătură cu prea multe forme de poluare probabil că ar fi îngreunat enorm romanul şi l-ar fi făcut de necitit. Aşa, după ce parcurg o poveste captivantă, cititorii se aleg şi cu cîteva informaţii utile, căci în cazul lui Neal Stephenson science-fiction nu înseamnă fantezie amestecată cu pseudo-ştiinţă, ci de multe ori ficţiune despre ştiinţă...

Ingredientele din care e construit romanul sînt destul de obişnuite pentru genul techno-thriller: corporaţiile dornice de profit, politicienii corupţi, scenele de urmărire, mesajele de intimidare, bombele cu ceas (uneori dezamorsate la timp, alteori nu), idila protagonistului, schimburile de focuri şi posibilitatea distrugerii vieţii pe Pămînt (de data asta de către bacterii create prin inginerie genetică ce convertesc clorura ionică din ocean în clorură covalentă), toate ar putea foarte bine să între într-un film de consum de la Hollywood. Ceea ce reuşeşte autorul să facă din aceste ingrediente este un roman care se citeşte cu plăcere nu numai prima dată (pentru că intriga este alertă, iar capitolele – scurte), ci şi a doua oară (pentru că naraţiunea are umor, iar documentarea ştiinţifică a autorului a fost temeinică).

Ca urmare, nu e de mirare nici că în unele cercuri de activişti ecologişti Zodiac a devenit o carte-cult, nici că grupul editorial britanic Penguin a re-editat-o spre sfîrşitul anilor ’90 pentru beneficiul cititorilor care parcurseseră Snow Crash şi The Diamond Age. Dacă vreodată veţi avea ocazia s-o citiţi, v-o recomand cu căldură.

Snow Crash (1992)

Romanul Snow Crash se leagă de prima mea experienţă cu Internetul. În toamna anului 1996, pe cînd făceam studii aprofundate la Universitatea din Bucureşti, am avut ocazia să intru pe Internet. Am scris singura adresă pe care o ştiam (alt.cyberpunk) şi am găsit hiperlegături către pagini dedicate lui William Gibson, lui Bruce Sterling, lui John Shirley şi (la coada listei) unui autor despre care nu auzisem absolut nimic, Neal Stephenson. Aşa am aflat despre unele romane ale lui (Snow Crash, respectiv The Diamond Age) şi am căpătat acces la două povestiri ale sale pe care le oferise gratuit online. (Pe una dintre ele, „Măţăraie”, am tradus-o pentru revista Anticipaţia.)Şi, nu după mult timp, prin amabilitatea distinsei domne Raluca Voicu, am primit două volume de buzunar negre, elegante. Ediţia britanică a celor două romane sus-amintite. M-am pus pe citit şi am aflat că cyberpunk nu înseamnă neapărat poveşti mai sumbre decît ştirile de la ora cinci. Să vedem împreună de ce:Snow Crash este plasat în ceea ce la începutul anilor 90 părea să fie viitorul apropiat şi are ca personaje principale pe Hiro Protagonist (hacker şi Livrator de pizza pentru Cosa Nostra) şi pe Y.T. (Kurieră). După cîteva capitole spectaculoase în care Hiro îşi pierde maşina într-un accident stupid, iar Y.T. se pune bine cu Unchiul Enzo de la Cosa Nostra, intriga se axează pe nişte fenomene ciudate şi ameninţătoare. În mediile urbane circulă un drog nou şi periculos care îi face pe utilizatori să aiureze în monosilabe. În Metavers circulă un metavirus, Snow Crash, care cauzează reprogramarea neurolingvistică a celor infestaţi. Iar în ţările lumii a treia o maladie similară se răspîndeşte prin vaccinurile inoculate de organizaţiile de binefacere.Hiro anchetează şi descoperă că la rădăcina acestor fenomene se află planul de dominaţie mondială al unui mogul mediatic, L. Bob Rife, care foloseşte tăbliţe mesopotamiene vechi de mii de ani pentru a răspîndi un virus neurolingvistic şi a pune omenirea sub control. După o serie de urmăriri spectaculoae şi de confruntări cu un antagonist din Insulele Aleutine, Hiro şi Y.T. salvează lumea, iar din secţiunea de mulţumiri de la sfîrşitul cărţii aflăm despre sursele non-ficţionale ale romanului.

Chiar de la sursele non-ficţionale (şi ficţionale) ar fi bine să începem discuţia despre Snow Crash. De regulă, romanele cyberpunk au între 200 şi 350 de pagini. Snow Crash are 450 de pagini în ediţia britanică de buzunar şi nu conţine pagini albe. Unul dintre motive este că, spre deosebire de cărţile reprezentative ale genului, pare să fi încercat să cuprindă informaţii dintr-un număr mult mai mare de domenii.Unele dintre acestea sînt previzibile. Romanul prezintă o formă de realitate virtuală globală. Spre deosebire de ciberspaţiul lui William Gibson, Metaversul imaginat de Neal Stephenson are o formă sferică pe suprafaţa căreia se află clădiri, străzi, vehicule şi „avataruri” – reprezentări ale utilizatorilor, unele exotice, altele realiste. Argumentul autorului este că sîntem obişnuiţi să trăim pe suprafaţa unei planete, iar interacţiunea cu un mediu virtual este mai uşoară pentru utilizatorii obişnuiţi dacă mediul acesta seamănă cu mediul lor natural.Alte domenii la care se face referire sînt neobişnuite. Stephenson imaginează o conexiune între mituri (sisteme de operare sociale care învaţă societăţile cum să funcţioneze), religii (unele acţionînd ca nişte virusuri neurolingvistice, altele ca nişte programe anti-virus), limbaje naturale, tratamente medicale, consumul de droguri şi virusurile informaţionale. Aşa se face că, în capitolele finale, Hiro are nevoie de un descîntec sumerian al lui Enki, unul dintre creatorii civilizaţiei, pentru a scrie Snow Scan, programul care să contracareze metavirusul Snow Crash.Parte din farmecul romanului constă însă în explorarea minuţioasă a fundalului social. Neal Stephenson ne propune o societate fragmentată în francize şi „burbclave” (enclave suburbane), fiecare cu propriile legi codificate în omniprezentele bibliorafturi cu foi laminate (sisteme de operare comerciale, ar spune informaticienii). Astfel, o burbclavă Noua Africă de Sud (albă, rasistă) se poate învecina cu un teritoriu din Mai Marele Hong Kong al domnului Lee (unde armele de foc sînt ilegale), iar o franciză Cosa Nostra Pizza (livrare în 30 de minute sau căpătaţi pizza gratis; nu vreţi să ştiţi ce va păţi şoferul) se poate învecina cu o franciză Narcolombia (nu vreţi să ştiţi). Sau cu Porţile Perlate ale Reverendului Wayne (autorul best-seller-ului Elvis l-a împuşcat pe Kennedy). Sau cu o sucursală Clink (dintr-un sistem de închisori private).Poate că pe vremuri America a fost o ţară mare şi periculoasă (ne explică vocea naratorială), dar oamenii au preferat ca lumea din jurul lor să fie sigură. Aşa se face că ţara mare cît un continent a fost tăiată în bucăţi minuscule, suburbii şi francize.Tonul lui Stephenson este, fără îndoială, satiric. Snow Crash a fost scrisă pe parcursul administraţiei lui George Bush senior, iar idealul neoconservator de privatizare a instituţiilor publice pentru a reduce cheltuielile de la bugetul de stat este împins pînă la ridicol. Astfel, CIA şi Biblioteca Congresului au acumulat fiecare separat atît de multe informaţii încît nu a mai fost clar pentru nimeni care era una şi care era cealaltă, iar în cele din urmă au fuzionat, s-au privatizat şi acum poartă numele de CIC (Central Intelligence Corporation). Pe de altă parte, autorităţile federale pretind că America este în continuare o singură ţară, însă agenţii federali (precum mama adolescentei Y.T.) nu se simt cu adevărat pe teren sigur decît în clădirile federale (tot un fel de francize, la urma urmei), printre oameni la fel ca ei: super-inteligenţi, îmbrăcaţi în costume cenuşii, epuizaţi de prea multe ore petrecute la birou, prost plătiţi... şi paranoici.Avînd în vedere ce se întîmplă cu lumea din jurul lor, aş zice că agenţii federali din roman au suficiente motive ca să fie paranoici. Astfel, unul dintre antagonişti este Raven, un harponier aleutin care a exterminat echipajul unui submarin nuclear rusesc şi acum se plimbă în voie cu un cap nuclear în ataşul motocicletei, ucigînd oameni în dreapta şi în stînga. Cum sistemul de detonare al armei nucleare este conectat la undele cerebrale ale lui Raven, nimeni nu are curaj să îl atace. (Cu excepţia lui Hiro Protagonist, evident.)Şi, pentru că antagonistul este un psihopat care şi-a tatuat pe frunte SLAB CONTROL AL IMPULSURILOR, iar protagonistul un maestru spadasin care deţine (şi foloseşte) o pereche de săbii japoneze, pentru că personajele secundare includ gargui (agenţi CIC care-şi poartă sistemele informaţinale pe haine şi sînt conectaţi permanent la Metavers), dar şi un chitarist grunge din Ucraina, Vitali Cernobîl, pentru că armele din roman includ suliţe cu vîrful de sticlă, dar şi o mitralieră Gatling cu muniţie de uraniu sărăcit propulsată pe cale electro-magnetică, trebuie să vă spun ceva greu de acceptat în mediile literare: Iniţial, Snow Crash a fost un proiect de roman grafic. Scenele de urmărire, decorurile spectaculoase din Metavers, robo-cîinii superconductivi şi Pluta constituită din sute de vase de toate mărimile şi populată de refugiaţi de toate naţiile şi culorile (chiar mă întreb de unde s-o fi inspirat China Miéville pentru Armada din Cicatricea...), precum şi cascadoriile spectaculoase făcute de Y.T. cu un skateboard cum nu aţi mai văzut erau destinate la origini unei benzi desenate. Din păcate, cum Neal Stephenson şi colaboratorul său au ajuns mai mult să scrie programe de grafică decît să creeze pagini de bandă desenată, proiectul a căzut, iar Stephenson a decis să-l transforme în roman (pur şi simplu).După apariţia romanului Snow Crash, autorul ne spune că în Silicon Valley au avut loc scene în care întreprinzători au mers la investitori, au pus un exemplar al cărţii pe masă şi au spus: „Acesta este planul nostru de afaceri.” Criticii l-au salutat ca pe o apariţie (tîrzie) a umorului în genul cyberpunk. Astăzi, Snow Crash apare foarte frecvent în bibliografia cursurilor de literatură cyberpunk de la universităţile din Statele Unite, alături de Neuromancer, Mirrorshades, Synners şi Hardwired. Nu pot să nu mă întreb dacă, în situaţia în care Snow Crash ar fi fost ceea ce a dorit Stephenson iniţial (adică un roman grafic), ar mai fi avut acelaşi impact.Pe de altă parte, imediat după ce am teminat lectura acestei cărţi am început The Diamond Age şi am descoperit că autorul era în stare să scrie încă şi mai mult, mai frumos şi mai bine.Dar despre asta am să vă relatez cu altă ocazie.

The Diamond Age or A Young Lady's Illustrated Primer (1995)

La prima lectură, în 1996, The Diamond Age or A Young Lady’s Illustrated Primer mi-a făcut o impresie atît de bună încît, în ciuda unui program de lectură destul de încărcat, mi-am făcut timp şi am recitit-o în iunie 2008. Iar efortul mi-a fost răsplătit, pe de o parte pentru că între timp îmi sporise destul de mult capacitatea de a înţelege limba engleză, iar pe de altă parte pentru că, nefiind atît de grăbit ca prima oară ca să parcurg povestea numai de dragul intrigii, am putut să apreciez mai pe îndelete anumite elemente de stil. Dar despre acestea am să vă spun ceva mai încolo. Deocamdată, să vedem despre ce este romanul:În a doua jumătate a secolului al XXI-lea, ordinea politică mondială a fost reorganizată în teritorii şi republici distribuite. Unele organizaţii, precum niponezii şi neo-victorienii, se bucură de numeroase avantaje. Alte grupuri, precum theţii, sînt dezavantajate. Din fericire, o carte inteligentă interactivă creată de un neo-victorian, John Hackworth, ajunge în mîinile unei fetiţe sărace, Nell, iar educaţia pe care o capătă fetiţa îi schimbă viaţa radical.În timp ce Nell caută să scape dintr-un cămin abuziv şi din capcana sărăciei, John Hackworth, la rîndul său, ajunge să fie implicat în crearea unui sistem de calcul bazat pe nanomecanisme, iar apoi în dezvoltarea cu ajutorul acestui sistem a unor asambloare de materie descentralizate, Seminţele, care să aducă sfîrşitul sistemului centralizat al Conductelor.Destinele celor doi se întretaie pe fundalul unor revolte din China şi al apariţiei unei armate de fetiţe orfane crescute cu nişte versiuni ale cărţii micuţei Nell.Deşi protagonista romanului are acelaşi nume cu o eroină dickensiană, este departe de a fi o

femeie-copil neajutorată, aflată în căutarea protecţiei cuiva ş.a.m.d. Aşa cum cartea interactivă a fost proiectată din ordinul unui personaj neo-victorian important, Lord Finkle-McGraw, cu scopul precis de a fi subversivă, romanul lui Neal Stephenson ne prezintă evoluţia unei protagoniste care subverteşte modelele din literatura victoriană. Nell este inteligentă, întreprinzătoare, dornică să înveţe tot ceea ce îi este necesar pentru a reuşi în viaţă – de la arte marţiale la programarea calculatoarelor şi de la bunele maniere la proiectarea nanomecanismelor.Pe de altă parte, John Hackworth ilustrează paradoxurile ideologiei neo-victorienilor, tensiunea dintre conformism şi spiritul iscoditor care vrea să descopere ce se află dincolo de bariere. Din acest punct de vedere, manierele sale rigide (sosite parcă dintr-o carte de-a lui Dickens) sînt aşezate adesea într-un contrast ironic cu situaţiile penibile, hazlii sau periculoase în care ajunge din cauza încălcării normelor societăţii sale.Romanul lui Stephenson este populat şi de personaje secundare interesante, precum Miranda, actriţa care foloseşte mediul virtual ca s-o crească şi s-o educe pe Nell, Carl Hollywood, impresarul ei, judecătorul Fang, preocupat nu numai de aplicarea legilor, ci şi de învăţăturile confucianiste, sau Dr. X, „răufăcătorul” care creşte şi educă un sfert de milion de orfane. Dintre personajele secundare ar trebui în mod special să-l amintesc pe Bud, tatăl protagonistei, care se îmbracă şi se comportă ca un erou tipic cyberpunk, dar este capturat, judecat şi executat fără mare dificultate în primele capitole ale romanului. Într-un fel, acesta este semnalul autorului către cititori că petrecerea literară cyberpunk s-a terminat şi că rolul principal îi revine acum altui tip de personaj – integrat social, cu familie, carieră şi responsabilităţi.La a doua lectură, am remarcat fineţea cu care discursul naratorial se schimba la trecerea de la punctul de vedere al protagonistei la cel al lui John Hackworth sau la cel al unuia dintre personajele secundare. În capitolele despre Nell, limbajul naratorului trece gradat de la vorbirea simplă, specifică copiilor, la un discurs nuanţat, asociat cu o persoană educată şi inteligentă. Capitolele despre John Hackworth, în schimb, pastişează foarte convingător stilul înflorit al romanelor victoriene.

Lumea imaginată în The Diamond Age este o combinaţie interesantă de înaltă tehnologie şi design victorian. În enclavele neo-victoriene, personajele poartă joben sau melon, redingote sau rochii cu crinolină, ceasuri de buzunar (pe brelocurile cărora pot citi mesaje e-mail). Pe de altă parte, nanotehnologia le permite să asambleze din atomi obiecte de uz curent, hrană sau vehicole, iar proiectele mai ambiţioase includ insule întregi crescute din coral sintetic. Din acest punct de vedere, în funcţie de care aspecte sînt luate în consideraţie, The Diamond Age s-ar putea încadra atît în curentul post-cyberpunk cît şi în cel steampunk.

Nu în ultimul rînd, societatea imaginată în The Diamond Age pare să fi evoluat din aceea prezentată în romanul anterior al lui Neal Stephenson. Un personaj feminin vîrstnic şi respectabil, domnişoara Matheson, directoarea unei şcoli la care învaţă Nell, mărturiseşte că a ajuns la sfîrşitul vieţii să circule în scaun cu rotile pentru că în tinereţe umblase prea mult pe skateboard – o referire la personajul feminin Y.T. din Snow Crash.

Şi, dacă tot am menţionat în cîteva rînduri romanul Snow Crash, ar trebui să precizez faptul că, deşi The Diamond Age este cu cincizeci de pagini mai lung, el este mai bine organizat, mai captivant, mai complex şi mai bine documentat (între altele, foloseşte în intrigă o reconsituire a răscoalei boxerilor de la finalul secolului al XIX-lea), iar ca urmare a fost recompensat de fani cu Premiul Hugo în 1996. În plus, se pare că postul de televiziune Sci-Fi Channel va lansa un mini-serial de şase ore bazat pe acest roman.

Cîteva cuvinte despre traducere: În 1999, Editura Image a publicat în cadrul colecţiei Odiseea SF volumul Era de diamant, cuprinzînd prima parte a romanului. Pînă la data scrierii acestui articol, din cîte ştiu, nu a fost publicată şi cea de-a doua parte.

In the Beginning... Was the Command Line (1999)

În anul 2000, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am căpătat acces la un mare număr de articole de pe site-ul The Cyberpunk Project, între care se afla şi un eseu foarte lung de Neal Stephenson pe care autorul, după ce îl publicase în revista WIRED, îl oferise integral (şi gratuit) pe Internet. După cum era de aşteptat, dacă am avut acest eseu gratuit, în format electronic, prima mea grijă a fost să îl comand pe bani în versiunea tipărită. Aşa se face că, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am intrat în posesia unui exemplar din In the Beginning... Was the Command Line (Avon Books, New York, 1999). După ce am terminat de citit această carte (incredibil de scurtă pentru standardele lui Neal Stephenson), mi-am dat seama că banii pe care îi dădusem pe ea fuseseră cei mai cu folos cheltuiţi vreodată.Să vedem împreună de ce:Tonul pe care Stephenson îl foloseşte este relaxat şi accesibil, pentru că eseul său nu li se adresează specialiştilor în informatică, ci oamenilor obişnuiţi care pînă relativ recent nu ştiau nici de unde să pornească un calculator personal (adică persoanelor precum autorul acestor rînduri). De aceea, tehnologia destul de nouă şi (pentru unii) nefamiliară a sistemelor de operare şi a interfeţelor acestora cu utilizatorii este comparată permanent cu tehnologii mai vechi şi mai familiare.Astfel, sistemele de operare Apple sînt descrise ca nişte maşini stilate, bătrînul MS-DOS ca o bicicletă, Windows95 ca o camionetă, WindowsNT ca un Jeep, sistemul Be ca un Batmobil, iar sistemele Linux ca nişte tancuri militare gratuite.Din perspectiva a douăzeci de ani de experienţă cu diferite sisteme de operare, autorul ne relatează despre avantajele şi dezavantajele fiecăruia, despre comunităţile de programatori şi utilizatori, despre linia oficială a companiilor producătoare şi (poate lucrul cel mai important) despre iluzia pe care fiecare companie producătoare o creează în mintea utilizatorilor. Spre exemplu, Apple le insuflă clienţilor săi ideea că sînt independenţi, creativi şi rebeli (ceea ce nu e obligatoriu adevărat), în vreme ce Microsoft le creează clienţilor săi impresia că prin achiziţionarea programelor sale participă la o tranzacţie comercială temeinică (cea ce nu e obligatoriu adevărat). Stephenson furnizează apoi exemple privitoare la diferenţa dintre iluzia creată prin reclame şi realitatea de care se ciocnesc uneori utilizatorii.

Dacă eseul ar fi tratat numai despre sistemele de operare pe înţelesul tuturor, probabil că l-aş fi considerat rezonabil de util (şi atît). Importanţa lui se află însă în cu totul altă direcţie. Neal Stephenson analizează modul în care răspîndirea pe scară largă a calculatoarelor personale cu interfeţe grafice pentru utilizatori a transformat radical mentalitatea individuală a utilizatorilor şi structura societăţii în ansamblul ei.

O consecinţă a acestui fenomen este că lumea din ţările dezvoltate s-a împărţit în două categorii distincte: o majoritate de consumatori de produse audio-vizuale pentru care experienţa mediată electronic este preferată cele imediate (consumatori pe care autorul îi numeşte „eloi”, în amintirea personajelor diurne vegetariene din Maşina timpului de H. G. Wells) şi o minoriate de creatori de produse audio-vizuale pe care prima categorie le consumă, minoritate a cărei cultură se bazează pe cărţi tipărite (pe aceşti creatori autorul îi numeşte „morloci”, în amintirea personajelor nocturne carnivore din Maşina timpului). Diferenţa funamentală este că eloii preferă produse culturale uşor de consumat cu minimum de efort intelectual (şi plătesc pentru acest lux), în vreme ce morlocii procesează mari cantităţi de date, au capacitatea să creeze şi să se descurce în abordarea unei varietăţi de probleme (şi sînt plătiţi pentru aceste aptitudini). Argumentul final al lui Neal Stephenson este că, dacă nu dorim ca alţii să hotărască în locul nostru cum ne vom trăi viaţa, trebuie să ne dezvoltăm aptitudinile necesare ca să putem face propriile opţiuni.

Tocmai pentru această viziune largă, eseul In the Beginning... Was the Command Line este de interes nu numai pentru utilizatorii de calculatoare personale, ci şi pentru toţi oamenii care trăiesc într-un mediu tehnologizat. Ca urmare, vă recomand cu căldură să căutaţi acest eseu, încă disponibil gratuit pe Internet în format electronic la adresa http://project.cyberpunk.ru/lib/in_the_beginning_was_the_command_line/ , şi să îl citiţi cu atenţie. Este cel mai educativ text din cîte a produs pînă acum mişcarea cyberpunk.

Cryptonomicon (1999)

În 1999, domnul Mihai Dan Pavelescu m-a anunţat că Neal Stephenson publicase un nou roman, Cryptonomicon. Cum petrecusem oarece timp în adolescenţă cu proza fantastică a lui H.P. Lovecraft, mai întîi am crezut că este Necronomicon, dar domnul Pavelescu a avut grijă să-mi explice diferenţa. După ce l-am împrumutat de la domnia sa şi m-am speriat foarte - Cryptonomicon e un volum de aproape o mie de pagini, tipărit mărunt şi fără pauze mari între capitole - am primit de Crăciun un exemplar de la doamna Diana Enăchescu-Giurgi şi de la soţul său de atunci, domnul Marius Giurgi. Cartea a stat un timp pe raft, prea impozantă ca să mă apropii de ea, iar într-un tîrziu mi-am făcut curaj şi am citit-o. De la capătul celălalt al acestei cărţi, de dincolo de coperta a patra, trebuie să vă spun ceva:Cititorii lui declară că dacă Neal Stephenson ar scrie cartea de telefon, ei s-ar înfiinţa primii la coadă ca s-o cumpere. Înclin să le dau dreptate. Daţi-mi voie să vă explic de ce.Intriga cărţii se desfăşoară în paralel pe două planuri. Unul dintre ele este plasat în anii 30 şi 40 ai secolului trecut, celălalt la sfîrşitul anilor 90. Personajele principale de pe firul narativ „trecut” îi includ pe Lawrence Pritcher Waterhouse (de profesie inginer) şi pe caporalul Bobby Shaftoe. Misiunea lor este să ajute o echipă britanică condusă de Alan Turing ca să pună la punct primul calculator digital pentru a decripta codurile generate de maşina germană Enigma.Personajele principale de pe firul narativ „prezent” îi includ pe Randy Waterhouse, nepotul lui Lawrence, şi pe Amy (America) Shaftoe, nepoata lui Bobby. Misiunea lui Randy este să folosească tehnologia informaţională de ultimă oră pentru a crea un port de date – un depozit de informaţii criptografiat atît de bine încît nici un serviciu de spionaj (pardon, de informaţii) din lume să nu-l poată decripta.

Romanul include şi o intrigă de legătură. Pe firul „trecut”, o cunoştinţă a lui Bobby Shaftoe din tabăra adversă, japonezul Goto Dengo, ajută la construirea unui depozit secret în care să fie stocate lingourile de aur ale Axei. Pe firul „prezent”, Randy, Amy şi asociatul lor Avi contribuie la descoperirea acestui tezaur.

Tot ca un element de legătură apare în ambele planuri narative şi un personaj misterios, Enoch Root, un alchimist care treptat se dovedeşte a fi nemuritor, şi care în plus are un dispozitiv (piatra filosofală?) cu care poate vindeca bolnavii şi chiar învia persoanele care tocmai au decedat. Ca o glumă informaţională, Randy Waterhouse ia semnătura lui Root din mesajele primite prin poşta electronică (eroot) drept numele de cod al rădăcinii unui sistem informatic.

Trebuie să menţionez aici că intrigile sînt atît de bine construite şi controlate încît, deşi spre finalul cărţii cititorul ştie deja care dintre personaje urmează să supravieţuiască şi care urmează să piară, tot este ţinut în suspans pînă la ultima pagină.

Pe de altă parte, asemenea lui Victor Hugo în Mizerabilii, Neal Stephenson adună în acest roman o mulţime de elemente eclectice cu pasiune de adevărat colecţionar. Astfel, cel dintîi capitol include o imagine memorabilă a incendiului dirijabilului Hindenburg (1938), al cărui schelet în flăcări pare să fie un glob terestru cu meridiane şi paralele incendiate – o premoniţie a celui de-Al Doilea Război Mondial – în vreme ce ultimul capitol se încheie cu o scenă la fel de spectaculoasă în care tezaurul Axei se revarsă într-un şuvoi de aur lichid.Printre alte asemenea elemente (prea numeroase ca să le pot menţiona aici pe toate) se află o relatare a atacului de la Pearl Harbour, date despre istoria Insulelor Filipine, discuţii despre jocurile de roluri fantasy, o satiră la adresa atitudinilor post-moderniste ale specialiştilor în ştiinţe umaniste din mediile academice occidentale, glume inginereşti în care chestiuni banale precum zgomotele de paşi de pe străzile londoneze sînt transformate în grafice atent numerotate, discuţii despre criptografie şi criptanaliză, o viziune cyberpunk a sistemului Linux (numit aici Finux) şi o parodie a literaturii pornografice de genul scrisorilor din Penthouse care include foarte puţine scene explicite, însă este plină de tensiune erotică după principiul „Mai puţin înseamnă mai mult.”În privinţa dimensiunilor, complexităţii şi minuţiozităţii documentării istorice, Cryptonomicon poate fi comparat numai cu Gravity’s Rainbow (1973) de Thomas Pynchon. Ambele pretind că tratează despre Al Doilea Război Mondial, însă fiecare dintre ele se concentrează de fapt asupra unor chestiuni care sînt relevante pentru perioada în care au fost scrise.În Gravity’s Rainbow, centrul de interes îl reprezintă rachetele V2 şi (într-o manieră mai discretă) bomba atomică, dispozitive care, într-o formă evoluată, s-au combinat pentru a furniza baza tehnologică a Războiului Rece – rachetele balistice intercontinentale cu capete nucleare.

În Cryptonomicon, centrul de interes este calculatorul digital pus la punct de echipa lui Alan Turing şi conexiunea acestui aparat cu criptanaliza. Calculatorul digital a furnizat baza tehnologică a perioadei contemporane – informatizarea societăţii şi dezvoltarea Internetului.

Şi, pentru că oamenii judecă adesea prin analogii, dacă Gravity’s Rainbow a fost salutat la vremea lui de criticii literari ca un echivalent post-modern al romanului Ulise (1922) de James Joyce, Cryptonomicon a fost numit echivalentul cyberpunk al romanului Gravity’s Rainbow. Cu siguranţă că reprezintă o încununare a genului cyberpunk, iar o măsură a succesului său este că pe site-ul lui Bruce Sterling, conducătorul neoficial al acestei mişcări literare, a apărut - mai în glumă, mai în serios – o Întrebare Pusă Frecvent: „Dumneavoastră aţi scris Crypto-chestia aia?” (Răspuns: „Nu. Am scris laude extravagante la adresa ei, şi le merită, dar nu am scris-o eu.”)

Iniţial, romanul trebuia să includă trei planuri narative, dintre care unul urma să fie plasat peste jumătate de secol şi să îi implice pe descendenţii familiilor Waterhouse şi Shaftoe. Întrucît planul „trecut” şi cel „prezent” au devenit prea voluminoase, cel „viitor” a rămas să fie scris şi publicat ca o carte separată. (Cunosc pe cineva care mai aşteaptă şi acum acea carte…)

Ca urmare însă a primirii călduroase de către public şi critică a ceea ce a fost numit „cel dintîi roman cyberpunk istoric”, planurile literare ale autorului au suferit o mutaţie şi Neal Stephenson a scris o trilogie de romane istorice despre strămoşii famililor Waterhouse şi Shaftoe şi implicarea lor în dezvoltarea ştiinţei moderne în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.nealstephenson.com/ .)

<JEFF SOMERS INDEX F&SF AMERICAN BRUCE STERLING>