Necropolis de Florin Pîtea - Editura Amaltea

Şi dacă am putea citi această carte fără să fim marcaţi de prejudecăţi? Pentru că ele ne spun că ţinem în mâini un volum science-fiction, că trebuie să ne pregătim pentru un simplu divertisment, pentru o lectură făcută în fugă şi în orice condiţii, iar singurul regret trebuie să fie acela, adolescentin, că am ajuns mult prea repede la ultima pagină.Dar, dacă nu am avea această prejudecată, nu ne-ar mai mira că plăcerea lecturii creşte prin cântărirea fiecărei fraze până la decelarea ultimei semnificaţii, a celei mai ascunse intertextualităţi, şi ne-am permite să fim invidioşi, ca în faţa scriitorilor cu talent „omologat” prin abordarea unor genuri prestigioase şi respectarea unor cutume universitare.

O altă prejudecată, susţinută şi de autor, şi de prefaţator, şi de toţi cei care au mai scris despre acest volum aflat la a doua sa ediţie, este omagiul permanent adus lui William Gibson.

Dar, dacă nu am fi dirijaţi cu atâta precizie, am avea libertatea de a ne gândi şi la Daniil Harms, şi la mulţi alţii pentru care fronda şi experimentul au justificat pariul lor cu literatura.

Pentru că Necropolis, fie el privit ca un roman în care autorul nu a dorit să facă efortul de a gestiona materialul epic şi a lăsat asta pe seama cititorului, fie privit ca o culegere de povestiri plasate într-un univers coerent, trebuie lăsat liber de orice prejudecată pentru a fi înţeles.

Şi pentru a descoperi că miza nu este hard-ul şi soft-ul. Care au un rol în atmosfera cyberpunk, un rol coerent, nu sunt un simplu decor, cum se întâmplă la aproape toţi cei care au încercat pe la noi să-şi măsoare puterile cu Gibson. Pentru a descoperi că miza este meditaţia asupra informaţiei, a valorii şi semnificaţţiei acesteia. Pentru că personajele atât de bine construite şi descrise cu mult umor luptă pentru informaţie aşa cum, altă prejudecată, se luptă pentru o palmă de pământ.

M-am întrebat în ce măsură autorul ar fi putut transmite exact aceleaşi idei fără să recurgă la un univers cyberpunk şi răspunsul pe care mi l-am dat a fost că era posibil, oricât de ciudat ar părea. Ce-i drept, ar fi fost păcat de culorile tari şi de gri-urile care ţin de convenţiile genului.

Nu ar fi fost păcat însă dacă Florin Pîtea ar fi renunţat definitiv la neîncrederea în formula adevărului sugerat şi nu explicat, la falsa proiectare în „viitor” a unor „cârlige” dâmboviţene şi ar fi realizat stridenţa acestui jargon suburban şi infracţional.

În acel timp altfel al cărţii scrise de autorul exploatat şi epuizat de propria lui lăcomie – cartea începe cu o miniatură pe această temă ce trebuie privită ca o cheie secundară în descifrarea a ceea ce urmează – în acel timp în care europenii sunt stigmatizaţi şi obligaţi să poarte în piept o cruce albă pentru a fi batjocoriţi precum purtătorii stelei lui David, eroii lui Florin Pîtea, lacomi şi ei după informaţie, sau chiar ei înşişi informaţie în stare pură, inteligenţe artificiale, sunt mai umani şi mai semnificativi decât majoritatea personajelor de seră din proza contemporană.

Cartea o veţi descoperi uşor în librării, coperta fiind ilustrată de Tudor Popa în maniera lui inconfundabilă.

Citiţi pe îndelete şi fără prejudecăţi!

< recenzia precedentă recenzia următoare >