Jack Womack

Ambient (1987)

În 1996, pe cînd mă documentam pentru lucrarea de licenţă, am constatat că fenomenul cyberpunk era mai mare decît mă aşteptam, şi cu siguranţă cuprindea mai mult de cinci autori. Răsfoind Enciclopedia Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls, pe care o luasem cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu, am aflat de un anume Jack Womack care scrisese o serie de romane cu acţiunea plasată într-un viitor apropiat. Pe atunci erau patru, seria urma să se oprească după al cincilea, şi din fericire în cele din urmă au ajuns să fie şase.După ce am citit şi cîteva recenzii pe Internet, am hotărît să fac o încercare cu primul volum din serie, Ambient, pe care l-am achiziţionat în 2001 cu ajutorul domnului Daniel Măndiţă şi a fostelor sale colege de la firma Fides. Am citit primele pagini şi nu m-am mai putut opri decît la ultima. Şi am să vă spun de ce.Naratorul-protagonist, Seamus O'Malley, este şeful securităţii unei super-corporaţii, Dryco, şi în acelaşi timp garda personală a administratorului ei, Mister Dryden. O'Malley îi însoţeşte pe Dryden şi pe amanta acestuia, Avalon, la cumpărături în Manhattan, ceea ce implică umilirea şi torturarea vînzătorilor, la birou, unde ocazional se primesc bombe artizanale, şi la negocieri, în care funcţionarii superiori se luptă ca nişte gladiatori. Dryden administrează afacerile Dryco din Manhattan, dar în acelaşi timp plănuieşte să-l asasineze pe tatăl său, proprietarul companiei, pentru că acesta preferă să investească în Bronx.În ciuda postului important pe care-l ocupă, O'Malley locuieşte într-un cartier sărac, Zona Crepusculară, împreună cu sora sa, Enid. Aceasta face parte din contracultura Ambient, ai cărei membri practică mutilarea voluntară.

În seara următoare, O'Malley îl însoţeşte pe Dryden la o petrecere dată de Dryden senior, unde atracţiile sînt biserica lui Elvis, sadomasochism cu fete abia ajunse la pubertate şi vînătoare de imigranţi. Dimineaţă, protagonistul plasează plastic exploziv sub biroul lui Dryden senior, apoi pleacă împreună cu Avalon, iar aceasta îi mărturiseşte că a setat detonatorul cu o oră mai devreme, în speranţa că îl va ucide şi pe fiu împreună cu tatăl. După ce sînt urmăriţi, cei doi ajung acasă la O'Malley, constată că locuinţa este supravegheată, iar dimineaţă fug pe acoperişuri, pe jos, cu o maşină şi cu metroul. În cele din urmă ajung la o întrunire de ambienţi, iar Enid şi iubita ei îi duc la un apartament sigur, unde cei doi petrec noaptea.

Dimineaţă, O'Malley descoperă că Avalon lipseşte, în schimb pe pat este o carte de vizită a lui Dryden. Contactează nişte militari locali şi cu ajutorul lor ajunge din nou la biroul lui Dryden, unde îi ucide garda de corp şi-l presează pe fostul său şef să-l ajute. Decît să-şi confrunte tatăl, care stăpîneşte o putere teribilă, deocamdată neelucidată, Dryden preferă să se otrăvească.

Lipsit de aliaţi, O'Malley merge la Dryden senior, unde o regăseşte pe Avalon, şi încearcă să blufeze. Dryden îl invită să identifice pretinsul secret într-un fişet plin cu documente confidenţiale, apoi îl duce într-un cartier numit Ţara Minunilor pentru a face cunoştinţă cu inteligenţa artificială a corporaţiei Dryco, Alice. O'Malley află cum Dryden senior şi-a ucis soţia, dar preţul cunoaşterii este enorm. Dryden vrea ca Seamus să devină supraveghetor în Ţara Minunilor. Pentru a descuraja un refuz, îi arată oameni deformaţi prin tratamente hormonale, inclusiv pe sora lui, Enid, care acum are sindromul lui Korsakov.

Alice îi spune însă şi sursa puterii lui Dryden: arme nucleare pe orbită, conectate la un dispozitiv portabil. Avalon îl împuşcă pe plutocrat, iar dispozitivul, împreună cu corporaţia Dryco, îi revin lui Seamus O'Malley.

Dacă ar fi fost dezvoltată de un om lipsit de imaginaţie şi talent, intriga aceasta ar fi devenit poate un roman de duzină, numai bun de uitat în tren. Jack Womack a folosit însă un număr de procedee literare care transformă Ambient într-o carte memorabilă.

Primul lucru pe care trebuie să-l menţionez aici este limbajul. Probabil aţi remarcat deja cum limbajul se modifică încet şi ireversibil de la un deceniu la altul. Jack Womack creează în Ambient nu unul, ci două limbaje noi, unul folosit în corporaţia Dryco pentru derutarea concurenţei, celălalt specific contraculturii Ambient. Jargonul Dryco este o satiră la adresa jargoanelor deja existente în anii '80, precum cel al avocaţilor sau al afaceriştilor yuppie, dar în acelaşi timp un pas evolutiv plauzibil. Spre exemplu, OK (despre care se spune că la origine era semnătura unui controlor de calitate de la uzinele Ford, Otto Kaiser) devenise în administraţia Reagan A-OK, adică OK de nota zece. Womack face pasul următor, iar Dryden şi angajaţii lui spun A-O. Flexibilitatea limbii engleze e împinsă la extrem, adjective şi substantive devin verbe, prescurtările şi acronimele abundă. Dryden şi anturajul său vorbesc jargonul acesta orwellian cu naturaleţe, iar cititorii înţeleg ce şi cum pot, ca nişte începători care au intrat din întîmplare la un curs pentru avansaţi.

Ambienţii, pe de altă parte, folosesc o combinaţie muzicală de dialect jamaican şi engleză renascentistă cu urme de pentametru iambic. E reversul medaliei, un limbaj criptic nu prin prescurtare, ci prin abundenţa barocă a figurilor de stil şi prin sintaxa aproape shakespeareană.

Şi, pentru ca impactul să fie deplin, naraţiunea în sine foloseşte o combinaţie a celor două ipotetice jargoane. Prima pagină este năucitoare, la fel ca paragrafele introductive din Count Zero. Apoi, treptat, din discursul dens şi opac încep să se ivească înţelesuri, iar după primele cîteva capitole cititorii au senzaţia că au învăţat o limbă străină. Efectul este magistral, asemănător întrucîtva cu prima lectură a romanului Zgomotul şi furia de William Faulkner. În privinţa limbajului folosit, Ambient a mai fost comparat pe bună dreptate cu cărţile lui James Joyce şi cu Portocala mecanică de Anthony Burgess.

Al doilea element care merită luat în discuţie este lumea ficţională. Ambient se petrece în poate cea mai sumbră şi violentă lume imaginară din cîte apar în genul cyberpunk. Efectul de seră a dus la topirea calotelor glaciare, în Long Island are loc un război de uzură între civili şi armata Statelor Unite, şomajul şi criminalitatea în Manhattan au atins cote de neînchipuit, iar conducătorii acestei lumi, precum Dryco tatăl şi fiul, duc o viaţă atît de scandaloasă încît clanul Tessier-Ashpool pare domestic prin comparaţie. Fiecare pagină a cărţii este saturată cu acţiuni şi detalii de o violenţă suprarealistă, stranii şi monstruoase, venite parcă din benzile desenate ale lui Frank Miller.

Lumea aceasta dominată de violenţă şi iresponsabilitate nu a fost imaginată accidental, ci este extrapolarea satirică a unor tendinţe ce au apărut în societatea americană în intervalul 1980-1992. Reducerea cheltuielilor bugetare pentru servicii publice precum sănătatea, învăţămîntul, siguranţa publică şi locuinţele a dus la consecinţe sociale pe care scriitorii cyberpunk le-au sesizat, extrapolat şi folosit în cărţile lor. Jack Womack a făcut acest lucru cu o asemenea intensitate încît lumea sa imaginară rămîne în memoria cititorilor ca o experienţă de neuitat.

Poate de aceea William Gibson a dat următoarea declaraţie: "Dacă ai lăsa personajele din Neuromancer în Manhattan-ul lui Womack, ele s-ar prăbuşi ţipînd şi ar suferi căderi nervoase." Cuvintele pot părea extravagante, însă redau cu precizie efectul cărţii. La sfîrşitul romanului Ambient, mi-am revenit doar după un timp, iar pentru reajustarea la viaţa de zi cu zi mi-a trebuit ceva asemănător unor tabele de decompresie. Cu greu mi-aş fi putut închipui că Womack ar fi avut cum să poarte lumea sa imaginară într-o direcţie şi mai surprinzătoare. Apoi am citit Terraplane, dar despre asta am să vă povestesc cu altă ocazie.

Terraplane (1989)

După ce am terminat de citit Ambient, mai întîi mi-a părut rău că nu comandasem toată seria, după care am luat măsuri. În iarna lui 2001 am luat legătura cu domnişoara Tracey Rosenberg în Scoţia şi am rugat-o să caute celelalte volume din serie. Aşa se face că la jumătatea lui mai 2002 am primit un raft şi jumătate de cărţi, între care şi Terraplane. După o porţie serioasă din Lumea Disc a lui Terry Pratchett, la sfîrşitul lui iulie 2002 am ajuns să citesc şi Terraplane. Şi iată ce am aflat:La ordinele lui Seamus O'Malley, care acum conduce corporaţia Dryco, naratorul-protagonist Robert Luther Biggerstaff şi garda sa de corp, Jake, se află la Moscova pentru a-l contacta pe savantul Alekhine. Persoana de contact, Skuratov, îi întîlneşte într-un bar şi le spune că Alekhine a dispărut, apoi sugerează ca americanii s-o contacteze pe asistenta acestuia, Oktobriana Dmitrievna Osipova. După o plimbare pe jos şi o tentativă de jaf, cei doi ajung la hotel, iar Luther află mai multe despre Oktobriana de la inteligenţa artificială Alice.A doua zi, cei doi merg la Oktobriana acasă, dejoacă o tentativă de răpire a lui Skuratov şi zboară cu un avion particular. Pe drum, ca să scape de avioanele de vînătoare ruseşti, aceştia acţionează un dispozitiv experimental al lui Alekhine şi sînt transferaţi în America. Skuratov îi atacă din nou, aşa că Jake îl aruncă din avion. Din păcate, elemente importante precum aeroportul Newark lipsesc cu desăvîrşire, iar Luther înţelege treptat nu numai că au nevoie toţi trei de asistenţă medicală în urma aterizării forţate, dar şi că se află în vara anului 1939.Un medic negru, Norman Quarles, îi duce acasă, deasupra unui club de jazz şi blues. Luther află că negrii au nevoie de permise de liberă trecere în această lume, că o parte din populaţia lumii a fost decimată de o viroză extrem de periculoasă, sindromul lui Dovlatov, şi că istoria recentă a Americii e diferită de aceea din lumea lui. Eliberarea negrilor din sclavie, spre exemplu, a avut loc abia la începutul secolului al douăzecilea sub administraţia lui TD Roosevelt.

Norman şi soţia sa Wanda îi ajută pe noii-veniţi să obţină paşapoarte false. Luther şi Jake decid că se pot întoarce în lumea lor fie cu un aparat aflat la Skuratov, fie cu celălalt, aflat la Alekhine. Osipova se îmbolnăveşte de sindromul lui Dovlatov, iar agenţi FBI încearcă să-i aresteze şi-l ucid pe Norman. Jake îi omoară pe poliţişti, apoi Wanda îi duce la o casă părăsită din Long Island. Luther află din ziare că Stalin a dispărt din Kremlin, şi presupune că Alekhine l-a transferat în lumea lor.

Cei doi se infiltrează în spitalul unde este internat Skuratov şi află că dispozitivul lui de transfer a fost distrus de poliţişti. Osipova, hiperstimulată de viroză, le sugerează soluţia: un uriaş dispozitiv electric construit de Nikola Tesla pentru Expoziţia Mondială din 1939. Împreună cu Wanda şi Osipova, Jake şi Luther conduc maşina prin descărcările de energie pentru a trece înapoi în lumea lor. Osipova moare, iar Jake sare împreună cu cadavrul ei între cele două lumi.

După mulţi ani, Luther încă îl mai regretă pe Jake. Aflăm mai multe despre viaţa lui Biggerstaff alături de Wanda, şi despre Norman şi Wanda Quarles aşa cum trăiseră în lumea lui.

Terraplane continuă experimentul lingvistic al lui Jack Womack. Ceea ce mi s-a părut mai interesant, însă, a fost modul în care reprezentanţi ai unor culturi diferite au interacţionat pe parcursul cărţii, şi faptul că diferenţele de limbaj dintre personaje au fost tratate veridic, cu consecinţe plauzibile.

Din lumea Ambient, situată cam în 2020 în America, provin Luther şi Jake, care vorbesc jargonul criptic al corporaţiei Dryco. Osipova şi Skuratov folosesc o engleză standard care americanilor li se pare uşor învechită. Wanda şi Norman, pe de altă parte, vorbesc în argoul din anii '30, iar bună parte din ceea ce spun vizitatorii din viitor li se pare de neînţeles.

Limbajele folosite de personaje sînt însă numai o extindere a culturilor din care provin. Luther, spre exemplu, a participat la războiul din Long Island, şi vizitarea locurilor într-un 1939 alternativ îi reînvie în memorie ororile acestui război, pierdera camarazilor şi crizele morale prin care a trecut.

Osipova şi Alekhine provin dintr-un amestec straniu de societate de consum şi sistem totalitar orwellian, o parodie a perestroikăi lui Gorbaciov în care cetăţenii ruşi sînt arestaţi pentru că nu au cumpărat destule mărfuri, chipul lui Stalin e folosit pentru a vinde tot felul de produse şi servicii, iar un cartier vechi şi părăginit se numeşte Raisa. Fără să vrea, Aleknine duce sistemul la extrem, căci acel Iosif Visarionovici pe care-l transportă din lumea alternativă contaminează viitorul cu sindromul lui Dovlatov. Printre ruşi începe să circule bancul că numai Tătucul putea să extermine zeci de milioane de oameni, şi încă în două secole diferite.

Doctorul Norman Quales şi soţia lui Wanda, la rîndul lor, şi-au început viaţa ca sclavi, întîi pentru compania de tutun Reynolds, apoi pentru Coca Cola, iar în cele din urmă în Cuba. Eliberarea le-a adus violul şi sterilitatea, apoi traiul într-o societate profund rasistă în care poliţiştii îi brutalizează şi-i bat pe negri din principiu. Norman visează la o societate viitoare în care negrii şi albii să se bucure de aceleaşi drepturi, iar Luther îi prezintă latura frumoasă a lumii viitoare, precum şaisprezece generali negri în Statul Major sau un preşedinte american negru. Wanda este însă profund şocată de faptul că vizitatorii sînt în stare se omoare oameni în stînga şi-n dreapta ca şi cînd şi-ar pregăti micul dejun.

Cele două lumi, un 1939 în care marea criză economică s-a prelungit şi un 2020 dominat de poluare, războaie civile şi mercantilism agresiv, sînt puse alături. Personajele, în primul rînd Norman Quales, se întreabă care dintre ele este mai bună, iar diferenţele se şterg treptat spre finalul cărţii, cînd Luther îi explică Wandei cît de asemănătoare sînt una cu cealaltă. În lumea lui Norman şi a Wandei, albii rasişti vin în cluburi pentru a asculta muzica unor negri precum Robert Johnson, idolul lui Jake. În lumea lui Luther, Statele Unite şi Rusia poartă războaie locale în ţările slab dezvoltate, dar supercorporaţiile Dryco şi Krasnaya fac împreună afaceri mai mari decît costul războaielor. Dacă în acel 1939 alternativ au fost asasinaţi de timpuriu Abraham Lincoln, FD Roosevelt şi Winston Churchill, în 2020 preşedintele negru menţionat de Luther a fost şi el ucis după doi ani de la intrarea în funcţie. Şi exemplele de acest fel abundă pe fiecare pagină, pînă cînd cititorii se întreabă care decizie a fost mai înţeleaptă: a lui Luther, care izbuteşte să se întoarcă în lumea sfîşiată a viitorului, sau a lui Jake, care preferă să dispară în zona incertă dintre cele două lumi?

Am aflat mai tîrziu că Terraplane este numai prima vizită a lui Womack într-un asemenea trecut alternativ, tulburător de similar şi în acelaşi timp de diferit de al nostru. Dar asta e altă poveste.

Heathern (1990)

După ce am citit Terraplane, cîteva luni bune m-am perpelit pe lîngă volumele al cincilea şi al şaselea din serie, Random Acts of Senseless Violence, respectiv Going, Going, Gone. Pe de o parte le-aş fi citit, şi chiar am citit cîte douăzeci-treizeci de pagini din fiecare. Pe de altă parte, parcă aş fi preferat să aştept volumele al treilea şi al patrulea ca să le parcurg în ordine. Din fericire, pe la începutul lunii septembrie 2002 chinul a luat sfîrşit. Mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Books Unlimited, am primit Heathern şi Elvissey. Şi, printre capitolele unei cărţi grozav de mari şi de frumoase, Perdido Street Station, despre care am să vă povestesc altă dată, am citit Heathern, azi un pic, mîine mai mult, pînă cînd pe la jumătate m-a prins atît de tare încît am lăsat orice altceva deoparte şi-am parcurs-o pînă la sfîrşit. V-am mai spus că Womack este un scriitor talentat? Să vă explic de ce:În 1998 (aşa cum se vedea din 1990, cînd Womack a scris cartea), protagonista-naratoare Joanna lucrează ca şefă a departamentului de noi proiecte în corporaţia Dryco. Thatcher Dryden senior a auzit de un profesor de religie, Lester Macaffrey, care face miracole. Thatcher plănuieşte să-l coopteze, şi o roagă pe Joanna să meargă şi să-l contacteze.A doua zi, Joanna şi Avi, garda ei personală, sînt înconjuraţi de cerşetori la intrarea în şcoală, iar Avi îl ucide pe unul dintre ei. Cei doi asistă apoi la o lecţie neconvenţională de teologie pe care Lester o predă unor copii mutanţi. La plecare, Macaffrey îl învie pe cerşetor.În ziua următoare, Lester se prezintă la biroul lui Dryden, iar acesta îl supune unui test. Lester refuză, şi astfel Dryden se convinge că Macaffrey nu e şarlatan. Thatcher are nevoie de ajutor, întrucît unul dintre oamenii săi a fost otrăvit, iar el îi suspectează rînd pe rînd pe ruşi, pe haitieni şi şi pe japonezi. Între Lester şi Joanna se înfiripă o poveste de dragoste, dar ambele personaje sînt prea traumatizate de evenimente dramatice din trecut şi prea tensionate de situaţia din prezent pentru ca idila lor să se dezvolte normal. Macaffrey îi spune totuşi protagonistei un fapt esenţial, anume că noul Mesia va reunifica două aspecte ale Divinităţii care au fost separate timp de milenii. Joanna poate şi ea să vadă cei doi îngeri pe cerul poluat al New Yorkului.

Ca urmare a bănuielilor lui Thatcher, acesta îl vizitează pe omologul său, Otsuka, semnează un acord care printre altele stipulează că unul dintre trusturi va administra ţara de baştină a celuilalt în caz de catastrofă naturală majoră, apoi angajaţii săi îl ucid pe japonez. În schimbul de focuri este omorît şi Gus, mentorul tînărului Jake pe care vi-l amintiţi probabil din romanul anterior, Terraplane.

La Ziua Recunoştinţei, Joanna îşi dă seama că Thatcher îl bănuise pe Gus de colaborare cu Otsuka. Susie Dryden e la un pas de a muri înecată cu mîncare, dar Joanna şi Lester o salvează, ceea ce confirmă teoriile Dryco despre puterile paranormale ale lui Macaffrey. Următorul pas în mintea megalomană a lui Dryden este să-l folosească pe Lester pentru a provoca o catastrofă majoră în Japonia. Cînd Susie, aflată în Los Angeles, nu răspunde apelurilor sale, iar la ştiri se anunţă un cutremur masiv în California, Dryden îl suspectează pe Lester şi-l împuşcă.

Joanna, devastată, află despre o întreagă reţea de comploturi de la Bernard, adjunctul lui Susie Dryden. Îşi prezintă demisia, îl anunţă pe Jake că va pleca din oraş în zbor, şi sare de la etaj. Ultimul ei gînd, cînd se înalţă spre cer, este amintirea unui secret spus de Lester: ea, Joanna, este Mesia.

Pentru un roman scris şi publicat în 1990, Heathern are surprinzător de multe în comun cu cărţile moderniste apărute în anii '20 şi '30. Pe parcursul cărţii, interesul cititorilor se concentrează nu atît asupra a ceea ce urmează să se întîmple în viitorul personajelor, cît mai ales pe ce li s-a întîmplat acestora în trecut şi determină acţiunile lor curente. Astfel, observăm atitudinea rezervată a protagonistei la avansurile lui Thatcher Dryden şi Lester Macaffrey, iar ulterior aflăm că aceasta este determinată de moartea copilului pe care-l avusese cu Dryden, moarte ordonată de Susie. Aflăm despre cicatricile de pe pieptul lui Lester, iar în finalul romanului asistăm la reconstituirea sub hipnoză a episodului traumatic din copilăria acestuia, în care mama sa i-a împuşcat tatăl şi sora. Observăm atitudinea rezervată a lui Gus, apoi aflăm că a asasinat trei preşedinţi americani şi că se simte vinovat pentru colapsul ţării pentru că el a tras de pe colina cu iarbă la Dallas, pe 22 noiembrie 1963. Astfel, la fel ca în romanele moderniste cele mai reuşite, cititorii pendulează permanent între prezentul personajelor şi trecutul lor, şi ambele par la fel de interesante.

Deosebirea majoră este că, dacă romanele moderniste prezintă personaje obişnuite în circumstanţe obişnuite, Heathern şi celelalte romane din seria Ambient prezintă personaje şi circumstanţe care nouă ni se par neobişnuite într-un mod care sugerează permanent că sînt obişnuite pentru acea lume ficţională. Astfel, Heathern creează mereu impresia că a fost scris nu numai în manieră modernistă, ci şi în preajma unui televizor care transmitea fără încetare ştirile sfîrşitului de secol XX.

Dintre aceste circumstanţe 'obişnuite' aş vrea să amintesc cîteva. La începutul romanului, Dryden şi colaboratorii săi merg în parc ca să mănînce la iarbă verde şi să discute. Pe lîngă ei, pe alee, trece un biciclist, iar tînărul Jake, antrenat să fie gardă de corp şi să suspecteze orice, îl ucide cu eficienţă şi eleganţă.

Apoi, Thatcher îi cere lui Gus să-i rupă un deget protejatului său, Jake, numai pentru a vedea dacă Lester are puteri miraculoase.

Negocierile cu Otsuka încep cu afirmaţii fine, usturătoate, continuă cu focuri de armă automată, şi se încheie cu o katana suvenir pentru Jake şi un 'yeah' plin de satisfacţie sexuală pentru Dryden.

Spre finalul romanului, trauma din copilăria lui Lester este reconstituită veridic, cu o puşcă autentică, iar puşca ajunge să facă o victimă autentică.

Şi, poate cel mai spectaculos, începutul cărţii: "Un bebeluş aproape m-a omorît pe cînd mergeam pe jos spre serviciu într-o dimineaţă. Trecînd pe sub acoperişul unui refugiu din staţia de autobuz la momentul predestinat, am trăit ca să-mi spun povestea." Bebeluşul a fost aruncat de la etaj de o mamă disperată, pe o stradă unde trecători nu mai puţin disperaţi pun afişe gen Vreau să fiu crucificat. Am propriile cuie. Lăsaţi mesaj pe robot. Ironia episodului se dezvăluie pe parcursul cărţii în straturi succesive. Mai întîi, bebeluşul nu era s-o omoare pe Joanna în calitate de agent conştient, aşa cum am putea crede din lectura primei fraze. Apoi, într-un capitol din cea de-a doua jumătate a romanului, aflăm despre copilul care i-a fost luat şi ucis protagonistei. În final, ea însăşi sare de la etaj. Şi, după lectura cărţii, revăzînd primele două fraze, ne întrebăm cu un zîmbet amar cum şi cît a trăit ca să spună povestea, şi de unde ne-o spune.

Pe de altă parte, Heathern are destul de multe în comun cu structura romanului poliţist dur. Ca şi în Palmetto de James Hadley Chase, spre exemplu, apar ipoteze succesive, conspiraţii în alte conspiraţii. Astfel, Bernard îi spune lui Gus că Jensen lucrează pentru Otsuka, iar acesta, prompt, îl ucide. Apoi, Bernard îi spune lui Avi Schwartz, garda de corp a Joannei, acelaşi lucru despre Gus. Rezultă o nouă victimă. De fapt, Jensen era implicat împreună cu Bernard şi Susie într-un plan de alimentare a războiului civil din Long Island cu imigranţi din America Latină, cu scopul de a menţine armata de ocupaţie în New York pentru liniştea doamnei Dryden. Planul e atît de secret încît nici Thatcher Dryden nu ştie de el, iar bună parte dintre victimele pe care le face, inclusiv Otsuka şi subordonaţii lui, apar din cauza nesiguranţei şi paranoiei. Şi, pentru a întregi cercul victimelor, Joanna îl anunţă pe Avi Schwartz în finalul cărţii că Jake va veni după el ca să-şi răzbune mentorul. În mod ironic, şi caracteristic pentru acest gen de literatură, nici unul dintre personaje nu scapă de manipulare şi dezinformare, nici măcar Thatcher Dryden senior.

Heathern prezintă şi o figură mesianică foarte convingătoare. Lester Macaffrey, precum mulţi profeţi şi sfinţi, are o atitudine neconvenţională care şochează aşteptările celor din jur. Titlul romanului reproduce viziunea lui heterodoxă filtrată prin pronunţia sudistă a lui Thatcher - 'heathern' (păgîrn) în loc de 'heathen' (păgîn). Puterile sale sînt destul de reale pentru a învia morţii şi a face mici miracole, dar Lester are suficientă înţelepciune pentru a privi cu prudenţă zona de putere şi paranoia a lui Thatcher Dryden. Tot ca în cazul figurilor mesianice, Lester este nimicit în conflictul cu puterea seculară, căci Dryden tinde să-i distrugă pe cei pe care nu şi-i poate subordona. Şi, lucru care mi se pare demn de interes, Lester este în primul rînd o fiinţă umană, un personaj convingător, cu un trecut, cu îndoieli şi certitudini, cu o anume vulnerabilitate de care Joanna e foarte conştientă. Dacă Dryden senior şi acoliţii săi văd doar puterile paranormale (pentru Thatcher, un cutremur care să devasteze Japonia ar fi o surpriză de Crăciun), Joanna vede în primul rînd omul.

Încărcătura mistică şi emoţională a figurii mesianice este echilibrată însă cu o doză de satiră muşcătoare. Exemple se găsesc pe aproape fiecare pagină a cărţii, însă două episoade mi-au reţinut atenţia în mod deosebit. Unul îi surprinde pe soţii Dryden cu invitaţii şi asociaţii la masa de Ziua Recunoştinţei. Dryden senior, prezidînd la o masă plină de curcani mutanţi, cu cîte şase copane, ţine un toast depre Pelerini:

"Să ne amintim Pelerinii care, căutînd o viaţă mai bună, au debarcat la Jonestown -"

"Jamestown," zise Susie.

"Plymouth!" zise Bernard, cuvîntul explodînd pe cînd îşi corecta stăpînii.

"Oriunde dracu' au debarcat," continuă Thatcher.

Masa festivă degenerează apoi din pricina certurilor cu Thatcher Dryden junior, care insistă să folosească noul tip de limbaj post-literat ("Pîineşte-mă", mai degrabă decît "Dă-mi pîine"), şi din pricina accidentului căruia îi cade victimă Susie.

Celălalt episod este văzut în treacăt de Joanna dintr-o limuzină a corporaţiei Dryco. La o confruntare între demonstranţi civili şi forţe ale armatei, o dubiţă a unui canal de televiziune opreşte pentru filmări. Un tanc reacţionează prompt şi, cu un obuz bine plasat, distruge dubiţa. Joanna e şocată. Avi Schwartz şi Thatcher Dryden comentează în tandem: "Reţeaua noastră de televiziune." "Armata mea."

Şi, pentru ca textul să fie perfect echilibrat, printre doze de satiră, probleme mesianice, ironie bine gradată, intrigi de roman poliţist şi tehnici de roman modernist, pe alocuri se strecoară fraze de genul celor pe care Michael Haulică le reciteşte din cînd în cînd. Spre exemplu, într-un paragraf banal în care Joanna îi însoţeşte pe plutocraţi în limuzină, apare propoziţia: "Soarele licărea din lacrimile a milioane de oameni."

Yeah.

Elvissey (1993)

În septembrie 2002, mulţumită lui Daniel Măndiţă şi foştilor lui colegi de la Books Unlimited, am primit Elvissey de Jack Womack. Cumva, romanul acesta mi s-a părut, înainte de a-l citi, ceva mai puţin atrăgător decît celelalte, poate pentru că era cu vreo sută de pagini mai gros decît oricare altă carte din seria Ambient. Şi iată ce am aflat cînd l-am citit:La mai bine de cincisprezece ani după evenimentele din Terraplane, Judy (cunoscută mai întîi sub numele de Avalon, dar căreia acum toţi angajaţii Dryco îi spun "Doamnă") plănuieşte să le dea lovitura de graţie tuturor bisericilor lui Elvis. Ca urmare, decide să-i trimită în lumea paralelă pe care o vizitaseră Luther Biggerstaff şi Jake pe protagonista-naratoare Isabel Bonney şi pe soţul ei, John, actualul şef al securităţii Dryco. Misiunea lor este să-l găsească pe Elvis Presley al lumii paralele.Iz şi John călătoresc într-un 1954 unde s-au împlinit unele dintre visurile cele mai îndrăzneţe şi unele dintre coşmarurile cele mai sumbre ale primei jumătăţi a secolului al douăzecilea. Atunci cînd îl găsesc, Elvis tocmai îşi omorîse mama, iar călătoria lor înapoi spre casă este presărată cu brutalităţi şi crime. Adolescentul Elvis chiar încearcă s-o violeze pe Isabel, iar aceasta trebuie să-l ţină sub control pe John, care cu dragă inimă l-ar ucide pe agresor.Revenirea în lumea Dryco inversează rolurile, căci Elvis e acela supus şocului cultural. Poate cel mai traumatizant este pentru el să asculte înregistrări cu cîntecele celuilalt Elvis, cel ce trăise cu mult timp în urmă în lumea dominată de corporaţia Dryco. Iar eforturile celor de la departamentul de publicitate de a-l face pe adolescent să arate ca idolul adult şi obez cu care sînt familiarizaţi admiratorii nu-l ajută cu nimic pe noul-venit.La un festival Elvissey din Londra, Dryco pune la punct un spectacol grandios în care Elvis ar trebui să cînte şi să încînte hoardele de admiratori. Din păcate, tentativa eşuează, iar Elvis o convinge pe Iz să-l ducă înapoi în lumea paralelă, unde Al Doilea Război Mondial încă nu s-a încheiat pentru Marea Britanie, iar rachetele de tip V2 bombardează în continuare Londra.

În final, Judy o concediază pe Iz şi-i revocă privilegiile, iar John, măcinat de suspiciunea că Iz poartă copilul lui Elvis, nu al lui, îi propune soţiei sale să se sinucidă împreună. Iz preferă să nu-l urmeze, căci se simte responsabilă pentru copilul păstrat pînă atunci cu mari sacrificii.

Cu Elvissey, Jack Womack reuşeşte să extindă lumea Ambient în zone interesante. Astfel, Biserica lui Elvis şi cultul paralel al Divinităţii, abia schiţate în romanele Ambient, respectiv Heathern, capătă aici importanţa unor fenomene sociale majore. Biserica a lui Elvis, cel puţin, s-a ramificat într-o puzderie de culte (Prearmatiştii, Cetele din Memphis, Scuturaţii, Zguduiţii şi Legănaţii, Gracelandienii, Vegasienii, Gladyseenii, Biserica lui Now or Never şi nenumăraţi alţii) ale căror aderenţi sînt comparaţi de protagonistă cu lăcustele: cîte unul sau doi - inofensivi; în număr mare - devastatori. Acesta ar fi motivul pentru care Judy ar dori să-i pună sub control.

Tentativa ei eşuează însă pentru că Jack Womack ne arată într-un mod foarte convingător contrastul dintre hoardele de fani şi fenomenul mediatic Elvis, pe de o parte, şi tînărul cu voce minunată dar fără educaţie, valori morale ori direcţie în viaţă, pe de altă parte. Faţă de fenomenul cu adevărat global al adoratorilor lui Elvis (care include bulgari îmbrăcaţi ca Elvis, sau femei care şi-au lipit păr pe piept şi perciuni pe faţă ca să semene cît mai bine cu idolul lor), adevăratul Elvis apare neînsemnat, iar mulţimile care se roagă de ani de zile pentru revenirea lui îl iau în drîdere atunci cînd li se arată în finalul romanului.

Ceva mai sus am amintit împlinirea unor visuri şi coşmaruri în lumea paralelă al cărei timp curge mai încet. Printre ele se numără pe de o parte sisteme uluitoare de şosele pe care circulă bolizi aerodinamici, iar pe de altă parte sugestii persistente că rasismul din Terraplane a fost împins la extrem. Ca rezultat populaţia de culoare din Statele Unite a fost supusă unui genocid. Au mai rămas cimitire cu inscripţii funerare care protagonistei îi sună asemenea reclamelor la aparatele Burma Shave, cimitire pe care albii plănuiesc să le distrugă unul cîte unul. Iar Isabel se întreabă obsesiv "Unde sînt oamenii mei? Unde e poporul meu?" căci persoanele de culoare au dispărut pînă şi din cărţile de istorie,

Ca o metodă de a asigura succesul misiunii, Leverett, conducătorul diviziei Dryco pentru proiecte noi, insistă ca Iz şi John să fie supuşi unui tratament medicamentos pentru albire. Pe parcurs, Iz descoperă că medicamentele nu numai o albesc, dar sînt şi cancerigene. Iar Leverett îi dă lui John şi pastile care anulează tratamentul de "rebunare" prin care trec gărzile Dryco, crescîndu-i agresivitatea şi împingîndu-l la distrugerea căsniciei, la violenţă fizică şi în cele din urmă la sinucidere. Strategia ascunsă a lui Leverett duce la succesul misiunii în lumea paralelă, însă suferinţa pe care o cauzează este enormă şi ireparabilă.

Judy, prietena şi protectoarea lui Iz, se dovedeşte a fi la fel de calculată, rece şi nemiloasă în conflictul cu Leverett. Dacă misiunea în lumea paralelă oferă un prilej pentru distrugerea profesională a lui Leverett, Judy e dornică să-i rişte sănătatea şi viaţa lui Iz, iar după înfrîngerea şi moartea competitorului, "Doamna" care conduce Dryco în numele lui O'Malley o concediază pe cea care i-a adus victoria pentru că Iz şi-a luat libertatea de a-l duce pe Elvis înapoi în lumea de unde venise.

Dincolo de aceste evenimente şi relaţii, cele două lumi paralele capătă mai multă consistenţă şi contur. Un exemplu este satira la adresa artei postmoderne pe care Jack Womack o realizează sub forma artei fetale postambient. "Artiste" precum Tanya expun în galerii de artă fetuşi mutanţi pe care i-au pierdut prematur. Cînd Iz anunţă că a rămas însărcinată, Tanya insistă să-i transforme copilul nenăscut în artă postambientală. Iar alt exemplu este Marea Britanie a lumii Dryco, în care există un oribil Monument Thatcher (care nu îi este dedicat lui Thatcher Dryden) şi unde Complotul Prafului de Puşcă a ajuns să fie sărbătorit nu cu focuri de artificii sau cu momîi Guy Fawkes de paie, ci cu automobile-capcană şi cu oameni care ard de vii.

Tot la sporirea consistenţei seriei Ambient contribuie şi trimiterile care se fac în romanul Elvissey la romanele anterioare. Astfel, pe parcurs apar Seamus O'Malley, Enid şi Avalon/Judy din Ambient, Luther Biggerstaff şi soţia sa din Terraplane, portrete ale lui Joanna şi ale familiei Dryden din Heathern, ca şi cartea de aforisme "Knifelife" scrisă de Jake, mentorul gărzilor Dryco, ori religia lansată de Lester Macaffrey. Cu toate astea, sau poate tocmai din cauza abundenţei de sugestii, trimiteri şi elemente de fundal, Elvissey lasă impresia că e o carte mai lungă şi mai lentă, cu mai puţină acţiune şi mai puţin suspans. Din fericire, i-au urmat Random Acts of Senseless Violence şi Going Going Gone. Dar despre acestea am să vă povestesc altă dată.

Random Acts of Senseless Violence (1993)

V-aţi întrebat vreodată cum de Alex şi drugii lui din Portocala mecanică de Anthony Burgess au căpătat modul acela haraşo de a gavari? Sau cum au ajuns să considere că jaful, huliganismul, furtul de automobile, violul, consumul de droguri şi intrarea prin efracţie sînt singurele activităţi cu care merită să-şi petreacă timpul zi de zi?V-aţi întrebat vreodată cum se face că atîtea personaje din literatura cyberpunk sînt nişte singuratici fără familie?Există o cale rapidă şi uşoară de a afla răspunsul acestor întrebări. E volumul al cincilea al seriei Ambient de Jack Womack, şi se numeşte Random Acts of Senseless Violence - "Acte aleatorii de violenţă fără sens".Imaginaţi-vă o Alice puţin mai mare, una care are nu nouă ani, ci doisprezece. Se numeşte Lola Hart, locuieşte cu părinţii şi sora mai mică în Manhattan, merge la o şcoală de fete, iar de ziua ei primeşte un jurnal pe care-l botează Anne şi unde începe să noteze ceea ce i se întîmplă.Iar ce i se întîmplă, prin 1996 aşa cum se vedea din 1993, este destul de banal. Tati scrie scenarii pentru televiziune, mami e profesoară la universitate, colegele dau petreceri la care fete stîngace şi băieţi stîngaci caută să creeze impresia că sînt cool. Numai că scenariile lui tati nu se mai cumpără, iar mami nu capătă contract permanent la universitate, şi pentru început mai trag de cărţile de credit, şi se prefac faţă de fete că totul va reveni la normal cît de curînd, iar Preşedintele la televizor spune minciuni la fel de liniştitoare cu un aer la fel de vinovat ca şi soţii Hart.Nu după mult timp, familia trebuie să se mute într-un apartament mai mic şi mai ieftin, aproape de Harlem, iar fetele de la şcoală o tratează pe Lola ca pe o vagaboandă din ghetou. Lola descoperă încet-încet că-i plac numai fetele, iar colegele o ostracizează. Cea mai bună prietenă a ei, Lori, e trimisă într-o tabără de re-educare, de unde se întoarce cu creierul spălat. Sora mai mică, Cheryl, încetează treptat să mai comunice cu restul familiei, mami ia prea multe pastile, pînă ajunge la dezintoxicare, tati ia prea multe ore suplimentare într-o librărie, pînă ajunge la stop cardiac. Aşa se face că Lola se pomeneşte singură la şcoală şi singură acasă. Din fericire îşi face alte prietene.

Noile prietene ale Lolei sînt o negresă, Iz, o antileză, Judy, şi o hispanică, Weez. Dintre cele trei, Weez e cea mai intolerantă, şi nici Judy nu e prea prietenoasă, pe motiv că Lola e albă. Fetele merg la bancomat, adică îi buzunăresc pe călători prin metrou. Tensiunea provocată de venirea Lolei duce la destrămarea grupului, iar Weez fuge cu banii şi puşca automată a lui Judy, trecînd graniţa în domeniul celor cărora nu le mai pasă şi pentru care nu mai există cale de întoarcere. Tribul DCons.

Sub presiunea vremurilor, Lola învaţă şi ea să folosească bancomatul, pumnii şi bîta, îşi însoţeşte prietenele la răfuieli de stradă, apoi la o demonstraţie antiguvernamentală. Aici află într-un moment de criză că Judy este mai importantă decît ea pentru iubita ei Iz, şi ajunge să-şi reverse mînia ucigîndu-l pe patronul librăriei unde lucrase tatăl ei. Gestul său, departe de a le convinge pe Iz şi Judy că Lola e o aliată de nădejde, le determină s-o evite. Rămasă singură, protagonista decide că a ajuns pe drumul fără întoarcere, şi că a intrat în rîndurile DCons.

Dacă aţi citit Aventurile lui Huckleberry Finn în engleză, aţi remarcat probabil cum, pe măsură ce Huck şi Jim coboară pe fluviul Mississippi, formele dialectale folosite de locuitorii de pe malurile fluviului se schimbă treptat, din Missouri în Arkansas şi apoi în statul Mississippi. Pentru a obţine acest efect, Mark Twain a utilizat trei dialecte şi patru variaţiuni. În Random Acts of Senseless Violence, jurnalul Lolei Hart arată o schimbare asemănătoare, cu diferenţa majoră că dialectul spre care evoluează engleza standard folosită iniţial de protagonistă nu este unul real, ci vorbirea pe care autorul şi-a imaginat în romanele precedente ale seriei că o folosesc angajaţii Dryco. Cu alte cuvinte, la nivelul limbajului, Jack Womack ne oferă o punte necesară între lumea noastră şi lumea sa ficţională.

Tot aici se creează şi o punte de evenimente prin care aflăm, prin intermediul unei adolescente, despre schimbarea monetară care a adus supremaţia trustului Dryco, despre haosul social din marile oraşe, despre începutul ocupaţiei militare din New York şi despre războiul civil din Long Island, precum şi despre colapsul puterii politice, simbolizat în roman prin moartea în cîteva luni a nu mai puţin de patru preşedinţi.

Aşezarea acestor punţi aproape de sfîrşitul seriei, mai degrabă decît la începutul ei, are un efect neaşteptat asupra cititorilor. Aşa cum Mark Twain s-a folosit de masca unui narator-protagonist inocent pentru a examina cu ironie acerbă o societate, Womack priveşte prin ochii inocenţi ai Lolei apariţia unor structuri pe care protagonista nu le înţelege, dar pe care cititorii le recunosc.

Trustul Dryco, spre exemplu, nu este numit nicăieri în text. Bancnotele apărute după reforma monetară, însă, au sigla firmei în filigran. Judy, despre care cititorii ştiu că ulterior va deveni amanta lui Dyden junior şi în cele din urmă conducătoarea trustului împreună cu O'Malley, anunţă la treisprezece ani într-un joc de-a 'hai să ne imaginăm' că plănuieşte să se combine cu un potentat şi apoi să-i ia frîiele puterii. Asigurarea pe care i-o dă lui Iz că va avea grijă să-i ofere de lucru are o ironie amară în lumina evenimentelor din romanul precedent al seriei, Elvissey. Iar destrămarea familiei Hart şi decăderea Lolei de la normalitate la disperare apar ca nişte versiuni la scară redusă ale unor procese globale pe care cititorii le-au văzut deja în celelalte romane ale lui Womack.

Aici părea să se oprească seria Ambient. Apoi, după o aşteptare de şapte ani, în 2000, Jack Womack ne-a oferit încă un volum, Going, Going, Gone. Dar despre acesta am să vă povestesc cu altă ocazie.

Going, Going, Gone (2000)

În primăvara anului 2002, Bogdan Tudor Bucheru mi-a adus cadou din Statele Unite romanul Going, Going, Gone, ultimul din seria Ambient. O vreme m-am perpelit pe lîngă carte, iar în cele din urmă am citit-o în februarie 2004, după ce parcursesem celelalte volume din serie. Mi-a părut bine că nu m-am grăbit şi că am citit-o abia la urmă. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:În anul 1968 al lumii paralele, Walter Bullitt este un narator-protagonist cu cîteva probleme neobişnuite. Una ar fi că lucrează în calitate de colaborator cu agenţii de informaţii ale Statelor Unite, mai precis testează efectele substanţelor psihedelice şi halucinogene pe care ulterior agenţiile le vor folosi în activitatea de spionaj. Pardon, culegere de informaţii.Altă problemă este că agenţi guvernamentali numiţi Bennett, Hamilton şi Frye vor să-l implice pe Walter într-un complot contra familiei Kennedy. O alta este că Bullitt vede periodic două fantome străvezii, o fată şi un bărbat în costum, care îi cer ajutorul. Şi, nu în ultimul rînd, la un concert Velvet Underground, Walter face cunoştinţă cu două fete, Eulie şi Chlojo, care sînt foarte interesate de cele două fantome şi de relaţia lui Walter cu acestea. Pentru ca tacîmul să fie complet, Eulie şi Chlojo folosesc un jargon de neînţeles pentru Walter, iar eforturile lor de a vorbi jive duce uneori la rezultate amuzante.Cum Walter nu vrea să se amestece în treburile familiei Kennedy, refuză oferta agenţilor şi încearcă să-şi diversifice activitatea, oferind droguri unui cult, Dinamurile Personalităţii. Dar ritualurile lor sînt atît de agresive încît Walter ajunge să accepte oferta agenţilor. Aşa află de la ei şi de la un nazist refugiat, Hermann Sartorius, despre cel de-al cincilea frate al familiei Kennedy, James, care împărtăşeşte cu Walter pasiunea pentru înregistrări vechi cu muzica negrilor şi pe care agenţii vor să-l folosească într-un complot.

Eulie şi Chlojo apar din nou, iar într-un incident cu nişte constructori Chlojo îi retează unuia o mînă şi Walter este dus la poliţie. Bennett îl eliberează, apoi Walter se întîlneşte cu o fostă iubită, Trish, şi în cele din urmă ajunge să-l cunoască pe Jim Kennedy. Acesta a avut probleme grave din cauza alcoolului, şi de doi ani nu a mai băut.

Eulie îi explică lui Walter despre cele două fantome - o savantă rusă şi Jake, fostul şef al securităţii Dryco - după care dispare în Central Park. Apoi, Walter află de la agenţi că planul este să-l împingă pe Jim Kennedy să-l ucidă pe fratele său, Bobby, pentru a-l opri din cursa prezidenţială. În spatele acestei conspiraţii sînt ceilalţi membri ai familiei Kennedy.

În aceeaşi seară, Walter îl lasă pe Jim în compania lui Trish, într-un local, iar el acceptă să le urmeze pe Eulie şi Chlojo la biroul lor, însă mai întîi le cere să-l însoţească la o întrunire a Dinamurilor. Din păcate, Chlojo reacţionează la comportamentul agresiv ale Dinamurilor, şi urmează un măcel în toată regula. Poliţiştii o ucid pe Chlojo, iar Eulie îl duce pe Walter în lumea Ambient, la sediul Dryco, unde corporaţia a ajuns să fie condusă de fiica lui Isabel sub îndrumarea "bunicii" sale adoptive, Judy.

Un dezastru de proporţii loveşte această lume, poate pentru că prezenţa lui Jake în zona care desparte universurile paralele le face să se apropie treptat, iar Eulie şi Walter se refugiază înapoi în lumea protagonistului, unde Jim Kennedy a maltratat-o pe Trish, iar ca urmare Bobby Kennedy s-a retras din campania electorală. Agenţii guvernamentali îi capturează pe Eulie şi Walter, devastează apartamentul protagonistului şi ameninţă să-i ucidă pe cei doi. Jake se materializează şi-i salvează pe protagonişti, dar e rănit mortal.

Apoi cele două lumi fuzionează, iar Walter se pomeneşte căsătorit cu Eulie, şi scriitor. Şi povestea (nu) se încheie aici.

Despre Jack Womack am aflat în 1996 din ediţia tipărită a Enciclopediei Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls. Autorii erau de părere că seria Ambient, din care la data publicării enciclopediei apăruseră patru romane, avea multă energie, însă nu neapărat şi finalitate. Cîţiva ani mai tîrziu, după apariţia volumului al cincilea al seriei (care se presupunea a fi ultimul) şi respectiv a versiunii CD-ROM a enciclopediei, Clute şi Nicholls erau în continuare de aceeaşi părere. Iar seria Ambient părea să se fi încheiat...

Din fericire, în anul 2000 a apărut Going, Going, Gone. Şi lucrurile s-au schimbat în multe privinţe.

În primul rînd, s-a schimbat punctul de vedere. Povestea din ultimul roman al seriei nu mai este spusă de un personaj din lumea Ambient, precum Seamus O'Malley sau Joanna sau Lola, ci de un locuitor al lumii paralele. Şi ce mai locuitor!

Walter Bullitt este echivalentul din anii '60 al lui Philip Marlowe din romanele lui Raymond Chandler. Dacă Marlowe acţiona în perioada prohibiţiei şi încălca atît legea cît şi bunele moravuri bînd alcool la orice oră din zi şi din noapte, Walter Bullitt trăieşte în anii '60 şi încalcă legea exprimentînd cu substanţe halucinogene, ba mai este şi plătit de autorităţi pentru asta. Şi pe parcurs, în maniera lui Marlowe, îi ofensează pe mulţi cu glume seci şi replici sarcastice.

Mai mult, Walter nu încalcă o singură lege sau normă socială. În Going, Going, Gone, sugestiile din Elvissey referitoare la exterminarea persoanelor de culoare din America lumii paralele sînt aprofundate. Walter a auzit zvonuri că genocidul a fost comis cu ajutorul expert al naziştilor fugiţi din Europa la începutul anilor '50, după căderea celui de-Al Treilea Reich şi extinderea Uniunii Sovietice. Iar represiunile continuă, cu echipe care fac analize de sînge şi cercetează arhivele în căutarea celor care au un strămoş negru, oricît de îndepărtat. Şi Walter este unul dintre cei care ar putea avea de suferit din această cauză.

Relevante în această direcţie sînt două episoade din roman. Unul dintre ele are loc la sfîrşitul capitolului al şaselea, cînd Eulie, Chlojo şi Walter vizitează un muzeu de istorie naturală din Central Park. Vizitatoarele din lumea Ambient sînt impresionate pînă la lacrimi de mamiferele mari, pentru că nu mai există în lumea lor. Walter are aceeaşi reacţie intensă faţă de un războinic african Masai, pentru că nu mai există în lumea lui.

Celălalt aspect este difuz, răspîndit în fundalul întregului roman. Dacă în Elvissey o urmă a populaţiei afro-americane o reprezintă cimitirele (şi morţii sînt la fel de segregaţi ca şi viii), în Going, Going, Gone alte urme ale lor, mult mai elocvente, sînt discurile cu muzică jazz, blues, negro spiritual sau rock'n'roll. Walter colecţionează şi păstrează aceste discuri cu o pasiune obsesivă, iar această pasiune de cunoscător îl ajută să se împrietenească cu James Kennedy. Informaţiile despre discuri, menţionate în treacăt pe aproape fiecare pagină, fac cu atît mai intens sentimentul de pierdere pe care îl au cititorii la final, cînd nazistul Sartorius îi distruge întreaga colecţie protagonistului.

Pe de altă parte, întreaga perioadă a anilor '60 din lumea noastră apare distorsionată ca într-o serie de oglinzi ciudate. Unele elemente sînt identice, precum interesul pentru muzica rock, formaţia Velvet Underground, poetul W. H. Auden, recrutările forţate pentru războiul din Vietnam sau pasiunea unor tineri pentru experimente cu substanţe psihedelice.

Alte elemente sînt distorsionate. Familia Kennedy are cinci fraţi, nu patru. Tatăl lor, Joe, este un şef al mafiei irlandeze. Joe junior conduce studiourile Paramount. John e ziarist de elită la Washington Post. Ted e cardinal în Boston. Bobby s-a lansat în politică. Iar James, oaia neagră a familiei, a fost exilat în New York. Fireşte, nici în lumea paralelă Lee Harvey Oswald nu a stat degeaba în 1963. Dar, ca în bancul despre Radio Erevan, nu a fost în Dallas, ci în New Orleans. Şi nu l-a împuşcat pe preşedintele John F. Kennedy, ci pe preşedintele Richard Nixon.

Alte elemente lipsesc. Pe lista aceasta intră mişcarea hippie, cu protestele politice şi atitudinea anti-establishment, vara iubirii (chiar 1968, dacă nu mă înşeală memoria), protestele feministe cu sutiene arse în public, şi, nu în ultimul rînd, televiziunea. Lumea lui Walter este într-un fel mai săracă, iar serialele gen I Love Lucy nu există decît în forma radiofonică.

Apoi, dincolo de încheierea celui de-al şaselea roman, oglinzile năstruşnice ale imaginaţiei autorului basculează, şi cititorii află dintr-un post-scriptum în format de dicţionar ce s-a întîmplat cu principalele personaje ale seriei Ambient în lumea cea nou-creată - care ar putea fi chiar a noastră. Unele n-au fost deloc, altele prosperă, iar unul seamănă suspect de mult cu însuşi autorul Jack Womack. Procedeul acesta al trecerii în revistă îmi este cunoscut, drag şi de folos, şi în sinea mea îl numesc "ieşirea la rampă a actorilor". Numai că nu toţi actorii lui Womack sînt umani. Unul este ALICE, inteligenţa artificială care a dus la ridicarea, supremaţia, apoi decăderea corporaţiei Dryco. Dar pentru ALICE va trebui să deschid o secţiune separată...

Probabil aţi remarcat deja, urmărind recenziile din acest blog, că lumile imaginare cyberpunk sînt înrudite, iar temele şi motivele au tendinţa să migreze de la un autor la altul. Întrebat pe care dintre imitatorii săi îi apreciază cel mai mult, William Gibson a răspuns că îl respectă pe Jack Womack pentru că, în loc să imite sau să preia, a reinventat genul cyberpunk de unul singur.

Dar genul acesta se bazează în bună parte pe remixare şi colaj.

Aşa se face că un frigider defect care se plînge în Ambient cu voce umană că a fost lăsat cu uşa deschisă are o apariţie episodică în Virtual Light de William Gibson.

Şi că romanele din seria Ambient au pe copertă recomandări din ce în ce mai călduroase semnate de acelaşi William Gibson. Şi de Bruce Sterling.

Şi că în Elvissey se spune povestea unei femei din echipele de securitate Dryco, echipată cu lame retractabile sub unghii, care a ajuns să nu mai poată stăpîni implanturile şi în cele din urmă s-a sinucis.

Şi că în epilogul seriei Ambient, "În lumea cea nouă", ALICE este o sclipire în ochii unui programator C++ care locuieşte în maşina sa în Menlo Park şi care a citit Neuromancer de mult, mult prea multe ori.

Şi că William Gibson i-a dedicat lui Jack Womack unul dintre cele mai recente romane ale sale, Pattern Recognition. Iar relaţiile de prietenie dintre scriitorii cyberpunk nu se opresc aici, pentru că Gibson a arătat la fel de multă simpatie şi pentru John Shirley. Dar asta e altă poveste.

<GENE WOLFE INDEX F&SF AMERICAN ROGER ZELAZNY>

<WALTER JON WILLIAMS INDEX INIŢIATORI CYBERPUNK