Manhattan
Închipuiţi-vă cea mai nenorocită zi din viaţa unui preşedinte. Aşa. Acum înmulţiţi cu şapte. Pardon, cu opt. În felul ăsta veţi avea idee prin ce-am trecut în ultimul timp. Şi încă nu s-a terminat.
Orbitalii s-au inspirat din Luna e o învăţătoare aspră de Robert Heinlein. Adică au bombardat oraşele terestre cu meteoriţi. Mă rog, asta a fost la început, în prima zi adică, pentru că după aceea s-au petrecut alte lucruri, mult mai neaşteptate. Şi mai neplăcute.
Atunci, în primele ore, am apărut la tv şi m-am adresat întregii ţări (pe atunci mai era încă o singură ţară). Probabil cei care priveau au schimbat canalul, însă, oricum, a fost ultimul lucru pe care l-am făcut oficial în calitate de Preşedinte. Mi-aş da demisia dacă aş crede că asta ar îmbunătăţi situaţia cît de puţin. Dar nu sînt atît de naiv ca să cred aşa ceva.
În momente de-astea, oamenii încep să se gîndească la cu totul altceva. Spre exemplu, eu unul aştept ca dintr-o sticlă destupată să se ivească un duh care să schimbe tot coşmarul ăsta într-un Watergate liniştit, de modă veche. Numai că, pînă acum, din cîte sticle am destupat, nici una nu conţinea vreun spirit.
Tocmai încercam cu încă o sticlă - nu se ştie niciodată - cînd uşa Biroului Oval se deschise. Un subsecretar de stat se holbă într-acolo peste umărul meu, apoi îmi luă paharul, îl dădu de duşcă şi-şi mai turnă unul. M-am întors ca să văd ce-l speriase atît de tare.
Era o delegaţie de indieni, îmbrăcaţi de-ai fi zis că evadaseră dintr-un muzeu de antropologie, cu excepţia unuia care purta costum gri de croială italiană şi servietă diplomat.
- Howgh! le-am zis, într-un acces de inspiraţie.
Felul în care au continuat să privească tapetul prin mine mi-a sugerat că nu prea apreciaseră gluma. Mi-am aranjat nodul cravatei, mi-am închis haina şi m-am instalat la birou, purtînd faţa competent-responsabilă numărul 3.
- Domnilor, vă aflaţi în faţa Preşedintelui. Fuga de răspundere se opreşte aici.
Una dintre căpeteniile indiene începu să vorbească. M-am simţit de parcă aş fi privit o versiune a filmului Dansează cu lupii căreia cineva îi ştersese titrajul. Pe urmă un altul se îndură să traducă.
- În 1626, după cum socotiţi voi anii, căpitanul olandez Peter Minuit a cumpărat de la indieni insula Manhattan. Dorim s-o răscumpărăm.
Nu prea reuşeam să-mi imaginez ce ar fi putut face cu ea, însă nu doream să-i descurajez pe investitori. Căpetenia vorbi din nou, urmată de dublarea nesincronizată.
- A plătit pentru ea echivalentul a 24 de dolari în mărgele de sticlă. În mod simbolic, vom plăti acelaşi preţ.
Era mult, avînd în vedere cum aranjaseră orbitalii New York-ul şi zonele învecinate.
- Tot în mărgele de sticlă.
Am ridicat din umeri. Ce mai conta, la urma urmei? Indianul în costum scoase din servietă actele de vînzare-cumpărare. Din felul cum erau formulate clauzele, mi-am dat seama că studiase dreptul la Harvard.
După ce am semnat, mi-au pus în palmă o pungă din piele legată cu şiret. Am scuturat-o, şi din ea au căzut trei mărgele minuscule.
- Hei, staţi aşa! În 1626, strămoşii voştri au primit mult mai multe mărgele!
- Domnule Preşedinte, se întoarse din uşă cel cu servieta, dumneavoastră nu ţineţi cont de efectele inflaţiei asupra dolarului.