Embedded Files
Veneau agale, prin iarba de la marginea drumului, doi ciobani cu turma. Ce se întîmplase cu cel de-al treilea cioban povestea de faţă nu ne spune, dar mai mult ca sigur că dumneavoastră aţi aflat deja din alte părţi, sau măcar puteţi face o presupunere educată. Nu era chiar o linişte paradisiacă, pentru că mai lătra un cîine, mai dăngănea un clopot, mai intervenea cîte unul din ciobani cu un "Nii, boală!" cînd turma apuca pe un drum greşit, dar oricum se putea auzi, dacă nu cum creştea iarba, măcar cum cădeau MiG-urile, după cum a spus cîndva poetul. Numai că, fireşte, ultimul MiG aflat în ţară căzuse de atîta timp că se şterseseră din peisaj pînă şi urmele impactului, ca să nu mai vorbim de rămăşiţele sale care, sub formă de fier vechi, luaseră calea tradiţională a tezaurelor, cherestelei, petrolului şi zăcămintelor de uraniu româneşti. Undeva în depărtare se zărea ceva care odinioară, în mileniul anterior, fusese un oraş înfrăţit cu o metropolă californiană. Înfrăţirea decursese însă atît de bine la nivel individual încît prin adopţiuni şi căsătorii mixte oraşul se depopulase, sporind însă demografia Californiei cu cîteva zeci de mii de cetăţeni. De clădirile, instalaţiile şi drumurile abandonate se ocupaseră încetul cu încetul diverşi alţi factori mai mult sau mai puţin umani, iar după încă un secol sau două din istoria acestui popor multimilenar probabil că pe acolo avea să treacă istoria seculară a altui popor fără ca măcar să aibă vreo umbră de bănuială că traversa un străvechi oraş.Ciobanul mai tînăr privi lung către ruinele năpădite de ierburi, ferindu-şi cu palma ochii de lumina soarelui. Nu era mai nimic de văzut, aşa încît în cele din urmă îşi mută bîta pe umărul celălalt şi grăbi pasul ca să ajungă din urmă turma.- Cînd prînzim, bace? întrebă el.Ciobanul celălalt, mai vîrstnic, dar departe de a fi bătrîn, se scărpină pe sub cuşmă. Din urechi îi ieşeau două fire negre care se pierdeau undeva în chimir.
- Cînd om prînzi, bace? repetă cel tînăr, ceva mai tare.
- Hă? făcu baciul, scoţîndu-şi casca miniaturală din ureche.
- Ziceam c-om prînzi şi noi, de, spuse cel tînăr.
- D'apoi prînzim, Todiruţ, cum nu, răspunse baciul. Stai să dau ţedeu' o ţîrică înapoi, c'aşa zicea cu foc din cimpoi şi m-ai făcut de-am pierdut semnalu' pe canalu' stîng.
- No cînd prînzim, bace? repetă Todiruţ pe un ton aproape de exasperare.
- Amu, s-ajungem ni la vîlceaua ceea cu umbră, cum i-i drag românului, ş-om prînzi.
Vîlceaua cea cu pomi şi umbră nu era chiar departe, aşa încît Todiruţ smulse un fir de iarbă şi începu să mestece ca să-şi mai amăgească foamea. Turma n-avea asemenea angoase existenţiale referitoare la spaţiu şi timp fiindcă începînd de dimineaţă, ca în fiecare zi, păscuse mergînd.
În cele din urmă, punctîndu-şi traseul cu uşoare lovituri de bîtă cînd turma se abătea de la parcurs, ajunseră la umbra pomilor. Frunzele erau dese şi umbroase, căci de cîtva timp, odată cu depopularea ţării şi adîncirea crizei economice, activitatea fabricilor încetase, iar sistemul ecologic începuse să se refacă voiniceşte.
- Să caut nişte găteje, bace? întrebă Todiruţ.
- Ni la el. No la ce nevoia-ţi trebe găteje? făcu baciul, scoţînd din desagă un aragaz portabil Primus. Meri de adu apă.
Cînd Todiruţ veni cu apa, baciul căută prin desagi şi scoase un plic cu supă concentrată. Aşteptară ca supa să dea în clocot. Baciul înlocui CD-ul cu un altul, luat din chimir.
- Fain lucru ţedemanu' ăsta, zise Todiruţ.
- Fain tare. Îi Sony, de la frate-meu din Germania.
Todiruţ puse supa în două străchini de plastic, dintre care pe una o întinse baciului. Începură să soarbă supa cu înghiţituri mici, suflînd des în ea ca s-o răcorească.
- Şi ce-asculţi la el, bace?
- Amu, numai şi numai muzică de-a noastră, românească. Altceva nemica. Ţedeu' ăsta de-l ascult amu îi cu Maria Lătăreţu.
- Aşa-i şade bine românului, încuviinţă Todiruţ.
- D'apoi cum. Şi-s şi faine ţedeurile-astea cu muzică populară românească făcute-n Bulgaria.
Turma păştea agale, pe sub pomi, păzită de cîini. Todiruţ mai luă o înghiţitură de supă şi oftă adînc, a mulţumire.
- Fain îi la umbră şi verdeaţă, bace. Numa' de-ar fi turma mai mare, să ne bucure şi nouă inima...
- O fost ea turma şi mai mare, de, răspunse baciul gînditor.
- Şi-apoi cum de-o rămas numa' atîta de mică, bace?
Văzînd că Todiruţ avea chef de vorbă, iar lui nu-i mai rămînea nici o şansă să-şi asculte CD-ul cu Maria Lătăreţu, baciul sorbi ce mai rămăsese pe fundul castronului de plastic, se şterse la gură cu dosul mîinii şi începu să depene povestea.
- Cum să rămîie, păcatele ei de turmă... În fiecare iarnă, ni, or venit lupchii.
- Şi-or luat din oi? îl încurajă Todiruţ.
- No, că dară n-or venit s-aducă, vedea-i-aş cu pielea-ntoarsă, întări baciul supărat. Or luat.
- N-aţi ieşit la ei? N-aţi asmuţit cînii?
- Asmuţit. Da' vorba e că de cîte ori or luat din oi, turma s-o-mpuţinat.
- Drept îi, încuviinţăTodiruţ. Ai şi nişte slană-n desagi, bace? O ţîrică de slană, ni, cum îi şade bine românului.
Baciul căută prin desagi şi zise:
- Slană n-am, da' ia o conservă, şi-i întinse lui Todiruţ o cutie cu carne conservată chinezească.
- No, şi numai lupchii or împuţinat turma aşa?
- Or venit şi urşii, de. Că nu-i voie să tragi cu puşca-n ei, şi s-or înmulţit tare, şi cînd îs înfometaţi nu mai ţin samă nici de cîni, nici de bîtă, nici de nemica.
Todiruţ încuviinţă din cap, căutîndu-se prin buzunare.
- Unde păcatele o fi brişca? se întrebă el cu jumătate de gură.
Baciul scoase din buzunarul pantalonilor un briceag cu lama lată, pe care i-l întinse ciobanului mai tînăr.
- Numa' fii cu băgare de samă, ficior, că brişca-i Smith & Wesson, de la frate-meu ăllalt, din Australia, şi-i ascuţită tare. Nici nu ştii cînd te-ai tăiat.
Todiruţ tăie de jur împrejur capacul conservei, apoi răsturnă carnea dinăuntru într-o strachină din plastic.
- Şi n-ar fi fost nemică dac-ar fi venit numai lupchii şi urşii. Ăştia or tot venit, din moşi strămoşi. Numa' c-or venit şi lupchi de ceia cu două picioare, de.
- Cum cu două picioare? se miră Todiruţ.
- Lotri, vedea-i-aş şi pe ei cu pielea-ntoarsă. Or venit furii şi-or luat din oi.
Mîncară cîte o bucată de carne conservată, lingîndu-şi grăsimea de pe degete.
- Or venit de multe ori?
Baciul clătină din cap.
- Lotrii or venit numai o dată. Da' perceptorii or venit în fiecare an, de, să ceară bani pentru impozit. Numa' că de unde păcatele să le dăm bani? Amu, dac-or văzut că nu era nici un chip să scoată bani de la noi, or luat şi ei din oi de fiecare dată.
- Da' n-aţi asmuţit cînii la ei?
- Cum nu, oftă baciul. Prima dată or plecat în treaba lor, şi-am crezut c-or să ne dea pace. Da' pe urmă, vezi bine, or venit cu cătane şi-or luat oi cu de-a sila. Ba, de la un timp or venit numai cătanele de mai multe ori pe an, şi-or luat din oi.
- Ce soi de cătane, bace? vru să ştie Todiruţ.
- Da' păcatele să le ştie de cătane, că tăt li s-or schimbat uniformele la culoare şi croială. Care-s ai Preşedintelui, care-ai Parlamentului, care-ai Conducătorului, care-ai guvernului provizoriu, de nu mai ştii pe ce lume eşti.
- Şi-s greu de deosebit?
- Tăţi îs la fel, bag sama, că n-or venit nici unii să aducă oi, numa' să ia, zise baciul cu obidă. Da' ăi de vroiau ceas, vino şi hazaică or fost olecuţă mai altfel. Mi-or luat şi Rolexu' cînd or trecut pe-aici.
- Avut-ai Rolex, bace? întrebă Todiruţ neîncrezător.
- Avut. Mi-o trimis frate-meu din America.
Ciobanul cel tînăr se întinse pe iarbă într-o rînă, sprijinit în cot.
- Da' mulţi fraţi mai ai, bace, zău aşa.
- Şi tăţi îs oieri, ca tăt neamu nostru de români din moşi strămoşi. Numa' că fraţii mei s-or dus cu oieritul prin Germania, Australia şi America.
- Şi cătanele celea de vroiau vino şi hazaică or luat ce vroiau?
- De unde păcatele să le fi dat muiere dacă nu aveam? Pînă la urmă, din lipsă de muieri s-or mulţumit tăt cu nişte oi şi s-or dus la nevoia, duce-s-ar după mama să se ducă.
Baciul scoase un pachet de tutun Samson şi o foiţă, apoi începu să-şi răsucească o ţigară. După ce o lipi bine, o aprinse cu o brichetă Zippo nichelată şi trase adînc în piept primul fum.
- Şi-aşa se face că s-o-mpuţinat turma? continuă Todiruţ.
- Aşa, spuse baciul suflînd fumul de tutun. Nu-i vorbă, amu turma asta aşa mică îi mai uşor de mînat şi de-ngrijit, şi-i mai lesne să ne-ascundem de tăt dacă îi bai.
- Drept îi, întări celălalt cioban, privind la singura oaie care le mai rămăsese. Uşor de mînat şi de-ngrijit, repetă el oftînd. Săracă ţară bogată…
- Asta o fo’ de mult, în străbuni. Care cum or venit or luat ce-or apucat, cam ca şi din turma noastră, pînă cînd la urmă de tăt n-o rămas decît săracă ţară săracă. Da’, ca tăt românu', ne facem şi noi nădejde de mai bine amu, c-a-nceput mileniu' ăsta nou, continuă baciul, fără prea multă convingere, privind în jarul ţigării.
Todiruţ se întinse pe spate, să privească la nori şi să tragă un pui de somn după masă.
- Ştiu şi eu, bace, zise el visător înainte de a adormi. Bag sama că tăţi românii or cam rămas la est de Mileniu, afar' de-ăi care-or plecat în vest.
(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa: http://www.amaltea.ro/fantasy-sci-fi/an-organic. Lectură plăcută!)
< schiţa precedentă povestirea următoare >
WebRep
Overall rating
Google Sites
Report abuse