6. Cîteva cuvinte despre tăcere

Mergea pe un drum de ţară prăfuit, îndreptîndu-se într-acolo unde presupunea că ar fi nordul. Nu era foarte sigură dacă se afla în Arkansas, Alabama, Tennessee ori Louisiana (în cazul în care vreunul dintre ele se mai numea aşa), şi nici măcar pe care parte a fluviului Mississippi, care în ultimul timp părea mai mult un fel de extensie a Golfului Mexic. Îl traversase oricum de atîtea ori că pierduse socoteala. Era chioară de somn, mai ales că pe la patru dimineaţa în tufişul unde se ghemuise o găsise o santinelă-robot şi începuse să vocifereze cu volumul dat la maximum: "Ieşi de pe proprietatea mea!"

Emma se supusese imediat. Verificase instinctiv dacă mai avea sticluţa la gît. Îşi strînsese sacul de dormit, îl înghesuise din trei mişcări în rucsac şi pornise cu paşi împleticiţi către drum, cu santinela pe urmele ei. Era un fel de robot grădinar, genul proiectat pentru amuzamentul vizitatorilor din Tsukuba, pe care un mitocan îl vopsise în culori de camuflaj şi-l dotase cu un laser din surplusurile fostei federaţii. Zgribulită în jacheta Lee, Emma privise din cînd în cînd cum vopseaua de pe santinelă îşi schimba încet nuanţa în funcţie de vegetaţie şi de creşterea intensităţii luminii. Nu ştia dacă laserul fusese pus acolo, pe umărul robotului, numai de dragul impresiei sau chiar funcţiona. Nici nu vroia să afle.

(Versiunea integrală a acestei schiţe poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic.)

< schiţa precedentă povestirea următoare >

WebRep

Overall rating