Anul terminal

Pe Cordelia au cules-o de pe perete, gen, cu linguriţa. Pregătise nişte nitroglicerină la ea-n cameră şi, cînd a trecut trenu' suspendat prin faţa geamului, aia a explodat şi-a făcut-o terci pe pereţi şi pe mobilă. Şi doar îi zisesem lu' Cordelia de nu ştiu câte ori să nu umble cu prostii şi să prepare naibii nişte explozibili mai siguri! Dar ea - nu şi nu. O ţinea pe-a ei, cu nitroglicerina. Şi-aşa a ajuns Cordelia s-o răzuiască legiştii cu linguriţa de pe pereţi, s-o pună frumos în pungi de plastic şi s-o ducă la morgă-n galantar.

Am fost şi la-nmormântarea ei cu colegii de clasă, dar asta o să-ţi povestesc mai încolo. Dacă stau să mă gândesc bine, când s-a-ntâmplat faza asta cu Cordelia, lucrurile o luaseră cam de multişor la vale la noi, la liceu' William Burroughs. Dar ăla a fost, gen, punctu' de cotitură.

Eram în anu' terminal.

*

Nici pân' la punctu' de cotitură n-a fost viaţa pe roze, c-aşa-i viaţa asta, cât de nasoală ne-o facem şi ceva pe deasupra. Mama se pricepe bine la nasolirea vieţii, aşa, de dimineaţă, zilnic, să mor eu. De alţi părinţi am auzit că fac cafeaua şi eventual ceva tărăboi ca să se scoale ăi mai tineri şi să plece-odată la şcoală sau ceva. E, lu' mama trebuia să-i fac eu şi cafeaua şi tărăboiu', că stătea toată noaptea cu ochii beliţi prin prostii de-alea de realităţi virtuale de-ale ei şi se culca, gen, când răsărea soarele.

Fată, şi dimineaţă trăgeam de ea: „Stai şi tu cu mine, deci, uite, ţi-am făcut o cafeluţă, hai să vorbim şi noi ca fetele, mă, mamă.” Şi, dacă nu se-ntorcea pe partea ailaltă şi nu-şi punea perna pe cap ca să nu mă mai audă, câteodată, dac-aveam noroc, da' nu prea des, se dădea jos din pat, aşa, cu milă, pe scăriţă, că are-un pat de-ăla pe picioroange, de la Ikea, sub care şi-a pus bancu' de lucru cu imprimanta 3D şi toate prostiile-alea ale ei de scule, şi venea la bucătărie lipa-lipa cu papucii ăia ai ei cadrilaţi pe care i-a luat de la solduri înainte să mă facă pe mine, şi se băga-ntr-un colţ, lângă frigider, pe-un scaun de-ăla de crom şi vinilin negru speriat cine ştie de unde, cârpit cu scoci argintiu pe margini, pe unde-a pocnit vinilinu', şi se uita lung la mine, cu ochii ăia ai ei roşii şi-ncercănaţi de la nesomn şi c-o privire acuzatoare - gen, cum mi-am permis să o scol la ora aia?

Fată, şi tăcea de-mi ţiuiau urechile, parcă vorbitu-ar fi fost pe bani, să mor eu! Sufla-n cafea... sorbea... sufla... sorbea...

Nu tu: "Unde te duci azi?"

Nu tu: "Ce bună-i cafeaua..."

Nu tu nimic!

Termina de băut, lăsa ceaşca pe masă, unde-o găsise - dac-o spălam eu, bine, dacă nu, acolo-nţepenea - şi se ducea lipa-lipa-napoi ca să se caţere-n pat şi să-şi facă somnu' de frumuseţe. Lepăda papucii ăia obosiţi şi jegoşi pe unde se nimerea, urca pe scăriţă tot cu milă, să nu-şi scrântească ceva, şi parca la loc fără greţuri. După cafea dormea de rupea.

Cum ar fi, dac-ajungeam la liceu într-o zi sau alta era problema mea, în nici un caz a ei. Noroc c-am terminat şi cu liceu', fată, că nu mai aveam nervi şi pentru asta. Ba, ţin minte că-ntr-o dimineaţă, într-o luni, când Corazon se ducea lipa-lipa ca să se culce la loc, gen, a călcat pe ditamai gândacu', de l-a făcut terci în hol, pe mocheţica aia spălăcită pe care-o făcusem rost de la vecinu' Martin.

Fată, deci mi-au venit toţi dracii, să mor eu.

- Mă, mamă, am strigat după ea, uită-te, mă, pe unde calci, c-ai făcut terci gândacu-ăla!

S-a oprit, s-a uitat pe talpă, s-a uitat la mine - chiar la mine, nu prin, cum avea obiceiu' - şi-a zis:

- Da' el de ce nu s-a uitat pe unde calcă? Ale dracului gângănii, că o s-ajungem să ne mănânce de vii!

- Da' nu era de-ăla de bucătărie, mă, mamă! Era de-ălălalt, sanitar, din ăia cumpăraţi de la Marcus! Mă laşi?

S-a-ntors, s-a dus la ea în dormitor, s-a căţărat în pat şi asta a fost. Nu ştia cât dădusem pe gândacu' ăla, nici n-o interesa de unde făcusem rost de bani ca să-l plătesc şi-i păsa aşa puţin de toată chestia asta c-a trebuit să mă duc eu după ea pe hol, să culeg mizeria, gen, c-un colţ dintr-o revistă veche, şi să şterg mocheta cu mopu' vechi şi putrezit care mirosea prea tare ca să-l mai ţinem în debara şi-l lăsam afară, pe balcon.

Fată, şi chiar mi-a părut rău de gândacu-ăla, că nu mi-au ajuns banii să cumpăr decât vreo patru de la Marcus, nu c-ar fi mare inginerie să-i prăsească, da' programarea pentru inteligenţă de grup costă al dracului de mult şi Marcus ţine de preţ cu dinţii. I-am luat ca să mănânce prafu', să omoare insectele, să-mi transmită semnale video în timp real şi să ţină casa cât de cât curată, şi mama, chioară de somn cum era, a călcat pe el ca pe-o coajă de ou - gen, cui îi pasă?

Nu ştiu sigur, dar am impresia că pe gândacu-ăla dădusem mai mulţi bani decât a câştigat mama de la-ntâi ianuarie-ncoace. Deci, nu c-aş fi avut pretenţii de la ea, da' măcar să fi apreciat, în loc să-şi fi bătut joc de munca mea, mă fată.

Nu mi-a mai ars nici de cafea, nici de nimic. Am spălat ceaşca lu' Corazon, că ţi-am zis că ea, de capu' ei, nu şi-ar spăla-o nici s-o pici cu ceară, şi mi-am luat la mine un sendviş cu carne de pui, după care-am încuiat şi-am coborât pe scări, că liftu' nu mai mergea de vreo şase luni şi ai dracu' să fie ăia din bloc dacă pusese vreunu' din ei mâna ca să-l repare.

Când eram în holu' de la parter, mi-am adus aminte că uitasem să scot punga de gunoi, da' nu mi-am făcut nici un fel de griji, că ştiam precis c-o s-o găsesc, gen, unde-o lăsasem. Corazon e prea băgată-n lumile-alea sepia cu fum, abur şi funingine ca să observe vreodată când se umple găleata de gunoi din bucătărie...

E, am ieşit din bloc, mi-am pus, gen, ochelarii, şi nici nu i-am pus bine pe nas că s-au apucat să abereze. Mă uitam încoace - "Grădina Zoologică Bronx". Mă uitam încolo - "Manhattan". Mă uitam în partea ailaltă - "Monumentul ridicat în memoria lui Jennifer Lopez", cine-o mai fi fost şi aia...Numa' când mă uitam la blocurile şi la maşinile din cartieru' meu ochelarii ăştia pentru realitate-amplificată o dădeau pe litere ruseşti şi pe alţi carcalaci fără nici o noimă, că vecinii mei, oameni strângători, săracii, când pun mâna pe câte-o mobilă, pe câte-o tărăboanţă sau pe câte-un material de construcţii le virusează temeinic cipu' de identificare ca să nu le mai recunoască nici ăia din fabricile unde-au fost făcute. Să nu crezi că maşina mea era mai brează, c-avea cipu' virusat şi paravirusat de când am luat-o.

Nici acuma nu-mi vine să cred că nu mai am maşina, să mor eu. O luasem la mâna a doua de la un client care-adunase o ditamai datorie la mine şi care-ntr-un târziu îşi dăduse până şi el seama că n-avea nici o şansă să plătească sau să mai vadă marfă pe datorie de la mine, şi de-milă-de-silă îmi dăduse maşina asta, un Nexus care pe vremuri fusese roşu ca focu', da-ntre timp ajunsese, gen, ca ăia din echipa care-a ieşit codaşă la meciurile de paintball de pe Commando TV sau ceva. Săraca, maşinuţa aia, nu era săptămână - nu era zi - să n-o-mproaşte drăcarii ăia mici din cartier cu toate prostiile de culori şi de modele şi de inscripţii, da' nu mă supăram, fată, că şi-aşa n-aveam bani ca s-o duc la vopsitorie.

Şi-n dimineaţa aia de luni m-am urcat frumos, cu băgare de seamă, ca să nu plesnească naibii iar bancheta pe undeva, am tras de interfaţa ochelarilor să-mi cânte-o piesă cu Shoot 2 Kill, că tot mai aveam draci pe Corazon că-mi făcuse terci gândacu-ăla, am pornit motoru' şi-am apucat-o către liceu' William Burroughs. Două străzi mai încolo, în faţă la imprimeria aia unde fac cărţi de vizită şi inscripţionează tricouri şi căni şi toate prostiile, m-aştepta Sharon.

Era de la mine din gaşcă şi era singura albă sau caucaziană sau WASP sau cum vrei să-i zici. O fată tare de treabă, înăltuţă şi roşcată, cu ochii verzi. Umbla în trening Speed, ca al meu, numa' c-al ei era, aşa, un soi de prăzuliu, nu vişiniu ca al meu, şi pe dedesubt avea un tricou cu paiete, cu Paco. Cre' că şi-l făcuse singură.

Fată, şi s-a urcat Sharon în maşină, lângă mine.

- Isabel! Ce faci, fată?

Am zâmbit, aşa, la ea, şi-am dat zgomoteca ălora de la Shoot 2 Kill mai încet ca să ne auzim fără să răcnim ca apucatele.

- Ce să fac, fată? Una, alta.

Şi, după ce m-a pupat, s-a trântit asta pe banchetă de parc-ar fi sărit cu paraşuta sau ceva, să mor eu. Am auzit cum a pârâit husa aia şi mi-am zis: "Gata, iar o să cos la ea pân-o să mi se urască."

- Ce-ai de te-arunci aşa, ca disperata?

S-a uitat la mine - gen, ce m-a apucat?

- Da'... doar m-am aşezat...

- Las-o-n puii mei cu-aşezatu', că vezi şi tu că se mai ţin husele-astea-n trei leucoplasturi şi două aţe dentare! Şi nici n-am de unde să iau altele.

- Hai, fată, că ţi le cos eu, a zis Sharon şi-a-ntins mâna ca să deschidă torpedou'.

Am prins-o iute de mână până să-l deschidă.

- Te-a apucat chefu' de cusut luni de dimineaţă? Mă laşi?

S-a uitat în altă parte - gen, îşi dăduse seama că mă călcase pe nervi şi nu prea ştia cum s-o dea cotită.

- Am zis că ai ac şi aţă în torpedou...

- Am pe dracu' ghem. Ce, îţi face impresia că mă plimb cu ac şi aţă după mine prin oraş?

- Nu, fată, da' dacă zici că s-a rupt husa...

- Las' că n-o să crape dacă stă descusută până mâine sau ceva. Închide-n puii mei uşa şi hai să mergem, că parcă văd c-o să-ncuie ăia porţile la liceu şi rămânem, gen, pe dinafară!

A-nchis uşa cu grijă, să nu strice cumva ceva, şi-a pus centura şi şi-a făcut de lucru cu mobilu' pân-am ajuns în faţa liceului. Fată, asta mi-a plăcut mereu la Sharon: se prindea repede când eram cu nervii pe moaţe şi-avea grijă să nu mă zgândăre când nu era cazu'. N-am apucat s-o-ntreb ce-i mai făcea bişonu' sau chestii de-astea, c-am ajuns la liceu şi-am intrat pe porţile blindate pe care scria frumos, cu litere alb-roşii îmbârligate: "William borrows, but U have 2 pay up front."

Am găsit loc de parcare şi-am dat să cobor, da' m-am nimerit portieră-n portieră c-un Adder din care-ncerca să se dea jos careva.

M-am uitat cine era. Fată, Adderu-avea geamuri negre, oglindă, de şmecher, aşa că nu se vedea cine era-năuntru. Da' bizonu' care se proptise cu portiera-n portiera mea nici gând să-nchidă şi să mă lase, gen, să cobor. Am încercat o dată, de două ori. Pân' la urmă, dac-am văzut că ăla nu se potolea cu nici un chip, am închis naibii portiera şi l-am lăsat pe bizon să iasă primu', că altfel îmbătrâneam acolo şi nu mă mai vedeam coborâtă din maşină.

Bizonu' ăla nu era nimeni altu' decât Straight Edge, unu' de la o clasă paralelă care vinde cocaină sintetică. Mă rog, vindea, că s-a lăsat.

M-am dat şi eu jos.

- Ia zi, Edge, ţi-ai luat maşină cu tot cu şofer?

S-a uitat la mine lung, cu privirea aia fixă care te băga-n sperieţi. Fată, am auzit că până şi profii dădeau în bâlbâială dacă se uita Straight Edge la ei. Asta când se-ntâmpla să dea pe la şcoală.

- Mută-ţi rabla mai încolo, că-mi iei vopseaua!

Scurt pe doi. Edge nu stătea la discuţii.

Fată, şi s-a trântit portiera Adderului pe partea ailaltă...

- Ei, care-i treaba?

M-am uitat şi-am rămas aşa, ca proasta. Şoferu' era numa' bun să-l mănânci pe tot la desert şi să te lingi pe degete. Negru, dar, aşa, un negru cum e ciocolata cu lapte, frumos de pica, şi-avea nişte ochi căprui cu gene lungi şi dese şi-o gură cărnoasă făcută ca s-o mozoleşti pe-ndelete. Lumea a luat o pauză - gen, stop joc - şi-am simţit că inima-mi bătea-ncet şi greu şi că nu mai aveam aer. Chiar şi Shoot 2 Kill au tăcut.

Am scuturat din cap ca să mă dezmeticesc şi-am dat să zic ceva.

- Ăă...

Mai mult n-am fost în stare.

- Mută-ţi niţel maşina, că e loc destul, mi-a zis tipu'. Hai, frate!

Şi-a plecat cu Straight Edge spre intrarea liceului. M-am uitat lung după el, că aveam de ce. Era înalt, suplu, numai fibră, cu nişte umeri puternici şi lucioşi şi c-un trapez de povestit la nepoţi şi se mişca...

Fată, se mişca băiatu-ăsta ceva de vis!

Pân' la urmă mi-am desprins privirea de la el şi - ce crezi? Sharon se uita şi ea lung după tipu-ăsta nou. Nici n-auzisem când coborâse din maşină.

- Fată, i-am zis, închide-n puii mei gura, că arăţi ca o păpuşă gonflabilă!

S-a uitat la mine c-un aer vinovat şi-a-ncercat să zâmbească, da' nu prea i-a reuşit manevra.

Am tras maşina mai încolo, că n-aveam nici un chef să mă iau la harţă cu Straight Edge, şi pe urmă m-am dus cu Sharon la punctu' de control. Ăia de la firma de pază - un negrişor slăbănog pe care-l chema T.T. şi-un portorican bătrân, Rico - ne-au trecut prin cadrul detectorului de metale, ne-au scanat cu tot felu' de senzori şi mi-au confiscat un briceag butterfly pe care-l luam special ca să-l găsească ăştia şi să se bucure că au confiscat şi ei ceva. Oricum, erau băieţi de treabă, la plecare mi-l dădeau înapoi în fiecare după-masă. Nici nu se chinuiau prea tare cu puricatu', că ştiau că, dacă ne făceau viaţa interesantă, ne puneam şi noi mintea ca să le-o facem lor mai interesantă decât ar fi vrut.

Ochelarii mi-au arătat la ce sală aveam ore şi care era traseu', nu c-aş fi avut neapărat nevoie, da' se mai întâmpla ba să ne mute mobilele de pe culoare câte-un specialist în feng-shui adus de directoare, ba să ne zugrăvească pereţii şi tavanele cu sigle şi reclame câte-o corporaţie care ne sponsoriza luna aia, şi uneori eram, gen, dezorientată. Ţin minte că-n dimineaţa aia de luni tocmai vopsiseră unii de la Toksy Cola dulapurile de pe holuri cu vopsea cu nanomeci şi, peste tot unde te uitai, se târa sigla firmei încoace şi încolo peste uşile dulapurilor, ca un balon de săpun care nu mai avea de gând să se spargă odată. Doar că apucase careva să hăcuiască codul nanomecilor din vopsea şi-n loc de "Toksy Cola" sigla afişa alte aberaţii, scrise tot cu fonturile-alea pe care le ştie toată lumea - gen, mai mare râsu'.

Am ajuns la clasă, m-am aşezat la geam, mai spre fundu' clasei, că-mi ţinuse Natalia loc strategic, departe de catedră, şi n-am apucat bine să m-aşez c-a intrat profa... Cre' că profa de chimie era. Mă rog, ce-or fi predat profii-acolo, în legea lor, puteau să se şi schimbe-ntre ei şi-ăla de tehnologie să predea mate sau invers, că nimeni nu era atent la ei în afară de Marcus. Mi-am văzut de-ale mele, pe mobil, da' cu lecţia deschisă-ntr-o fereastră şi cu cognoboţii geană pe ce ne dădea profa de făcut, ca să n-am necazuri în prag de absolvire.

Mai ţin minte că-n ziua aia Natalia... A, fată, nu ţi-am zis: Şi Natalia era de la mine din gaşcă. Brunetă, ca şi mine - nu te uita că sunt roşcată, că l-am vopsit - şi cu ochi căprui. Se-mbrăca tot în trening Speed, că toate din gaşcă ne luam marca aia, numa' c-al ei era albastru-electric şi culoarea n-o avantaja de nici un fel. E, în ziua aia, Natalia, la prânz, la cantină, s-a dus la unu' mic şi negricios, unu' pe care-l chema Al, şi l-a făcut să plece şi să-i lase ei tava cu mâncare. Nu că nu i-ar fi ajuns mâncarea lu' Natalia, că ne dădeau alea de la cantină porţii de bun-simţ, da' Natalia îşi punea din când în când ambiţia să bage frica-n careva sub nasu' paznicilor şi sub lentila camerei de luat vederi, aşa, de chestie. Şi ţin minte că s-a dus la ăla mic la masă, s-a uitat fix la el până când i s-a pus ăluia un nod în gât de nu i-a mai trebuit nici mâncare, nici nimic, şi Al s-a ridicat şi-a plecat. Natalia nici măcar n-a scos gheara Spyderco la el sau ceva - dar Al a-nţeles oricum mesaju' şi s-a tirat. Numa' că-nainte să plece cu coada-ntre picioare a bălmăjit, aşa, cu juma' de gură:

- Bă, dacă faceţi faze de-astea, io vin cu tata la şcoală.

Fată, am râs toate din gaşcă de ne-am strâmbat. Zi şi tu, după ce c-a fost fraier şi-a pus botu' la manevra lu' Natalia, ne-a mai şi ameninţat că vine cu ta-su! Mă laşi?

Fată, şi-am plecat în după-masa aia de la liceu cu toată gaşca. Le-am urcat pe fete-n maşină - Sharon cu Eva şi cu Dominique s-au înghesuit în spate, iar Natalia a urcat în faţă, lângă mine. Dominique şi-a depliat mobilu' şi le-a arătat fetelor ce-i mai trimisese Marcus, că fraieru' tot încerca să se bage-n seamă cu ea şi-i trimitea mesaje şi mixaje şi colaje şi tot felu' de aberaţii de-ale lui, chipurile ca s-o impresioneze, iar noi ne tăvăleam de râs când vedeam ce dume avea ăla-n el. E, de data asta-i trimisese un poem, dacă-ţi vine să crezi, o poezie pe care-o făcuse el şi care-n mintea lui trebuia, gen, s-o dea pe spate pe Dominique. Ne-a citit-o şi nouă când ne duceam la fabrică şi-alea din spate râdeau cu lacrimi, că Marcus ăsta e patetic când vine vorba de Dominique, numa' că nu prea eram atentă la gargariseala aia că şofam.

Aşa voiam să creadă ele. Şofam, nu-i vorbă, da' mă gândeam la băiatu-ăla nou şi ce bine-arăta şi ce frumos se mişca, de-mi venise să tabăr pe el acolo-n parcare când dădusem cu ochii de el. Fată, şi se-mbrăca mai cu stil decât băieţaşii ăştia ai noştri de cartier. Fără şepci de-alea cu sclipici, fără bandane şi baticuţe şi cozoroace multimedia - da-n schimb avea un maieu original, făcut în China, de la o echipă de baschet din Miami, şi cu autografe de la toată echipa brodate pe piept şi pe spate. Zi şi tu, cât de tare putea să fie?

E, şi cum visam eu aşa, cu ochii deschişi, la tipu-ăsta nou şi şofam pe pilot automat - vorba vine, că maşina mea era veche şi n-avea Google Drive pe ea, ca să şofeze ea pe pilot automat şi să mă lase să-mi văd de-ale mele - şi cum se hăhăiau alea-n spate de ce-i scrisese Marcus lu' Dominique, odată văd că se-ntoarce Natalia şi le zice fetelor:

- Bă, gata! Luaţi o pauză!

- Ce-ai, fată? a-ntrebat-o Dominique. Ne distrăm şi noi, că nu suntem la priveghi.

- Vă distraţi pe naiba, a zis Natalia. Parcă altă distracţie nu mai e decât să ascultăm ce-ţi trimite tocilaru-ăla de Marcus!

Am tras cu ochiu-n retrovizor şi-am văzut că fetele de pe bancheta din spate se uitau una la alta, cam încurcate.

- Pana mea, a continuat Natalia, e mereu acelaşi mesaj, numa' că se schimbă cuvintele cu altele la fel de fiţoase. Parc-ar fi retardat şi ăla, de nu e-n stare să vorbească naibii ca toată lumea.

- Fată, nu e retardat, e fraier, a-ncercat Eva să-i explice.

- E şi retardat şi fraier, i-a tăiat-o Natalia scurt. Mi s-a luat de prostiile lui de-acu' douăj' de mesaje.

- Păi nu mi-a trimis decât opti'ş'pe în patru zile, a zis Dominique. Şi, dacă nu-ţi place, poate vrei să-ţi pui nişte muzică.

- Poate vrei să-ţi pui proteză dentară, a zis Natalia. Mai bine tragem o ţigară, în puii mei, că de prostiile lu' Marcus mi-a ajuns pe ziua de azi.

Fată, şi s-a-ntors Natalia la loc şi-a dat să deschidă torpedou'. Am prins-o de-ncheietură până să-l deschidă. S-a uitat Natalia la mine - gen, mă laşi?! I-am dat drumu' la mână imediat.

- N-am ţigări, fată, i-am zise repede.

- Cum adică n-ai?

- N-am ţigări în torpedou.

Mi-a aruncat o privire lungă, parcă nu-i venea să creadă.

- Fată, tu eşti proastă? Cum adică n-ai ţigări în torpedou?

- N-am, fată, ce vrei? I-am dus lu' maică-mea aseară ultimu' pachet, că ale ei se terminaseră, şi mi le-a fumat pe toate-azi-noapte, cât a stat de beleuză prin reţea, şi dimineaţă n-am mai apucat să cumpăr altele, c-am plecat târziu de-acasă tot din cauza ei, că ne-am certat.

- Lasă, na de la mine una, că nu-i un capăt de ţară, i-a zis Sharon şi i-a-ntins pachetu' peste umăr.

Şi-a scos Natalia o ţigară, pe urmă s-a uitat la mine.

- Vrei şi tu una?

- Poate mai târziu.

Fată, mie nu de fumat mi-era, să mor eu. Aveam chef să aflu ce era cu băiatu' ăla nou şi cum puteam să mă mai văd cu el.

Natalia şi-a aprins ţigara c-o brichetă transparentă şi-a tras un fum, după care i-a întins peste umăr pachetu-napoi lu' Sharon. M-am uitat în retrovizor şi-am văzut că Dominique îşi pliase la loc mobilu', îl pusese-n buzunar şi stătea aşa, cam îmbufnată. Eva nu zicea nimic, că se prinsese că Natalia era-ntr-o zi proastă şi nu cred c-avea chef s-o calce pe nervi în vreun fel, că lu' Natalia îi sărea tare uşor ţandăra.

E, şi-am mai mers niţel pe străduţe, pe lângă nişte blocuri de-astea pe care le-arseseră proprietarii ca să ia banii de-asigurare şi pe care nu le mai reparase nici dracu', şi-am ajuns la noi, la fabrică. Fată, nici fabrica nu era mai brează ca alte clădiri de pe străduţa aia, dar era, gen, a noastră.

Era la capătu' străzii, aproape de nişte terenuri virane unde pe vremuri industria chimică arunca tot felu' de reziduuri, asta când mai era o industrie p-aci, pe la noi, şi chiar fusese fabrică, da' precis deschisese concernu' care-o avea-n grijă alta, mai hoaţă, gen, în Mexic sau prin Indonezia, şi utilajele din asta le vânduse la fiare vechi în China sau ceva, iar halele rămăseseră de izbelişte ca să se-aciueze prin ele unii şi-alţii. Prin alte hale chiar se mai aciua câte-un boschetar, o vreme, sau se mai punea de câte-un rave, da-n hala noastră n-avea nimeni tupeu să intre nici ziua, nici noaptea.

Arăta la fel de dărăpănată ca şi-alelalte hale din zonă, cu tencuiala căzută şi cu geamurile sparte şi cu tot felu' de tâmpenii împroşcate pe pereţi cu vopsea fosforescentă şi cu bălării urâte de jur-împrejur şi c-un aer, gen, aici se-ntâmplă chestii nasoale. Numa' că noi, astea din gaşcă, eram chestiile nasoale care li se-ntâmplau altora.

Am rulat pân-aproape de intrare, iar pe sub roţi au trosnit cutii de bere vechi, sticle de plastic, cioburi şi pietricele care nu se vedeau din bălării. Ne-am dat jos din maşină, am intrat în hală şi, când un cuţu a venit să ne miroasă, Natalia a zâmbit niţel.

- Nicăieri nu-i ca acasă, a zis ea.

Cuţu s-a dus în treaba lui, gen, îşi făcuse datoria şi n-avea rost să mai frece menta pe-acolo. Era o Unitate Postcanină de Pază şi Protecţie, sau aşa le spunea paznicu-ăla proaspăt concediat de la care luasem o haită-ntreagă, da' noi le ziceam "cuţu" la toate chestiile-alea patrupede care ne păzeau fabrica. Doar nu era să ne lungim prea mult cu vorba. Pe noi ne ştiau căţeii, că doar noi îi programaserăm şi tot noi aveam grijă de ei, da' dacă altă vietate se-aventura pe-acolo, prin hala noastră, căţeii ăştia ori o puneau pe fugă, ori o prindeau şi-o omorau. Atâta că le setaserăm nişte limite clare şi nici un cuţu n-ar fi ieşit din hală, gen, să-l pici cu ceară.

Am traversat parteru', care era cu ghemotoace de praf şi cu te miri ce gunoaie adusese vântu' de când rămăsese hala-n părăsire, şi-am urcat la etaj, unde era cu totul altă viaţă. Aveam acolo laborator în toată regula, cu catalizatori şi reactivi şi retorte şi-o etuvă şi-o centrifugă şi ăl mai bun spectrofotometru pe care banii puteau să-l convingă să cadă din spatele unui camion şi eprubete şi sticluţe şi pipete şi tot ce nici n-avea curaj să viseze cotoroanţa aia de profă de chimie, totu' zăvorât după o uşă etanşă. Ne costase laboratoru-ăla şi ochii din cap, să mor eu. Nu-ţi spun că la intrare ne puneam halate, măşti de gaze şi mănuşi, ca să nu ne intoxicăm naibii de la gazele-alea care ieşeau de la reacţiile roşu-alb-albastre.

E, şi ne-am pus pe treabă. A, nu, să nu mă-ntrebi ce mama zmeului făceam acolo, cu toate substanţele-alea, că nu ştiu să-ţi spun în amănunt, fată. Niciodată n-am înţeles exact ce reactivi foloseam şi-n ce ordine-aveau loc reacţiile-alea, că Eva era chimista găştii. Noi, alelalte, eram pe-acolo pe post de roboţi industriali. Pune asta, toarnă aia, mai adu din ailaltă, dă drumu' la ventilaţie ca să nu sărim naibii-n aer. Ce ne zicea, aia făceam şi nu stăteam să cerem explicaţii, că n-aveam timp de pierdut cu prostiile ei. Chiar mă-ntreb cum ne-am fi descurcat fără ea prin laboratoru-ăla...

E, şi, dacă făceam ce ne zicea Eva, când ne zicea şi cum ne zicea, ne ieşeau nişte cristale de metamfetamină de mai mare dragu'. Avea ea lecţiile de chimie bine-nvăţate, treaba ei de pe unde, şi clienţii de pe stradă umblau după noi cu limba scoasă-n fiecare seară, gen, ca să le mai vindem câte-o doză. Cine-a zis că banii n-aduc fericirea nu ştia pe ce stradă să se ducă la cumpărături, să mor eu.

Fată, şi-n ziua aia mai moşmondeam pe-acolo, prin laborator, una-alta şi iar mă gândeam la băiatu-ăla. Da' nu puteam, în puii mei, să vorbesc despre el cu fetele din gaşcă. Văzusem ce mişto făceau de Dominique chiar dacă nu-i plăcea de Marcus, gen, numa' pentru că-i plăcea ăluia de ea. Dacă le ziceam că-mi plăcea de el, parcă văd că picam de fraieră.

În fine, după ce-am pus marfa-n sticluţe, am curăţat şi-am aşezat totu' frumos la loc, afar' de-o pipetă pe care-a spart-o Natalia, de-a-njurat nebuna o juma' de oră dup-aia de parc-o spărsese-altcineva, şi ne-am tirat de-acolo că se-nsera şi n-aveam nici un chef să ne-apuce noaptea pe la halele-alea părăsite. Nu de alta, da' seara aveam treabă-n altă parte.

Am ieşit în puii mei pe stradă cu gaşca să vindem metamfetamina, că doar nu munciserăm degeaba s-o facem. Nu ştiu dac-ai văzut în ultimu' timp cum mai arată străzile pe la noi, prin Bronx, da' de când a colapsat economia s-a schimbat şi traficu', că destui care se dădeau cu maşina au rămas lefteri, s-au lăsat de şofat şi-au început care să se dea pe role, care să meargă pe jos, iar ăi mai nostalgici şi-au scos bicicleta de la naftalină. Da, zi şi tu, mai mare râsu', mergi pe stradă cu fetele şi te trezeşti că te mai depăşeşte câte unu' cărunt şi smochinit pe bicicletă...

Bine, mie nu de-ăştia mi-era, da' ca să ne putem vedea liniştite de treabă trebuia să stăm geană pe patrule. De când s-a ales prafu' de federaţie, s-a cam zis şi cu poliţia, cel puţin pe la noi, pe-acolo, că ăştia de la primărie au închis tot şi n-au mai plătit nici secţiile de poliţie. Da, ştiu că prin alte părţi s-au reorganizat ăia-ntr-un fel, da' la noi oricum nu era mare sfârâială nici cu banii, nici cu taxele, nici cu subvenţiile, aşa că n-au avut cum să ţină poliţia oficial. Sau aşa-mi povestea vecinu' Martin.

Numa' că oficial e una şi pe teren e alta. Pe teren, poliţiştii ăia n-au dispărut peste noapte, că n-avea nimeni cum să-i desfiinţeze prin decret. E, şi dac-aveau ei colegi, relaţii, uniforme, arme şi muniţie, că n-a venit nici dracu' să-i dezarmeze în debandada care-a fost când cu dezmembrarea Uniunii, s-au organizat în patrule cetăţeneşti care-asigură protecţia-n cartier, contra taxă. Păi, care-i a mai mare gaşcă de pe stradă? Este că-i poliţia?

E, acuma nu mai este cum zice vecinu' Martin că era pe vremuri, să te salte gaborii dacă vinzi prafuri sau chestii de-astea. Acuma le e clar şi lor că, dacă merge comerţu' şi circulă banu', are lumea de unde să le dea taxă de protecţie, iar dacă nu, nu. Da' nu trebuia să ştie ei câţi clienţi aveam şi cât vindeam şi ce bani luam, că pe urmă se-ntindeau la caşcaval. Şi ne costau toate alea de nu vrei să ştii şi mai trebuia să trăim şi noi din ceva.

În seara aia ne-am răsfirat niţel, Sharon cu mine-ntr-o parte, lâng-o mezelărie cu vitrina acoperită cu scânduri, Eva şi Dominique mai încolo, în faţă la o tutungerie, şi Natalia în partea ailaltă, aproape de colţu' străzii. Regula era ca una dintre noi să trateze cu clientu', iar ailaltă să caşte ochii-mprejur ca să nu ne filmeze-n puii mei vreo dronă sau vreun ameţit de pe-acolo şi să fie de pază în caz că făcea careva vreo mişcare greşită. Da' Natalia n-avea nevoie de nimeni care să-i păzească spatele. Cre' că-n sinea ei îşi dorea să facă vreunu' din amărâţii ăia o mişcare greşită.

E, şi-am dat drumu' la treabă, ca de obicei, că e şi păcat să nu fie oamenii fericiţi dacă asta vor de la viaţă, numa' că fericirea nu-i gratis. După vreo câteva ore, aşa, pe la un zece, a trecut pe-acolo şi sergentu' Dylan cu patrula, într-o maşinuţă electrică, de făceau fetele mişto de ei dup-aia că se plimba-ntr-un prăjitor de pâine. Au venit încetinel, la bunu' simţ, ca s-avem timp să-i vedem, să pitim marfa, să pregătim banu' şi să nu ne prindă cu nimic dubios. Cum ar fi, ei păzeau legea şi ordinea, da', dacă nu ne surprindeau cu nimic, la ce să ne salte de pe stradă aşa, degeaba?

- Care-i treaba, fetelor? m-a-ntrebat sergentu' când a trecut prin dreptu' meu. Ce mişcaţi?

- Iarbă, dom' sergent, i-am zis.

- Iarbă, ă? Să n-o fumaţi, fetelor!

- N-o fumăm, dom' sergent, că pe urmă nu mai avem ce vinde!

Nu era-n nici un caz treaba lui să ştie ce vindeam noi acolo, că doar nu era strada lu' mă-sa.

- Ne dai şi nouă să tragem un fum, fată? a-ntrebat unu' de pe bancheta din spate.

I-am dat o ţigăruţă cu iarbă, pe care-o adusese Natalia special, şi poliţaiu' s-a apucat s-o fumeze la poştă cu ăilalţi din patrulă. Lângă mine, Sharon şi-a depliat mobilu', le-a trimis nişte valută anonimă într-un cont care cre' că şi-acuma se mai cheamă "Fond de pensii" sau aşa ceva, şi sergentu' Dylan a primit înştiinţarea, a văzut suma pe mobilu' lui, ne-a zâmbit frumos şi-a urnit maşinuţa aia mai departe-n patrulare, că mai avea şi alte afaceri de protejat.

E, şi nu cred c-apucase să dea bine colţu' prăjitoru' ăla de pâine, că pe stradă a venit agale, printre biciclete şi trecători, Adderu-ăla nesimţit al lu' băiatu-ăsta nou, de care-ţi ziceam, şi era maşina cu geamurile lăsate, cu muzica tare, cu başii daţi la maxim, de simţeam cum îmi tremurau chiloţii pe mine, şi cu Straight Edge şi cu băieţii lui din gaşcă-năuntru, relaxaţi, cu ochelari de soare noaptea, că ei erau şmecheri. Mă rog, şi eu aveam ochelarii, dar erau ăia de realitate-amplificată, nu-i tot aia.

S-au oprit lângă noi şi s-au uitat lung. Voiau să dea impresia că ei erau prea cool ca să mai tragă aer sau ceva. Da' mie nu mi-era de Straight Edge şi de-ăia din gaşca lui, fată! Pe locu' şoferului era băiatu-ăla frumos, care se uita şi el la mine, da' n-avea ochelari de soare sau fiţe de-astea-n el. Numa' se uita lung la mine.

E, şi, când mă gândeam că l-aş fi privit aşa toată viaţa şi că altceva nu mi-ar mai fi trebuit, m-a tras de mânecă Sharon.

- Isabel, vezi că te cheamă Straight Edge.

Eu uitasem de-ăilalţi din maşină. M-am dus pe marginea trotuarului, lângă Adder, şi Edge mi-a zis:

- Faceţi paşi.

- Care-i treaba, Edge, nu-ţi mai ajunge strada? i-am zis.

- N-ai tu treabă. Faceţi paşi.

Au plecat mai departe, iar fetele din gaşcă s-au strâns lângă mine.

- Ce vroia, fată? m-a-ntrebat Natalia.

- Zice că să facem paşi.

- E, na!

- Cred că vrea să se-ntindă-ncoace cu cocaina aia a lui sintetică, a zis Dominique.

- Da' ce, fată, nu-i mai ajunge zona aia unde vinde?

Dominique a clătinat din cap.

- Lui i-o fi ajungând, dar ăia de mai sus, din cartel, i l-au trimis pe Lushus ca să extindă afacerea.

- Lushus? am zis. Care Lushus?

- Ăla care era la volan.

Mi s-au tăiat picioarele.

- Ăla a venit de la cartel ca să ne ia nouă clienţii şi să ne scoată din circulaţie?

Dominique a dat din cap că da. Natalia s-a uitat lung la mine.

- Ce-ai de ţi-au dat lacrimile, fată?

M-am şters repede cu dosu' mâinii.

- Nu ştiu, fată. Mi-o fi intrat ceva-n ochi...

- Lasă, Isabel, n-o lua în tragic, mi-a zis Sharon, c-o scoatem noi la capăt într-un fel. Doar nu vindem marfă pe stradă de ieri, de azi.

- Da, sigur, vedem noi cum facem şi cu ăştia, le-am zis.

Fată, în sinea mea nu-mi mai ardea de nimic. Dacă s-ar fi crăpat atunci pământu' ca să mă-nghită, cred c-aş fi zis mersi.

Ştii cum zic ăştia prin filme, să ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să primeşti. Nu s-a crăpat pământu-n seara aia ca să mă-nghită, dar era să se-ntâmple ceva de genu'.

În noaptea aia, când s-a făcut târziu de tot şi s-au rărit trecătorii de-a binelea, ne-am gândit că nu mai era rost de vândut mare lucru, ne-am urcat în maşină şi le-am dus pe fete la ele-acasă. Cre' că ne mai rămăseseră vreo două doze de metamfetamină şi-nainte să plecăm le-am dat unora care treceau pe-acolo că ne-am gândit că, dacă voiam să ne vină clienţi noi, prima doză era bine s-o dăm gratis.

E, şi le-am dus pe fete-acasă, una câte una, şi-abia o lăsasem pe Dominique la colţu' străzii ei, că ea stătea-n sud, aproape de dig, şi mersesem un cvartal-două, când pe ochelari mi-a apărut alertă de la dig. Mai eram cu Sharon în maşină, că ţi-am zis că ea stătea cel mai aproape de mine.

- Asta ne mai lipsea, am zis.

- Ce-i, fată, ce s-a-ntâmplat? m-a-ntrebat Sharon.

- Ce să fie, fată? Probleme la dig.

- Da' lasă-i încolo cu digu' mă-sii, că doar n-o să ne rupem noi unghiile când sunt atâţia hăndrălăi pe stradă! Să se-ocupe ăia cât or vrea!

- Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, da', dac-am primit mesaj pe telefon şi nu mă duc s-ajut, patrula o să-mi facă o-nsemnare-n baza de date şi-o să-mi crească taxa de protecţie pe-apartament. Şi n-am de unde să le dau mai mulţi bani, că maică-mea şi cu mine abia ne-ajungem de la zi la zi.

- Fată, eşti nebună? Abia azi-dimineaţă mi-am lăcuit unghiile! Şi sunt cu treningu-ăl nou pe mine...

- Deci, dacă mai faci figuri, te dau jos din maşină, să mor eu. Da', dacă vii şi tu şi chemi mai multă lume, poate-om scăpa uşor.

Am cotit către dig şi-am început să mă uit unde era problema.

Faza cu taxa de protecţie şi cu baza de date a patrulei o scosesem din pălărie, ca să nu se mai miorlăie Sharon atâta, că mă enerva cu ifosele ei.

Nu ştiu dacă ştii că la noi, în Bronx, n-a făcut nimeni cupolă de-aia şmecheră ca-n Manhattan. Ca să nu păţim în puii mei ca ăia din New Orleans sau ca ăia din L.A., am pus mână de la mână, a luat primăria materiale şi-a făcut diguri. E, şi-acuma suntem ca-n Olanda, fată - cum păstrăm digu', aşa-l avem. În rest, mă-sa pe gheaţă, unii-şi îngrijesc locuinţa, alţii nu, unii dau foc ca să ia banii pe-asigurări şi rămân clădirile-alea arse şi-nnegrite de ţi-e şi frică să treci pe-acolo, da' de diguri avem grijă cu toţii, că nu-i de joacă - aşa mi-a explicat vecinu' Martin. La cât a crescut apa după ce s-a topit gheaţa aia de la poli, dacă se-ntâmplă naibii să crape-un dig, ne-necăm toţi ca şobolanii.

De-aia nici nu m-am fofilat, cu toate că, la cât bănănăisem prin laborator şi pe străzi, ore-n şir, numa' de eroisme nu-mi ardea. Am tras de volan, am cotit pe-o străduţă şi-am ajuns la nişte porţi din plasă metalică dincolo de care se vedea digu'. Senzorii din porţi mi-au citit cipu' RFID din ureche, pe urmă porţile s-au deschis uşurel, iar noi am rulat în incinta digului.

Pe lângă dig era o ditamai fâşie de siguranţă, luminată cu proiectoare şi supravegheată cu drone. Din loc în loc, sus, pe dig, era câte-un cetăţean de pază, şi să-l fi pus naiba pe careva să intre pe fâşie neanunţat sau neautorizat, că-l ventilau ăia de pe dig de nu se vedea. În rest, ţi-am zis că nu prea avea lumea greţuri pe la noi, pe-acolo, apropo de explozibili şi de chestii de-astea, da' dacă se-apuca-n puii mei vreunu' să se joace cu pocnitori la dig, dracii ne-ar fi găsit pe toţi.

Da' de data asta se descoperise-o fisură sau ceva, aşa că vizitele la dig erau mai mult decât binevenite. M-am uitat unde era necazu', iar pe ochelari primeam înştiinţări de la senzorii din secţiunile digului: "Situaţie normală." "Situaţie normală." Mai încolo-am văzut oameni şi utilaje, aşa că n-a fost nici o surpriză când m-am apropiat şi-am primit mesaj: "Slăbire a rezistenţei structurale. Posibilă avarie."

Sharon nu stătuse nici ea degeaba. Depliase telefonu', se uitase care dintre cunoscuţi era activ prin reţea, pe forumuri şi prin medii 3D, deschisese câteva ferestre şi chema lumea la treabă.

Pe bucata care stătea să crape se căţăraseră deja vreo trei betoniere, nişte vechituri pătate de rugină, ca nişte scorpioni mecanici, care-mproşcau straturi peste straturi de liant. Jos, câţiva oameni descărcau bidoane cu chimicale dintr-un camion, iar alţii trăgeau un furtun de la un hidrant ca s-amestece chimicalele cu apă-n nişte cuve. Alte betoniere se-apropiau câş-câş, în speranţa c-o să le umple şi lor careva rezervoarele ca să poată să-şi facă treaba.

E, şi nici nu m-am dat bine jos din maşină-n toată vânzoleala aia, c-a venit la mine un ditamai negru' cărunt, cu mustaţă.

- Voi cine sunteţi?

- De la liceu' William Burroughs.

- Treceţi la descărcat sacii de ciment! Colega ta ce face?

- Mai cheamă oameni.

- Foarte bine, să-i cheme şi să treacă repede la treabă!

S-a dat jos şi Sharon din maşină, am încuiat rabla şi-am lăsat-o-acolo - gen, cine mai avea timp s-o parcheze sau ceva? - după care-am dat fuga la un camion bălţat din care vreo doi bătrânei descărcau saci de ciment.

- Ce-i cu voi, fetelor? a-ntrebat unu' din ei.

- Ne-a trimis şefu' să descărcăm sacii.

- Păi nu s-a uitat la voi, că sunteţi cât un nod?

Deci, m-a secat la inimă, să mor eu. Digu' stătea să crape şi lu' boşorogu-ăla-i ardea să mă măsoare.

- Dă-mi, tataie, un sac din ăla şi lasă-mă, că nu facem prezentare de modă!

Mi-a pus un sac pe umăr, a luat şi Sharon unu'.

- Unde-i ducem? a-ntrebat ea.

- Colo, la cuva aia, lângă betoniere, a zis moşu' din camion.

I-am dus repede, că nici nu erau aşa de grei. Ne-am întors, iar între timp au mai sosit maşini, au mai coborât din ele nişte oameni. În fine, pân-am mai cărat doi-trei saci fiecare, s-a organizat treaba, unii-au dat din mână-n mână bidoanele cu chimicale, alţii-au amestecat cimentu' cu apa şi cu chimicalele-alea, alţii-au turnat amestecu-n rezervoarele betonierelor, iar din alea de pe dig au coborât vreo două la reîncărcare.

După ce-am pus jos ultimu' sac, m-am uitat cum nişte betoniere de-astea proaspăt încărcate se căţărau pe dig ca să mai împroaşte nişte straturi de material. Vai de mama lor, abia se mişcau, nu ca alea nemţeşti noi pe care le vezi la Discovery.

- Tu ce-aştepţi, mă fată?

M-am întors. Era o vecină de la mine din bloc.

- Du-te şi umple şi tu o betonieră de-aia, că nu se umplu singure!

Am dat fuga, fără să comentez, am pus mâna pe-o găleată şi-am început să torn pastă dintr-o cuvă-ntr-o betonieră care era la rând. Fată, da' mi-era să nu mă stropesc în puii mei cu pastă de-aia. Ştii că, de la chimicalele-alea care se-adaugă, cimentu' se-ntăreşte una-două şi te trezeşti naibii statuie până să-ţi dai seama ce s-a-ntâmplat.

Sharon nici nu mai ştiu unde era în toată vânzoleala. În schimb, lângă mine, la umplut betoniera, a nimerit T.T., negrişoru-ăla slăbuţ de care-ţi ziceam că era paznic la noi la liceu.

- Ce faci, Isabel? m-a-ntrebat.

- Manichiura, i-am zis. Nu vezi?

A zâmbit larg şi i-au sclipit dinţii în lumina proiectoarelor.

- Ţi-ai uitat briceagu' la liceu când ai plecat, fată.

- Las' că mi-l dai tu mâine-napoi, T.T.

Numa' la briceagu' butterfly nu-mi stătuse mintea când plecasem de la liceu.

- Ţi-l dau, da' te costă.

Am terminat de golit găleata-n rezervoru' betonierei, am luat-o de-acolo şi m-am uitat lung la el până i-a pierit zâmbetu' de pe faţă.

- T.T. ... Râdem, glumim, da' nu ne luăm nasu' la purtare.

- Am zis şi eu. Briceagu'...

- Dă-l în mă-sa de briceag. Vezi că la liceu e una şi pe stradă e alta. Mă laşi?

A tăcut şi şi-a căutat repede de lucru-n altă parte. Pe urmă, senzorii de pe dig au anunţat că rezistenţa structurală revenise la normal, aşa că oamenii-au început să plece la casele lor. I-am filmat din mers pe-ăia care-aduseseră ciment şi chimicale cu camioanele, am pus nişte programe de recunoaştere să prelucreze pozele, i-am aflat cine erau şi prin telefon le-am trimis în conturi nişte valută de-asta anonimă, că doar nu era să plătească ei singuri pentru toate materialele. Le-a trimis şi Sharon, că ţi-am zis că e fată de treabă.

Ne urcaserăm deja-n maşină şi ne pregăteam să ne tirăm, că era târziu şi eram obosite-moarte-n puii mei, când negru-ăla mare, cărunt, cu mustaţă, a venit lângă maşină. Am dat geamu' jos.

- Mersi, fetelor.

- N-aveţi pentru ce.

- Mulţumesc şi pentru bani.

Îţi dai seama că se prinsese.

- Cu plăcere, oricând.

- Dacă toţi oamenii ar fi săritori, ca voi, lumea asta ar fi un loc mai bun.

I-am zâmbit.

- Mulţumim. S-aveţi grijă.