Embedded Files
Coborîrea în Fractal Hell era lentă, treptată, ca o cufundare în somn. Dar intensitatea visului digital depăşea cu mult realitatea.Subrutina wetware care asigura izolarea de stimulii externi acţiona insesizabil. Multă vreme după ce pierdea imputul vizual, Derek auzea încă zgomotul valurilor. Încet, din ce în ce mai încet, ca o părere. Uneori şfichiuia vîntul, alteori se auzea numai un clipocit uşor printre sutele de piloni care susţineau River's Bend. În vreme de furtună, de-a lungul stîlpilor din lemn urca un fel de vibraţie surdă care cuprindea treptat platformele, colibele, îi pătrundea lui Derek pînă în plexul solar şi se cuibărea acolo. Ceva din această muzică schimbătoare, nu întotdeauna auzită, îl însoţea şi în Fractal Hell.Din întunericul artificial înfloreau încet structuri de lumină intensă, arabescuri geometrice care se visau orhidee. Apoi o voce feminină îi şoptea în craniu:- Vă aflaţi la nivelul 385 387. Sînteţi cel dintîi şi singurul care a ajuns aici.Nu era convins că privilegiul acesta meritase efortul. Nivelul 385 387 era un pustiu îngheţat şi stîncos. Derek mersese multe ore prin peisajul sterp, colorat în tonuri de cenuşiu şi alb. Adesea fusese nevoit să se ghemuiască în cîte o peşteră, ascultînd vaierul viscolului. Cînd dormea, pînă şi nălucile ce i se iveau în vis erau ceţoase, albe şi reci.Alte niveluri fuseseră pline de acţiune. De viteză. De pericole. Uneori întîlnise reprezentările virtuale ale altor participanţi la joc, cel puţin înainte să se fi distanţat cu totul de ei.
Aici era singur.
Nici măcar nu putea să zboare.
După standardele puştanilor acneici care-şi pierdeau timpul prin Fractal Hell, Derek era incredibil de bătrîn. Avea aproape treizeci de ani, cam de două ori vîrsta medie a utilizatorilor jocului. În reţelele multimedia, însă, nu-şi declara vîrsta şi folosea pseudonimul Dervish D. - supranume îndeajuns de pueril ca să nu bată la ochi.Pînă de curînd, Derek făcuse speculaţii cu derivative la bursa din Lagrange-3. Inteligenţa, îndemînarea şi o doză apreciabilă de noroc îi aduseseră succesul, apoi invidia unor agenţii cărora le suflase cîteva afaceri bunicele. Ca urmare, trebuise să se mute la River's Bend, un sat lacustru situat într-o extensie a Golfului Mexic. În secolul anterior, pe acolo cursese fluviul Mississippi, dar apele Golfului îl înghiţiseră cu vale, meandre şi afluenţi cu tot. În River's Bend, ca de altfel în toate satele lacustre dintre podişul Edward, munţii Appalachi şi podişul Ozark, nu se plăteau impozite şi nu existau tribunale, nici forţe de poliţie. Erau şi inconveniente - Derek trebuise să-şi aducă pînă şi generatoarele de curent electric - însă posibilitatea ca orbitalii să-l arunce în ghearele fiscului scăzuse apreciabil.Fireşte, cariera lui de stock-broker alternativ se dusese pe apa sîmbetei. Acum îşi petrecea timpul cu jocuri multiplayer gen Daedalus, Mist Fist şi Hellsicon, unde stabilea scoruri astronomice. Ocolea de departe ciberspaţiile care aveau legătură cu bursa şi finanţele, deşi uneori îl mîncau degetele să încerce iarăşi pariurile acelea cu totul speciale - derivativele.
Viciile vechi mor greu. Al lui Derek nu făcea excepţie.
Peisajele din Fractal Hell nu prea semănau cu cele terestre. Deşi stîncile sterpe care se întindeau pînă la orizont păreau naturale, observate din anumite unghiuri dezvăluiau pe neaşteptate forme stranii, basoreliefuri efemere pe care mişcarea soarelui virtual le deforma, apoi le făcea să dispară cu totul. Derek privise mult timp acele imagini schimbătoare, tăiate în piatră. Nu ştia dacă aveau vreun înţeles.
Acum mergea pe lîngă un perete de stîncă, o prezenţă apăsătoare, cenuşie, din care se prelingeau limbi de gheaţă. In spatele perdelelor din ţurţuri se ghiceau o mulţime de coloşi, împietriţi în mijlocul luptei cu un ghem de şerpi gigantici. Iar deasupra, între un şir de piscuri ascuţite şi cerul ameţitor de albastru, se roteau creaturi înaripate pe care depărtarea le reducea la dimensiunile unor insecte.
Poate că Derek s-ar fi bucurat de toate astea dacă n-ar fi fost frigul. De fiecare dată cînd inspira simţea în plămîni împunsătura vie, dureroasă, a aerului îngheţat.
- Ar trebui să fie pe-aici pe undeva, mormăi el suflînd în pumni.
Îl enerva nivelul acesta pe care era silit să se mişte cu viteza melcului. Iar Poarta - ticăloasa Poartă - se încăpăţîna să rămînă ascunsă.
Poarta.
Singurul lucru pe care-l aveau în comun nenumăratele jocuri pe care le încercase în ultima vreme era Poarta - trecerea secretă care ducea la nivelul următor. Întotdeauna era camuflată, uneori cu ingeniozitate de-a dreptul diabolică. Se părea că designerii jocurilor căzuseră în aceeaşi patimă, nutreau mereu aceeaşi obsesie. Poarta.
Fără să vrea, Derek fusese furat de gînduri. Brusc, se pomeni în mijlocul unui vîrtej de gheare, ciocuri şi aripi. Creaturile înaripate se năpustiseră asupra lui, iar acum îl atacau din toate părţile. Stropi mari se sînge pătară omătul.
Izbuti să prindă de picior una dintre fiinţele înaripate şi, cuprins de energia disperării, o izbi cu capul de peretele din stîncă. Bucăţi de gheaţă, pene şi aşchii din os săriră în toate părţile.
Pe zona de impact se ţesu un caroiaj de raze şi printre ele se ivi un alt material, o altă textură. Faianţă albă, în pătrate cuminţi, ordonate.
Poarta.
Găsită, dar refuzînd să se deschidă. Izbi cu pumnul, apoi cu un bolovan cules de pe jos, fără să-i pese de atacul turbat al creaturilor care fîlfîiau din aripi împrejurul său. Faianţa crăpă, apoi sări în cioburi. Dedesubt se vedea cimentul striat. Furios, Derek aruncă bolovanul şi se întoarse cu spatele la Poartă.
Înainte să se fi întors cu totul, din faianţă ieşi un braţ acoperit cu o mînecă albă. Braţul îl înhăţă de guler şi-l trase prin Poartă. Faianţa se deschise şi se undui în cercuri, ca o suprafaţă lichidă lovită cu o piatră, apoi se închise în urma lui Derek şi redeveni solidă.
Totul se petrecuse cu viteza şi precizia unei scamatorii îndelung exersate.
Gresie albăstruie, rece, de care îi era lipit obrazul. Mobilă metalică, vopsită în alb. Linişte.Se ridică în picioare şi privi împrejur. Tapetul de pe pereţi îi amintea de locuinţa unei mătuşi pe care o vizitase împreună cu părinţii, la vîrsta de şase ani. Lîngă poliţa căminului era un orologiu vechi, care, de cînd mătuşa lui căzuse la pat, fusese condamnat să arate mereu ora cinci şi un sfert. Numai că în această cameră nu se afla nici un cămin. Nici orologii.Paturile şi mai ales noptierele din tablă sugerau un spital de provincie. Derek se îndreptă către uşă, ştiind că în Fractal Hell nu trebuie să rămîi niciodată locului prea mult timp.Uşa se deschise. Îndărătul ei se afla un zid de cărămidă, netencuit, tare şi inert.- Bine aţi venit în instituţia noastră, îi şopti în craniu o voce suavă. Statutul de care dispuneaţi în cadrul jocului a fost revocat. Prerogativele dumneavoastră au fost anulate. Aţi revenit la statutul zero. Vă urăm şedere plăcută în instituţia noastră şi vă asigurăm că vom folosi toate mijloacele pentru a vă reţine permanent.
Uşa unui dulap metalic se deschise încetişor, iar din dulap ieşi un bărbat corpolent, brunet,cu o barbă tunsă scurt.
- Salutare. Eşti nou pe-aici, este?
Halatul alb cu care era îmbrăcat mirosea uşor a dezinfectant.
- Sînt primul care a ajuns la nivelul acesta, dacă asta te doare, îi răspunse Derek circumspect.
- Nu mai spune, i-o întoarse celălalt. Eu sunt doctorul Freud. Pink Freud. Medicul instituţiei, cum s-ar zice.
- Ăsta e azilul de care-mi spunea cineva mai devreme?
- Depinde cum definim termenul de azil, dragul meu. După părerea mea, lumea e un azil ceva mai mare.
- Există suficienţi oameni normali ca să...
- Ţ-ţ-ţ, dumneata faci o mare greşeală. Omul normal, ca şi cetăţeanul obişnuit, de care se face atîta caz, nu reprezintă decît o abstracţiune fără corespondent real.
- Eu unul mă simt cît se poate de întreg la minte, răspunse Derek cu o grimasă.
- Asta pentru că de-abia ai sosit aici. După cîtva timp, continuă doctorul bătîndu-l pe umăr, sînt convins că-ţi vei schimba părerea.
- Cum poţi să-mi spui aşa ceva? Eşti doar o rutină dintr-un program Fujitsu.
- Neesenţial, replică Pink Freud, alungînd argumentul cu un gest neglijent al mîinii. Pentru început, voi fi ghidul tău într-un tur al instituţiei.
Deschise larg şi cealaltă uşă a dulapului metalic, apoi îi invită pe Derek înăuntru. Deasupra lui se vedea o traversă de care stăteau suspendate cîteva umeraşe din plastic, pe care Derek le dădu deoparte cînd se înghesui în dulap. Doctorul închise uşile.
- Doamnelor şi domnilor, rosti el în întuneric, legaţi-vă centurile de siguranţă.
Şi dulapul metalic începu să coboare cu viteză nebună.
- Cineva ar trebui să-ţi explice unde-ai ajuns, spuse doctorul Pink Freud. Ca de exemplu eu.Începu să chicotească fără zgomot, iar umerii lui de urs, dintre care unul îi apăsa pieptul lui Derek, se zgîlţîiră într-un mod neplăcut.- Vezi, amice, un fractal mărit la orice scară este tot o reprezentare a lui însuşi. Îl poţi mări la infinit numai ca să descoperi cum fiecare fragment redă cu aproximaţie imaginea iniţială..- N-am putea sări peste partea de edutainment, doctore?Derek îi imprimă vocii o candoare ironică, dar Pink Freud ignoră înţepătura.- În principiu, dacă măreşti scara suprafeţelor din grafica unui nivel al jocului, găseşti grafica nivelului următor. Şi tot aşa, la nesfîrşit.
Dulapul metalic îşi continua coborîrea pînă Dumnezeu ştie unde, însă medicul îşi debita explicaţiile pedante fără să se sinchisească.
- Asta în principiu. Aici, în instituţia noastră, grafica închide reprezentări ale azilului, care cuprind alte reprezentări ale azilului, şi aşa mai departe.
Prin întunericul de cavou, Derek mai mult simţi decît văzu că doctorul clătina din cap.
- Pe vremuri, la unele fîntîni existau mecanisme cu un braţ rotitor, care foloseau la extragerea apei. La braţul rotitor era înhămat un asin care parcurgea nenumăraţi kilometri fără să se poată îndepărta de fîntînă. Mergea pînă cădea în brînci, şi de fapt nu pleca niciodată nicăieri.
- Şi ce-i cu asta?
- Eşti prins într-o capcană de acelaşi fel. Poţi fugi cît de departe vrei, însă n-ai să ieşi de aici.
- Cine zice asta? Pot ieşi oricînd vreau din Fractal Hell. Pot ieşi cu totul din interfaţă, dacă vreau.
- Încearcă, sugeră blajin Pink Freud.
Urmă o lungă pauză jenantă în care nu se întîmplă nimic.
- Vezi?
Coborîrea încetă la fel de brusc cum începuse. Medicul întinse o mînă şi dădu deoparte o perdea din plastic, prinsă cu inele de inox de o traversă. Ceea ce fusese un dulap metalic devenise o cabină pentru duş.- Hai, amice, să-ţi arăt menajeria.Uşa băii dădea într-un culoar lung, cu numeroase alte uşi de fiecare parte. Prima pe stînga era dreptunghiulară, acoperită cu vopsea verde în care rămăseseră prizoniere fire de pensulă. Următoarea era de stejar cu înflorituri din barocul german, iar a treia o delicată împletitură art-nouveau de fier forjat şi cristal brumat.- Primul care ar fi trebuit internai aici e decoratorul care v-a montat uşile astea desperecheate, zise Derek, părînd că se adresa propriei sale reflexii dintr-o uşă de oglindă întunecată.- Dar este aici, dragul meu, îl asigură Pink Freud. Fireşte că e-aici.
Ajuns în capătul culoarului, doctorul deschise o uşă din scînduri groase, de fag, negeluite, prinse în balamale uriaşe, trifurcate. Scîndurile erau ţintuite în piroane cu floare pătrată, făcute parcă să dureze o veşnicie.
Derek îl urmă într-un salon mare, aerisit, cu ferestrele mate şi pereţii zugrăviţi în alb. Paturile erau goale, iar cearşafurile şi păturile erau cam în dezordine, ca şi cînd pacienţii ar fi plecat cu toţii pentru scurt timp.Or fi la masă, îşi spuse Derek, deşi n-avea nici cea mai mică idee cît era ceasul, sau dacă în azil se respecta vreun program. Pink Freud se plimbă pe aleea dintre paturi, privind cînd în stînga, cînd în dreapta. Se opri în cîteva rînduri, scoase un carnet din buzunar şi notă ceva cu un pix ceramic. Pe Derek îl surprinse anacronismul carnetului cu file din hîrtie.
Ieşiră din salon şi se opriră în faţa uşii următoare - o uşă culisantă, din panouri gri-petrol prinse în rame de aluminiu, potrivită mai degrabă pentru un ascensor dintr-o clădire cu birouri de închiriat decît pentru intrarea într-un salon de spital.
Alte paturi goale ce arătau de parcă tocmai ar fi fost părăsite. Pe o noptieră, Derek observă un măr din care cineva muşcase de cîteva ori. De la uşă nu-şi putea da seama bine, însă i se părea că muşcăturile erau proaspete. Pulpa mărului încă nu începuse să se întunece la culoare.
Doctorul defilă impasibil, mai notă ceva.
Salonul următor avea pereţii acoperiţi pînă la jumătate cu faianţă vernil şi conţinea de asemenea numai paturi goale. În timp ce doctorul Freud îşi vedea de treaba lui, Derek se uită de jur-împrejur, apoi îşi drese vocea şi se hotărî să spargă gheaţa.
- Doctore...
Pink Freud îi aruncă o privire scurtă, apoi îşi băgă iar nasul în carnet.
- Unde-or fi cu toţii?
- Cum adică?
Întrebarea medicului conţinea o consternare atît de sinceră încît Derek se simţi dezorientat.
- Pînă acum n-am văzut decît paturi goale. Pacienţii unde sînt?
Doctorul izbucni în rîs.
- Adică vrei să zici că tu nu-i vezi? Nu-i vezi chiar deloc? întrebă el cînd se mai linişti. Asta nu mi s-a mai întîmplat. Dar nu-i nimic, amice. Ai o grămadă de timp la dispoziţie. Ai să ajungi să-i vezi şi tu.
După ce intră prin tot felul de uşi în sute de saloane cu pereţii decoraţi altfel de fiecare dată, cu ferestrele de cele mai năstruşnice forme şi mărimi, cu corpuri de iluminat heteroclite, cu paturi invariabil goale, pe Derek îl cuprinse oboseala. În faţa ochilor începură să-i joace pete colorate. Îşi aminti cum parcursese odată cîţiva kilometri de coridoare prin aeroportul internaţional Narita, căutîndu-şi părinţii. Pe atunci avea zece ani.Doctorul Pink Freud continua o expunere începută cu mult timp în urmă, ceva despre necesitatea materialului de studiu în cercetarea bolilor mintale, însă Derek nu mai avea puterea să-l asculte.Treptat, începu să-i vadă şi el pe pacienţi. Nu era foarte sigur dacă nu era numai o halucinaţie, un efect al oboselii şi al lipsei de somn. Îi apăreau ca nişte umbre străvezii, la periferia cîmpului vizual, iar cînd încerca să-şi îndrepte privirea asupra lor, dispăreau. Din ceea ce reuşise să surprindă cu coada ochiului, nu era convins că ar fi vrut să vadă mai bine.- Doctore Freud, cred că am vizitat destule saloane. Aş vrea să mă întind niţel undeva, fiindcă-s frînt.
- Sigur, se face, nici o problemă. Avem o rezervă pregătită pentru tine.
Îl conduse pînă la o uşă cu panouri pătrate din lemn, vopsită în alb, apoi îl invită într-o cameră destul de spaţioasă, cu două paturi.
- Fă-te comod, te rog. Mîine dimineaţă, cînd te trezeşti, are să te viziteze sora-şefă.
Derek se întinse pe pat, fără să se descalţe, şi închise ochii. Era pe cale să aţipească, dar uşa se deschise din nou.
- Derek! Ce-i cu tine aici, măi băiatule?
Gaffer. Prin mintea lui Derek se perindară amintiri din cîteva veri petrecute cu Gaffer în vremea liceului. Culturism. Surfing în reţea. Raves organizate pe şest în hale dezafectate. Plimbări cu maşina.
- Da' cu tine ce-i, Gaffer?
Celălalt se aşeză pe marginea patului liber, fără să răspundă. Derek îl privi, bucuros că-i ieşise în cale cineva cunoscut. Părul roşcat, lung şi ondulat, strîns în coadă, cercelul subţire, rotund, cu o mărgică de argint, prins în sprînceana dreaptă, surîsul ironic, aproape insesizabil, o mulţime de alte lucruri de care-şi amintea atît de bine. Gaffer părea neschimbat.
- Cum dracu' ieşim noi de-aici, Gaffer?
- Dă-o-ncolo, moşule, de-asta-ţi arde ţie acum?
- Pe bune, cum ieşim de-aici?
- Da' de unde-atîta grabă? Las-o şi tu mai moale. Mîncarea e bună, nu te bate nimeni la cap, dacă nu faci pe nebunu' nu-şi face nimeni injecţii de-alea - mă rog, nu prea des.
- Ce-nseamnă "nu prea des"?
- O dată pe zi.
Brusc, Derek îşi dădu seama ce era în neregulă. Gaffer era neschimbat. Arăta exact cum şi-l amintea, la vîrsta de şaptesprezece ani. Gaffer ar fi trebuit să aibă altă înfăţişare acum. Poate şi altă coafură.
- Nu eşti Gaffer. Eşti o imagine de sinteză. Care-i şpilul, ce-i cu tine în Fractal Hell? Eşti o amintire personală a mea. Ce cauţi într-un program distribuit prin multimedia?
- Nu fi naiv, Derek. Versiunea obişnuită a jocului Fractal Hell n-are decît cincizeci de niveluri.
Brusc, Derek simţi că nu mai avea aer.
- Cum adică cincizeci? Şi restul de unde-au apărut?
- Celelalte niveluri au fost sintetizate special pentru tine. Ai fost analizat, testat, evaluat. Ţi-a fost reconstituită istoria personală, atît de amănunţit cît s-a putut. Toate informaţiile pe care le-ai accesat vreodată. Frecvenţa accesării lor. Durata. Tot.
- Şi-atunci?...
- Şi-atunci tot ce-a fost de la nivelul cincizeci încoace îţi reprezintă dorinţele, spaimele, preocupările, obsesiile.
- Bine, dar chestia asta sinistră cu spitalul...
- Cea mai mare parte sînt atît de secrete încît nici tu nu le cunoşti.
- Dar de ce să rămîn prizonier aici?
- Poate că IA-urile care au construit pentru tine Fractal Hell au aflat că asta-ţi doreşti. Sau de asta te temi. Sau amîndouă.
Numai că Derek nu-l mai asculta. Mintea lui începuse să caute cu viteză nebună, să scormonească printre amintirile cele mai vechi, să parcurgă straturi succesive de memorie.
Se dezbrăcă repede, nerăbdător, făcînd să zboare dinţii fermoarului de la pantaloni. Cînd rămăsese numai în chiloţi, porni către baie.
- Ce te-a apucat, moşule? îl întrebă Gaffer.
- Mă duc să fac un duş.
Se udă, pe urmă se săpuni bine şi deschise la maximum amîndouă robinetele. Nu putea să-i spună lui Gaffer că dacă nivelele jocului îi reprezentau spaimele şi dorinţele ascunse, şi porţile dintre ele trebuiau să reflecte acelaşi lucru.
Nu putea să-i spună că, la vîrsta de cinci ani, avea o spaimă teribilă: se temea ca, odată cu săpunul, apa duşului să nu-l dizolve şi pe el, făcîndu-l să se scurgă la canal sub formă de spumă colorată; era o teamă atît de intensă încît luni de-a rîndul părinţii lui trebuiseră să-l ducă pe sus la duş, în timp ce el urla şi se zvîrcolea.
Bineînţeles că nu putea să spună asta. Poate şi-ar fi pierdut singura şansă de ieşire din acest nivel.
Cînd doctorul Pink Freud dădu deoparte perdeaua duşului, Derek se scursese deja în canalizare pînă la nivelul torsului, iar ceea ce mai rămăsese din reprezentarea lui virtuală avea consistenţa îngheţatei pe cale de a se topi. Mîinile medicului se afundară în bustul cleios, fără să întîlnească nimic ferm de care să se poată apunca.
Înainte de a se scurge, faţa lui Derek încercă să schiţeze ceva care ar fi putut trece drept zîmbet.
Reprezentarea lui Derek îşi recăpătă forma şi consistenţa într-o sală pentru conferinţe, în mijlocul căreia trona o masă suficient de spaţioasă pentru a servi drept pistă de sprint. De jur-împrejur, prin ferestrele largi, înclinate, se vedeau cumuluşi orbitor de albi şi un cer violet ca în reclamele pentru Air Thai.- Felicitări, tinere. Soluţia dumitale pentru a trece de nivelul anterior a fost foarte... hm-hm... ingenioasă.Bărbatul care i se adresase stătea în capătul celălalt al mesei. Costumul gris-fer şi craniul ras, cu excepţia şuviţei din creştet, împletită într-o codiţă ce-i cădea pe umăr, păreau să indice un manager de vîrf al unui trust orbital.Derek se apropie de el, cîntărindu-l din ochi, fără să se grăbească.- Drept să-ţi spun, tinere, ne-ai cam surprins. Da, da. Ne-ai surprins pe toţi.
Pronunţia Oxbridge şi manierismele de exprimare i-ar fi făcut să strîmbe din nas pînă şi pe cei cîţiva englezi pur-sînge rămaşi pe lume.
- Care "toţi"? Nu te văd decît pe tine.
- Haide, tinere, nu fi absurd. O mulţime de persoane... mm... influente ţi-au urmărit evoluţia cu mare interes de cîtăva vreme încoace. Aşa încît, după acest ultim succes, am fost rugat să-ţi fac o propunere mai mult decît... ăă... atrăgătoare.
- S-o auzim.
- Probabil eşti familiarizat cu sporirea efectului de seră, creşterea temperaturii medii anuale, topirea calotelor glaciare şi inundarea unor vaste suprafeţe agricole.
- Foarte familiarizat. Locuiesc într-un sat lacustru, ca majoritatea pămîntenilor.
- Fireşte. Ei bine, de cîţiva ani se fac cercetări în legătură cu o posibilă falie în timp, un fel de trecere...
- Poarta. Existenţa ei a fost determinată de Hobson şi Ito, de la Institutul de Fizică Cuantică din Tsukuba.
- Eg-zact. Prin pronunţia impecabilă răzbătu o nuanţă de iritare. Avînd în vedere că sondele automate n-au trecut prin Poartă, companiile orbitale care finanţează proiectul consideră cu toată... mmm... seriozitatea posibilitatea trimiterii unei sonde cu echipaj uman. Pilotul fiind, evident, un specialist în găsirea Porţilor de tot felul şi, mai ales, în trecerea prin ele.
- Lasă-mă să ghicesc. Companiile astea de care faci atîta caz s-au gîndit, nu-i aşa? că abia aştept să mă ofer voluntar, rosti Derek oprindu-se în picioare lîngă birocrat şi dominîndu-l cu înălţimea.
- Poate nu m-aş exprima chiar în termenii aceştia însă, da, ai sesizat corect ideea. Ia loc, te rog.
Se aşeză într-o poziţie cocîrjată, care nu era deloc odihnitoare, şi-şi rezemă un genunchi gol, încă umed, de tăblila mesei. Catifeaua vişinie care îmbrăca speteaza scaunului îi cuprinse pielea spatelui într-un mod foarte plăcut. Nu se simţea aproape deloc jenat pentru că era îmbrăcat numai în chiloţi.
- Şi dacă refuz?
Orbitalul ridică ambele mîini, cu palmele în sus, într-un gest foarte puţin aristocratic. La încheietură îi strălucea un Seiko Kinetic cu cuarţ, o relicvă din secolul precedent.
- Ce mai ştii despre Machine Head?
- Hackerul care a intrat în băncile de date ale cercetătorilor de la Seiun?
- Chiar el.
- Sînt zvonuri că un virus wet i-ar fi devorat memoria. Nu ştiu dacă a scăpat.
- Dar Silver Netsurfer?
- A păţit o chestie stupidă. În locul ediţiei online a lui Rolling Stone a primit gheaţă neagră.
- Miss Behaviour?
- Accident aviatic. Eroare de programare a compului de bord.
- Mhm. Data Scavenger?
- IA-urile IRS l-au băgat la răcoare pentru evaziune fiscală. Pe urmă s-a aflat că greşiseră, dar pe Scavenger l-a tăiat un traficant negru, pînă să-l scoată ăia de la pîrnaie... Derek l-a privit pe orbital drept în ochi. Vrei să zici că le faceţi de petrecanie ălora care vă refuză?
- N-aş merge chiar atît de departe. Să zicem mai degrabă că, după ce ne refuză, dezvoltă un fel de... mm... predispoziţie faţă de accidente.
Dacă dinaintea lui s-ar fi aflat chiar managerul orbital, nu doar reprezentarea virtuală a acestuia, Derek l-ar fi sugrumat bucuros.
- Mda. Convingător, n-am ce zice.
Revenirea la realitate era la fel de lentă. Derek avea de fiecare dată senzaţia că urcă din străfundul apelor, respectînd un echivalent virtual al normelor pentru decompresie.Peste zgomotele obişnuite ale satului se auzea un vuiet din ce în ce mai puternic şi mai distinct. Motoarele unui hovercraft care se apropia.Încercă să coboare din pat, însă nu reuşi din prima încercare. Se simţea încă furios în urma discuţiei cu managerul orbital, şi totodată slăbit. După atîtea ore în ciberspaţiu îi venea greu să-şi coordoneze mişcările.Ieşi din colibă. Era seară, iar vîntul purta peste ape mirosul de peşte fript, laolaltă cu izul înţepător al fumului. Dinspre vest venea un vehicul galben pe pernă de aer, turtit şi urît ca o broască rîioasă. Pe capotă se vedea o siglă neagră, însă Derek nu reuşi s-o recunoască. Oricum, bănuia cine-l trimisese.Vuietul turbinelor scăzu în intensitate şi hoverul se opri la cîţiva metri de coliba lui Derek, înconjurat de spumă. Pe punte urcă o siluetă îmbrăcată într-o manta portocalie de ploaie. Mantaua avea pe piept aceeaşi siglă.
- Eşti Derek O'Donnel, cunoscut în reţele ca Dervish D., tună vocea siluetei printr-un megafon. Era o afirmaţie, nu o întrebare. Strînge-ţi catrafusele!
- Unde mergem?
- Xanadu.
Uitînd de amorţeala muşchilor, Derek se întoarse în colibă. Puţinele lucruri pe care le adună încăpură cu uşurinţă într-o geantă din piele scorojită. În mai puţin de cinci minute coborî pe puntea hovercraftului.
Persoana care-l chemase era o femeie cu părul tuns perie, ras pe alocuri. Şuviţele şi fîşiile de piele dezgolită alcătuiau un model întortocheat, plin de unghiuri drepte, ca planul unui labirint.
- Miami Bitch, spuse ea, întinzîndu-i mîna. Prietenii îmi spun Miami.
Trăsăturile îi fuseseră întinerite printr-o delicată operaţie de chirurgie estetică, însă poziţia colţurilor gurii şi timbrul vocii îi sugerau lui Derek că femeia era mai vîrstnică decît părea.
- Îţi voi fi instructor personal pînă la plecarea în misiune. O să te însoţesc permanent. Acum mergem la centrul de pregătire din Xanadu.
Numele avea o rezonanţă magică, fabuloasă. Xanadu, ca şi Oz, Asgard şi multe altele, fusese construit de inginerii de la General Electric. Era o structură enormă din materiale superuşoare, alimentată prin fuziune la rece, protejată de domuri geodezice, locuită de elita financiară, politică şi militară a vechii lumi. Asemeni celorlalte oraşe zburătoare, trasa pe cer o traiectorie variabilă care ocolea de departe turbulenţele atmosferice. Derek nu-l văzuse decît în National Geographic Online.
Înainte de a intra în cabina hoverului, aruncă o ultimă privire spre River's Bend. Prin întunericul albăstrui, care părea încă să mai păstreze amintirea luminii, se întrezăreau platformele din lemn, negre ca smoala. Printre ele erau întinse podeţe de scînduri, punţi de frînghie, năvoade pentru pescuit şi rufe puse la uscat. Mai jos, între piloni, pluteau bărci legănate de valuri. O Veneţie săracă, lipsită de eleganţa arcuită a gondolelor.
- Cred că zici mersi că pleci din mizeria asta, spuse Miami, închizînd uşa cabinei.
Cînd se aşeză lîngă el, Derek prinse sclipirea unui cercel minuscul, pe care femeia îl avea prins în lobul urechii.
- E un microcip de-ăla de trei tera? întrebă el, mai mult ca să se afle în treabă.
- Ce anume?
- Cercelul. Extensie de memorie pentru joker?
Uşor surprinsă, femeia îşi atinse cu vîrful degetelor mastoida, unde într-adevăr era implantat un joker.
- Ai ochiul format, Derek. E de mirare. Nu ştiu dac-au mai rămas zece compuri de la Ozark pînă-n Apalachi.
- Nu-ţi da aere, Miami. Şi tu ai plecat tot din stradă. Se vede.
Femeia îl privi cu coada ochiului, iar Derek avu certitudinea că de fapt Miami se mîndrea cu asta.
- Ia zi, cine era tipul care m-a căutat în Fractal Hell?
- Kirilov.
- Ai zis-o de parcă el ar conduce tot bîlciul ăsta. E preşedintele Consiliului Orbital pentru Coordonare, sau ce?
- Nu fi idiot. Kirilov e mult mai puternic de-atît. Ar fi de-ajuns să dea un telefon şi toţi membrii Consiliului şi-ar prezenta demisiile, discret şi fără figuri. Inclusiv preşedintele.
Derek îşi aminti într-o fracţiune de secundă cum îşi dorise să-l strîngă de gît pe Kirilov încă de la prima întîlnire, şi simţi cum de-a lungul spatelui îi aluneca, încet, un ţurţure teribil de rece.
- Şi ce-o să am de făcut, pînă la urmă?
- Uite cum stă treaba: o să-ţi implantăm în osul frontal o capsulă etanşă din inox, conţinînd un microcip ROM de-ăla vechi, din siliciu, pe care am înregistrat toată documentaţia rahatului în care ne găsim. Cauze, evoluţie, tot.
- De ce nu un biocip din proteine sintetice?
- Fiindcă te vom expedia în trecut. Acum o sută de ani, ăia de-abia visau la biohardware. Dar cu siliciul se descurcau de minune. Aşa că le trimitem ceva la care se pricep. În plus, dacă intervine ceva...
- Cum adică "ceva"?
- Un accident, îi explică Miami fără menajamente. Dacă te întorci prea departe în timp, sau te cureţi, sau ajungi dincolo bucăţi, siliciul o să reziste şi fără tine. Un biocip e mult mai perisabil.
- Dacă mă curăţ?
- Da, flăcău. Sunt şanse destule, nu te-ngrijora.
- Stai niţel. Zici c-o să mă expedieze în trecut. Bun. Să presupunem că ajung, le predau mesajul, ei ţin cont de avertisment, cursul istoriei se modifică şi tot tacîmul. Cum mă întorc?
- Da' ce, îţi place chiar aşa de mult aici?
(Finalul acestei schiţe poate fi citit în ediţia tipărită a volumului Necropolis.)
< schiţa precedentă schiţa următoare >
WebRep
Overall rating
Google Sites
Report abuse