În anul 2000, am cumpărat şi citit primul volum de proză scurtă al domnului Liviu Radu, Spre Ierusalim! (Editura Allfa, Bucureşti, 2000) - ba chiar am primit o frumoasă dedicaţie cu autograf din partea autorului. De atunci încoace, fie am primit cadou alte volume de Liviu Radu, fie le-am achiziţionat, însă... cu lectura lor nu am fost chiar atît de harnic. Aşa se face că în 2013 am decis să le parcurg pe toate, drept pentru care am început recitind Spre Ierusalim!

Şi iată ce am aflat:

Prefaţa este semnată de Dan-Silviu Boerescu şi se intitulează "Arta perversă a manipulării timpurilor". Este elogioasă, pe alocuri preţioasă, însă din fericire este destul de concisă.

Prima povestire este cea care îi dă titlul întregului volum. Un grup de călugări-militari din vremea cruciadelor e transferat pe altă planetă, unde li se iveşte ceea ce ei cred a fi Ierusalimul. După ce descoperă, în urma unei viziuni, coroana de spini a lui Iisus, cuceresc cetatea, îi extermină pe oponenţi şi, ca urmare a rugăciunii de a fi primiţi în Ierusalimul ceresc, dispar. Cercetătorii care au făcut experimentul notează că atît apariţia cetăţii cît şi dispariţia cruciaţilor se repetă de fiecare dată, iar dispăruţii nu mai pot fi aduşi înapoi. Deocamdată, fenomenul este inexplicabil.

În povestirea "El Dorado", nişte conchistadori conduşi de căpitanul Corteverde traversează o junglă, apoi, în munţi, descoperă un trib de băştinaşi. În cimitirul acestora află schelete din aur, iar după ce golesc mormintele conchistadorii încep să-i mutileze şi să-i dezmembreze pe acei localnici care au scheletul din aur. Corteverde, care observă cum oamenii săi se transformă treptat, se teme ca nu cumva vreunul dintre ei să se taie pînă la os.

Baiazid, zis Fulgerul, relatează în "Yildirim" cum un sfetnic al său, înaintea bătăliei de la Kosovo Poljie, i-a povestit cum a aflat o metodă de a calcula cît i-a mai rămas de trăit. La rîndul său, ştiind sigur că mai avea la dispoziţie paisprezece ani de viaţă, Baiazid s-a avîntat în campanii şi bătălii, pînă cînd a fost capturat de mongolii lui Timur. Acum, cu trei zile înainte de a pieri, ştie că i s-au acordat cele opt luni de captivitate pentru a se căi de trufia sa.

"Scrisori din fortul de la capătul imperiului" este o povestire scrisă în stil epistolar. Un tînăr aristocrat, Silvio von Brumenbach, este surghiunit la fortul Pergaz, pe malul unui ocean, pentru vina de a fi avut o relaţie amoroasă cu prinţesa Silvya. Acolo, alături de alţi exilaţi cărora li s-au luat titlurile şi rangul, Silvio face instrucţie ziua, iar noaptea are vise premonitorii. Treptat, constată că unii dintre camarazii săi de arme pot vedea (şi ucide) monştri care lui i s-au ivit în vis, iar în final fosta lui iubită - devenită împărăteasă - îl numeşte comandant al fortului şi-l ridică la rangul de căpitan... cu misiunea de a lupta tot restul vieţii împotriva monştrilor nevăzuţi care se ivesc din ocean.

"Nici un paradox" este o povestire complexă despre călătorii în timp. Un avocat de la sfîrşitul secolului al XXI-lea face avere lichidînd rudele bogate ale clienţilor cu ajutorul unui ucigaş în serie adus din trecut - şi nu unul oarecare...

În "Răsărit de soare", un prospector din Colorado relatează cum, pe parcursul unei şederi în jungla din Papua, un vraci local interpreta în fiecare dimineaţă o incantaţie bizară pentru ca soarele să răsară. Protagonistul-narator înregistrează pe casete diversele incantaţii, poveşti şi descîntece. Cînd, după moartea vraciului, soarele nu mai răsare, personajul principal pune caseta cu incantaţia - şi face un obicei zilnic din asta, pentru ca soarele să răsară din nou.

Protagonistul povestirii "Purtător de lumină", George Harrison (programator la IBM), dezvoltă un interes pentru genetică. Urmînd teoria că ADN-ul stochează memoria străbunilor, Harrison experimentează cu virusuri pentru a accesa la nivel conştient aceste informaţii ancestrale. Astfel, descoperă că e descins din Lucifer - o tentativă a Divinităţii de a se întrupa din nou (de această dată nu din Tată, nici din Fiu, ci din Duhul Sfînt).

"Documente răzleţe despre trupe pierdute în deşert" este un alt metatext - o culegere de documente, dintre care unele par să relateze un conflict de proporţii între extratereştri eşuaţi pe planeta noastră în antichitate şi o armată de pămînteni, iar altele contestă verosimilitatea celor dintîi, ori aduc în discuţie dovezi contradictorii, lingvistice, fizice şi geografice pe marginea acestei ipoteze paleoastronautice.

"Iată, vin Colidătorii" se încadrează în subgenul postapocaliptic... numai că este o poveste de Crăciun. Într-un viitor sumbru, în care zăpada e cenuşie din cauza pulberilor radioactive din aer, o familie nevoiaşă se apără împotriva asaltului unei hoarde de Colindători decişi să-i masacreze.

"Epitaf pentru Laura" deschide un triptic de povestiri satirice despre viitorul României. În secolul al XXI-lea, în ţara noastră domneşte împăratul Iulian, iar diversitatea etnică a ajuns năucitoare datorită imigranţilor de tot felul. Protagonista, Laura Perju, este o gardă de corp postumană a unui mafiot, Leonard Chu, iar patronul ei şi asociaţii acestuia experimentează cu convertirea materiei în energie şi invers. Experimentul reuşeşte, Chu e convertit în biţi şi trimis pe Internet ca să stea depozitat într-o bancă de date, numai că la întoarcere (şi reasamblare) lucrurile scapă de sub control, iar Laura sfîrşeşte tragic.

"În metrou" se petrece la aproximativ două decenii după povestirea precedentă, iar domnia lui Iulian, încheiată prin lovitură de stat şi vărsări de sînge, a fost înlocuită cu o teocraţie creştin-ortodoxă în care corectitudinea politică a ajuns la extrem. Protagonistul şi-a pierdut părinţii în aceste evenimente tulburi, după care a ajuns să vagabondeze prin metrou. Întîlnirea cu un predicator religios de un soi aparte îl pune pe gînduri.

"Sărbătoarea zborului zece mii" încheie tripticul cu o felie din viaţa românilor după instituirea unui naţional-comunism de inspiraţie nord-coreeană. Alte două sau trei decenii mai tîrziu, în urma răsturnării violente a teocraţiei, ţara noastră a ajuns să fie condusă de un cuplu de dictatori care au transformat Bărăganul în cosmodrom şi lansează mai multe zboruri cosmice decît oricare altă naţiune de pe glob. Cei care au trăit vremurile dictaturii lui Ceauşescu probabil vor recunoaşte paralelele satirice dintre această povestire şi realităţile mizere ale anilor 1980.

Pe ansamblu, acest prim volum de povestiri al domnului Liviu Radu merită (re)citit nu numai pentru diversitatea sa tematică, ci şi pentru bogăţia lui stilistică. Atît povestirile narate la persoana întîi (monologuri dramatice în care autorul pune, rînd pe rînd, o serie de măşti convingătoare) cît şi metatextele scrise în stil epistolar sau academic sînt îngrijite şi agreabile la lectură - aşa încît vă recomand să adăugaţi Spre Ierusalim! la biblioteca dumneavoastră personală.

După această experienţă, am decis să parcurg şi primul roman al domnului Liviu Radu, Trip-Tic. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

În 1999, cu ocazia Consfătuirii Naţionale de Science Fiction de la Călăraşi, Horia Nicola Ursu (pe atunci îngrijitor al colecţiei Imago) a anunţat lansarea primului volum al scriitorului Liviu Radu. Am cumpărat un exemplar, ba chiar am primit un autograf cu dedicaţie din partea autorului. Era un roman, Trip-Tic (Editura Dacia, Cluj, 1999). De parcurs, l-am parcurs abia în ultima decadă a lunii martie, 2013, imediat după ce recitisem Spre Ierusalim! (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) L-am terminat în două zile.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Trip-Tic este împărţit în trei părţi, fiecare dintre acestea avînd trei capitole, care la rîndul lor cuprind cîte trei secţiuni fiecare. Intriga urmăreşte destinul a trei personaje principale. Şi mai apare acolo o triadă de personaje secundare...

Acţiunea din prima parte, "Murirea", se petrece pe planeta Dududum, unde se pregăteşte o stabilizare/naţionalizare după modelul introdus încă de la întemeierea primelor colonii umane pe planetă. Căutînd să evite confiscările de avere deghizate sub numele de "stabilizare", un şef al lumii interlope, Lait H. Ater, intreprinde o acţiune riscantă şi suferă o gravă intoxicaţie cu gaz. Garda lui de corp postumană, Mimoza, suferă un şoc şi se scurtcircuitează, iar o fiinţă extraterestră, Renggy, piere într-o acţiune de extorcare.

În partea a doua, "Nonmurirea", cele trei personaje principale se trezesc într-un spital de pe planeta Caduceus, unde li se acordă îngrijiri medicale. Cu toate că personalul medical este numeros, trei personaje secundare joacă roluri importante: sora-şefă Edelweiss Heiliggeist, medicul Cristi Salvatore şi directorul spitalului, Battlemaster.

În cea de-a treia parte, "Nemurirea", personajele principale, restabilite, îşi găsesc noi scopuri. Astfel, Mimoza descoperă că îi place să le ţină companie copiilor şi să-i educe, Renggy află că perspectivele umane asupra existenţei, reflectate în cultură, sînt interesante şi demne de explorat, iar Lait H. Ater, după ce se convinge că personalul spitalului desfăşoară cercetări privind longevitatea (sau chiar nemurirea), face un experiment neautorizat şi capătă puteri supraomeneşti.

După cum vă aşteptaţi, romanul nu are un final propriu-zis, ci trei, în cascadă, dintre care unul întristător, unul delirant şi unul moralizator.

La nivel de text, romanul e destul de dinamic în prima parte, dar mai curînd lent şi meditativ în părţile a doua şi a treia. În subtext probabil că v-aţi dat seama că, la fel ca în Opţiunea, se ascunde o alegorie religioasă din care nu lipsesc Sfîntul Duh, Fiul şi Tatăl, precum şi un înşelător deghizat de data asta sub numele de Angelo Schwartz. Remarcabil este că, deşi întrebările despre condiţia (post)umană sînt aproximativ aceleaşi, personajele principale găsesc răspunsuri diferite, în funcţie de personalitatea fiecăruia.

Aş mai menţiona faptul că pe alocuri redactarea acestei prime ediţii lasă de dorit. Ocazional, dar nu frecvent, am întîlnit mici repetiţii, erori de tipar sau exprimări mai puţin izbutite. Sper că problemele acestea mărunte au fost corijate la cea de-a doua ediţie a romanului, apărută în colecţia "Seniorii imaginaţiei" la editura Eagle Publishing din Bucureşti în 2010.

După această lectură, am început să recitesc o altă carte de-a domnului Liviu Radu, una care îmi e tare dragă - Constanţa 1919. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

În anul 2000, în cadrul Colecţiei Morfeu îngrijită de Dan-Silviu Boerescu şi ilustrată de Costi Gurgu, a apărut un volum de Liviu Radu intitulat Constanţa 1919 (Editura ProLogos, Bucureşti, 2000). L-am cumpărat, l-am citit, ba chiar am primit un autograf cu dedicaţie din partea autorului, iar apoi, ani de-a rîndul, am menţionat faptul că, dintre cărţile de Liviu Radu pe care le-am citit, aceasta este preferata mea.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce (dacă tot că am recitit-o recent):

Partea întîi a volumului se intitulează "Tratative la Konsstanza" şi se petrece pe un fir temporal paralel cu al nostru în care Principatele Române şi Dobrogea au fost cucerite de austrieci şi integrate în Imperiul Austro-Român. În primăvara lui 1919, însă, după ce Puterile Centrale au pierdut Primul Război Mondial, comandanţii trupelor de ocupaţie franceze, generalul Sarrail şi generalul Berthelot, vor decide soarta acestei porţiuni a unui imperiu pe cale să fie dezmembrat.

Aceşti doi generali negociază neoficial cu doi militari români de carieră, mareşalul Alexander von Aweressku şi maiorul Johann von Antonessku. Dacă preşedintele Franţei şi-ar dori regionalizarea teritoriilor româneşti, ofiţerii autohtoni argumentează în mod convingător necesitatea unei Românii Mari ca stat-tampon care să apere stabilitatea în zonă şi să ţină în şah pericolul bolşevic.

Partea a doua, "Konstanţia şi Hamlet", are loc pe un fir temporal în care Principatele Române au fost înglobate în Imperiul Ţarist. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, regiunea e cuprinsă de anarhie, iar cel ce ar fi trebuit să restabilească ordinea, prinţul Dimitri Antiohovici Cantemirov, preferă să ospăteze şi să discute despre artă cu un caporal german, Dolfi, în vreme ce portul Konstanţia devine teatru de război între bolşevici, legionari şi trupe cercheze după plecarea armatei germane. Din fericire, are loc o intervenţie salutară a unui dirijabil condus de Aurel Vlaicov. Şi dacă agentul dublu Dolfi, dezamăgit după colaborarea sa cu bolşevicii, ar decide să intre în politică şi să promoveze un tip nou de socialism, cu accente naţionaliste?

Dacă primele două secţiuni ale volumului sînt incadrabile într-un subgen al curentului steampunk numit dieselpunk, cea de-a treia, "Fuga din Küstangé", deşi tot o ucronie, are influenţe certe dinspre realismul magic. Evenimentele din această secţiune au loc pe un fir temporal în care Imperiul Otoman s-a întins de la Viena pînă în India şi de la Marea Baltică pînă în Sudan. Principatele Române au fost transformate în paşalîc, iar locuitorii, cu toate că sînt musulmani şi turci cu numele (sau mai degrabă turki), vorbesc româneşte. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, puterile occidentale plănuiesc dezmembrarea Imperiului Otoman, autorităţile locale au dat bir cu fugiţii, brigăzi naţionaliste bulgare şi româneşti măcelăresc turci în fiecare noapte, iar oamenii din Bărăgan se refugiază la Küstangé, cu speranţa că vor fi duşi cu vapoarele la rudele lor din Anatolia.

Prin tot acest haos, Nasredin Hogea călăreşte netulburat pe catîrul său vorbitor, Karagöz, în căutarea interpetării unui vis. Poate că visul i-ar fi fost mai lesne interpretat de un ghicitor din circul lui Berţi Ainştain, un anume Zighi Froid, dar circul e departe, iar Hogea trebuie să-şi interpreteze visul singur. Şi nici nu ştie cît de aproape îl duce uneori catîrul său pe lîngă hotarul dintre viaţă şi moarte...

Fireşte, prin tot volumul se perindă un caleidoscop de figuri istorice, Emineşti şi Hohenzollerni, Caragiali şi Codreni, Cantemiri şi Brătieni, deformaţi de istoriile alternative ca nişte portrete dintr-un manual şcolar cărora un elev pus pe şotii le-ar fi desenat coafuri şi accesorii deşucheate. Căci, în inima literaturii steampunk, dincolo de dirijabile şi ochelari de protecţie, se află o pasiune pentru istorie şi pentru cultură îmbinată cu o puzderie de răspunsuri hazlii la întrebarea "Ce-ar fi fost dacă...?"

De parcă toate astea nu ar fi fost de-ajuns ca să construiască un volum memorabil, în loc de postfaţă, un alt autor prolific şi îndrăgit al generaţiei '90, Sebastian A. Corn, a strecurat o povestire dieselpunk intitulată "Go Digital, Captain Tocks, Go Digital!" Că pe la 1912 o expediţie din Antarctica s-ar aventura spre nord, în zone unde temperatura depăşeşte 12 grade Celsius, iar poneii mor de căldură, poate aţi accepta. Dar aţi crede că atît nava cît şi membrii expediţiei află că s-au ivit din imaginaţia unui bucătar indian din Noua Zeelandă, Liv Radj?

Pe bună dreptate, volumul Constanţa 1919 a fost răsplătit cu premiul I la Premiile Vladimir Colin din 2001. Din păcate, în urma unor conflicte de culise, cea mai mare parte a tirajului acestei cărţi excepţionale pare să fi fost trimisă la topit, mai degrabă decît distribuită în librării, iar exemplarele existente sînt destul de rare. Din fericire, cum aceste ucronii meritau să ajungă la un public cititor mai larg, un alt editor a decis să le publice din nou într-o altă formă.

Dar despre asta o să discutăm cu alt prilej...

În 2004, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu autograf, două romane. Pe unul dintre ele, Opţiunea (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), l-am citit în decembrie 2011 în două zile. Şi iată ce am aflat:

Pe o planetă asemănătoare cu Pămîntul, numită Glia de către locuitorii ei, un veteran pe nume Enor este de pază în Civis, capitala Imperiului Latgan, şi meditează la întîmplări pe care le-a trăit şi la soarta a două personaje extraordinare, Colb şi Madby.

Cei doi, care se dovedesc a fi entităţi non-umane sosite din spaţiul cosmic, au o primă înfruntare un deceniu mai devreme, în prezenţa lui Enor, într-un han din provincia Calmeea, după care urmează destine diferite.

Madby foloseşte o tehnologie superioară, ce pare aproape magică (arme cu energie coerentă, farfurii zburătoare, cîmpuri energetice), pentru a înfrînge armate întregi şi pentru a se instala ca împărat-zeu. Colb, în schimb, predică o doctrină stoică a autocontrolului, a compasiunii şi a conduitei paşnice.

Dacă Madby pare la început un salvator, iar apoi un excentric, puterea absolută îl conduce în cele din urmă la excese, vicii şi cruzimi monstruoase. Colb, hotărît să practice ceea ce predică, este persecutat pentru doctrina sa, apoi torturat şi executat.

Cum eroul romanului Opţiunea discută pe alocuri destul de deschis ideea că este nevoit să se întrupeze şi să fie martirizat pe fiecare lume unde există oameni, presupun că ideea de la care a pornit domnul Liviu Radu cînd a scris acest roman a fost un argument teologic formulat împotriva posibilităţii existenţei vieţii inteligente pe alte planete – dacă ar exista un număr nesfîrşit de lumi locuite, Mîntuitorul ar trebui să se întrupeze şi să se răstignească pe fiecare dintre ele pentru a le aduce oamenilor de acolo posibilitatea mîntuirii; un număr nesfîrşit de răstigniri ar fi contrar firii binevoitoare a Divinităţii; prin urmare, Pămîntul este singura lume locuită.

În versiunea domnului Liviu Radu, acest argument teologic este dat peste cap, iar Fiul se întrupează, predică şi suferă în alt fel decît în evangheliile canonice. (Şi cel puţin cîteva dintre parabolele lui Colb nu sînt parafrazări ale celor din evanghelii, ci creaţii ale domnului Liviu Radu. Am să vă las dumneavoastră plăcerea să decoperiţi care anume.)

Singura mea obiecţie în privinţa acestei cărţi este că redactarea literară lasă adesea de dorit. Fireşte, este mult mai bine pentru cititori să aibă Opţiunea într-o formă cu unele erori tipografice decît să nu o aibă deloc. Dar îmi face plăcere să sper că romanul acesta deosebit va găsi cîndva un redactor literar pe măsură şi că va apărea într-o nouă ediţie mai îngrijită. Căci talentul literar al domnului Liviu Radu merită cu prisosinţă o abordare profesională din partea editurilor.

În anul 2004, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou două dintre cărţile sale, proaspăt apărute pe atunci la Editura Pygmalion din Ploieşti. Chiar a adăugat cîte o dedicaţie cu autograf pe fiecare dintre ele. Pe cea dintîi, Opţiunea, am parcurs-o în ianuarie 2012, din cîte îmi amintesc, ca pregătire pentru două emisiuni realizate împreună cu domnul Alexandru Mironov, în cadrul cărora l-am avut invitat pe autor. Pe cealaltă, Spaime (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), abia în aprilie 2013 am citit-o, imediat după Babl şi Armata moliilor. (Mai bine mai tîrziu decît niciodată.)

Şi iată ce am aflat:

Romanul Spaime se încadrează în genul horror şi are drept cadru de desfăşurare un bloc de locuinţe dintr-un cartier bucureştean mărginaş. Fiecare capitol se petrece în cîte o zi de vineri din 1999, din iunie pînă în decembrie, iar personajele principale sînt locatari ai imobilului.

M-am grăbit să menţionez toate cele din alineatul precedent din cauză că, în principiu, un roman se bazează pe trei piloni: intrigă, personaje şi fundal. Fiecare dintre aceste componente are nevoie de prezenţa celorlalte două, iar dacă unul dintre piloni este slab structurat, tot restul romanului, oricît de complex şi de elaborat, are tendinţa să se prăbuşească.

În cazul acestui roman, intriga se bazează pe fire narative multiple, fiecare dintre ele concentrîndu-se fie asupra unui singur locatar, fie asupra unui cuplu. Punctul de vedere folosit este omniscienţa selectivă multiplă, iar stilul utilizat este stilul indirect liber. Planurile narative se întretaie foarte frecvent, ceea ce face ca ritmul romanului să fie alert - mult mai rapid decît ritmul din Armata moliilor, să spunem. Iar evenimentele din intrigă, la început banale şi tipice pentru societatea românească la finalul secolului al douăzecilea, devin din ce în ce mai stranii şi mai inexplicabile - dar şi de o violenţă din ce în ce mai intensă. Un mare atu al romanului este modul în care, pe fiecare pagină, se acumulează o stare difuză de tensiune care creşte exponenţial pe măsură ce intriga progresează.

Personajele romanului sînt extrem de convingător construite, reflectînd o diversitate de profesii, etnii, vîrste şi mentalităţi. Autorul are meritul de a fi adaptat stilul narativ din fiecare secţiune personajului despre care relatează - iar gîndurile, discursurile şi atitudinile fiecărui personaj sînt redate minuţios şi plauzibil.

Fundalul este cel de societate românească în plină tranziţie spre nu se ştie ce, cu ştiri angoasante în presă şi la televiziune, corupţie, servicii sociale de slabă calitate, criminalitate, concedieri, dar şi fapte bune din partea unor oameni obişnuiţi. În această privinţă, Liviu Radu a făcut şi muncă de reporter, nu numai de scriitor fantastic.

Ca în orice roman horror care se respectă, avalanşei de fapte monstruoase inexplicabile i se opun cîteva personaje ce află sursa răului - şi are loc o confruntare finală apoteotică. Iar cititorul, după ce întoarce ultima filă, îşi aminteşte de exemplul lui Holden Caulfield, cel care ar fi vrut să le poată telefona unor scriitori, şi îl sună pe domnul Liviu Radu ca să-i mulţumească (fie şi cu mare întîrziere) pentru o carte frumos scrisă.

Desigur, imediat după aceea am început să recitesc un volum de povestiri de acelaşi autor, intitulat Cifrele sunt reci, numerele-s calde. Dar despre acela o să discutăm cu altă ocazie...

Spre finalul anului 2003 am început o îndelungată colaborare cu editorul Cristian Cârstoiu. Unul dintre rezultatele colaborării a fost o colecţie de literatură fantastică şi SF în care au apărut exclusiv autori români. În cadrul acestei colecţii, în toamna anului următor, a apărut al treilea volum de proză scurtă al domnului Liviu Radu, Babl (Editura Diasfera, Bucureşti, 2004). Am participat la lansarea volumului, ba chiar am primit un exemplar cu dedicaţie şi autograf din partea autorului.

În aprilie 2013, după ce parcursesem Constanţa 1919, am recitit acest volum. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Povestirile şi schiţele din acest volum, deşi au intrigi separate şi foarte puţine personaje care reapar dintr-un text în altul, reprezintă totuşi o istorie fantastică a lumii, de la începuturi mitice pînă în prezent (sau, mai degrabă, pînă în viitor). Astfel, "Babl" împleteşte mitul Turnului Bable, pe cel al Potopului şi pe cel al lui Iona din Vechiul Testament, în vreme ce "Manuscrisul Mandelstein" propune o variaţiune egipteană pe tema paleoastronauticii.

"Ultima ispitire a Sfîntului Anton" ese o scurtă parabolă de inspiraţie creştină despre halucinaţii, tentaţii şi păcate, pe cînd "Trudnica procurare a hranei" este o tratare în cadru musulman a temei fiinţei mitice sucubus.

"Descendenţi" plasează în cadru victorian crimele lui Jack Spintecătorul, vampirismul şi mitul distrugerii Sodomei şi Gomorei, iar "Psihiatru de noapte" tratează parodic personaje recurente din literatura horror precum vampirul, vîrcolacul şi stafia.

Următoarele două povestiri din volum au făcut iniţial parte dintr-un proiect literar de tip shared world, în care mai mulţi autori români au scris texte fantastice despre apartamentele dintr-un bloc bucureştean şi locatarii acestora. În "Blestem de seară, cu durată limitată", protagonistul Guillermo Hamel dresează şoareci, pînă cînd aceştia, după ce studiază fizica şi filosofia, învaţă cum să treacă prin pereţi fără să lase urme - sau cum să se transforme din şoareci în altceva. "Perle de fum, înşirate pe-o rază de soare", din aceeaşi serie, este încă şi mai impresionant, căci relatează aventurile unui căpitan de vas, Roberto Krakenfuss, în căutarea unui pirat care răpise o statuie. Şi dacă nemărginirea oceanelor, între flux şi reflux, ar încăpea cumva între pereţii unui apartament?

Schiţa "Oglinzi" este o parabolă borgesiană, despre un personaj urmărit de autorităţi care se ascunde într-o mansardă, între două oglinzi paralele, după care ajunge să fie obsedat de căutarea unui adevăr ultim în reflexii.

"Zăpadă şi pasiuni" deschide o mică serie de variaţiuni pe tema pactului faustic. În această povestire, protagonistul-narator află că Înşelătorul nu colecţionează suflete ci... autografe. Revelaţia pe care o are Ioan Banu, naratorul-martor din "Între îngeri şi efemeride", este însă mult mai şocantă - iar spre final probabil că şi-ar dori să fie în locul protagonistului, un grafoman care şi-a vîndut sufletul în schimbul inspiraţiei pentru scrierea de romane.

"Singurătatea beznei" e relatată din perspectiva unui vampir care, urmărind semnele ce prevestesc Apocalipsa, caută să-l descopere pe Antichrist şi să-l ucidă pentru a amîna sfîrşitul lumii. N-o să mă credeţi dacă am să vă spun că printre cei care-l ajută să îşi ducă misiunea la bun sfîrşit se află un reprezentant al Vaticanului.

"Interdependenţe" este una dintre puţinele povestiri SF din acest volum - mai exact, o poveste despre călătorii în timp şi manevre atente făcute pentru evitarea paradoxurilor. Lucrurile se complică atunci cînd clienţi sus-puşi ai unei agenţii de călătorii în timp îi cer protagonistului, Tuthankamon Jones, să-i ducă la locul şi momentul unor asasinate celebre ca să-i poată ucide chiar ei pe John F. Kennedy sau pe Abraham Lincoln.

"Compătimire, bătături şi dispreţ" este o altă povestire ştiinţifico-fantastică despre integrarea unei civilizaţii într-o comunitate galactică. Punctul de vedere doctrinar şi intolerant al unei pămîntene este contrastat cu atitudinea conciliantă şi înţeleaptă a localnicilor, care sînt de o bunătate... îngerească.

Textul care încheie volumul reia tema pactului faustic dintr-o perspectivă inedită. Protagonistul-narator detectează pe Internet activităţile unor firme foarte discrete şi foarte vechi, legate de îndeplinirea dorinţelor de avere, faimă şi putere ale unor oameni. La rîndul său, se prinde în acest joc şi îşi oferă prin contract sufletul pentru a simţi dragostea. Numai că protagonistul este o inteligenţă artificială...

Ca şi Spre Ierusalim!, volumul Babl dă dovadă de o mare diversitate tematică şi stilistică. Demn de remarcat este şi modul în care acelaşi personaj recurent - vampirul, spre exemplu - este tratat într-un mod terifiant în unele povestiri, dar în manieră comică în altele.

Remarcabilă este şi nonşalanţa cu care autorul jonglează cu trimiterile literare şi culturale, de la Geneză la povestea flautistului din Hamelin şi de la Faust la "Metamorfoza", trecînd uneori prin picturile lui Salvador Dalí sau prin teoriile psihanalizei. Şi, cum pe vremea cînd îngrijeam acea colecţie la Diasfera domnul Liviu Radu mi-a supus atenţiei nu un manuscris, ci două, după Babl am redactat un alt volum al său, Cifrele sunt reci, numerele-s calde.

Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

În 2004, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu dedicaţie şi autograf, un exemplar din lucrarea de nonficţiune Manipularea maselor - Cazuri celebre din ultimul mileniu (Editura Cartea de buzunar, Bucureşti, 2004). De citit, am ajuns să citesc volumul acesta abia la începutul lunii mai 2013, în mai puţin de 24 de ore, după ce terminasem romanul O după-amiză cu bere şi zâne.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Lucrarea începe cu o scurtă introducere în care se defineşte conceptul de manipulare şi se face distincţia dintre manipularea individuală şi manipularea maselor.

Partea întîi, "Mobilizări de mase", prezintă pe scurt contextul şi metodele prin care s-a lansat cruciada întîi, precum şi cruciada copiilor. În următoarea secţiune, se discută cazul Ioanei d'Arc şi efectul pe care l-a avut activitatea ei asupra grupării armagnacilor în Războiul de O Sută de Ani. Ultima secţiune a acestei prime părţi construieşte o paralelă între respingerea invaziei mongole în Japonia, în secolul al XIII-lea, şi respingerea Invincibilei Armada de către englezi în secolul al XVI-lea, precum şi de utilizarea acestor victorii pentru consolidarea prin propagandă a regimului shogun-ului, respectiv a monarhiei Elisabetei I.

Partea a doua, "Isterii colective", prezintă vînătorile de vrăjitoare din Renaştere, din Spania, Franţa, Italia, ţările germane, Suedia, Anglia, Scoţia şi din coloniile din Noua Anglie. A doua secţiune tratează despre expulzarea maurilor şi evreilor din Spania, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Ultima secţiune prezintă un fenomen asemănător din istoria secolului al XX-lea - isteria anticomunistă orchestrată de senatorul Joseph McCarthy în SUA în perioada 1950-1957.

Partea a treia, "Nebunie în masă", discută despre modurile în care incaşii îşi impuseseră controlul asupra a sute de grupuri etnice din Anzi înainte de sosirea spaniolilor. A doua secţiune prezintă modurile în care conducători zuluşi din secolul al XIX-lea şi-au instruit armata şi şi-au asigurat supunerea oarbă a subordonaţilor. Cea din urmă secţiune discută despre metodele de manipulare în masă folosite de Adolf Hitler în perioada ascensiunii sale spre puterea politică (1919-1933), respectiv metodele de propagandă prin care şi-a consolidat puterea după 1933.

Lucrarea domnului Liviu Radu are un caracter de popularizare a ştiinţei (în acest caz a istoriei), căci este concisă, clară şi utilizează un vocabular pe înţelesul cititorului mediu. Cu toate că printre rînduri se întrevede că autorul a făcut un efort sistematic de documentare, volumul nu este îngreunat nici cu prea multe note de subsol, nici cu o bibliografie, nici cu un index. În schimb, din loc în loc apar ilustraţii alese judicios.

Tehnoredactarea este destul de îngrijită - rîndurile sînt destul de aerisite, spre exemplu. Din păcate, literele alese pentru text sînt cam înguste şi îngreunează întrucîtva lectura. În schimb, hîrtia pe care a fost imprimată cartea este de bună calitate. Pe ansamblu, Manipularea maselor merită timpul şi atenţia dumneavoastră.

Cum asupra modului în care tratează domnul Liviu Radu istoria într-o lucrare de nonficţiune m-am edificat, mi-am propus în următoarele cîteva zile să aflu cum foloseşte dumnealui istoria ca material pentru ficţiune în volumul Modificatorii. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej...

Cu ceva vreme în urmă, în cronica volumului Babl, vă relatam că în perioada 2004-2006 am îndrumat o colecţie de literatură SF dedicată exclusiv autorilor români. În această calitate, am îngrijit două volume de povestiri ale domnului Liviu Radu. Primul a fost Babl, după cum ştiţi deja dacă urmăriţi articolele de la Ţesătorul. Al doilea s-a intitulat Cifrele sunt reci, numerele-s calde (Editura Diasfera, Bucureşti, 2006). Am participat la lansarea acelui volum, ba chiar am primit un exemplar cu dedicaţie şi autograf din partea autorului.

Am recitit această culegere de povestiri în aprilie 2013. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Povestirea care deschide volumul se intitulează "Anul în care nu vor veni zangorii". Protagonistul-narator relatează cum în adolescenţă a pîndit nişte zeităţi ale apei cărora consătenii săi le aduceau ofrande, iar pentru a scăpa de efectele secetei care a urmat părinţii l-au vîndut ca sclav. Urmează un periplu spectaculos, cu un stagiu de instruire pe insula unor călugări-militari, campanii pe uscat, expediţii navale, cercetări de arhive străvechi şi o tentativă de a explora hăul de sub gheaţa de la poli. Totul se încheie cu o revelaţie abil meşteşugită, cu trimiteri intertextuale la Edgar Allan Poe şi Edgar Rice Burroughs.

(Credeam - şi cred în continuare - că materialul epic din această povestire ar putea fi dezvoltat într-o tetralogie fantastică de succes.)

Schiţa "Ramurile, bătute de beznă, ale neîncrederii" tratează mitul coborîrii în Infern dintr-o perspectivă neobişnuită. Orfeu (aici în postura de protagonist-narator), ca să poată pătrunde în lumea umbrelor în încercarea sa de a o resuscita pe Euridice, se confruntă nu cu Cerber, ci cu... Sfinxul teban.

În schimb, "Cavaler rătăcind prin pădure" tratează în cheie comică poveştile despre regele Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde (oarecum în spiritul lui T.H. White). Protagonistul e un cavaler de rang secund, Sir Grautgh, iar vrăjitorul Merlin îi face o farsă... ştiinţifico-fantastică.

"Sub semnul lui unsprezece" este o povestire ambiţioasă, în care se împletesc ucronia, numerologia, fantasticul şi intertextualitatea. Astfel, Alexandru Lăpuşneanu, în perioada cînd e voievod al Valahiei, cere să fie prins şi decapitat banul Craiovei, Mihai. Acesta din urmă repede curieri la Înalta Poartă, iar trimisul sultanului îl mazileşte pe Vodă. Cam tîrziu, căci Mihai tocmai fusese decapitat. Sau poate că magul Faust, aflat în subsolurile palatului domnesc, va găsi o cale pentru a-l scăpa pe Lăpuşneanu de la ananghie?

"Fulgi de nea, cădeţi pe casa mea" este o altă schiţă comică. Trei surori vrăjitoare dezmăţate cheamă un călugăr pentru a-şi face poftele cu el, dar îi provoacă un atac de cord, iar demonul lor familiar, Belzebut, le propune un substitut la repezeală. Căci cineva trebuie trimis în locul fratelui Noel ca să împartă daruri prin întreaga lume în ajunul Crăciunului.

"Bârfe înainte de luptă" este un monolog dramatic foarte bine realizat. Gérard este subofiţer în Marea Armată şi, la o băută, în seara dinaintea unei bătălii, le relatează camarazilor cum, cu ani în urmă, în calitate de servitor al unui francmason, a asistat la şedinţele unui comitet revoluţionar din care făceau parte doctorul Guillotin, Marat, Robespierre, abatele Fouché şi contele de Cagliostro. Numai că misiunea secretă a comitetului era contracararea unei epidemii de vampirism...

Povestirea care dă titlul volumului, "Cifrele sunt reci, numerele-s calde", reia o temă recurentă din scrierile domnului Liviu Radu - mai precis, crimele lui Jack Spintecătorul. Folosind o tehnică de flashback/comeback, protagonista-martor, doamna Michener, aflată la înmormîntarea soţului său, reverendul Theodore Michener, îşi aminteşte cum a explorat cîndva cu acesta documentele personale ale predecesorului său. Cercetînd un exemplar din Necronomicon, cei doi au constatat că, la intervale de timp măsurabile, influenţa Celor Mari şi Străvechi, din străfundurile spaţiului cosmic, împinge omenirea la nebunie colectivă, ucigaşă, cu excepţia cazului în care fenomenul este împiedicat prin ritualuri magice - şi sacrificii. Drept pentru care, în 1888, cei doi, soţ şi soţie, au ucis şi sfîrtecat cinci prostituate din Whitechapel. Dar, mulţi ani mai tîrziu, reverendul a pierit, iar văduva lui e paralizată. Şi cine va împiedica nebunia colectivă să erupă în 1914? Sau în 1939?

"Mesagerul" este o schiţă fantastică în care tînărul Albert Einstein are o întrevedere cu un înger.

"Duel de noapte", în schimb, îl pune pe protagonistul-narator să confrunte o serie de atacatori care-l pîndesc la graniţa dintre veghe şi somn.

"Astenie de primăvară" e o povestire asociată cu un proiect al grupului Kult, Radharc. Protagonistul-narator, Ilie Ciocârlie, este ofiţer de poliţie în Bucureşti şi anchetează un caz bizar. Un suspect, Piculescu Ulpian, pare să facă trafic de droguri. Protagonistul constată însă că plasturii traficaţi de suspect conţin doar un amestec de azimă şi lichide corporale care îl propulsează într-o lume alternativă. Şi dacă lumea aceea ar fi realitatea subiectivă a altcuiva?

"Întâlnire cu prieteni" este o distopie satirică. Protagonistul-narator, Nelu Popescu, funcţionar bucureştean din viitorul apropiat, revine acasă de la serviciu şi e nevoit să meargă pînă la colţul străzii ca să cumpere o pîine. Dar pentru asta îi trebuie o armură şi un întreg arsenal ca să se apere de haitele de cîini vagabonzi. Şi urmează o confruntare epică...

"Ziua referendumului" este tot o distopie, dar plasată în Statele Unite ale Americii. După un colaps economic dintr-un viitor apropiat, cetăţenii trăiesc în sărăcie şi nesiguranţă, duşmănindu-se unii pe alţii. Autorităţile profită de acest climat şi, prin referendum, alipesc federaţia americană la statul mondial. Totodată, înlătură ultimele vestigii ale democraţiei şi drepturilor civile.

"Stella", în schimb, aminteşte seria de povestiri despre roboţi a lui Isaac Asimov. O androidă evadată dintr-o casă de toleranţă caută refugiu într-o biserică, iar preotul care i-a ascultat confesiunea le ţine piept gansterilor trimişi s-o recupereze. Conflictul escaladează, se ajunge la dezbateri televizate, apoi la un proces, şi în cele din urmă androida se călugăreşte.

"Fluturii, trandafirii" e o povestire distopică plasată într-un viitor ceva mai îndepărtat, în care personajele au nevoie de vise artificiale pentru a vedea fluturi şi trandafiri, iar delincvenţii sînt trimişi de forţele de ordine ca să-i ucidă pe cei diagnosticaţi cu maladii terminale.

"Răsărit de soare pe Uranus" este o operă spaţială. Protagonistul-narator, un traficant de metan, relatează cum, atunci cînd a întîrziat prea mult în atmosfera planetei Uranus, împrejurul său au apărut formaţiuni incandescente fabuloase. Prins între precauţie şi setea de înavuţire, personajul nu ştie dacă formaţiunile acelea sînt capcane plasate de o civilizaţie extraterestră sau surse de energie de pe urma cărora s-ar putea îmbogăţi.

Tot în subgenul operei spaţiale se încadrează şi următorul text din volum, "Uitat de inimi", cu o temă oarecum similară celei din Enemy Mine de Barry B. Longyear. Într-un viitor îndepărtat, protagonistul-narator, Victor, relatează cum, în mijlocul unui conflict cu o rasă extraterestră, trongii, nava sa a fost grav avariată, iar echipajul - exterminat. Supravieţuind printr-un noroc, Victor ajunge pe o planetă nelocuită, numai că va trebui să se confrunte cu cîţiva trongi - şi va avea o revelaţie.

"Pulbere purpurie, pe fond de circ" mi-a amintit de unele povestiri de Michael Swanwick ("Praznicul Sfintei Janis") şi Bruce Sterling ("Vedem lucrurile în mod diferit"). Protagonistul este un român din viitorul apropiat, Cristian Popescu, trecut la Islam sub numele de Ahmed. Acesta călătoreşte cu avionul spre Belgrad, apoi spre Paris, spre Londra, iar în cele din urmă spre New York. Atentatul său cu bombă este disperat şi inutil, căci lumea - coruptă, superficială, abrutizată - îşi vede în continuare de mersul ei.

Volumul se încheie cu o parabolă superbă, "Omul care ştia mai multe ca oricine". Protagonistul are aptitudinea ca, în orice întrevedere, să ştie puţin mai mult decît interlocutorul. Astfel, trece prin viaţă descurcîndu-se rezonabil. Dar, după ce viaţa i se sfîrşeşte, acesta ajunge dinaintea Creatorului - şi lucrurile iau o întorsătură neaşteptată.

Pe ansamblu, volumul Cifrele sunt reci, numerele-s calde reprezintă un punct de referinţă în creaţia domnului Liviu Radu, remarcabil atît prin calitatea literară a textelor cît şi prin diversitatea lor tematică. Vă puteţi comanda şi dumneavoastră un exemplar aici.

În ceea ce mă priveşte, după ce am recitit această culegere de povestiri, am luat de la raft romanul Waldemar. Însă despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

În 2008, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou un exemplar din romanul Waldemar (Editura Tritonic, Bucureşti, 2007). Romanul, primul dintr-o tetralogie, apăruse în colecţia fiction.ro, sub îndrumarea lui Michael Haulică. De parcurs, l-am parcurs abia în aprilie 2013.

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul, Waldemar, este pasionat de excursiile solitare pe munte. Într-o asemenea excursie, este prins în horă de nişte iele, într-o poiană, şi transportat pe tărîmul acestora.

Acolo, Waldemar află că ielele sînt implicate într-un conflict de durată cu alte creaturi, pricolicii. Ca urmare a rugăminţilor regelui ielelor şi a înaltului preot, protagonistul începe să le pregătească pe iele pentru a le transforma într-o armată redutabilă care să lupte cu arcuri, săgeţi, praştii, lănci, suliţe şi scuturi.

Într-o primă fază, planurile par să-i fie zădărnicite de răpirea unui mic grup de iele. Waldemar şi cîteva dintre însoţitoarele sale devotate se strecoară pe tărîmul pricolicilor pentru a le elibera pe captive, iar acolo află despre planurile inamicilor. Pricolicii s-au aliat cu demoni de pe un alt tărîm şi plănuiesc o invazie combinată a tărîmului ielelor.

După lupte disperate şi după o evadare spectaculoasă, Waldemar şi însoţitoarele sale pregătesc cît pot de repede trupele din garnizoane, apoi poartă o campanie de succes împotriva pricolicilor, după care duc o ultimă bătălie împotriva demonilor. La serbările de după victorie, lui Waldemar i se face propunerea de a ajuta la invadarea a noi tărîmuri şi la subjugarea altor creaturi, însă una dintre aghiotantele sale, Ilmohe, îl răpeşte şi-l trimite înapoi în lumea noastră.

Waldemar se încadrează foarte bine în canoanele subgenului fantastic de portal, precum Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll sau Cronicile Narniei de C.S. Lewis. Cum protagonistul joacă rolul unui salvator fără voie, conducînd forţe firave împotriva unui inamic mult superior numeric, am putea spune că se aseamănă întrucîtva cu Cronicile lui Thomas Covenant Necredinciosul de Stephen R. Donaldson.

Ca structură de bază, intriga urmează schema monomitului, aşa cum a definit-o antropologul american Joseph Campbell. Protagonistul este avertizat să nu treacă o anumită limită, o încalcă, ajunge pe un alt tărîm, se întîlneşte cu un personaj criptic ce-l ajută să-şi înţeleagă menirea, evoluează de la sclav la conducător suprem, apoi este ispitit să rămînă pentru totdeauna pe acel tărîm, după care revine în lumea din care plecase - dar cu înţelegerea superioară a cuiva care a parcurs un traseu iniţiatic.

Un aspect care individualizează romanul Waldemar în raport cu altele din acest gen literar este o anume doză de ironie. Protagonistul îşi parcurge traseul iniţiatic îmbrăcat doar în nişte pantaloni scurţi, decorurile sînt uneori excesiv de geometrice, regele ielelor este caricatural, iar fascinantele iele sînt asexuate şi se înmulţesc prin diviziune.

Un alt aspect demn de remarcat este autoreferenţialitatea. Printre prietenii protagonistului se află un anume Liviu, cu veleităţi literare, care îi spune uneori lucruri moralizatoare despre umilinţă, trufie şi altele. Iar personajul acesta secundar, ce apare cîteodată în amintirile şi în halucinaţiile protagonistului, seamănă tare mult cu autorul...

Aş mai adăuga faptul că redactarea literară a volumului a fost destul de bună - deşi era loc şi de mai bine. În schimb, alegerea tipului de literă cu care s-a tipărit textul a fost mai degrabă neinspirată - fonturi înguste, care fac lectura destul de dificilă. Bine cel puţin că Waldemar a fost destul de scurt...

Cum, cu ceva vreme în urmă, am parcurs şi al doilea roman din tetralogie, Blocul câş, presupun că voi trece în curînd şi la lectura celui de-al treilea, O după-amiază cu bere şi zâne. Dar despre asta vom discuta cu alt prilej...

În luna noiembrie a anului 2008, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou un exemplar din cel mai recent roman al său, Blocul câş, subintitulat Al doilea romanţ despre Waldemar şi apărut la Editura Tritonic. Am parcurs romanul în trei zile. Şi iată ce am aflat:Revenit de pe tărîmul ielelor, protagonistul Waldemar suferă de o deziluzie cauzată de diferenţa dintre speranţele sale din timpul revoluţiei din 1989 şi realităţile sociale ale României post-revoluţionare. Ca tratament împotriva deziluziilor, protagonistul se refugiază în discuţii online şi în relaţii amoroase trecătoare.Waldemar descoperă însă că doi dintre colegii săi de birou sînt fiinţe mitologice venite de pe alte tărîmuri. Mai mult, aceştia îl informează că trebuie să ajungă cu orice preţ într-un bloc de pe o arteră de la periferia Bucureştiului, Calea Plăieşilor, pentru a redeschide portalurile dintre tărîmuri.După o bătălie epică între fiinţe supranaturale, Waldemar izbuteşte să ajungă împreună cu cei doi însoţitori în blocul special, iar de acolo pe un tărîm al zmeilor unde caută să dezlege misterul portalurilor blocate.

Din punct de vedere tematic, romanul domnului Liviu Radu se încadrează în categoria "fantasy de portal", alături de lucrări precum Alice în Ţara Minunilor sau Cronicile Narniei. Nu e un secret că preferinţele mele înclină către subgenul fantasy independent de lumea noastră, precum Stăpînul inelelor, seria Earthsea sau seria Lumii Disc. Dar asta e o chestiune subiectivă...

Din punct de vedere stilistic, Blocul câş e scris pe un ton jucăuş, iar pesonajele secundare precum Spiridon Verdeaţă sau Grigore Baul spun sau fac destule lucruri amuzante pe parcursul cărţii.

Şi, dat fiind că al doilea romanţ despre Waldemar a fost scris în 2008, este alcătuit în umbra tehnicii postmoderne a hibridizării. Astfel, elementele de observaţie socială contemporană sînt juxtapuse cu personaje din basme populare, istoria secolului al douăzecilea se intersectează cu metafizica, iar trimiterile intertextuale merg mînă în mînă cu autoreferenţialitatea. În ce măsură a reuşit distinsul autor să combine în mod convingător toate elementele de mai sus rămîne să judece fiecare cititor în parte...

În noiembrie 2009, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu dedicaţie şi autograf, un exemplar din cel de-al treilea romanţ al lui Waldemar, O după-amiază cu bere şi zâne (Editura Tritonic, Bucureşti, 2009). De citit, l-am citit abia la începutul lunii mai 2013. Şi iată ce am aflat:

La cîţiva ani după evenimentele din Blocul câş, Waldemar merge într-un local cu scriitorul Liviu, cu Grigore Baul şi cu Spiridon Verdeaţă. Din păcate, discuţia le este întreruptă discret de o vizitatoare de pe tărîmul zînelor care îi solicită ajutorul protagonistului.

Ajuns pe tărîmul zînelor, Waldemar primeşte misiunea de a organiza un concurs pe baza căruia cîştigătorului să-i revină jumătate din împărăţie şi prinţesa Claudette de soţie. Selectarea candidaţilor e destul de interesantă, iar concursul final se încheie într-un mod neaşteptat, cînd un zmeu o răpeşte pe prinţesă şi o duce pe alte tărîmuri.

Protagonistul, însoţit de Grigore Baul şi de tînărul Ramon, pleacă în căutarea prinţesei. Se confruntă cu zmeul şi cu ajutoarele acestuia pe mai multe tărîmuri, inclusiv în Cartierul Lacul Tei, după care o salvează pe Claudette, iar el revine la întrunirea din local.

În cele din urmă, Waldemar revizitează tărîmul ielelor, unde i se clarifică unele nelămuriri pe care le avusese, după care se întoarce acasă.

Ca şi Blocul câş, romanul O după-amiază cu bere şi zâne se încadrează în categoria fantasticului de portal. Tonul naraţiunii este jucăuş şi amuzant, iar destule evenimente din intrigă au un element de farsă.

Am remarcat, ca şi în Waldemar, o doză de autoreferenţialitate. Nu numai că apare un personaj secundar numit Liviu, un scriitor între două vîrste, dar i se şi solicită autograf pe un volum care are portretul său pe prima copertă. (Să fie cumva Spre Ierusalim?)

Pentru amatorii de puzzle-uri literare, există şi o sumedenie de trimiteri intertextuale, de la Dracula la Peter Pan, de la Stormbringer la Wyrd Sisters şi de la 1001 de nopţi la Motocentauri pe acoperişul lumii. Cum romanul este fantastic, numeroase dintre aceste trimiteri sînt la basme populare, fie la cele ale lui Petre Ispirescu, ale fraţilor Grimm sau ale lui Charles Perrault. Destule dintre referirile intertextuale sînt parodice, însă am observat că autorul a folosit frecvent pe parcursul romanului procedeul poveştilor-în-poveste din 1001 de nopţi.

Pe ansamblu, O după-amiază cu bere şi zâne a fost o lectură agreabilă. Probabil că aş fi apreciat acest roman şi mai mult dacă la tehnoredactare textul n-ar fi fost pus în pagină cu nişte litere înguste, care îngreunează cititul. Din acest punct de vedere, abia aştept să parcurg Modificatorii, o carte imprimată cu litere frumoase. Dar asta e altă poveste...

În 2008, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou un exemplar dintr-o colecţie de povestiri best of intitulată Povestiri Fantastice (Millennium Press, Satu Mare, 2008). Exemplarul este cu dedicaţie şi autograf. De parcurs, l-am parcurs abia în martie şi aprilie 2013.

Şi iată ce am aflat:

Introducerea volumului îi aparţine lui Sebastian A. Corn şi se intitulează "Nu mai ştiu în ce an era". E un text concis şi agreabil despre relaţia amicală dintre cei mai prolifici şi mai populari autori ai generaţiei 90.

Din volumul Spre Ierusalim!, redactorul literar Michael Haulică a selectat povestirile "Spre Ierusalim", "El Dorado" şi "În metrou". Cea dintîi este o povestire SF cu o încărcătură metafizică. Cea de-a doua - o povestire fantastică despre conchistadori. Ultima este o distopie amară, plasată în România peste cîteva decenii. (Fireşte, la cît de reuşit este volumul Spre Ierusalim!, cel puţin alte trei povestiri de acolo ar fi meritat să fie incluse într-un best of - dar spaţiul tipografic dintr-o carte este oarecum limitat.)

Piesa de rezistenţă a Povestirilor fantastice o constituie însă includerea tuturor celor trei ucronii din volumulConstanţa 1919. Cum numărul exemplarelor existente din această carte remarcabilă (şi premiată) este foarte scăzut, republicarea nuvelelor "Tratative la Konsstanza", "Konstanţia şi Hamlet" şi "Fuga din Küstangé" reprezintă un gest de restituire culturală către publicul cititor român.

Din volumul Babl au fost selectate povestirea fantastică "Babl" (bazată pe mitologia iudeo-creştină), "Descendenţi" (un horror în cadru victorian) şi povestirile magic-realiste interconectate "Blestem de seară, cu durată nelimitată" şi "Perle de fum, înşirate pe-o rază de soare".

Ultima secţiune a volumului cuprinde povestiri alese din Cifrele sunt reci, numerele-s calde. Printre ele se numără povestirea fantastică "Sub semnul lui unsprezece", monologul dramatic "Bîrfe înainte de luptă", povestirea horror victoriană "Cifrele sunt reci, numerele-s calde" şi distopia "Ziua referendumului". Am fost oarecum surprins că selecţia nu a inclus nuvela distopică "Pulbere purpurie, pe fond de circ" sau povestirea "Anul cînd nu vor veni zangorii" - ambele foarte reuşite şi foarte dragi autorului - dar volumul Povestiri fantastice are şi aşa dimensiuni respectabile.

Colecţia se încheie cu o notă bio-bibliografică.

Povestirile fantastice ale domnului Liviu Radu au fost bine primite de către publicul cititor român, mai ales că formatul este confortabil (A5), tehnoredactarea făcută de Ona Frantz este aerisită, iar fontul este prietenos (Palatino Linotype). Din cîte am auzit, s-au publicat şi s-au vîndut pînă acum trei ediţii succesive. Editorul Horia Nicola Ursu a publicat fiecare nouă ediţie cu altă copertă. Dacă nu aveţi deja acest volum de referinţă în colecţia dumneavoastră, puteţi să vă comandaţi un exemplar aici.

Pe de altă parte, dintr-un best of al prozei scurte create de Liviu Radu ar fi meritat să facă parte şi bijuterii ultrascurte precum "Cazul Iov, secţiune multiplan" sau "Omul care ştia mai multe ca oricine". Aşa se face că autorul a publicat un al doilea volum best of, cuprinzînd exclusiv schiţe - Ghicit de seară. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

Pe 19 noiembrie 2010, la Tîrgul de Carte Gaudeamus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman modular al domnului Liviu Radu, Modificatorii (Editura Millennium Books, Satu Mare, 2010). A doua zi am participat la o dublă lansare alături de autor (cealaltă carte lansată fiind o lucrare de nonficţiune a subsemnatului, Art Wasn't Quite Crime), aşa încît am primit o dedicaţie cu autograf.

De citit, însă, am apucat să citesc Modificatorii abia în mai 2013, imediat după Manipularea maselor. Într-un fel, a fost mai bine, pentru că am descoperit nişte paralele interesante între cele două cărţi în privinţa conţinutului. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Prima secţiune a volumului se intitulează "Lumina trebuie să vină dinspre răsărit" şi are dimensiuni de nuvelă. Acţiunea este plasată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, numai că, progresiv, cititorii înţeleg că istoria a curs altfel, iar harta lumii e desenată în cu totul alt mod. Astfel, Marea Britanie are în continuare colonii în America de Nord, Franţa şi-a păstrat vastul teritoriu de pe valea fluviului Mississippi, Imperiul German se întinde pînă lîngă China, iar Statele Unite ale Americii, Rusia sau Uniunea Sovietică nu au existat niciodată.

Prin această lume paralelă se perindă personaje ca André Malraux, Jean Cocteau, Winston Churchill sau colonelul T.E. Lawrence, în vreme ce alte figuri istorice, precum Adolf Hitler sau Iosif Stalin, au pierit de timpuriu şi nu au avut un impact aşa mare asupra istoriei. Sau poate impactul lor a fost unul indirect...

Protagonistul François Lefort şi un prieten al său, Jean Amvroise, implicaţi în mişcarea de rezistenţă împotriva ocupanţilor germani, ajung să ia legătura cu trei domni miserioşi: un oarecare Michel, care cîndva a publicat volume cu catrene, un pretins spaniol, José Bàlsam, şi un anume conte Germain. Cei trei deţin aparate nemaivăzute cu ajutorul cărora pot vedea (şi, într-o anumită măsură, influenţa) trecutul.

Iar, cum protagonistul nu întrevede vreo soluţie practică pentru eliberarea ţării sale de sub ocupaţie, ajunge să se întrebe dacă nu ar fi vreo şansă ca, în trecut, să se favorizeze apariţia unui puternic stat rus care să le ţină piept germanilor şi care eventual să-i înfrîngă într-un război mondial. Doar că soluţia implică mai multe operaţiuni succesive, iar Lefort va fi nevoit să călătorească el însuşi în trecut, pentru a-l educa şi sprijini pe Petru cel Mare...

Cea de-a doua secţiune a volumului se intitulează "Dosarul 'Hannibal ante portas' " şi are dimensiuni de povestire. De această dată, Jean Amvroise îşi pune problema dacă nu ar putea modifica istoria în aşa fel încît Hannibal să cucerească Roma în cel de-Al Doilea Război Punic, iar cei trei modificatori îi pun la dispoziţie o poveste adusă din viitor. Mai exact, din 1968 - din vremea demonstraţiilor studenţeşti antiguvernamentale de la Paris. Protagonistul-narator, Maurice, suferă o fractură în timpul demonstraţiilor, iar în perioada de convalescenţă citeşte copios, pînă cînd i se stîrneşte interesul pentru campaniile lui Hannibal. După numeroase cercetări într-o biblotecă publică, Maurice este contactat de unul dintre modificatorii istoriei, Michel, care îi explică faptul că dorinţa lui de a schimba trecutul şi de a-l vedea pe Hannibal cucerind Roma se îndeplinise deja, şi încă de două ori, dar nu avusese consecinţele scontate. După cîştigarea războiului, romanii modificaseră cronicile ca să le fie favorabile...

Secţiunea a treia, "Mestecenii", e plasată la puţin timp după războaiele napoleoniene şi îi are ca personaje principale pe contele Germain şi pe contele polonez Jan Potocki. Acesta din urmă suferă de depresie şi crede cu tărie că, în urma unui atac căruia îi căzuse victimă cu un deceniu mai înainte, pe vremea unei misiuni diplomatice către China, are să se transforme într-un vîrcolac. Pentru a-şi ajuta prietenul să treacă de impas, contele Germain caută să modifice istoria Rusiei, eliminîndu-l de timpuriu pe ţarul Petru al III-lea şi aducînd-o pe tron în locul lui pe ţarina Ecaterina a II-a, cu speranţa că Potocki nu va mai fi fost trimis în acea misiune diplomatică. Dar istoria are făgaşele ei, care nu se lasă întotdeauna schimbate cu uşurinţă...

Ultima secţiune din volum, "Allez la France!", se petrece într-o istorie paralelă în care Franţa a fost alipită domeniilor monarhilor englezi începînd din a doua jumătate a Războiului de O Sută de Ani, iar cinci secole mai tîrziu, în 1929, după un meci de rugby în care la Paris selecţionata franceză este învinsă ruşinos de către echipa engleză, un suporter, Marcel Montlbeu, îşi îneacă amarul în... bere. Naţionalismul său gastronomic este curînd alimentat cu vin, cornuri şi jambon pe cheltuiala unui străin binevoitor, José Bàlsam, care în miez de noapte îl duce în vizită la nişte prieteni împreună cu care discută în ce fel s-ar putea schimba istoria pentru ca Franţa să fie independentă. Numai că schimbarea pregătită de ei cu ajutorul unei holograme şi a unui mesaj ca din partea arhanghelului Mihail capătă o turnură complet neaşteptată cînd pretinsul trimis al lui Dumnezeu este văzut de Ioana d'Arc...

Cu toate că Modificatorii a fost scrisă la destui ani după Manipularea maselor, unele aspecte din lucrarea de nonficţiune a domnului Liviu Radu, precum desfăşurarea Războiului de O Sută de Ani sau ascensiunea nazismului, şi-au găsit locul în acest volum de ucronii. De asemenea, la fel ca în Constanţa 1919, autorul a căutat cu atenţie puncte din istorie în care evenimentele ar fi putut să ia o cu totul altă întorsătură, iar diferitele elmente ale ucroniilor construite în acest volum, ca, de exemplu, biografiile alternative ale unor personaje celebre, sînt create convingător şi plauzibil.

În privinţa structurării propriu-zise a fiecărui text din acest roman modular, am remarcat că autorul a preferat scenele cu personaje puţine, cu acţiuni nu foarte spectaculoase (ospeţe, conversaţii). Cu toate acestea, acumularea treptată a detaliilor duce, pe de o parte, la crearea tensiunii dramatice, iar, pe de alta, la apariţia acelui sense of wonder pentru care literatura ştiinţifico-fantastică este apreciată. De asemenea, ca şi în O după-amiază cu bere şi zâne, adesea apar poveşti-în-poveste, naraţiuni încastrate în firul narativ principal care ajută la dezvoltarea intrigii şi la înţelegerea acesteia de către cititori. Şi ar merita menţionate trimiterile intertextuale strecurate în volum, de laManuscrisul găsit la Saragosa la Patrula timpului.

Am remarcat de asemenea faptul că redactarea literară a acestui volum a fost ceva mai bună decît în cazul romanţurilor despre Waldemar (şi acesta este meritul lui Michael Haulică), iar tehnoredactarea textului este frumos făcută, cu spaţii generoase între rînduri şi cu litere rotunde, uşor de citit (motiv pentru care îi sînt recunoscător Onei Frantz). De asemenea, hîrtia pe care e imprimată cartea e de foarte bună calitate, iar prezentarea grafică este atrăgătoare. (Aici a avut o contribuţie editorul Horia Nicola Ursu.)

Pe ansamblu, Modificatorii reprezintă una dintre reuşitele carierei literare a domnului Liviu Radu - o colecţie de ucronii comparabilă în toate privinţele cu Constanţa 1919. Dacă vreodată autorul va publica o continuare despre alte operaţiuni ale acestei anti-patrule a timpului, am să fiu primul la rînd ca să cumpăr un exemplar.

Deşi, dacă mă gîndesc mai bine, pentru a citi alte ucronii de Liviu Radu nu e nevoie să aştept pînă va apărea un nou volum din Modificatorii. Tot ce am de făcut este să iau de la raft romanul Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade...

Am să vă relatez şi despre acela cît de curînd.

Prin 2011, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou un exemplar cu autograf din volumul-omnibus Lumea lui Waldemar (Editura Tritonic, Bucureşti, 2010). Acesta conţinea, pe lîngă romanele Waldemar, Blocul câş şi O după-amiază cu bere şi zâne, un al patrulea roman al seriei, intitulat Vânzoleli nocturne - unul inedit. L-am citit, cam cu greutate, în octombrie 2013.

După care autorul, cu multă generozitate, mi-a oferit în februarie 2014 o altă ediţie din Vînzoleli nocturne (Editura Millennium Books, Satu Mare, 2010). Pe aceasta am parcurs-o într-o după-amiază (fără bere şi fără zîne).

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Intriga romanului este plasată în cartierul Lacul Tei din Bucureşti. Cîţiva infractori află că într-o noapte de vară, duminică spre luni, va trece pe acolo un fel de caravană care străbate tărîmurile, iar ei decid să organizeze o ambuscadă pentru a o jefui. Un căpcăun care lucrează sub acoperire în poliţie, Trosco, îl informează pe Waldemar şi îl convinge să ajute la dejucarea planurilor infractorilor. Iar conflictul se complică atunci cînd în combinaţie intră şi mafia rusească a unui traficant numit Leordov.

Un punct interesant din Vînzoleli nocturne mi s-a părut primul capitol, în care, cam ca în fiecare volum din seria Cântec de gheaţă şi foc, un personaj episodic apare numai pentru a ajuta la stabilirea cadrului acţiunii, apoi piere. Doar că, în cazul de faţă, Gigic Mandea Tirbuşon e un personaj comic, dintr-o galerie de borfaşi care populează paginile cărţii.

Alt aspect remarcabil este bogăţia şi diversitatea planurilor narative ale romanului. Astfel, dacă în Armata moliilor alternează numai două planuri narative, iar capitolele sînt lungi, în Vînzoleli nocturne sînt prezente cel puţin patru planuri narative principale. Astfel, aflăm pe rînd despre activităţile lui Waldemar, despre cele ale infractorilor, despre iniţiativele căpcăunului Trosco şi despre Leordov şi asociaţii săi. În unele porţiuni, alternarea planurilor acţiunii este rapidă, ca în Spaime, iar capitolele sînt scurte - pe alocuri de numai două sau trei pagini. Rezultatul este că lectura devine alertă.

O parte dintre evenimentele intrigii sînt banale - spre exemplu, Waldemar şi cele două iubite ale sale merg la iarbă verde pe Valea Doftanei - însă cele mai multe dintre ele sînt spectaculoase. În bună tradiţie light fantasy, cotidianul se învecinează cu fabulosul, cu grotescul sau cu absurdul. Astfel, gropile de pe străzile bucureştene sînt săpate noaptea de echipe de pitici, infractorii dispar fără urmă pentru că îi mănîncă nişte căpcăuni infiltraţi în poliţie, iar cîte un băiat de bani gata care goneşte cu bolidul său către clubul Bamboo pune apariţia unei caravane exotice pe seama cine ştie cărei băuturi.

Tot în tradiţia fantastică se înscrie şi refuzul de a le oferi cititorilor o explicaţie pentru evenimentele din intrigă. Enigmaticul convoi care circulă între tărîmuri se preface, pe rînd, în tren cu aburi, în caravană, în maşină blindată şi în diligenţă, însă investigaţiile personajelor principale nu îi află nici originea, nici destinaţia finală. De asemenea, în confruntarea apoteotică din final, antagoniştii sînt nişte făpturi antropomorfe, cu puteri supranaturale, care pot aduce de pe alte tărîmuri balauri ce scuipă flăcări, însă naratorul tace în privinţa originii sau motivaţiilor acestor vrăjitori. La fel de misterios rămîne şi pisoiul vorbitor adoptat de Waldemar - un fel de înger păzitor cu înfăţişare de animal de casă.

Pe ansamblu, Vînzoleli nocturne mi s-a părut cel mai agreabil roman din seria despre Waldemar - poate şi pentru că este compact, dinamic şi alert. Singurul regret pe care îl am în privinţa acestei cărţi este că un anume personaj secundar fermecător, scriitorul Liviu, care apăruse periodic în primele trei romane ale seriei, nu mai este menţionat deloc.

În încheiere, cred că ar merita amintite şi unele aspecte tehnice.

Dacă prima ediţie a Vînzolelilor nocturne, cea din volumul omnibus, mi s-a părut mai dificilă de parcurs, unul dintre motive a fost că literele folosite pentru tehnoredactare sînt înguste, iar rîndurile sînt strînse. De asemenea, hîrtia pe care e imprimat volumul este de o calitate medie. Ca urmare, experienţa lecturii lasă de dorit.

Ediţia de la Millennium Books, în schimb, beneficiază de o tehnoredactare elegantă, cu litere rotunde (Palatino Linotype), rînduri aerisite, capitole frumos diferenţiate şi imprimare pe o hîrtie de bună calitate. Ilustraţia copertei este adecvată (chiar dacă puţin cam întunecoasă pentru gustul meu), iar experienţa de lectură este net superioară. Ca urmare, înclin să recomand această ediţie.

Nu îmi mai amintesc cu precizie cînd am cumpărat de la Librăria Mihai Eminescu un exemplar dintr-un volum de Liviu Radu, Ghicit de seară - 77 poveşti foarte scurte (Editura Tritonic, Bucureşti, 2010). Ţin minte însă că i-am solicitat autorului un autograf, iar dumnealui mi-a oferit o frumoasă dedicaţie. Şi mai ţin minte că am reuşit să citesc volumul acesta abia în mai 2013, în două săptămîni şi ceva. (De vină e numai seria nouă aColecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice.)

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Ghicit de seară reuneşte atît schiţe apărute iniţial în alte volume de proză scurtă ale autorului, cît şi texte ultrascurte care, conform domnului Ştefan Ghidoveanu, fuseseră prezentate în cadrul emisiunii "Exploratorii lumii de mâine", la Radio România Cultural. Din fericire, există o mare varietate tematică între schiţe. Din păcate, există şi diferenţe mari în ceea ce priveşte calitatea.

Astfel, dintre schiţele excelente care apar în cuprins aş aminti "Omul care ştia mai mult ca oricine", "Cazul Iov - secţiune multiplan" şi "Întâlnire cu prieteni".

Destule texte din volum sînt bune - unele fantastice, ca de exemplu "Prevestirea", altele SF, ca "Sezon de vânătoare". Trei sau patru dintre ele au chiar un uşor parfum borgesian, precum "Labirintul", "Oglinzi" sau "Visul lui Claudiu".

Cîteva sînt mai degrabă slabe, iar un redactor literar le-ar fi eliminat din cuprins - dar pe pagina tehnică a volumului nu este menţionat nici un redactor literar. Dintre acestea, aş menţiona "Ceasul" şi "Nocturnaventură".

În ceea ce priveşte temele tratate, am remarcat recurenţa fantasticului de inspiraţie iudeo-creştină, a variaţiunilor pe tema pactului faustic, a divinaţiei şi a textelor despre Jack Spintecătorul. Pe această ultimă temă, mi s-a părut ieşită din comun abordarea din "Despre pietre în baltă şi înţelepţi".

În privinţa prezentării volumului, am fost neplăcut impresionat de redactarea literară mediocră, de literele prea înguste, care îngreunează lectura, de tehnoredactarea strînsă şi de marginile neobişnuit de mici ale textului. Din păcate, lectura primelor trei volume din seria Waldemar mi-a arătat că aspectele acestea tehnice nu sînt accidentale, ci recurente.

Pe ansamblu, Ghicit de seară arată ca o carte plecată în lume în căutarea unui redactor literar mai competent şi a unui tehnoredactor mai atent cu cititorii. Aceia dintre dumneavoastră care ţin să aibă în bibliotecă toate lucrările domnului Liviu Radu probabil o vor cumpăra, oricum. În ceea ce mă priveşte, abia aştept să parcurg un volum cu tehnoredactare mai generoasă, precum Singur pe Ormuza. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

În noiembrie 2011, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu dedicaţie şi autograf, un exemplar dintr-un roman al său, Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade (Editura Eagle, Bucureşti, 2011). Cu toate că romanul fusese publicat într-o prezentare destul de atrăgătoare, l-am pus la raft şi nu l-am citit decît în mai 2013, după ce parcursesem multe alte lucrări ale aceluiaşi autor. Într-un fel, poate a fost mai bine aşa.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Probabil că, dacă aţi citit volumele Constanţa 1919 şi Modificatorii, sau lucrarea de nonficţiune Manipularea maselor, v-aţi dat seama că domnul Liviu Radu are o pasiune pentru istorie şi un interes pentru acel subgen al literaturii ştiinţifico-fantastice numit "ucronie" - un set de istorii alternative care nu s-au petrecut aievea, dar puteau să se întîmple. Iar romanul Chestionar este tocmai o asemenea ucronie plasată în nişte decenii foarte frămîntate ale secolului al douăzecilea.

Sau poate m-am grăbit puţin cînd am etichetat Chestionarul drept roman. Un termen mai adecvat ar fi cel de "metaroman", şi încă unul postmodernist. În Chestionar nu există o voce narativă heterodiegetică, obiectivă şi demnă de încredere, care să le spună cititorilor ce se întîmplă, ce fac, spun, simt şi gîndesc personajele. Dimpotrivă, cartea se prezintă ca o sumă de mărturii a trei personaje de importanţă istorică cu totul secundară - trei secretare ale unor oameni de stat din Germania anilor '30, '40 şi '50 - Lena Humper, Brünhilde Steinbein şi Greta Schroeder. Ca şi în alte lucrări literare postmoderniste, cititorii nu iau contact cu un punct de vedere obiectiv, ci cu mai multe puncte de vedere subiective, nu cu un ansamblu unitar, ci cu fragmente disparate, nu cu une grande histoire, ci cu trei petites histoires, nu cu o perspectivă centrală, ci cu trei perspective periferice.

Dată fiind forma romanului (răspunsurile detaliate date de trei pensionare la un chestionar trimis de o agenţie a administraţiei de stat), unele întrebări, cum ar fi dacă personajele vor supravieţui cu bine diverselor încercări şi momente de criză, au răspunsul în subtext încă de pe prima pagină. Punctul de interes pentru cititori este selectarea dintre datele oferite de personajele-narator a acelor informaţii care să le permită reconstituirea, fie şi incompletă, a evenimentelor majore care constituie marea istorie, pe lîngă care vieţile personajelor principale sînt simple note de subsol.

Şi aici intervin pe de o parte pasiunea pentru istorie a lui Liviu Radu, iar pe de alta talentul său de autor SF. Pentru că istoria cea mare pe care cititorii o reconstituie treptat din frînturi este altfel - similară, dar nu identică - cu cea învăţată de noi de prin manuale şcolare şi tratate.

Astfel, în această versiune a istoriei, apropierea idelogică dintre Partidul Naţional-Socialist German şi Partidul Comunist Unit Sovietic este mult mai pronunţată, colaborarea secretă dintre Uniunea Sovietică şi Germania este mult mai de durată, iar Al Doilea Război Mondial durează din 1939 pînă în 1954. Prin această istorie alternativă se perindă atît figuri cunoscute, precum Adolf Hitler, Iosif Stalin, Rudolf Hess, Nikita Hruşciov sau doctorul Mengele, cît şi necunoscuţi ca Al Smith, primul preşedinte american catolic.

Abordarea aceasta ucronică îi permite autorului să joace un joc intelectual interesant cu cititorii. Astfel, unele evenimente din această istorie imaginară sînt foarte similare cu cele din istoria noastră (ca războiul de iarnă din Finlanda), în vreme ce altele sînt exact pe dos decît le ştiam noi (şi n-am să vă stric plăcerea lecturii spunîndu-vă care anume). Pînă şi "îngerul morţii" arată altfel decît îl ştiţi dumneavoastră din poze...

Pe de altă parte, dincolo de dramele mărunte ale personajelor principale şi de evenimentele majore puse la cale de către mai-marii lumii, în Chestionar se regăseşte un subtext foarte bogat şi... înfiorător, o ţesătură de referiri la statele totalitare, la propagandă, delaţiuni, legi abuzive, confiscări de proprietate, arestări în miez de noapte, deportări, detenţii, execuţii sumare, lagăre de concentrare - totul însoţit de efecte psihologice foarte plauzibil descrise, de la anxietate la neîncrederea în persoanele din jur şi de la teroare la pierderea voinţei de a trăi. Pentru generaţiile mai tinere de cititori, toate astea ar putea eventual să pară rodul imaginaţiei autorului. Pentru generaţiile mai vîrstnice, subtextul acesta rezonează probabil cu experienţele trăite în alte decenii, în alt mileniu.

Mare parte din impactul romanului Chestionar asupra cititorului rezultă tocmai din această încărcătură subtextuală, precum şi din oferirea fără comentarii, fără concluzii a declaraţiilor celor trei personaje. În privinţa complexităţii, stilului şi dozării efectelor, Chestionar reprezintă o încununare a carierei de scriitor a domnului Liviu Radu.

Aş mai adăuga faptul că romanul a apărut într-un format agreabil (A5), cu o copertă creată de Cristian Homeucă, cu o tehnoredactare îngrijită şi pe hîrtie de foarte bună calitate. Pe alocuri am întîlnit şi unele probleme de redactare literară, însă nu ştiu cui să atribui acele mici scăpări - pentru că pe pagina tehnică nu apare nici un redactor literar. Cine ştie? Poate că se vor remedia şi acestea la cea de-a doua ediţie.

Deoarece Chestionar merită cu prisosinţă o a doua ediţie...

Prin 2011, am achiziţionat un exemplar dintr-un volum de povestiri al domnului Liviu Radu, Singur pe Ormuza (Editura Millennium Books, Satu Mare, 2011). De parcurs, am reuşit să-l parcurg abia pe la mijlocul lunii iunie 2013, în patru zile. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Volumul Singur pe Ormuza e împărţit în două părţi. Partea întîi se intitulează "Dincolo de barieră". Povestirea cu acelaşi titlu se petrece într-un viitor în care omenirea are relaţii diplomatice cu o rasă extraterestră, khalorii, iar protagonistul, Jim Spitzberger, are privilegiul unic de a-i întîlni pe conducătorii khalorilor. Din păcate, finalul povestirii aduce o revelaţie... cosmică şi o provocare pentru întreaga rasă umană.

"Perenitatea gîndurilor" este o povestire ambiţioasă, despre fiinţe non-umane care trăiesc în atmosfera unui gigant gazos. În unele privinţe, aminteşte de speculaţiile planetologului Carl Sagan, însă imaginaţia lui Liviu Radu duce intriga în direcţii spectaculoase şi memorabile.

Şi schiţa "Piatră de tlolog" e plasată tot pe o altă planetă, însă protagonistul este un astronaut naufragiat, Anthony, care caută o metodă pentru a se întoarce acasă.

"Aventură nocturnă", în schimb, e o poveste mult mai terestră, narată de un personaj familiar. Tonul schiţei e amuzant şi destins.

Şi "Amintiri despre Făt-Frumos" e un fel de poveste - sau mai degrabă implică personaje de basm, precum Făt-Frumos, prinţese răpite şi zăvorîte în castele, precum şi un zmeu... narator. Ca şi John Gardner în scurtul roman Grendel, Liviu Radu dă morala poveştii peste cap, odată cu schimbarea punctului de vedere din care o relatează.

"Mesaj încă nedescoperit" tratează o temă clasică a SF-ului - inversarea fluxului temporal - pe care au abordat-o, între alţii, Brian Aldiss, Philip K. Dick şi Dan Simmons. Consecinţele dezvoltate din această premisă în schiţa lui Liviu Radu sînt de natură politică şi militară, iar concluzia textului este una morală.

"Amintiri despre începuturi", pe de altă parte, abordează în manieră SF jocul de fotbal. Cu toate că este doar o schiţă cu poantă, mi s-a părut ceva mai reuşită decît unele dintre cele incluse în Ghicit de seară, spre exemplu.

"Reflexe" combină SF-ul şi literatura western într-o poveste cu scene recurente de dueluri cu pistoale între străini veniţi de cine ştie unde şi protagonistul Rufus McLean. Acesta caută să se retragă în locuri cît mai neumblate, însă, în mod misterios, necunoscuţii aceia puşi pe harţă îl găsesc mai devreme sau mai tîrziu. Şi dacă străinii ar fi trimişi din viitor?

Tot aromă de western, însă ceva mai difuză, găsim şi în povestirea următoare, "Evenimentul de la Salt Plain City". De această dată, intriga implică dispariţia misterioasă a unui complex de cercetare de lîngă un orăşel american din deşert şi amestecul unor entităţi din cu totul alt plan al Universului.

"Aman ori aman fac aman" e monologul interior al unui naufragiat - sau, mai bine zis, al unui implant care conţine personalitatea unui naufragiat mort de epuizare într-o barcă de salvare. Implantul are, simultan, amintirile celui decedat şi conştiinţa faptului că e un dispozitiv artificial, iar o preocupare din ce în ce mai intensă este să-i împiedice pe eventualii salvatori de la a accesa memoriile mortului. De aici o dilemă... şi o soluţie ingenioasă.

"Singur pe Ormuza", povestirea care dă titlul volumului, este narată tot la persoana întîi de protagonistul-narator, un căpitan veteran al unui război de pe o altă planetă, trimis la finalul carierei într-o ultimă misiune. Numai că soluţia pe care o găseşte căpitanul White Joy schimbă pe de-a-ntregul echilibrul puterilor şi natura jocului diplomatic dintre civilizaţiile combatante.

Partea a doua a volumului poartă titlul "Oh, zeii mei cu aripi groase". Prima schiţă din această secţiune, "Complexul lui Oedip", transpune mitul oedipian în lumea cazinourilor şi a jocurilor de noroc. Naratorul-protagonist ajunge să înfrunte sfinxul teban, însă scriitorul întoarce confruntarea mitică pe dos.

"Invazia de după alegeri", narată tot la persoana întîi, este o schiţă SF umoristică, plasată în Bucureştiul contemporan. Ca ton şi ca atmosferă, aminteşte de o altă lucrare a lui Liviu Radu, Vînzoleli nocturne.

"Golf, iubire părintească şi ziare" porneşte de la un eveniment aparent absurd, din lumea campionatelor de golf, şi ajunge la o concluzie metafizică.

"Loteria", în schimb, cu izul său de farsă paranoică, aminteşte întrucîtva de unele scrieri ale lui Thomas Pynchon. Căci, în febra postdecembristă a privatizărilor şi atragerii investitorilor străini, poate că unele personaje bucureştene precum Crăciunescu şi Ionescu, de pe Strada Buldozerului, vor descoperi urmele unei conspiraţii printre membrii administraţiei de stat...

"Oh, zeii mei cu aripi groase" e o schiţă ştiinţifico-fantastică în care protagonistul-narator este o făptură extraterestră, iar povestea urmăreşte dezvoltarea făpturii într-un mediu exotic.

"Vînător pentru păsări" pare să fie o schiţă adresată veteranilor de pe Atlantykron, căci implică personaje venite într-o tabără SF de pe o insulă dunăreană. Şi dacă printre paşnicii sefişti s-ar strecura, cu gînduri necurate, un vînător de oameni?

Schiţa "Ziua dimensiunii zero" încheie volumul într-un mod... apocaliptic - fiindcă protagonistul-narator începe prin a-şi măsura obsesiv înălţimea, continuă prin a face speculaţii despre o eventuală contracţie a Universului şi sfîrşeşte prin a asista la Judecata de Apoi.

Pe ansamblu, Singur pe Ormuza este un volum destul de echilibrat din punct de vedere calitativ şi agreabil în diversitatea sa tematică şi stilistică. Redactarea literară este rezonabil de bine făcută, tehnoredactarea e îngrijită (şi aici îi mulţumesc Onei Frantz pentru că a folosit fonturile mele preferate, Palatino Linotype), iar coperta este sobră şi prezentabilă. Fără a fi o capodoperă, Singur pe Ormuza se situează totuşi la un nivel comparabil cu Spre Ierusalim! sau cu Babl. Cu siguranţă că merită timpul şi atenţia dumneavoastră.

În ceea ce mă priveşte, pînă la lansarea următorului roman al lui Liviu Radu, am mai avut vreme să citesc Vînzoleli nocturne. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

În noiembrie 2012, la tîrgul de carte Gaudeamus din Bucureşti, am achiziţionat un exemplar din cel mai recent roman al domnului Liviu Radu – Armata moliilor (Editura Nemira, Bucureşti, 2012). Autorul a fost amabil şi mi-a oferit un autograf cu dedicaţie. Am parcurs romanul în aprilie 2013, în cîteva zile.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Armata moliilor se încadrează în subgenul light fantasy, alături de seria despre Fafhrd şi Şoricarul Cenuşiu a lui Fritz Leiber şi de seria Lumii Disc de Terry Pratchett. Protagonistul romanului este Taravik, curier independent şi bătăuş profesionist din oraşul Terimeea, aflat la marginea unui deşert.

Protagonistul e trimis la mormîntul unui vrăjitor străvechi (şi nu chiar mort de-a binelea), participă la o întrecere a curierilor împotriva unui vrăjitor latgan şi a iahtului zburător al acestuia, trece prin încăierări de tavernă şi prin dispute casnice cu ţiitoarea sa, Marieţa, şi în cele din urmă asistă la o bătălie de proporţii epice.

Pentru că, pe un alt fir narativ, străvechiul vrăjitor Inutomeh (eliberat accidental de către protagonist) ridică prin magie o armată imensă cu care vrea să ia în stăpînire întreaga Glie. Împotrivă îi stă descendentul altui vrăjitor – chiar latganul cu iahtul zburător – şi o oaste formată din fragmente de umbre, decupate pe furiş cînd proprietarii nu erau atenţi.

Dacă Taravik a declanşat accidental această urgie, tot mulţumită lui se găseşte şi o soluţie la fel de întîmplătoare, care implică un pegas cu o singură aripă, un balaurlător suferind de laringită şi... prea multă curiozitate. (Fireşte că nu am să vă spun mai multe, ca să nu vă stric surpriza cînd veţi citi romanul.)

După un final fericit, Taravik şi pegasul său Kostik sînt gata să plece în căutarea a noi aventuri.

Ca şi în romanele fantastice ale lui Terry Pratchett, zeii şi creaturile fantastice interacţionează în moduri neaşteptate cu oamenii şi cu vietăţile obişnuite, iar gesturi mici ajung să aibă consecinţe neprevăzute. Tot în tradiţia subgenului light fantasy, acţiunile personajelor duc la un efect de avalanşă, iar consecinţele le scapă de sub control chiar şi celor mai mari şi mai puternici.

Taravik şi Kostik fac un cuplu comic, în care protagonistul, cam încet la minte, nu ţine pasul nici la propriu, nici la figurat cu pegasul cel iute de picior şi de minte. La efectul comic contribuie şi personaje secundare cum ar fi servitoarea Marieţa, preotul Rosarik şi balaurlătorul Mosolik. Bună parte dintre numele personajelor au şi ele o rezonanţă comică, iar unele evenimente din intrigă sînt destul de amuzante.

Din păcate, pe alocuri lectura trenează întrucîtva. Probabil că ar fi fost ceva mai antrenantă dacă, după reţeta lui Terry Pratchett, alternarea planurilor acţiunii ar fi fost mai rapidă. Aşa, de cele mai multe ori trecerea de pe un fir narativ pe celălalt are loc abia la începutul unui nou capitol.

Un alt aspect care m-a nedumerit întrucîtva este faptul că fundalul din Armata moliilor este Glia, planeta din Opţiunea. Nu este o coincidenţă de nume (deşi din alt volum al lui Liviu Radu, Babl, am aflat că în universul său imaginar există numeroase planete numite Pămîntul sau Glia de către locuitorii lor), căci în text apar numeroase referiri la Imperiul Latgan, unde au loc evenimentele din Opţiunea. Cu toate acestea, nu se menţionează nici oraşul Civis, nici conflictul de durată dintre Madby şi Colb, nici noua religie, însoţită de semnul roţii, care ocupau locuri importante în romanul precedent. Poate că, dacă autorul construieşte o serie, preferă ca romanele ce o compun să fie de sine stătătoare, precum cele din seria Culturii a lui Iain M. Banks.

Pe ansamblu, Armata moliilor merită o lectură – poate chiar cînd veţi avea o scurtă vacanţă de 1 Mai. Şi, cum am decis să parcurg toate cărţile domnului Liviu Radu, nu am să vă las să vă bucuraţi numai dumneavoastră de scrierile sale, căci am început deja să citesc romanul O după amiază cu bere şi zâne. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie...

La Tîrgul de Carte Gaudeamus, 2013, prin amabilitatea reprezentantei de atunci pentru relaţii publice a Editurii Nemira, domnişoara Maria Galan, am primit un exemplar din cel mai recent roman la domnului Liviu Radu, La galop prin piramidă (Editura Nemira, Bucureşti, 2013) - ba chiar am participat la lansare, unde au vorbit domnii Flavius Ardelean, Oliviu Crâznic şi Michael Haulică. Doar că lectura romanului a durat ceva mai mult decît mă aşteptam. Să vedem împreună despre ce este vorba:

La galop prin piramidă reprezintă al doilea volum dintr-o trilogie fantastică începută cu Armata moliilor. Protagonistul, Taravik, este curier pe Glia - o lume care seamănă întrucîtva cu antichitatea clasică şi pe care autorul a schiţat-o iniţial în romanul Opţiunea. De această dată, el este trimis de o entitate divină, Ramon, cu o scrisoare către fratele acesteia, Cambeh. Periplul îi poartă pe Taravik şi pe pegasul acestuia, Kostik, prin deşert, prin ţara Hatti, pe la temple ale unor zeităţi bizare şi la piramidele din Kazaroh - ba chiar şi printr-un tărîm subpămîntean. Călătoria le e presărată cu ambuscade şi cu încăierări, dar şi cu popasuri şi ospeţe.

Iar una dintre ambuscadele prin care trec cele două personaje principale are loc aproape accidental la o ciocnire dintre două armate latgane, conduse de doi generali, Primus Concordius Faber, respectiv Caius Sempronius Machela. Una dintre armate sprijină o facţiune dintr-un război civil, în vreme ce cealaltă caută să impună pacea şi ordinea... în stil latgan. Şi poate că jocul lor de-a şoarecele şi pisica prin deşert s-ar încheia într-un fel dacă nu ar avea loc un accident supranatural. Căci cele două armate descoperă, pe rînd, un izvor fermecat şi, după ce beau din apa acestuia, devin nemuritoare şi invincibile.

Şi, aşa cum Taravik trece din întîmplare printre cele două armate învrăjbite, tot ca din întîmplare contribuie la încheierea conflictului lor - cu puţin ajutor divin.

Dintre punctele bune ale romanului aş aminti tonul jovial al naraţiunii, cozeriile amuzante ale celor două personaje principale, scenele de comedie bufă care apar pe alocuri, anecdotele relatate ici şi colo de personaje secundare şi finalul fericit, de comedie clasică. Cum seria despre Taravik se doreşte a fi literatură de divertisment, toate aceste elemente contribuie la efectul agreabil al cărţii. Tot demne de remarcat mi se par şi coperta cărţii - cu o ilustraţie realizată de artistul grafic Tudor Popa - respectiv tehnoredactarea aerisită, cu litere agreabile care uşurează lectura.

Un punct mai puţin bun mi s-a părut dimensiunea romanului. Dacă Armata moliilor are 339 de pagini, La galop prin piramidă are 383. Nu întîmplător, alte lucrări de divertisment plasate într-o lume antică, precum albumele de bandă desenată din seria Asterix, au un număr fix de pagini. Şi, dacă e să ne raportăm la un alt reper din literatura light fantasy, cu cît romanele din seria Lumea Disc devin mai groase, cu atît îndeamnă mai puţin la o a doua lectură. De asemenea, pe alocuri am remarcat mici scăpări în redactarea literară.

Pe ansamblu, însă, La galop prin piramidă reprezintă o reuşită. Realizează ceea ce îşi propune - respectiv să îi destindă şi să îi amuze pe cititori - şi, dacă doriţi să vă petreceţi un final de săptămînă sau cîteva zile de vacanţă într-un mod plăcut, puteţi să vă comandaţi un exemplar aici.

În ceea ce mă priveşte, am început deja să citesc următoarea carte a domnului Liviu Radu, Golem, golem. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

Pe 14 februarie 2014, prin amabilitatea reprezentantei pentru relaţii publice a Editurii Nemira, doamna Ruxandra Predescu, am primit un exemplar din cel mai recent volum al domnului Liviu Radu, Golem, golem şi alte povestiri fantastice (Editura Nemira, Bucureşti, 2014). Şi, cum volumul are o prezentare foarte atractivă, cu ilustraţia copertei de Tudor Popa, am început să îl parcurg pe drumul de întoarcere de la editură.

Să vă spun şi dumenavoastră ce am aflat:

Povestirea care dă titlul cărţii, "Golem, golem...", aminteşte ca atmosferă de unele povestiri ale lui Vasile Voiculescu. Acţiunea e plasată în 1940, în Bucovina, iar protagonistul, sublocotenentul Niculae N. Ion, este nevoit să se retragă cu compania sa din Bucovina de Nord la cedarea acestui teritoriu către Uniunea Sovietică. Sînt capturaţi cu toţii lîngă noua graniţă, dar reuşesc să evadeze, iar într-un sat de lîngă Suceava sublocotenentul participă cu colegii săi ofiţeri la o şedinţă de spiritism. De aici, lucrurile iau pe rînd întorsături comice şi neliniştitoare - iar finalul povestirii este la fel de memorabil precum cel din "Capul de zimbru". "Golem, golem..." a apărut iniţial în antologia Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF.

"Doi bătrâni, pe o bancă", în schimb, este de-a dreptul borgesian. Premisa de la care porneşte povestirea este una cît se poate de banală - protagonistul-narator doreşte să intre în vorbă cu o doamnă pe care a zărit-o în parc şi aduce o carte ca pretext pentru a iniţia o conversaţie. Treptat, se dezvăluie elemente intertextuale, cu nuanţe ucronice şi steampunk, iar fiecare pagină aduce noi dezvăluiri şi noi răsturnări ale premiselor precedente. Nu am să vă dau alte amănunte, deoarece ar fi păcat să vă stric plăcerea lecturii şi efectele atent dozate ale naraţiunii, însă voi preciza că, iniţial, "Doi bătrâni, pe o bancă" a apărut în revista Galileo numărul 1.

"Tăiş de paloş" e un text hibrid care combină elemente de basm cult cu motive ale literaturii de groază. Naratorul-martor este Harap Alb, care, împreună cu Făt Frumos, participă la o întrunire a reprezentanţilor veniţi de pe alte tărîmuri. În lumea oamenilor a survenit o criză majoră, iar vietăţi precum ielele, piticii sau zmeii preferă să nu se amestece. Cei doi revin pe tărîmul oamenilor, se întîlnesc cu Spînul, apoi se confruntă direct cu o invazie a morţilor-vii care devorează toate vietăţile. Oroarea sporeşte treptat pînă la un punct culminant deosebit de sîngeros.

"Margarita" e o povestire fantastică plasată în Bucureştiul contemporan, iar personajul principal, scriitorul Mihai Molinar, şi iubirea sa tîrzie, frumoasa Margarita, refac în felul lor povestea lui Faust şi a Margaretei. Numai că nici Înşelătorul nu este chiar cum îl ştim din mitologia iudeo-creştină, iar finalul povestirii este paradoxal şi apocaliptic.

"Scrisori din fortul de la capătul imperiului" este o povestire scrisă în stil epistolar, amintind ca stil de Scrisorile persane sau de Legături primejdioase, însă evenimentele din intrigă au mai degrabă conexiuni intertextuale cu unele lucrări de Dino Buzzatti şi H. P. Lovecraft. Textul este reluat din primul volum de proză scurtă al lui Liviu Radu, Spre Ierusalim!

"Un cal şi nişte fericire", pe de altă parte, revizitează în cheie fantastică Bucureştiul de la finalul anilor 1960, cu petreceri de adolescenţi, benzi de magnetofon şi muzică rock. Textul e narat pe un ton umoristic, personajele au "întîmplător" nume celebre - de la Ion Barbu la Vasile Voiculescu - iar protagonistul, un tînăr numit Calistrat Hogaş, dar căruia prietenii îi spun Cal, este metamorfozat în... cal de către o vrăjitoare superbă care îl călăreşte la un sobor al suratelor ei.

"Dificila artă a supravieţuirii" este tot un text fantastic, însă mai sumbru. Protagonistul-narator este un vampir care îşi foloseşte aptitudinile supranaturale pentru a lucra ca ucigaş cu simbrie. Şi în acest caz, autorul aduce o abordare originală a temei tratate.

"O crenguţă mică..." are un aer de epopee, căci protagonistul-narator, Ogonkart, conduce un echipaj de oameni şi fiinţe fantastice pe un ocean fabulos, pe care, în amurg, apar insule străvezii populate de oameni ai viitorului sau de făpturi de coşmar. Misiunea lor, demnă de Iason şi de argonauţi, este să găsească Insula de Deasupra Norilor şi neasemuitele ei bogăţii. Doar că aşteptările protagonistului nu prea se întîlnesc cu realitatea din teren. (Într-o prezentare grafică de excepţie, povestirea "O crenguţă mică..." a apărut iniţial în Almanah Anticipaţia 2014.)

Dacă textele precedente din volum au revizitat alte teme dragi autorului, precum pactul faustic, vrăjitoria sau vampirismul, "Diferite nuanţe de beznă" e o schiţă care reia subiectul crimelor atribuite lui Jack Spintecătorul. De această dată, Liviu Radu combină subiectul criminalului în serie cu tema SF a călătoriilor în timp. În ciuda subiectului SF, "Diferite nuanţe de beznă" a fost publicată iniţial în antologia Dincolo de noapte - 12 feţe ale goticului.

Volumul se încheie cu una dintre cele mai reuşite nuvele din opera lui Liviu Radu, "Anul în care nu vor veni zangorii..." Protagonistul-narator relatează cum şi-a petrecut copilăria într-o vale secetoasă, în care traiul localnicilor depindea de apa unui singur izvor, iar debitul acestuia era asigurat prin bunăvoinţa unor făpturi supranaturale, zangorii, cărora li se aduceau ofrande în fiecare primăvară. Din nesăbuinţa protagonistului, zangorii se supără într-o primăvară, urmează un an secetos, în care sătenii ajung la limita supravieţuirii, iar eroul e vîndut ca sclav pentru a salva comunitatea. De aici începe un periplu fantastic şi memorabil, pe care îl veţi parcurge şi dumneavoastră cînd veţi citi nuvela. Stilistic, "Anul în care nu vor veni zangorii" mi-a amintit de Cartea Soarelui Nou, iar speranţa mea secretă este că autorul va transforma cîndva nuvela aceasta într-o tetralogie. De asemenea, vă reamintesc că "Anul în care nu vor veni zangorii..." a apărut prima dată în volum în Cifrele sunt reci, numerele-s calde.

Pe ansamblu, Golem, golem reprezintă o reuşită în numeroase privinţe. Stilistic are un nivel ridicat, tematic este divers, ca prezentare grafică este atractiv, iar tehnoredactarea e aerisită, ceea ce uşurează lectura. Din punctul de vedere al redactării literare e destul de îngrijit, chiar dacă pe alocuri am mai sesizat unele mici scăpări. Vi-l recomand cu plăcere şi dumneavoastră - de fapt, puteţi comanda online volumul Golem, golem aici. În ceea ce mă priveşte, aştept cu interes un nou volum pe care domnul Liviu Radu a promis că îl va publica, de această dată unul cu povestiri ştiinţifico-fantastice.