Hermeneutica1 Noastră
Scriptura nu poate fi desființată (Ioan 10:35)
Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. (Fapte 20:27)
Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu. (Deuteronom 4:2; dar şi 12:32; Proverbe 30:5-6; Apocalipsa 22:18-19)
La întrebarea "Care este abordarea voastră de hermeneutică, a Scripturii?" Această "metodă sau principiu metodologic" în interpretarea Bibliei, este aceeași abordare ca a lui Hristos, a lui Pavel şi desigur cea a lui Moise".
Este o abordare literală ("Scriptura nu poate fi desființată"), cu tot planul lui Dumnezeu luat în considerare (adică, totul din Biblie), aceasta fiind o abordare limitată, fără a se adăuga sau scoate ceva, din textul Scripturii.
I. Literal
A. Scriptura nu poate fi desfiinţată.
Atunci când Hristos se confrunta cu evreii, aceştia spuneau: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu2” în Ioan 10:33, răspunsul lui Isus "este destul de profund.
Isus le-a răspuns: „Nu este scris în Legea voastră: „Eu am zis: Sunteţi dumnezei?” Dacă Legea a numit „dumnezei” pe aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu, şi Scriptura nu poate fi desființată, cum ziceţi voi că hulesc Eu pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Ioan 10:34-36)
Care este punctul lui Isus când El le spune "şi Scriptura nu poate fi desființată"? Ce vrea El deci, să sublinieze?
Aici, El subliniază că Scriptura înseamnă exact ceea ce spune. Cu alte cuvinte, atunci când Scriptura "i-a numit dumnezei" înseamnă într-adevăr ceea ce spune: "Sunteţi dumnezei", deci aşa cum este scris. Aceasta este o abordare foarte literală a Scripturii. Puteţi vedea ceea ce Isus vroia să spună în ceea ce priveşte "Scriptura, că nu poate fi desființată" prin acest argument al Său. El susţine: "Nu este scris în legea voastră: „Eu am zis: Sunteţi dumnezei?” Astfel, Isus combătea acuzaţiile lor de hulă sau blasfemie, fiindcă, El pretindea că este Dumnezeu.
Deci, în principiu, punctul lui Isus ca răspuns la acuzaţiile evreilor, este: "în legea voastră este scris că oamenii sunt numiţi dumnezei", aşa cum El a și continuat, "Dacă ia numit dumnezei, pe aceia cărora le-a vorbit cuvântul lui Dumnezeu .... "
Astfel, Isus începe să dezumfle oarecum argumentul lor de blasfemie, subliniind faptul că Scriptura numeşte dumnezeii pe oameni. El nu se tulbură, ci explică acest concept, de asemeni, el nici nu argumentează că ei nu ar fi Dumnezei ca unul şi singurul Dumnezeu adevărat3 (Isaia 31:3; 44:6-8). Nu, în schimb El subliniază şi întăreşte ce este scris, adică atunci când este zis că oamenii sunt dumnezei, înseamnă că ei sunt dumnezei4. Este foarte clar, “Scriptura nu poate fi desfiinţată.” Aceasta este singura abordare onestă a Scripturii, care nu desfiinţează (Ioan 10:35) sau strică5 textul. "Scriptura Lui Hristos nu poate fi desfiinţată", în special în contextul în care El o spune. Aici ni-se dezvăluie opinia lui Hristos despre Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este imperios6 literal, căci de fapt este singura perspectivă care mântuieşte7.
B. Credinţa Adevărată
Primiţi cu blândețe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele. (Iacov 1:21)
Cum ar putea cineva primi cuvântul?
Nimeni nu poate primi Cuvântul într-un alt mod, decât numai prin credință, adică trebuie crezut ceea ce este spus. Credinţa adevarată în Biblie (în cuvânt, Ioan 1:1), cere o abordare literală a Scripturii. Aceasta trebuie să fie luată exact aşa cum este spus. Și, de asemeni, Cuvântul trebuie să fie primit. Nu există nici o altă cale prin care să se ajungă la Cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă cineva este găsit printre credincioşi şi nu este aruncat în iazul de foc cu cei "necredincioşi" (Apocalipsa 21:8), înseamnă că "ascultă de adevăr" (Romani 2:8).
Noi trebuie să urmăm exact ceea ce spune El.
Este deci, cât se poate de clar, că nu există nicidecum libertatea de a interpreta adevărul Lui în vreun alt mod. După cum este scris: ... nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură.8 (2 Petru 1:20)
De exemplu, nu este nevoie de "tradiţie"; ca ea să interpreteze cuvântul pentru noi (Coloseni 2:8).
Nu este nevoie nici de un "înţelept", care să ne spună ce înseamnă (1 Corinteni 3:19-20) anumite lucruri din Scriptură. Şi, nici nu este al nostru de a da interpretare după cum ne-ar place (Isaia 65:2).
Textul în sine, deţine autoritatea de interpretare, iar interpretarea trebuie să fie exact ceea ce de fapt este spus.
Cu alte cuvinte, Biblia este ceea ce spune, şi spune ceea ce este, aşa cum Isus a arătat (Ioan 10:34-36). Astfel că, vom pierii în chinul veşnic dacă vom căuta în mod constant orice alt mod (Matei 7:24-27; Evrei 4:12-13, Apocalipsa 21:8, 22:14-15).
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie luat ca bază (Proverbe 13:13). Chiar dacă la oameni acest lucru este cu neputinţă (Marcu 10:27), totuși la Dumnezeu, nu este (Luca 18:27).
Adevărata credinţă şi adevărata interpretare literală şi sinceră, este de neatins de către oameni prin ei înşişi (Ieremia 13:23).
Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte. (1 Corinteni 2:14)
Adevărata credinţă este un dar de la Dumnezeu (Efeseni 2:1-9), ea vine prin ungerea pe care o dă Dumnezeu şi este singurul mod prin care cineva poate înţelege şi interpreta corect Cuvântul (literalmente). Având această ungere, chiar dacă este timp şi loc pentru un învăţător (Iacov 3:1), totuşi în acest caz, nu este nevoie de unul. După cum este scris pentru cei care cred (1 Ioan 5:13),
V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească. Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea. (1 Ioan 2:26; şi Ioan 7:38-39; 14:26)
II. Tot Planul
Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. (Fapte 20:27)
Credinţa adevărată este, să crezi "tot ce este scris în Lege şi în Prooroci" (Faptele Apostolilor 24:14). Adevărata credinţă înseamnă să crezi (literal) "orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4:4). O definiţie a (dicţionarului) Webster pentru "literal" este: "în conformitate cu litera din Scripturi". În dicționarul limbii române9 am găsit o descriere asemănătoare pentru cuvântul literal10.
Psalmul 36:9 spune: ... prin lumina Ta vedem lumina.
Deoarece autoritatea de interpretare este în chiar însuşi textul Scripturii (în Dumnezeu Însuşi), prin urmare, textul şi întreaga Biblie, este propriul ei interpret. Cu alte cuvinte, Scriptura interpretează Scriptura. Lumina dintr-un pasaj aruncă lumină unui alt pasaj și cu ambele în adevăr şi în înțeles la ceea ce este spus, după cum de altfel, Isus a explicat: "Scriptura nu poate fi desfiinţată". A scoate ("adică a desfiinţa"), sau a rupe un verset în încercarea de a susţine un alt verset, duce la distrugerea textului. Cu alte cuvinte, atunci când adevărul unui pasaj este negat de "adevărul" altui pasaj, aceasta este desființare. Prin astfel de practici, Scriptura este desființată sau stricată (ca în Matei 5:19) şi nu este bine [adică, nu se împarte drept] ex., 2 Timotei 2:15.
Un exemplu clasic în acest sens se găsește în falsul creştinism, atunci când din ceea ce scrie la Romani 4 este ciuntit ca să se facă o potrivire la Iacov 2, şi prin aceasta adevărul din Iacov 2 este negat (sau rupt). De exemplu, în comentariul său din Iacov 2:21-24, John MacArthur scrie:
"Această contradicţie aparentă, care a frustrat şi a creat confuzie printre credincioşi de-a lungul istoriei bisericii, este clarificat prin a înţelege că neprihănirea prin credinţă se referă la relaţia unei persoane cu Dumnezeu, în timp ce justificarea prin fapte despre care Iacov vorbeşte în acest verset se referă la relaţia unei persoane cu alţi oameni. Unii şi-au imaginat că este o contradicţie între învăţătura lui Iacov (sic) declarând că Avraam a fost justificat prin fapte şi astfel ar face neechivocă învăţătura lui Pavel care spune că cineva este justificat doar prin har, prin credinţă (Rom. 4:1-25; Gal 3:6-9) . . . De fapt învăţătura lui Iacov, arată că dorinţa lui Avraam de a jertfi pe Isaac, este credinţa sa înaintea oamenilor -. . . (MacArthur Noul Testament Commentary, James, p, 137, drepturile de autor 1998, Moody Press, Chicago, bold în original, punctele de suspensie, adăugate)"
Când MacArthur scrie "justificarea prin fapte, referindu-se la Iacov, el spune că acest verset se referă la credinţa unei persoane vizavi de ceilalţi oameni," şi de aceea "Iacov învaţă, că dorinţa lui Avraam de a jertfii pe Isaac este credinţa sa apărată în faţa oamenilor", prin urmare el desfiinţează Iacov 2 ca să favorizeze răstălmăcirea sa din Romani 4. Să privim deci, la versetele despre care vorbeşte MacArthur.
Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” Vedeţi, deci, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. (Iacov 2:21)
Vă rugăm să citiţi pasajul la care se referă Iacov, din Geneza 22. Aici se vede că numai unul singur priveşte la ce se întâmplă, Dumnezeu. Chiar şi slugile lui Avraam sunt lăsate în urmă (Geneza 22:5). Întregul pasaj este despre "Dumnezeu care-l pune la încercare pe Avraam" (Geneza 22:1), şi bineînțeles Dumnezeu este Cel care vede toate acestea, "acum ştiu că te temi de Dumnezeu" (Geneza 22:12). Iacov spune: "credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită" (Iacov 2:22), în acel moment din Geneza 22, nu mai târziu când poate şi alţi oameni vor veni ca să contempleze pasajul, ci chiar atunci şi acolo "credinţa lucra împreună cu faptele lui".
Şi, notează că: "Astfel s-a împlinit Scriptura" Care Scriptură? Scriptura de mai înainte din Geneza 15:6 (Romani 4:3). Cu alte cuvinte, Iacov le pune împreună (Geneza 15 & 22), arătând "că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă" şi deci, "credinţa fără fapte este moartă" (Iacov 2:26). Cu alte cuvinte, aici este adevărata credinţă a faptelor.
Dacă nu există fapte, nu există nici credinţă şi deci nici neprihănire şi nici mântuire.
Unii se împiedică de acest "socotit neprihănit prin fapte şi nu numai prin credinţă" dar aceasta este o temă majoră în Scriptură, cât despre Ziua Judecăţii este zis:
Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12:36-37)
Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată. (Ioan 5:28-29)
care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. (Romani 2:6-10)
Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică. (Galateni 6:7-8)
Nu există neprihănire adevărată (sau viaţă curată) decât numai prin credință ("încredinţare") în Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 14:23), şi deci nu există nici o credinţă adevărată în Hristos (Cuvântul lui Dumnezeu) decât numai printr-o trăire adevărată, adică după voia lui Dumnezeu (de lucrări, 1 Ioan 2:4). Astfel că în Ziua Judecăţii de Apoi cei ce cred cu adevărat vor fi cei ce sunt justificaţi (neprihăniţi) prin felul în care au trăit, iar cei care nu au crezut deşi au pretins altceva, vor fi condamnaţi de modul în care au trăit (de exemplu, Matei 7:21-23). Acest lucru este bine ilustrat prin oile şi caprele din Matei 25:31-46. Ambele grupuri sunt judecate în întregime cu privire la modul în care au trăit. Oile vor moşteni împărăţia, iar caprele chinul veşnic [Pentru mai multe informaţii în acest sens a se vedea rapoartele noastre despre Mântuire nu este prin fapte].
Acum, dacă Iacov 2 înseamnă cu adevărat exact ceea ce spune, "că omul este neprihănit prin fapte" (Iacov 2:24), atunci despre ce este vorba în Romani 4?
Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. (Romani 4:2)
Care este implicarea şi sensul din jurul contextului? Avraam nu a fost justificat prin fapte. Avraam a fost unul dintre cei care "nu lucrează" (Romani 4:5) şi a fost găsit drept "fără fapte" (Romani 4:6). Care este deci diferenţa între Iacov 2 şi Romani 4?
Diferenţa este în lucrări.
Lucrările din Iacov 2 sunt lucrări de credinţă, care evident plac lui Dumnezeu (de exemplu, Geneza 22), pe când lucrările din Romani 4 sunt lucrări ale cărnii.
În Romani atât înainte cât şi după Romani 4, Pavel vorbeşte în mod explicit de această distincţie între lucrările de credinţă şi lucrările cărnii. La începutul epistolei către Romani, Pavel scrie despre Evanghelia în care: este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (Romani 1:17)
Aici sunt menționate lucrările de credinţă, după cum este zis: "[ex. cel drept] neprihănitul va trăi prin credinţă." Cu alte cuvinte, oamenii evlavioşi trăiesc, acţionează, muncesc, etc, şi orice altceva fac, este prin credinţă. Aceştia sunt cei care sunt consideraţi "drepţi sau neprihăniţi" înaintea lui Dumnezeu.
În Romani, Pavel vorbeşte despre circumcizia inimii (credinţa) şi circumcizia în trup, în Duhul (credinţă) şi literar (în carne), astfel avem: interior (credinţă) şi exterior (carne, Romani 2:25-29). El scrie despre "legea Duhului de viaţă în Hristos Isus" (credinţa) şi "legea păcatului şi a morţii" (carnea, Romani 8:2). El scrie de asemeni, despre umblarea spirituală (prin credinţă) şi umblarea carnală (Romani 8:5-7). Pavel face distincţie între lucrări de credinţă şi lucrări carnale (ale firii pământeşti), așa cum este spus la Romani capitolul 4 care începe cu: Ce vom zice, deci, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?11 (Romani 4:1)
Romani 8:8 spune: Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.
Lucrările cărnii sunt în vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani 8:7) şi nu pot niciodată să-I fie plăcute (Evrei 11:6).
Nu contează ce lucrare sau ce faptă poate face cineva şi dacă nu este din credinţă este din carne (fire) şi aceasta este păcat (Romani 14:23; Proverbe 21:4). Acesta este motivul pentru care "neprihănirea noastră (adică toate faptele noastre bune) sunt ca o haină mânjită" (Isaia 64:6), deoarece aceste fapte nu sunt din credinţă. Şi, acesta este motivul pentru care "neprihănirea (justificarea) nu se poate obţine prin faptele legii din carne" (Romani 3:20), deoarece orice lucrare de a împlinii cerinţele legii fără credinţă nu este plăcută lui Dumnezeu (Evrei 11:6).
Dimpotrivă, lucrările din credinţă sunt lucrări ale Duhului. Ele sunt "lucrările lui Dumnezeu" (Ioan 6:29; Efeseni 2:8-9, Galateni 5:22-23), şi lucrările din credinţă sunt plăcute lui Dumnezeu (de exemplu, Evrei 11:5). Acesta este motivul pentru care Pavel, zice:
să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. (Filipeni 3:9)
Propria noastră neprihănire este dreptatea carnală din firea pământească, ce nu duce decât la moarte (Romani 8:6) pentru că noi nu putem produce adevărata neprihănire din evlavie (din trăire curată) prin propria putere (Ieremia 13:23).
Acesta este motivul pentru care este arătat că nu pentru ce am făcut noi suntem mântuiţi, ci pentru îndurarea Lui: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:5) Oricine, şi toţi cei care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi "prin har, prin credinţă", iar această credinţă este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2:8-9). Adică este în contrast cu neprihănirea noastră proprie (binele făcut de noi), care nu este decât dreptatea din carne, pe când adevărata neprihănire este cea care vine de la Dumnezeu, El dă neprihănirea Sa credinciosului, după cum este scris:
şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. (Romani 3:22)
Deci, totul se rezumă la modul în care cineva este găsit neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte este modul în care cineva este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Nu există nici-o îndreptăţire şi nici-o neprihănire în eforturile proprii omului. Omul este găsit neprihănit şi îndreptăţit prin credinţa dată de Dumnezeu, aşa cum Pavel a scris, în conformitate cu Iacov,
Pentru că nu cei ce aud Legea, Sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. (Romani 2:13)
Cine sunt cei ce împlinesc legea aceasta şi care vor fi neprihăniţi? Ei sunt oameni de credinţă, aşa cum este scris:
Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e „firea pământească”.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițănd, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:3)
Legea a fost slabă prin fire (trup), deoarece, chiar dacă un om ar fi să se supună poruncilor Legii, dar dacă acesta nu a făcut-o în credinţă, acest lucru ar fi absolut lipsit de valoare (Isaia 64:6). Astfel, ascultarea prin fire faţă de lege a fost slabă şi nu a produs dreptatea cerută de Dumnezeu. Aceasta a fost problema evreilor. Ei au crezut că "stabilirea propriei neprihăniri" (Romani 10:03), ar fi fost posibil prin ţinerea legii, dar aceasta nu a fost prin credinţă ci prin eforturile proprii în trup (Romani 9:30-32).12 Saul, de asemenea a fost în aceeaşi nebunie (Filipeni 3:4-6; 1 Timotei 1:13).
Dar acum, cei care sunt din credinţă, de fapt ei nu îndeplinesc "cerinţa dreaptă a legii", după cum spune Romani 8. Ei cu adevărat trăiesc evlavios, o viaţă sfântă, dreaptă, pentru că Hristos trăieşte în ei (Galateni 2:20) şi Hristos (iubirea) îndeplineşte legea (Galateni 5:14).
Deşi "toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23), totuși credincioşii:
Sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. (Romani 3:24)
Ei "nu mai lucrează" (Romani 4:5), după cum nici Avraam nu a lucrat ca să fie găsit neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Astfel că ei se odihnesc şi încetează orice fel de efort (Evrei 4:10). În schimb, ei au "toată nădejdea pusă în harul care le va fi adus la arătarea lui Isus Hristos" (1 Petru 1:13). Deşi ei încă sunt în această carne păcătoasă (Romani 7:13-25; 1 Ioan 1:8-10) şi nu sunt mai presus de poticnire (Psalm 37:24; Proverbe 24:16, Iacov 3:2), totuși ei sunt în aşteptare ştiind că Hristos care S-a adus jertfă pentru păcate "Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă." (Evrei 9:28). Prin urmare, se poate observa că atât Iacov 2, cât şi Romani 4, ambele sunt literalmente adevărate exact aşa cum este scris, iar atunci când tot planul lui Dumnezeu este privit în ansamblu, acesta este evident că într-o parte se vorbeşte despre lucrările credinţei şi în alta despre lucrările firii. Unele sunt îndreptăţite, altele condamnate (Romani 2:6-10).
III. Nu Adăugări (sau completări)
După cum scrie Pavel, să învăţaţi să nu treceţi peste „ce este scris” (1 Corinteni 4:6), Moise, Agur, fiul lui Iache, şi apostolul Ioan, toţi sunt de acord că la Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să fie adăugat nimic. Moise vorbeşte despre aceasta în Deuteronom 4:2; 12:32, Agur în Proverbe 30:5-6, şi Ioan în Apocalipsa 22:18-19. Ultimele două pasaje spun că adăugând la cuvântul lui Dumnezeu, aduce cu sine un serios blestem.
Acesta este motivul pentru care, noi nu respectăm ceea ce este de obicei înţeles ca abordare "istorico-gramaticală". Nu partea "gramaticală" este o problemă. Desigur, gramatica corectă este importantă în orice text, şi de asemeni, limba originală este într-adevăr de autoritate. Dar, atunci când istoria extra-biblică este adusă ca să întărească un pasaj, istoria nu este altceva decât scrierile unor oameni. Acestea nu sunt o sursă sigură de informaţii (Eclesiastul 1:11). Este ştiut faptul că oamenii sunt stricaţi, se rătăcesc şi mint (Psalmul 53:1-3).
Charles Strong (bibleone.net) ne dă un exemplu clar de pervertire "istorică", a abordării Cuvântului.
"Ca să poată înţelege în mod eficient interpretarea contextuală a mai multor pasaje din Evanghelia lui Ioan, Coloseni, Faptele Apostolilor, 1 & 2 Corinteni, Efeseni, 1 & 2 Timotei, Tit, 1 & 2 & 3 Ioan, cei ce studiază Biblia, mai înainte ar trebui să înţeleagă ceva din erezia Gnosticismului (nos'ti-siz-em), împotriva cărora a fost parţial scopul scrierilor acestor epistole.” (www.bibleone.net/print_tbs61.html)
Prin urmare, Charles spune că nu poţi înţelege "mai multe pasaje" fără această informaţie extra-biblică. Nu numai că aceasta este anticrist (vezi mai jos), dar este în întregime creare şi adăugare a omului, la textul Scripturii. De fapt, în nici una din aceste scripturi nu se învaţă ceva despre "Gnosticism", sau că acesta ar fi "scopul pentru scrierea acestor epistole." 1 Ioan 2:26, în realitate spune:
V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească. (1 Ioan 2:26)
Fiindcă aici, cei care au încercat să-i rătăcească, nu sunt nicidecum identificați într-un mod specific. Această afirmaţie că el ştie cine sunt "aceia", este un plus adăugat la Cuvânt, care de fapt este exact ceea ce Scriptura avertizează să nu se facă.
Charles continuă:
"Scripturile din Coloseni şi 1 Ioan sunt deosebit de puternice în respingerea erorilor ce ţin de ereziile gnostice. Câteva ilustraţii necesare de înţelegere a unor erezii de interpretare a Scripturii vor fi tratate mai târziu în acest studiu. Acest lucru nu va fi o manipulare exhaustivă a subiectului, dar va acoperi dispoziţiile importante ale teologiei aberante ale Gnosticismului, astfel încât cel ce studiază Biblia poate ajunge la înţelesul intenţionat al pasajelor biblice în cărţile enumerate mai sus din Biblie."
Deşi, Scriptura nu spune nimic de gnosticism, Charles adaugă această "necesitate" de informaţii pentru interpretarea textului. El spune că aceste informaţii sunt spicuite din: Wycliffe Bible Dictionary, Believer's Bible Commentary by William MacDonald, Thru the Bible by J. Vernon McGee, The Wycliffe Bible Commentary, Clark's Commentary by Adam Clarke, LL.D., F.S.A., NIV Bible Commentary, The King James Study Bible, Ryrie Study Bible,Thompson Chain Reference Bible,The New Scofield Reference Bible, Life Application Bible.
Cum dar, este această informaţie atât de valoroasă? Aici este unul din cele două exemple. Charles citează 1 Ioan 4:1-3 şi scrie:
"De ce Ioan în această epistolă, subliniind că ei nu acceptă venirea lui Hristos în trup, este evident că acest duh (şi în acest caz, cineva poate interpreta duhul ca duhul unei persoane) nu este (reprezentativ) al lui Dumnezeu? Este din cauza gnosticilor şi a neîncetatelor lor învăţături, că Dumnezeu nu ar fi putut veni în trup, care de fapt acesta este elementul cheie al doctrinei creştine."
Adevărat? "Este oare din cauza gnosticilor şi a neîncetatelor lor învăţături"? Această concluzie cu siguranţă nu vine din Cuvânt. Este o adăugare. Ce vine din Cuvânt? Ce nu este adăugat?
Ce se găseşte aici, este oare luat în considerare tot planul lui Dumnezeu? Este că, orice vicleşug împotriva Scripturii reprezintă o negare a lui Isus Hristos că a venit în trup.
Numai Scriptura, poate să interpreteze Scriptura, 1 Ioan 4 vorbeşte de acelaşi lucru de care Pavel vorbeşte în Coloseni 2:8-10.
Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.
Filosofia şi amăgirea deşartă, care este înşelăciune după tradiţia oamenilor, după principiile începătoare ale lumii, toate acestea reprezintă o piedică şi vine împotriva adevărului. Deci, de ce Pavel ne avertizează să nu ne lăsăm înşelaţi prin aceste lucruri? Pentru că, "în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2:9). Sau, cu alte cuvinte, "Isus Hristos [Dumnezeu] a venit în trup" (1 Ioan 4:2). Credincioşii au "totul deplin în El" (Coloseni 2:9). Iar epistola din 2 Petru, ce are un întreg capitol de avertizări despre falşii învăţători, începe prin:
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, (2 Petru 1:3)
Coloseni şi 2 Petru, confirmă că nu avem nevoie de nici un adaos la Biblie (a se vedea de asemenea, 2 Timotei 3:16-17).13 "A-L cunoaşte pe El", ne dă tot ce-i pertinent, adică "tot ce priveşte viaţa şi evlavia ." Aceasta este semnificaţia: "Isus Hristos [Dumnezeu] a venit în trup" (1 Ioan 4:2)?
Da, într-adevăr aceasta este. Iar, 1 Ioan 4 continuă:
Ei (orice duh, care nu mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup) Sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. (1 Ioan 4:5)
Ei vorbesc ca din lume. Cu alte cuvinte, ei vorbesc înşelând lumea cu: "filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii". Aceasta este o negare a afirmaţiei că: "Isus Hristos vine în trup" (2 Ioan 7), şi aşa este Anticristul (1 Ioan 4:3), anti-cuvânt (Ioan 1:1), anti-scriptură (Psalmul 119:21, 118), anti-Dumnezeu (Proverbe 1:24-29)14
Dar, tocmai prin adăugările gnostice, ale lui Charles la Cuvânt, se abat oamenii de la mesajul Scripturii. Printr-o inserţie a Gnosticismului în text, făcută de om.
IV. Dar nici Scăderi
Căci după cum nimic nu trebuie să se adauge, tot astfel, nimic nu trebuie să se scadă (Deuteronom 4:2; 12:32, Apocalipsa 22:18-19). Cu toate acestea, ei ca nişte oameni nelegiuiţi ce caută doar răzvrătire (Prov. 17:11), se revoltă, de asemenea, împotriva acestui cuvânt.
Dezbaterea dintre Calvinism şi Arminianism este un exemplu bun de ambele părţi cu privire la, a scădea ceva de la Cuvânt (sau a adăuga). Calviniştii, scad din adevăr, atunci când explică mântuirea (ei cred că ispăşirea [mântuirea] este limitată, adică Hristos a murit numai pentru cei aleşi) şi scad desigur, de la învăţătura biblică a harului ce poate fi pierdut (de exemplu, Galateni 5:4). Arminienii, scot învăţătura biblică a alegerii pe care Dumnezeu o face, şi de fapt ei scot suveranitatea lui Dumnezeu şi perseverenţa adevărată a sfinţilor, apoi, ei vor adăuga că "omul este liber să aleagă". Ambele părţi se rătăcesc de la tot sfatul lui Dumnezeu, deoarece, spre pierzarea lor ei adaugă ceva la adevăr sau scot adevăr din adevărul Bibliei.
O problemă principală este că, oamenii au o prea bună părere despre ei înşişi şi despre propriile gândiri, astfel că ei nu se supun Cuvântului din Proverbe 3:5 care spune: Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!
Există multe lucruri în Cuvânt care par contradictorii pentru mintea umană (ex, a se vedea raportul nostru privind siguranta veşnică), dar nu mintea umană este standardul.
Cuvântul, este standardul, indiferent de ceea ce se spune (Evrei 4:12-13). Un pasaj nu poate diminua un altul. Ele toate rămân adevărate. Cineva ar putea argumenta spunând: "Dar asta nu are sens". Însă nu trebuie să aibă sens (Proverbe 3:5-6). Tot ce trebuie, este să fie Biblic. "...nepătrunse Sunt judecăţile Lui" (Romani 11:33). Poate credeţi că pot exista unele lucruri ce puteau fi înţelese în trecut şi acum nu ar face sens? Dar, este scris: Priceperea Lui este fără margini. (Psalmi 147:5) A noastră, este limitată şi este foarte deosebită de a Lui.
Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. "Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre. (Isaia 55:8-9)
Deoarece gândurile şi căile Lui sunt mult mai sus de propriile noastre gânduri, ar fi o nebunie să pretindem că trebuie să aibă sens în mintea noastră pricăjită. De fapt, ceva mai departe în Isaia, Domnul chiar condamnă acestă cale, a aceluia:
... care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui! (Isaia 65:2)
Unii pot argumenta, zicând: "logica este o regulă de interpretare". Problema cu acest lucru ar fi următoarea: A cui logică? a ... înţelepciunii oamenilor, (1 Corinteni 2:4), înţelepciunea lumi care este logica omului, este o nebunie înaintea lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:19-20). Dumnezeu într-adevăr spune: "Veniţi să ne judecăm ..." (Isaia 1:18), dar, a cui raţiune sau judecată vom urma? Tocmai acest pasaj "să ne judecăm" continuă:
„Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 1:18 )
În acest raţionament, Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă şi să se supună cuvântului Său. Aceasta este singura logică adevărată în existenţă, pentru că Dumnezeu, care singur este înţelept (Romani 16:27, 1 Timotei 1:17; Iuda 25), este singura sursă de adevăr, înţelegere, înţelepciune şi cunoştinţă. Nu există nici un bine, nici o înţelegere, şi nici o logică adevărată care să fie bună în afară de El. Dacă logica contrazice adevărul Său, sau dacă s-ar îndepărta de adevărul Său, aceasta este împotriva Cuvântului; Logos (λογος Ioan 1:1);15 şi nu trebuie urmată, ci trebuie să fie respinsă.
Unii, poate fac apel la "bunul simţ". Acesta, de asemenea, este un standard nebiblic (Matei 7:1-2). Pentru că ceea ce este comun, este non-sens (Ecleziastul 9:3; 1 Corinteni 1:20), şi ceea ce este sens (sau are sens) nu este comun (Matei 7:13-14).
Deci, standardul este Cuvântul Însuşi (Scriptura), precum şi modul în care un pasaj biblic trebuie să fie înţeles şi aceasta este chiar din Biblie în sine, nu trebuiesc completări şi nici scăderi. Fie că trebuie înţeles ca o parabolă sau simbolic, textul în sine dictează interpretarea, deoarece nu există nici o altă autoritate decât cea a lui Dumnezeu din Cuvântul Său. Dacă Scriptura în sine, nu dictează nici o pildă16, parabolă17, ghicitoare18, mod comparativ / sarcasm19, simbol, sens spiritual, asemănare20, sau luat într-alt înţeles21, zicală (1 Samuel 10:12; Luca 4:23 şi 2 Petru 2:22) sau în înţeles duhovnicesc (ca în Apocalipsa 11:8, 13/17, etc), atunci ar trebui să fie înţeleasă exact aşa cum este prezentată şi deci trebuie luată ca atare.
De fapt, aceasta este o abordare literală. Textul are toată autoritatea de interpretare. Aceasta este singura abordare onestă a Scripturii.
Orice altceva vine din mintea omului, iar omul este căzut și are inima "înşelătoare şi deznădăjduit de rea" (Ieremia 17:9).
Note
1 HERMENEÚTICĂ s. f. Știința și arta interpretării textelor vechi, în special biblice; știința exegezei. ♦ Știința sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. [Var.: ermenéutică s. f.] – Din fr. herméneutique, germ. Hermeneutik.
2 Aici traducerea, nu-i tocmai potrivită folosind litere de tipar ca pentru Dumnezeire, deoarece evreii nu ştiau că Hristos este Dumnezeu.
3 A se vedea, de asemenea, Geneza 30:2, Deuteronom 4:39; 1 Împăraţi 8:60, 2 Regi 19:15 (Isaia 37:16); Iov 9:8 (Isaia 44:24); Psalmul 83:18; 86:8 - 10; 136:4, 148:13; Isaia 45:5-6, 14, 18, 21-22; 46:9; Ezechiel 28:2; 1 Timotei 6:16; Apocalipsa 15:4.
4 Scriptura, numeşte pe oameni, dumnezeii, în Psalmul 82, şi-i compară cu îngerii în Psalmul 8:5 ("îngerii" în ebraică este אֱלהִים ['elohiym], "dumnezei". Compară w / Evrei 2:7). Reţineţi, de asemenea Psalmul 97:7, 138:1, 132:2, Deuteronom 10:17. A se vedea, de asemenea, textul în ebraică din Exod 21:6; 22:7-8 (în română vs 20), în care אֱלהִים ("elohiym) este tradus de obicei" judecători ".
5 Cuvântul grecesc pentru "desfiinţat" în Ioan 10:35, λυθηναι (luthênai), poate fi, de asemenea, tradus prin "dezlegat" (λυθηναι de exemplu, Luca 13:16; Apocalipsa 20:3) sau "stricat" (de exemplu, Ioan 2:19, λυσατε [lusate]). Este tradus în altă parte "desfiinţat/stricat", Matei 5:19, λυση [lusê].
6 IMPERIÓS ~oásă (~óși, ~oáse) Care este absolut necesar; care cere o soluționare imediată; obligatoriu; stringent; presant; arzător.
7 Isus a fost un om de credinţă (Evrei 12:2), şi El chiar a fost mântuit. El nu a avut nici un păcat de care să fie mântuit (Evrei 4:15), dar a devenit păcat în sine (2 Corinteni 5:21). Chiar dacă "nu era posibil ca El să fie ţinut de moarte" (Fapte 2:24), şi El avea puterea de a lua înapoi viaţa Sa (Ioan 10:18), totuşi El a fost mântuit de la moarte. După cum este scris: El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui (Evrei 5:7)
8 2 Petru 1:20 mai literal este: "Fiindcă mai întâi de toate, să ştiti că nici unei proorocii din Scriptură nu ar putea ca cineva să-i dea propria interpretare." τουτο πρωτον γινωσκοντες, οτι πασα προφητεια γραφης ιδιας επιλυσεως ου γινεται
9 www.dexonline.ro
10 LITERAL ~ă (~i, ~e) 1) și adverbial Care este reprodus întocmai ca în textul original; literă cu literă; ad-litteram; textual. 2) mat. (despre expresii sau mărimi) Care este reprezentat prin litere; notat cu litere. /<fr. littéral, lat. litteralis
11 Aici avem în total 3 traduceri:
Ce vom spune, deci, că a căpătat strămoşul nostru Avraam, prin puterea cărnii?
Ce vom spune că a căpătat strămoşul nostru Avraam în funcţie de trup? (Τι ουν ερουμεν ευρηκεναι Αβρααμ τον προπατορα ημων κατα σαρκα;)
Ce vom spune de Avraam, părintele nostru că ar fi căpătat prin puterea trupească? (Τι ουν ερουμεν Αβρααμ τον πατερα ημων ευρηκεναι κατα σαρκα;)
12 Romani 9:32 mai literal: Pentru ce? Pentru că nu din credinţă, ci ca din faptele Legii (δια τι οτι ουκ εκ πιστεως,? Αλλ "ως εξ εργων νομου).
13 A se vedea, de asemenea, Psalmul 19:7-11; 119:1-3, 9, 11, 50, 93, 98-100, 104-105, 130, 144, 165.
14 De fapt aceeași temă se continuă în 1 Ioan 4:6 şi, de asemenea în epistola a 2-a a lui Ioan.
15 Cuvântul, Λογος (logos) este tradus prin: "gând" în Fapte 10:29, 18:14, 1 Petru 3:15. Am mai găsit de asemeni şi alte traduceri pentru logos; vorba, gând, prilej, socoteală; toate's biblice.
16 Cuvântul grecesc pentru pildă, παροιμια (paroimia), se găseşte în Noul Testament, în Ioan 10:6 ("ilustrare"; KJV "învățătură"); 16:25 ("limbaj figurativ"; "proverbe"), 29 ("figură de stil";"paradigma"); 2 Petru 2:22 ("zicala").
17 PARÁBOLĂ, parabole, s. f. Povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral; pildă; p. ext. exprimare alegorică, afirmație care cuprinde un anumit tâlc; fabulă, alegorie. Cuvântul grecesc pentru parabolă este παραβολη (parabolê), de exemplu, Matei 13:3, 10, 13 (etc); Evrei 9:9 ("asemănare, simbol" ; 11:19 ("sens figurat"; "figurativ")
18 Cuvântul ebraic pentru ghicitoare, חִידָה (chiydâh), se găseşte numai în judecători 14:12-19; 1 Regi 10:1 ("cu întrebări grele"; בְּחִידוֹת, mai literal, "în ghicitori"), 2 Cronici 9:1; Psalmul 49:4 ("pildele insuflate"); 78:2 ("pilde"); Proverbe 1:6, Ezechiel 17:2 (tâlc); Daniel 8:23 ("sinistru/fără ruşine şi viclean"; עַז - פָּנִים וּמֵבִין חִידוֹת, mai literal," puternic faţă de ghicitori şi de înţelegere"); Habacuc 2:6.
19 Mod comparativ/sarcasm, exemple pot fi găsite în Iov 12:2; Matei 11:7-8 (Luc 7:24-25); Ioan 9:27; 1 Corinteni 4:8, 10.
20 Asemănările sunt menţionate în mod explicit, Isaia 40:18; Ezechiel 1:5; Evrei 9:9, tot astfel (αντιτυπα [antitupa], "chip; chipuri", Evrei 9:24 ) şi 1 Petru 3:21 (αντιτυπον [antitupon] "închipuite"; "ca figură; chipuri") Fapte 7:43. Аντιτυπος (antitupos) "antitip" este un cuvânt compus. Аντι (anti) înseamnă "în loc de" (de exemplu, Matei 2:22; Luca 11:11) sau "pentru" (de exemplu, Matei 5:38 [2x], 17:27, 20:28; Luca 1:20; 19:44; Fapte 12:23; Romani 6:17)
21 Într-alt înţeles; sau alegoric, menţionat în Galateni 4:24 folosind αλληγορουμενα participiul grec (allêgoroumena) pentru "alegorie".
ALEGORÍE s. f. 1. procedeu artistic, bazat pe metaforă, constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. operă plastică sau literară care folosește acest procedeu. 3. (muz.) compoziție care dă impresia că urmărește desfășurarea unei povestiri imaginare. (< fr. allégorie, lat., gr. allegoria). Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
Original: "Our Hermeneutics", by Darwin Fish
Traducerea: Vasile Sanda