Micul copist florentin / El pequeño escribiente florentino

Page start up on 10.04.2020_08.00 (UTC+1 / España)

Fuente documental / Sursa bibliografica: El pequeño escribiente florentino.

.

Columna 1.

Texto del articulo "El pequeño escribiente florentino"

Columna 2.

Borrador / Maculator.

Columna 3.

Traducción / Traducere... admin.

Tenía doce años y cursaba la cuarta elemental. Era un simpático niño florentino de cabellos rubios y tez blanca, hijo mayor de cierto empleado de ferrocarriles quien, teniendo una familia numerosa y un escaso sueldo, vivía con suma estrechez. Su padre lo quería mucho, y era bueno e indulgente con él; indulgente en todo menos en lo que se refería a la escuela: en esto era muy exigente y se revestía de bastante severidad, porque el hijo debía estar pronto dispuesto a obtener otro empleo para ayudar a sostener a la familia; y para ello necesitaba trabajar mucho en poco tiempo.

Así, aunque el muchacho era aplicado, el padre lo exhortaba siempre a estudiar. Era éste ya de avanzada edad y el exceso de trabajo lo había también envejecido prematuramente. En efecto, para proveer a las necesidades de la familia, además del mucho trabajo que tenía en su empleo, se buscaba a la vez, aquí y allá, trabajos extraordinarios de copista. Pasaba, entonces, sin descansar, ante su mesa, buena parte de la noche. Últimamente, cierta casa editorial que publicaba libros y periódicos le había hecho el encargo de escribir en las fajas el nombre y la dirección de los suscriptores. Ganaba tres florines por cada quinientas de aquellas tirillas de papel, escritas en caracteres grandes y regulares. Pero esta tarea lo cansaba, y se lamentaba de ello a menudo con la familia a la hora de comer.

-Estoy perdiendo la vista -decía-; esta ocupación de noche acaba conmigo.

El hijo le dijo un día:

-Papá, déjame trabajar en tu lugar; tú sabes que escribo regular, tanto como tú.

Pero el padre le respondió:

-No, hijo, no; tú debes estudiar; tu escuela es mucho más importante que mis fajas: tendría remordimiento si te privara del estudio una hora; lo agradezco; pero no quiero, y no me hables más de ello.

El hijo sabía que con su padre era inútil insistir en aquellas materias, y no insistió. Pero he aquí lo que hizo. Sabía que a las doce en punto dejaba su padre de escribir y salía del despacho para dirigirse a la alcoba. Alguna vez lo había oído: en cuanto el reloj daba las doce, sentía inmediatamente el rumor de la silla que se movía y el lento paso de su padre. Una noche esperó a que estuviese ya en cama; se vistió sin hacer ruido, anduvo a tientas por el cuarto, encendió el quinqué de petróleo, y se sentó en la mesa de despacho, donde había un montón de fajas blancas y la indicación de las direcciones de los suscriptores.

Empezó a escribir, imitando todo lo que pudo la letra de su padre. Y escribía contento, con gusto, aunque con miedo; las fajas escritas aumentaban, y de vez en cuando dejaba la pluma para frotarse las manos; después continuaba con más alegría, atento el oído y sonriente. Escribió ciento sesenta: ¡cerca de un florín! Entonces se detuvo: dejó la pluma donde estaba, apagó la luz y se volvió a la cama de puntillas.

Aquel día, a las doce, el padre se sentó a la mesa de buen humor. No había advertido nada. Hacía aquel trabajo mecánicamente, contando las horas y pensando en otra cosa. No sacaba la cuenta de las fajas escritas hasta el día siguiente. Sentado a la mesa con buen humor, y poniendo la mano en el hombro del hijo:

-¡Eh, Julio -le dijo-, mira qué buen trabajador es tu padre! En dos horas he trabajado anoche un tercio más de lo que acostumbro. La mano aún está ágil, y los ojos cumplen todavía con su deber.

Julio, contento, mudo, decía para sí: ¡Pobre padre! Además de la ganancia, le he proporcionado también esta satisfacción: la de creerse rejuvenecido. ¡Ánimo, pues!

Alentado con el éxito, la noche siguiente, en cuanto dieron las doce, se levantó otra vez y se puso a trabajar. Y lo mismo siguió haciendo varias noches. Su padre seguía también sin advertir nada. Sólo una vez, cenando, observó de pronto:

-¡Es raro: cuánto petróleo se gasta en esta casa de algún tiempo a esta parte!

Julio se estremeció; pero la conversación no pasó de allí, y el trabajo nocturno siguió adelante.

Lo que ocurrió fue que, interrumpiendo así su sueño todas las noches, Julio no descansaba bastante; por la mañana se levantaba rendido aún, y por la noche al estudiar, le costaba trabajo tener los ojos abiertos. Una noche, por primera vez en su vida, se quedó dormido sobre los apuntes.

-¡Vamos, vamos! -le gritó su padre dando una palmada-. ¡Al trabajo!

Se asustó y volvió a ponerse a estudiar. Pero la noche y los días siguientes continuaba igual, y aún peor: daba cabezadas sobre los libros, se despertaba más tarde de lo acostumbrado; estudiaba las lecciones con desgano, y parecía que le disgustaba el estudio. Su padre empezó a observarlo, después se preocupó de ello y, al fin, tuvo que reprenderlo. Nunca lo había tenido que hacer por esta causa.

-Julio -le dijo una mañana-; tú te descuidas mucho; ya no eres el de otras veces. No quiero esto. Todas las esperanzas de la familia se cifraban en ti. Estoy muy descontento. ¿Comprendes?

Y añadió el padre:

-¡Treinta y dos florines!… Estoy contento… Pero hay otra cosa -y señaló a Julio- que me disgusta.

Y Julio recibió la reconvención en silencio, conteniendo dos lágrimas que querían salir, pero sintiendo al mismo tiempo en el corazón cierta dulzura. Y siguió trabajando con ahínco; pero acumulándose un trabajo a otro, le era cada vez más difícil resistir. La situación se prolongó así por dos meses. El padre continuaba reprendiendo al muchacho y mirándolo cada vez más enojado. Un día fue a preguntar por él al maestro, y éste le dijo:

-Sí, cumple, porque tiene buena inteligencia; pero no está tan aplicado como antes. Se duerme, bosteza, está distraído; hace sus apuntes cortos, de prisa, con mala letra. Él podría hacer más, pero mucho más.

Aquella noche el padre llamó al hijo aparte y le hizo reconvenciones más severas que las que hasta entonces le había hecho.

-Julio, tú ves que yo trabajo, que yo gasto mucho mi vida por la familia. Tú no me secundas, tú no tienes lástima de mí, ni de tus hermanos, ni aún de tu madre.

-¡Ah, no, no diga usted eso, padre mío! -gritó el hijo ahogado en llanto, y abrió la boca para confesarlo todo.

Pero su padre lo interrumpió diciendo:

-Tú conoces las condiciones de la familia: sabes que hay necesidad de hacer mucho, de sacrificarnos todos. Yo mismo debía doblar mi trabajo. Yo contaba estos meses últimos con una gratificación de cien florines en el ferrocarril, y he sabido esta mañana que ya no la tendré.

Ante esta noticia, Julio retuvo en seguida la confesión que estaba por escaparse de sus labios, y se dijo resueltamente: No, padre mío, no te diré nada; guardaré el secreto para poder trabajar por ti; del dolor que te causo te compenso de este modo: en la escuela estudiaré siempre lo bastante para salir del paso: lo que importa es ayudar para ganar la vida y aligerarte de la ocupación que te mata.

Siguió adelante, transcurrieron otros dos meses de tarea nocturna y de pereza de día, de esfuerzos desesperados del hijo y de amargas reflexiones del padre. Pero lo peor era que éste se iba enfriando poco a poco con el niño, y no le hablaba sino raras veces, como si fuera un hijo desnaturalizado, del que nada hubiese que esperar, y casi huía de encontrar su mirada. Julio lo advertía, sufría en silencio, y cuando su padre volvía la espalda, le mandaba un beso furtivamente, volviendo la cara con sentimiento de ternura compasiva y triste; mientras tanto el dolor y la fatiga lo demacraban y le hacían perder el color, obligándolo a descuidarse cada vez más en sus estudios.

Comprendía perfectamente que todo concluiría en un momento, la noche que dijera: Hoy no me levanto; pero al dar las doce, en el instante en que debía confirmar enérgicamente su propósito, sentía remordimiento; le parecía que, quedándose en la cama, faltaba a su deber, que robaba un florín a su padre y a su familia; y se levantaba pensando que cualquier noche que su padre se despertara y lo sorprendiera, o que por casualidad se enterara contando las fajas dos veces, entonces terminaría naturalmente todo, sin un acto de su voluntad, para lo cual no se sentía con ánimos. Y así continuó la misma situación.

Pero una tarde, durante la comida, el padre pronunció una palabra que fue decisiva para él. Su madre lo miró, y pareciéndole que estaba más echado a perder y más pálido que de costumbre, le dijo:

-Julio, tú estás enfermo. -Y después, volviéndose con ansiedad al padre-: Julio está enfermo, ¡mira qué pálido está!… ¡Julio mío! ¿Qué tienes?

El padre lo miró de reojo y dijo:

-La mala conciencia hace que tenga mala salud. No estaba así cuando era estudiante aplicado e hijo cariñoso.

-¡Pero está enfermo! -exclamó la mamá.

-¡Ya no me importa! -respondió el padre.

Aquella palabra le hizo el efecto de una puñalada en el corazón al pobre muchacho. ¡Ah! Ya no le importaba su salud a su padre, que en otro tiempo temblaba de oírlo toser solamente. Ya no lo quería, pues; había muerto en el corazón de su padre.

¡Ah, no, padre mío! -dijo entre sí con el corazón angustiado-; ahora acabo esto de veras; no puedo vivir sin tu cariño, lo quiero todo; todo te lo diré, no te engañaré más y estudiaré como antes, suceda lo que suceda, para que tú vuelvas a quererme, padre mío. ¡Oh, estoy decidido en mi resolución!

Aquella noche se levantó todavía, más bien por fuerza de la costumbre que por otra causa; y cuando se levantó quiso volver a ver por algunos minutos, en el silencio de la noche, por última vez, aquel cuarto donde había trabajado tanto secretamente, con el corazón lleno de satisfacción y de ternura.

Sin embargo, cuando se volvió a encontrar en la mesa, con la luz encendida, y vio aquellas fajas blancas sobre las cuales no iba ya a escribir más, aquellos nombres de ciudades y de personas que se sabía de memoria, le entró una gran tristeza e involuntariamente cogió la pluma para reanudar el trabajo acostumbrado. Pero al extender la mano, tocó un libro y éste se cayó. Se quedó helado.

Si su padre se despertaba… Cierto que no lo habría sorprendido cometiendo ninguna mala acción y que él mismo había decidido contárselo todo; sin embargo… el oír acercarse aquellos pasos en la oscuridad, el ser sorprendido a aquella hora, con aquel silencio; el que su madre se hubiese despertado y asustado; el pensar que por lo pronto su padre hubiera experimentado una humillación en su presencia descubriéndolo todo…, todo esto casi lo aterraba.

Aguzó el oído, suspendiendo la respiración… No oyó nada. Escuchó por la cerradura de la puerta que tenía detrás: nada. Toda la casa dormía. Su padre no había oído. Se tranquilizó y volvió a escribir.

Las fajas se amontonaban unas sobre otras. Oyó el paso cadencioso de la guardia municipal en la desierta calle; luego ruido de carruajes que cesó al cabo de un rato; después, pasado algún tiempo, el rumor de una fila de carros que pasaron lentamente; más tarde silencio profundo, interrumpido de vez en cuando por el ladrido de algún perro. Y siguió escribiendo.

Entretanto su padre estaba detrás de él: se había levantado cuando se cayó el libro, y esperó buen rato; el ruido de los carros había cubierto el rumor de sus pasos y el ligero chirrido de las hojas de la puerta; y estaba allí, con su blanca cabeza sobre la negra cabecita de Julio. Había visto correr la pluma sobre las fajas y, en un momento, lo había recordado y comprendido todo. Un arrepentimiento desesperado, una ternura inmensa invadió su alma. De pronto, en un impulso, le tomó la cara entre las manos y Julio lanzó un grito de espanto. Después, al ver a su padre, se echó a llorar y le pidió perdón.

-Hijo querido, tú debes perdonarme -replicó el padre-. Ahora lo comprendo todo. Ven a ver a tu madre.

Y lo llevó casi a la fuerza junto al lecho y allí mismo pidió a su mujer que besara al niño. Después lo tomó en sus brazos y lo llevó hasta la cama, quedándose junto a él hasta que se durmió. Después de tantos meses, Julio tuvo un sueño tranquilo. Cuando el sol entró por la ventana y el niño despertó, vio apoyada en el borde de la cama la cabeza gris de su padre, quien había dormido allí toda la noche, junto a su hijo querido.

FIN

Avea doisprezece ani și era în clasa a patra. Era un băiat fermecător florentin, cu părul blond și tenul alb, fiul cel mai mare al unui anume angajat feroviar care, având o familie numeroasă și un salariu mic, trăia cu o îngustă extremă. Tatăl său îl iubea foarte mult și era bun și iertător pentru el; stăruitor în orice, cu excepția cazului în care a fost vorba de școală: în aceasta era foarte solicitant și era îmbrăcat destul de sever, pentru că fiul trebuia să fie gata în curând să obțină un alt loc de muncă pentru a ajuta întreținerea familiei; și pentru asta trebuia să muncească din greu într-un timp scurt.

Astfel, deși băiatul era harnic, tatăl îl îndemna mereu să studieze. Era destul de bătrân, iar suprasolicitarea îl îmbătrânise prematur. De fapt, pentru a asigura nevoile familiei, pe lângă numeroasele locuri de muncă pe care le-a avut la locul de muncă, el căuta, în același timp, aici și acolo, o muncă extraordinară ca copist. A petrecut, apoi, fără să se odihnească, la masa lui, o bună parte din noapte. În ultima vreme, o anumită editură care publica cărți și ziare îi ceruse să scrie numele și adresa abonaților pe centuri. A câștigat trei bresle pentru fiecare cinci sute din acele fâșii de hârtie, scrise cu caractere mari, obișnuite. Dar această sarcină l-a obosit și, de multe ori, a regretat-o cu familia la ora prânzului.

„Îmi pierd vederea”, a spus el; această ocupație de noapte se termină cu mine.

Fiul i-a spus într-o zi:

-Tată, lasă-mă să lucrez în locul tău; știi că scriu regulat, la fel de mult ca tine.

Dar tatăl a răspuns:

-Nu, fiule, nu; trebuie să studiați; școala ta este mult mai importantă decât brâuurile mele: aș avea remușcări dacă te-ar lipsi să studiezi o oră; O apreciez; dar nu vreau și nu-mi spune mai multe despre asta.

Fiul știa că împreună cu tatăl său este inutil să insistăm asupra acestor chestiuni și nu a insistat. Dar iată ce a făcut el. Știa că la ora doisprezece tatăl său a încetat să scrie și a părăsit biroul pentru a merge în dormitor. O auzise odată: de îndată ce ceasul a bătut douăsprezece, a simțit imediat zgomotul scaunului mișcându-se și ritmul lent al tatălui ei. Într-o noapte a așteptat până când eram deja în pat; s-a îmbrăcat liniștit, s-a aruncat în jurul camerei, a aprins lampa cu ulei și s-a așezat la birou, unde se găseau o mulțime de coșuri albe și indicarea adreselor abonaților.

A început să scrie, imitând cât a putut scrie scrisul de mână al tatălui său. Și a scris fericit, cu plăcere, deși cu frică; benzile scrise creșteau și, din când în când, își dăduse pixul să-și frece mâinile; apoi a continuat cu mai multă bucurie, ascultându-și urechea și zâmbind. A scris o sută șaizeci: lângă un florin! Apoi s-a oprit: a lăsat stiloul în jos unde a fost, a stins lumina și s-a îndreptat înapoi în pat.

În acea zi, la douăsprezece, tatăl s-a așezat la masă cu o bună dispoziție. Nu observase nimic. A făcut treaba asta mecanic, numărând orele și gândindu-se la altceva. Nu a ținut cont de benzile scrise până a doua zi. Stând la masă cu bună dispoziție, punând mâna pe umărul fiului:

"Hei, Julio", a spus el, "uite cât de bun este un muncitor tatăl tău!" A doua noapte aseară am lucrat cu o treime mai mult decât o fac de obicei. Mâna este încă agilă, iar ochii își îndeplinesc în continuare datoria.

Julio, fericit, mut, și-a spus: Bietul tată! Pe lângă câștig, i-am oferit și această satisfacție: aceea de a crede în sine întinerit. Apoi, curaj!

Încurajat de succes, în noaptea următoare, imediat ce a ajuns la ora doisprezece, s-a ridicat din nou și a plecat la serviciu. Și a continuat să facă același lucru câteva nopți. Tatăl său a continuat și el fără să observe nimic. O singură dată, luând cina, observă brusc:

-E ciudat: cât de mult se cheltuie petrol în această casă de la ceva timp în această parte!

Julio se cutremură; dar conversația nu a trecut de acolo și munca de noapte a continuat.

Ceea ce s-a întâmplat a fost că, întrerupându-și astfel somnul în fiecare seară, Julio nu s-a odihnit suficient; dimineața s-a trezit încă epuizat, iar noaptea, în timp ce studia, a avut probleme să-și țină ochii deschiși. Într-o noapte, pentru prima dată în viața sa, a adormit pe notițe.

-Vino, hai! striga tatal sau, apucandu-l. Pentru a lucra!

S-a speriat și s-a întors la studii. Dar noaptea și zilele următoare au continuat la fel, și chiar mai rău: a dat din cap peste cărți, s-a trezit mai târziu decât de obicei; a studiat lecțiile cu reticență și părea că nu-i place să studieze. Tatăl său a început să-l urmărească, apoi s-a preocupat de el și, în cele din urmă, a trebuit să-l mustre. Nu a trebuit niciodată să o fac pentru această cauză.

- Julio, spuse el într-o dimineață; te neglijezi mult; nu mai ești celelalte ori. Nu vreau asta. Toate speranțele familiei erau în tine. Sunt foarte nefericit. Înțelegi?

Și tatăl a adăugat:

-Două-două bresle! ... Sunt fericit ... Dar mai este un lucru - și a arătat către Julio - că nu-mi place.

Iar Julio a primit cererea reconvențională în tăcere, reținând două lacrimi care voiau să iasă, dar în același timp simțind în inima lui o anumită dulceață. Și a continuat să muncească din greu; dar acumulând un loc de muncă în altul, era din ce în ce mai greu să reziste. Astfel, situația a durat două luni. Tatăl a continuat să-l mustre pe băiat și a părut din ce în ce mai furios. Într-o zi s-a dus să-l întrebe pe profesor despre el, iar profesorul a spus:

- Da, se conformează, pentru că are o inteligență bună; dar nu este la fel de aplicat ca înainte. Adorme, căscă, este distras; își face notele scurte, în grabă, cu o scriere de mână proastă. Ar putea face mai mult, dar mult mai mult.

În noaptea aceea, tatăl l-a chemat pe fiu deoparte și i-a făcut mustrări mai severe de la el decât făcuse până atunci.

-Iun, vezi că lucrez, că îmi petrec o mare parte din viață pentru familie. Nu mă urmărești, nu-ți pare rău pentru mine, nici pentru frații tăi, nici măcar pentru mama ta.

"Ah, nu, nu spune asta, tată!" strigă fiul înecat în lacrimi și deschise gura pentru a mărturisi totul.

Dar tatăl său l-a întrerupt spunând:

-Cunoști condițiile familiei: știi că este nevoie să facem multe, să ne sacrificăm pe noi înșine. A trebuit să-mi dublez singur munca. În ultimele luni am avut o recompensă de o sută de florini pe calea ferată și am știut azi dimineață că nu o voi mai avea.

Înainte de această veste, Julio a reținut imediat mărturisirea care urma să scape de buzele sale și a spus hotărât: Nu, tată, nu vă voi spune nimic; Voi păstra secretul pentru a putea lucra pentru tine; Vă compensez în acest fel pentru durerea pe care vi-o provoc: la școală voi studia întotdeauna suficient pentru a ieși din probleme: ceea ce contează este să vă ajutați să vă câștigați viața și să ușurați ocupația care vă ucide.

El a continuat, încă două luni de muncă nocturnă și lenea zilei, eforturi disperate ale fiului și reflecții amare ale tatălui. Dar cel mai rău lucru a fost că copilul se răcori treptat cu băiatul, iar acesta îi vorbea doar foarte rar, de parcă ar fi un fiu denaturat, de la care nu mai era nimic de așteptat și aproape că a fugit să-și întâlnească privirea. Julio a observat-o, a suferit în tăcere, iar când tatăl său a întors spatele, l-ar săruta furtiv, întorcându-și fața cu tandrețe plină de compasiune și triste; între timp durerea și oboseala l-au emoționat și l-au făcut să-și piardă culoarea, forțându-l să se neglijeze din ce în ce mai mult în studiile sale.

A înțeles perfect că totul se va termina într-o clipă, în noaptea în care a spus: Astăzi nu mă ridic; dar la ora douăsprezece, în momentul în care trebuia să-și confirme energic scopul, simți o remușcare; i s-a părut că, rămânând în pat, nu-și îndeplinea datoria, fură un florin de la tatăl și familia sa; și s-a ridicat gândindu-se că în fiecare seară tatăl său se trezea și l-a surprins, sau că s-a întâmplat să afle numărarea brâurilor de două ori, atunci va termina, în mod firesc, totul, fără un act de voință, pentru care nu se simțea în dispoziție. Și astfel aceeași situație a continuat.

Dar într-o după-amiază, în timpul mesei, tatăl a rostit un cuvânt care a fost decisiv pentru el. Mama lui s-a uitat la el și, parcă era mai răsfățat și mai palid decât de obicei, a spus:

-Iun, esti bolnav. -Atunci, întorcându-se nerăbdător către tată -: Julio este bolnav, uite ce palid este! ... Julio al meu! Ce ai

Tatăl s-a uitat la el și a spus:

-Conștiința proastă te face să ai o sănătate precară. Nu era așa când era student aplicat și fiu iubitor.

-Dar e bolnav! A exclamat mama.

-Nu mă mai interesează! răspunse tatăl.

Acest cuvânt a avut ca efect să-l înjunghie pe inimă pe bietul băiat. Ah! Sănătatea lui nu mai conta pentru tatăl său, care odată se cutremura de la auzirea lui tuse doar. Nu am mai vrut, atunci; murise în inima tatălui său.

O, nu, tată! și-a spus unul cu celălalt cu inima supărată; Acum chiar termin asta; Nu pot trăi fără iubirea ta, vreau totul; Vă voi spune totul, nu vă voi mai înșela și voi studia ca mai înainte, orice s-ar întâmpla, pentru a mă iubi din nou, tată. Oh, sunt hotărât în rezoluția mea!

În noaptea aceea încă s-a ridicat, mai degrabă din obișnuință decât din orice alt motiv; iar când s-a ridicat a vrut să vadă pentru câteva minute, în liniștea nopții, pentru ultima oară, acea cameră în care lucrase atât de mult în secret, cu o inimă plină de satisfacție și tandrețe.

Cu toate acestea, când s-a întâlnit din nou la masă, cu lumina aprinsă și a văzut acele benzi albe pe care nu mai avea de gând să scrie, acele nume de orașe și oameni pe care îi știa din suflet, era foarte trist. și involuntar a luat stiloul pentru a-și relua munca obișnuită. Dar, când a întins mâna, a atins o carte și a căzut. El a înghețat.

Dacă tatăl său s-ar fi trezit ... Cu siguranță, nu l-ar fi prins săvârșind vreo infracțiune și că el însuși a decis să-i spună totul; cu toate acestea ... auzind acei pași care se apropiau în întuneric, fiind surprinși la acea oră, cu acea tăcere; că mama lui s-a trezit și s-a speriat; Gândul că, deocamdată, tatăl său ar fi experimentat o umilire în prezența lui descoperind totul ..., toate acestea aproape îl îngrozeau.

Și-a încordat urechile, suspendându-și respirația ... Nu a auzit nimic. A ascultat prin încuietorul de pe ușa din spatele lui: nimic. Toată casa dormea. Tatăl ei nu auzise. S-a calmat și a scris din nou.

Sashes-urile îngrămădite una peste alta. A auzit pasul înfloritor al gărzii municipale pe strada pustie; apoi zgomotul trăsurilor care au încetat după un timp; apoi, după ceva timp, sunetul unui rând de mașini care trece încet; mai târziu tăcere adâncă, întreruptă din când în când de lătratul unui câine. Și continua să scriu.

Între timp tatăl său era în spatele lui: se ridicase când cartea a căzut și a așteptat mult timp; zgomotul mașinilor acoperise sunetul pașilor lor și ușor scârțâitul frunzelor ușii; iar el era acolo, cu capul alb pe capul negru al lui Julio. Văzuse penei alergând peste sasuri și într-o clipă își amintise și înțelegea totul. Regretul disperat, o imensă tandrețe i-a invadat sufletul. Dintr-o dată, din impuls, el o luă pe față în mâini și Julio urlă de groază. Mai târziu, când l-a văzut pe tatăl ei, a izbucnit în lacrimi și a cerut iertare.

"Dragul meu fiu, trebuie să mă iertați", a răspuns tatăl. Acum am înțeles totul. Vino să-ți vezi mama.

Și aproape că l-a luat lângă noptieră și i-a cerut soției sale acolo să-l sărute pe băiat. Apoi l-a luat în brațe și l-a dus în pat, rămânând lângă el până când a adormit. După atâtea luni, Julio a avut un vis pașnic. Când a apărut soarele pe fereastră și băiatul s-a trezit, a văzut capul cenușiu al tatălui său sprijinit pe marginea patului, care dormise acolo toată noaptea, împreună cu fiul său iubit.

FIN / SFARSIT