Rele năravuri boierești / Malos usos señoriales
Page start up on 19.03.2020_01.20 (UTC+1 / Paterna, España)
Fuente documental / Sursa documentara: Malos usos señoriales - Wikipedia; > 12.349 bytes
Columna 1 .
Malos usos señoriales es una locución usada en la Edad Media (incluso, durante el Antiguo Régimen ) en la Corona de Castilla , pero sobre todo, en la Corona de Aragón (mals usos en lengua catalana), para referirse a determinadas costumbres feudales , en general prestaciones a las que estaban sometidos los siervos encomendados a algún señor feudal . Estas prestaciones u obligaciones constituyen un tipo de derecho del señor a maltratar a su siervo (ius maletractandi) y, entre los siglos IX y XIII, se aceptaban como lícitas, consideradas algo normal, especialmente en los territorios caracterizados por su mayor similitud al feudalismo "puro": los condados carolingios de la zona pirenaica (Marca Hispánica) paulatinamente convertidos en entidades políticas independientes de hecho (reino de Navarra, reino de Aragón y condados catalanes).
Ya en la Baja Edad Media, al cobrar más protagonismo el pueblo llano, junto con la paulatina recuperación de usos propios del derecho romano, los malos usos señoriales comenzaron a verse como abusivos o a sustituirse por pagos en metálico. Sin embargo, con la crisis del siglo XIV (peste negra de 1348), muchos nobles vieron reducir sus rentas y peligrar su privilegiado nivel de vida. Una respuesta a ello (la llamada "reacción señorial") consistió en revivir esos malos usos para aumentar su recaudación, lo que en muchos casos provocó importantes revueltas de campesinos, fenómeno común a toda la Europa Occidental (la jacquerie francesa de 1358, la peaseants' revolt inglesa de 1381, la rebelión de los taboritas bohemios entre 1418 y 1439 -muchas tenían un fundamento religioso basado en la igualdad del cristianismo
primitivo: "Cuando Adán cavaba la tierra y Eva hilaba, ¿quién era Gentilhombre?"-). En los distintos reinos españoles se produjeron varias desde mediados del siglo XIV hasta mediados del siglo XV (irmandiños gallegos, remenças catalanes).
Índice
1 Corona de Castilla
2 Corona de Aragón
3 Un caso especial, el Ius Primæ Noctis
4 Véase también
5 Referencias
6 Bibliografía
7 Enlaces externos
Corona de Castilla
En la corona de Castilla es difícil determinar en qué consistían los malos usos por estar sujetos más a la tradición oral y al derecho consuetudinario ; pero, en general se refieren a los llamados malos fueros , es decir, regímenes feudales más duros en prestaciones. Ya que en Castilla la repoblación intentaba atraer gentes de otras zonas o países, era raro que los fueros o las leyes fueran duras. Por eso los malos usos son más esporádicos o simplemente son pagos monetarios. Es difícil establecer una lista de este tipo de gabelas , pero aquí se ofrecen algunos ejemplos:
- Adscripción del campesino a la tierra, impidiendo que pueda abandonarla ni él ni su familia (siervo de la gleba). En Castilla solía haber libertad de circulación, salvo contadas excepciones.
- Banalidades , tales como la obligación de usar el molino o el horno del señor, previo pago de una tasa (en Castilla era normal permitir al campesino ir al bosque comunal a recoger leña para cocinarse su propio pan, así como elegir el molino que creyera conveniente).
- La mañería o maniñádego: permitía al señor apropiarse de parte de los bienes de un siervo que hubiese muerto sin descendencia.
- Saca de pan: En Francia, por ejemplo, estaba prohibido sacar grano del señorío feudal, en parte para evitar la escasez y en parte para evitar la especulación. Pues bien, en Castilla se podía hacer previo pago de una tasa.
La tercería era la obligación de que un siervo se hiciese cargo de administrar diversos bienes señoriales. Esta carga conllevaba duras responsabilidades, entre ellas la de reponer cualquier pérdida con el patrimonio personal del campesino. La tercería fue prohibida en las Leyes Capitulares de 1440, promulgadas por el infante don Enrique.
El privilegio de corral que permitía al señor llevarse gallinas, pollos, carneros y toda suerte de ganado. Las citadas Leyes Capitulares de 1440 obligaban al señor a reponer en metálico todo lo que se llevase.
Corona de Aragón
En la Corona de Aragón, en cambio, y sobre todo en el Principado de Cataluña, la repoblación estuvo fuertemente controlada por la nobleza feudal y generalmente se establecía un número concreto de prestaciones que después serían consideradas malos usos. En los Usatges de Barcelona solo se recogen tres de estas obligaciones, pero en la mayoría de las encomiendas, especialmente de payeses de remensa (pagès de remença), los malos usos son seis:
Intestia: Si un payés moría sin testar, el señor tenía derecho a quedarse con un tercio de su patrimonio. Si no dejaba viuda ni hijos el señor se quedaba con la mitad.
Exorquia: Es similar a la mañería, es decir, si el campesino moría sin descendencia, el señor podía apropiarse de un tercio de los bienes del payés.
Cugucia: Cuando la mujer del remensa era acusada de adulterio podían darse los siguientes casos: que el remensa no lo supiera, entonces el señor feudal se repartía con él los bienes de la mujer; o que el hombre la hubiera incitado a ello, con lo que el señor se quedaba con toda la dote de la mujer.
Ársia o arçia: Hace al campesino responsable de su predio o terrazgo, de modo que, si se produce un incendio o una catástrofe en él, debía compensar al señor feudal.
Firma de spolii o firma de spoli forzada: Es el pago por los derechos de boda que paga el padre de la novia (probablemente sea una versión suavizada del derecho de pernada del que hablaremos a continuación).
Remensa o remença: Es el pago que debe hacer un campesino a su señor para recuperar su libertad de movimientos y dejar de estar adscrito a la tierra que trabaja. La redención afectaba no sólo al campesino sino también a su esposa y a sus hijos.
Esta serie de malos usos fue una de las causas, si bien no la única, de la importante rebelión de los payeses de remensa contra sus señores, entre 1440 y 1486, año en el que Fernando el Católico los derogó a través de la Sentencia arbitral de Guadalupe..
Pero, sin duda, el peligro más grave por parte de los nobles era la paulatina penetración en el seno de las comunidades libres mediante compras o heredamientos. De este modo, los territorios de realengo pasan a manos de los señores a pesar de todas las medidas que intentaron tomar las cortes de los reinos y las hermandades de campesinos para evitarlo.
Un caso especial, el Ius Primæ Noctis
Artículo principal: Derecho de pernada
Es un derecho feudal que permitiría al señor abusar sexualmente de las doncellas de su feudo el día de su boda . Sin embargo, los investigadores no han encontrado apenas pruebas documentales sobre su verdadera naturaleza, por lo que se discute si realmente existió en la Edad Media europea. En efecto, actualmente, hay una verdadera controversia científica sobre si el derecho de pernada existió realmente o es un mito inventado en periodos posteriores.
La postura más consensuada es que, por lo visto, el Ius primæ noctis , tal como se entiende hoy día, es el resultado de la interpretación tendenciosa que hicieron los ilustrados a fines del siglo XVIII para desprestigiar a la nobleza , al tiempo que reclamaban la desaparición de todos sus privilegios. Todo parece apuntar a que este mito surgiría al unir dos fenómenos diferentes:
Por un lado, el siervo necesitaba el permiso de su señor para casarse (o, en su caso, para casar a sus hijas), para lo cual debía, cuando menos, pagar un tributo. Concretamente, en Inglaterra y Gales se denominaba merchet ; en Francia , formariage , y en Cataluña la firma del spolii de los Remensas (citada más arriba). Este impuesto, a menudo, iba acompañado de una ceremonia quizás como la que se describe en la Sentencia arbitral de Guadalupe (1486): La noche de bodas, que la mujer será echada en la cama y [el señor] pasará por encima de aquella la dicha mujer.
Por otro, los abusos sexuales no sujetos a derecho, a veces sistemáticos, por parte de los nobles con sus siervas. En la Alta Edad Media los siervos tuvieron que consentir estos abusos, pero a partir del siglo XII, con el reconocimiento de su derecho al matrimonio religioso, los campesinos comienzan a rechazar este tipo de crímenes y, bien los denuncian, bien organizan auténticas rebeliones antiseñoriales de las que existen múltiples ejemplos. Este tipo de abusos se producían a capricho del noble y no tenían nada que ver con la primera noche de bodas , ni con ceremonias o ritos ancestrales. Eran simplemente eso: actos criminales (malfetrías) .
Véase también
Coloana 2.
........... Automatic translation .................. ......
Folosirea manorială proastă este o frază folosită în Evul Mediu (chiar în timpul Vechiului Regim) în Coroana Castilei, dar mai ales, în Coroana de Aragone (utilizări proaste în limba catalană), pentru a face referire la anumite obiceiuri feudale, în beneficiile generale la care erau supuși slujitorii încredințați unui domn feudal. Aceste beneficii sau obligații constituie un tip de drept al domnului de a-și maltrata slujitorul (ius maletractandi) și, între secolele IX și XIII, au fost acceptate drept legale, considerate normale, mai ales în teritoriile caracterizate de cea mai mare asemănare cu feudalismul " Pur ”: județele carolingiene din zona pireneană (marca hispanică) devin treptat entități politice independente de facto (Regatul Navariei, Regatul Aragonei și județele catalane).
.
.
.
Deja în Evul Mediu târziu, pe măsură ce oamenii obișnuiți au dobândit mai multă importanță, odată cu recuperarea treptată a utilizărilor proprii dreptului roman, abuzurile statice au început să fie considerate abuzive sau înlocuite de plăți în numerar. Cu toate acestea, odată cu criza secolului al XIV-lea (ciuma neagră din 1348), mulți nobili au văzut veniturile lor să scadă și nivelul lor de viață privilegiat periclitat. Un răspuns la acest lucru (așa-numita „reacție impunătoare”) a fost reînvierea acestor abuzuri pentru a-și spori colecția, ceea ce în multe cazuri a provocat revolte majore țărănești, un fenomen comun tuturor Europei Occidentale (jacquerie franceză din 1358, țărănii „Revolta engleză din 1381, rebeliunea taboritelor boemice între 1418 și 1439 - mulți au avut un fundament religios bazat pe egalitatea creștinismului timpuriu:„ Când Adam a săpat pământul și Eva s-a învârtit, cine a fost Gentilhombre? "-). În diferitele regate spaniole, mai multe au fost produse de la mijlocul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea (Irmandiños gallegieni, remenças catalan).
( )
Index
1 Coroana Castiliei
2 Coroana Aragonului
3 Un caz special, Ius Primæ Noctis
4 Vezi de asemenea
5 Referințe
6 Bibliografie
7 Legături externe
coroana Castillei
În coroana Castiliei este greu de determinat în ce constau abuzurile deoarece acestea erau supuse mai mult tradiției orale și dreptului cutumiar; dar, în general, se referă la așa-numitele fueros rele, adică la regimuri feudale care sunt mai dure în ceea ce privește beneficiile. Deoarece în Castilla repopularea a încercat să atragă oameni din alte zone sau țări, era rar ca fueros sau legile să fie dure. De aceea abuzurile sunt mai sporadice sau sunt pur și simplu plăți bănești. Este dificil să stabiliți o listă cu aceste tipuri de ciocăle, dar iată câteva exemple:
- Atașarea țăranului de pământ, care nu împiedică nici el, nici familia lui (slujitorul glebei) să-l abandoneze. În Castilia exista libertatea de mișcare, cu puține excepții.
- Banalităţi, precum obligaţia de a folosi moara sau cuptorul stăpânului, la plata unei taxe (în Castilia era normal să se permită ţăranului să meargă în pădurea comunală pentru a strânge lemne pentru a-şi găti propria pâine, precum şi alege moara pe care o consideră potrivită).
- Mañería sau maniñádego: permitea domnului să-și însuşească o parte din proprietatea unui servitor care murise fără descendenţă.
- Saca de pâine: În Franța, de exemplu, era interzisă extragerea cerealelor din domnia feudală, parțial pentru a evita penuria și parțial pentru a evita speculațiile. Ei bine, în Castilla se putea face cu plata unei taxe.
Terţul era obligaţia ca un servitor să se ocupe de administrarea diverselor bunuri moşnice. Această povară presupunea responsabilități grele, inclusiv compensarea oricăror pierderi cu bunurile personale ale țăranului. Tertul a fost interzis în Legile capitolului din 1440, promulgate de Infantul Don Enrique.
Privilegiul unui corral care permitea domnului să ia găini, găini, berbeci și tot felul de vite. Legile capitolului menționate mai sus din 1440 îl obligau pe domnul să înlocuiască în numerar tot ceea ce lua.
Coroana Aragonului
În Coroana Aragonului, în schimb, și mai ales în Principatul Cataloniei, repopularea a fost puternic controlată de nobilimea feudală și, în general, s-au stabilit un anumit număr de foloase care ulterior vor fi considerate utilizări rele. În Usatges of Barcelona sunt colectate doar trei dintre aceste obligații, dar în majoritatea pachetelor, în special a payeses de remensa (pagès de remença), există șase abuzuri:
Intesta: Dacă un țăran moare fără testament, omul avea dreptul să păstreze o treime din avere. Dacă nu lăsa văduvă sau copii, domnul păstra jumătate.
Exorquia: Este asemănător cu mañería, adică dacă țăranul moare fără copii, domnul s-ar putea însuși o treime din averea țăranului.
Cugucia: Când femeia din remensa era acuzată de adulter, puteau să apară următoarele cazuri: că remensa nu știa, atunci feudalul împărțea cu el bunurile femeii; sau că bărbatul o îndemnase să facă așa, așa că domnul a păstrat toată zestrea femeii.
Ársia sau arçia: Îl face pe țăran responsabil pentru proprietatea sau pământul său, astfel încât, dacă în ea se produce un incendiu sau o catastrofă, trebuie să despăgubească domnul feudal.
Semnătură spolii sau semnătură spoli forțată: Este plata drepturilor de nuntă pe care o plătește tatăl miresei (probabil o versiune atenuată a dreptului de pernada despre care vom vorbi în continuare).
Remensa sau remença: Este plata pe care un țăran trebuie să o facă domnului său pentru a-și recâștiga libertatea de mișcare și a nu mai fi atașat de pământul pe care îl lucrează. Răscumpărarea l-a afectat nu numai pe țăran, ci și pe soția și copiii lui.
Această serie de abuzuri a fost una dintre cauzele, deși nu singura, a importantei revolte a țăranilor din remensa împotriva domnilor lor, între 1440 și 1486, anul în care Fernando el Católico i-a abrogat prin hotărârea arbitrală din Guadalupe. ..
Dar, fără îndoială, cel mai grav pericol din partea nobililor era pătrunderea treptată în sânul comunităților libere prin cumpărături sau moșteniri. În acest fel, teritoriile regale trec în mâinile domnilor în ciuda tuturor măsurilor pe care curțile regatelor și frățiile țărănești au încercat să le ia pentru a o împiedica.
Un caz special, Ius Primæ Noctis
Articolul principal: Dreptul de pernada
Este un drept feudal care i-ar permite domnului să abuzeze sexual fecioarele fiefului său în ziua nunții sale. Cu toate acestea, cercetătorii au găsit puține dovezi documentare despre adevărata sa natură, așa că este discutat dacă a existat cu adevărat în Evul Mediu european. Într-adevăr, în prezent, există o adevărată controversă științifică dacă dreptul de pernada a existat cu adevărat sau este un mit inventat în perioade ulterioare.
Poziția cea mai consensuală este aceea că, aparent, Ius primæ noctis, așa cum este înțeles astăzi, este rezultatul interpretării tendențioase pe care iluminismul a făcut-o la sfârșitul secolului al XVIII-lea pentru a discredita nobilimea, pretinzând în același timp dispariția tuturor acestora. privilegii. Totul pare să indice că acest mit ar apărea prin unirea a două fenomene diferite:
Pe de o parte, servitorul avea nevoie de permisiunea stăpânului său pentru a se căsători (sau, în cazul lui, a se căsători cu fiicele sale), pentru care trebuia, cel puțin, să plătească un tribut. Mai exact, în Anglia și Țara Galilor se numea merchet; în Franţa, formariajul, iar în Catalonia semnătura Remensas spolii (citată mai sus). Această taxă a fost adesea însoțită de o ceremonie poate ca cea descrisă în hotărârea arbitrală a lui Guadalupe (1486): Noaptea nunții, că femeia va fi întinsă pe pat și [domnul] va trece peste ea.numita femeie.
Pe de altă parte, abuzurile sexuale nesupuse legii, uneori sistematice, de către nobili împreună cu slujitorii lor. În Evul Mediu, iobagii trebuiau să consimtă la aceste abuzuri, dar din secolul al XII-lea, odată cu recunoașterea dreptului lor la căsătorie religioasă, țăranii au început să respingă acest tip de crime și, fie le-au denunțat, fie au organizat autentice anti -răzvrătirile señoriale.din care sunt multiple exemple. Acest tip de abuz s-a produs la pofta nobilului și nu a avut nicio legătură cu prima noapte de nuntă, nici cu ceremonii sau rituri ancestrale. Erau pur și simplu așa: acte criminale (malfețe).
Vezi si
- Hărțuirea la locul de muncă.
Columna 3 .
Traduccion / Traducere... admin . ......
Proastele naravuri senioriale (boieresti) este o locutiune folosită în Evul Mediu (inclusiv în timpul Vechiului Regim ) în Regatul Castiliei , dar mai ales, în Regatul de Aragon ( mals usos , în limba catalană), pentru a face referire la anumite obiceiuri feudale , în general prestarile la care erau supuși acei iobagi încredințați vreunui senior/domn feudal . Aceste beneficii sau obligații constituie un tip de drept al domnului de a-și maltrata slujitorul (ius maletractandi) și, între secolele IX și XIII, au fost acceptate drept legale, considerate normale, mai ales în teritoriile caracterizate de cea mai mare asemănare cu feudalismul " Pur ”: județele carolingiene din zona pireneană (marca hispanică) devin treptat entități politice independente de facto (Regatul Navariei, Regatul Aragonei și județele catalane).
Deja în Evul Mediu târziu, pe măsură ce oamenii obișnuiți au dobândit mai multă importanță, odată cu recuperarea treptată a utilizărilor proprii dreptului roman, abuzurile statice au început să fie considerate abuzive sau înlocuite de plăți în numerar. Cu toate acestea, odată cu criza secolului al XIV-lea (ciuma neagră din 1348), mulți nobili au văzut veniturile lor să scadă și nivelul lor de viață privilegiat periclitat. Un răspuns la acest lucru (așa-numita „reacție impunătoare”) a fost reînvierea acestor abuzuri pentru a-și spori colecția, ceea ce în multe cazuri a provocat revolte majore țărănești, un fenomen comun tuturor Europei Occidentale (jacquerie franceză din 1358, țărănii „Revolta engleză din 1381, rebeliunea taboritelor boemice între 1418 și 1439 - mulți au avut un fundament religios bazat pe egalitatea creștinismului timpuriu:„ Când Adam a săpat pământul și Eva s-a învârtit, cine a fost
Gentilhombre? "-). În diferitele regate spaniole, mai multe au fost produse de la mijlocul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea (Irmandiños gallegieni, remenças catalan).
Index
1 Coroana de Castilia
2 Coroana de Aragon
3 Un caz special, Ius Primæ Noctis
4 Vezi și
5 Referințe
6 Bibliografie
7 Link-uri externe
Coroana (Regatul) de Castilla
În cadrul coroanei/regatului de Castilia este dificil să se stabilească în ce constau abuzurile, întrucât sunt supuse mai mult tradiției orale și dreptului cutumiar ; dar, în general, se referă la așa-numitele proaste jurisdictii, adică regimuri feudale mai dure în prestatiile lor. Întrucât in Castilia s-a încercat să se atragă persoane din alte zone sau țări, era de mirare ca fursele sau legile să fie dure. Așadar, abuzurile sunt mai sporadice sau sunt pur și simplu plăți monetare. Este dificil să enumerați astfel de gabeluri, dar iată câteva exemple:
- Adscrierea țăranului la glie, împiedicându-l pe el sau familia sa (slujitorul glebei) să-l abandoneze. În Castilia, exista libertatea de mișcare, cu mici excepții.
- Banalități, cum ar fi obligația de a folosi moara sau cuptorul domnului, la plata unei taxe (în Castilia era normal să permită țăranului să meargă în pădurea comunală pentru a colecta lemne de foc pentru a găti propria pâine, precum și pentru a alege moara pe care o credea. convenabil).
- La mañería sau maniñádego: a permis stăpânului să-și apropie o parte din bunurile unui servitor care murise fără urmași.
Scoateți din pâine: în Franța, de exemplu, a fost interzisă scoaterea cerealelor din stăpânul feudal, în parte pentru a evita lipsa și parțial pentru a evita speculațiile. Ei bine, în Castilia a fost posibil să plătiți o taxă.
Al treilea era obligația pentru un servitor de a prelua administrarea diferitelor bunuri impunătoare. Această povară a avut responsabilități grele, inclusiv cea a înlocuirii pierderilor cu bunurile personale ale țăranului. Terțul popor a fost interzis în Legile capitolelor din 1440
, promulgate de pruncul Don Enrique.
Privilegiul de barnyard care a permis stăpânului să ia pui, pui, berbeci și tot felul de animale. Legile capitolului menționate anterior din 1440 au obligat domnul să înlocuiască în numerar tot ceea ce a fost luat.
Coroana din Aragon
Pe de altă parte, în Coroana Aragonei, și mai ales în Principatul Cataluniei, repopularea a fost puternic controlată de nobilimea feudală și, în general, s-au stabilit un număr specific de beneficii care vor fi considerate ulterior uzuale. În Usatges of Barcelona sunt incluse doar trei dintre aceste obligații, dar în cele mai multe dintre encomiendas, în special în cele ale payeses de remitnsa (pagès de remença), utilizările proaste sunt șase:
Intestia: Dacă un țăran a murit fără voință, domnul avea dreptul să păstreze o treime din moșia sa. Dacă nu lăsa o văduvă sau copii, domnul păstra jumătate.
Exorquia: Este asemănător cu prostii, adică dacă țăranul ar muri fără urmași, domnul ar putea apropia o treime din proprietatea țăranului.
Cugucia: Când femeia din trimișă a fost acuzată de adulter, pot apărea următoarele cazuri: că remiterea nu a știut-o, atunci domnul feudal a împărțit proprietatea femeii cu el; sau că bărbatul a incitat-o la ea, astfel încât domnul a păstrat toată zestrea femeii.
Ársia sau arçia: ține țăranul responsabil pentru proprietatea sau pământul său, astfel încât, în cazul în care există un foc sau o catastrofă în el, să-l compenseze pe domnul feudal.
Semnătura spolii sau semnătura spoliului forțat: este plata drepturilor de nuntă plătite de tatăl miresei (este probabil o versiune înmuiată a dreptului de pernada despre care vom vorbi mai jos).
Remit sau Remença: este plata pe care un țăran trebuie să o facă domnului său pentru a-și recăpăta libertatea de mișcare și a înceta să fie atașat de pământul în care lucrează. Mântuirea a afectat nu numai țăranul, ci și soția și copiii.
Această serie de greșeli a fost una dintre cau zele, deși nu singura, a importantei rebeliuni a țăranilor de a fi remisă împotriva stăpânilor lor, între 1440 și 1486, anul în care Fernando el Católico le-a abrogat prin sentința de arbitraj din Guadalupe.
Dar, fără îndoială, cel mai grav pericol din partea nobililor era pătrunderea treptată în sânul comunităților libere prin cumpărături sau moșteniri. În acest fel, teritoriile realengo trec în mâinile domnilor, în ciuda tuturor măsurilor pe care curțile regatelor și frățile țăranilor au încercat să le ia pentru a-l evita.
Un caz special, Ius Primæ Noctis
Articol principal: Dreptul primei nopti .
Este vorba despre un drept feudal care permitea stăpânului să abuzeze sexualmente de domnisoarele de pe feuda sa în ziua nunții lor. Cu toate acestea, cercetătorii nu au găsit decat foarte puține dovezi documentare despre adevărata sa natură, astfel încât este in dezbatere dacă acest obicei a existat cu adevărat în Evul Mediu european. Astfel ca, în prezent, există o adevărată controversă științifică cu privire la faptul dacă dreptul primei nopti a existat într-adevăr sau este doar un mit inventat în perioadele ulterioare.
Postura cea mai consensuat ă este aceea că, se pare, Ius primæ noctis , așa cum se înțelege astăzi, este rezultatul interpretării părtinitoare făcută de iluminati la sfârșitul secolului al XVIII-lea pentru a discredita nobilimea , în timp ce reclama dispariția tuturor privilegiilor lor. Totul pare să indice că acest mit ar fi apărut prin unirea a două fenomene diferite:
Pe de o parte, slujitorul avea nevoie de permisiunea st ă panului său pentru a se căsători (sau, dupa caz, pentru a-si căsători fiicele sale), pentru care trebuia să plătească, cel puțin, un tribut. Mai exact, în Anglia și Țara Galilor se numea merchet ; în Franța , formariage iar în Catalunia se denumea " la firma del spolii de los Remensas (citată mai sus). Această taxă a fost adesea însoțită de o ceremonie, așa cum este descris în Hotărârea de arbitraj din Guadalupe (1486): În noaptea nunții, femeia va fi aruncată/băgată în pat și [domnul] va trece peste ea.
Pe de altă parte, lipsa regularizarii juridice a abuzurilor sexuale, uneori sistematice, savarsite de către nobili asupra slujitoarele lor. În Evul Mediu Timpuriu , iobagii au fost constransi să consimtă aceste abuzuri, dar începând cu secolul al XII-lea, cu recunoașterea dreptului lor la căsătoria religioasă, țăranii au început să respingă acest tip de crimă și, fie le-au denunțat, fie au organizat autentice rascoale anti-senioriale. despre care există mai multe exemplificari. Acest tip de abuz se producea la capriciul vreunui nobil și nu a avut nicio legătură cu prima noapte de nuntă , nici cu ceremonii sau rituri ancestrale. Erau doar atât: fapte penale (malfetarii).
Vezi și
Malos usos señoriales es una locución usada en la Edad Media (incluso, durante el Antiguo Régimen ) en la Corona de Castilla , pero sobre todo, en la Corona de Aragón (mals usos en lengua catalana), para referirse a determinadas costumbres feudales , en general prestaciones a las que estaban sometidos los siervos encomendados a algún señor feudal . Estas prestaciones u obligaciones constituyen un tipo de derecho del señor a maltratar a su siervo (ius maletractandi) y, entre los siglos IX y XIII, se aceptaban como lícitas, consideradas algo normal, especialmente en los territorios caracterizados por su mayor similitud al feudalismo "puro": los condados carolingios de la zona pirenaica (Marca Hispánica) paulatinamente convertidos en entidades políticas independientes de hecho (reino de Navarra, reino de Aragón y condados catalanes).
Ya en la Baja Edad Media, al cobrar más protagonismo el pueblo llano, junto con la paulatina recuperación de usos propios del derecho romano, los malos usos señoriales comenzaron a verse como abusivos o a sustituirse por pagos en metálico. Sin embargo, con la crisis del siglo XIV (peste negra de 1348), muchos nobles vieron reducir sus rentas y peligrar su privilegiado nivel de vida. Una respuesta a ello (la llamada "reacción señorial") consistió en revivir esos malos usos para aumentar su recaudación, lo que en muchos casos provocó importantes revueltas de campesinos, fenómeno común a toda la Europa Occidental (la jacquerie francesa de 1358, la peaseants' revolt inglesa de 1381, la rebelión de los taboritas bohemios entre 1418 y 1439 -muchas tenían un fundamento religioso basado en la igualdad del cristianismo
primitivo: "Cuando Adán cavaba la tierra y Eva hilaba, ¿quién era Gentilhombre?"-). En los distintos reinos españoles se produjeron varias desde mediados del siglo XIV hasta mediados del siglo XV (irmandiños gallegos, remenças catalanes).
Índice
1 Corona de Castilla
2 Corona de Aragón
3 Un caso especial, el Ius Primæ Noctis
4 Véase también
5 Referencias
6 Bibliografía
7 Enlaces externos
Corona de Castilla
En la corona de Castilla es difícil determinar en qué consistían los malos usos por estar sujetos más a la tradición oral y al derecho consuetudinario ; pero, en general se refieren a los llamados malos fueros , es decir, regímenes feudales más duros en prestaciones. Ya que en Castilla la repoblación intentaba atraer gentes de otras zonas o países, era raro que los fueros o las leyes fueran duras. Por eso los malos usos son más esporádicos o simplemente son pagos monetarios. Es difícil establecer una lista de este tipo de gabelas , pero aquí se ofrecen algunos ejemplos:
- Adscripción del campesino a la tierra, impidiendo que pueda abandonarla ni él ni su familia (siervo de la gleba). En Castilla solía haber libertad de circulación, salvo contadas excepciones.
- Banalidades , tales como la obligación de usar el molino o el horno del señor, previo pago de una tasa (en Castilla era normal permitir al campesino ir al bosque comunal a recoger leña para cocinarse su propio pan, así como elegir el molino que creyera conveniente).
- La mañería o maniñádego: permitía al señor apropiarse de parte de los bienes de un siervo que hubiese muerto sin descendencia.
- Saca de pan: En Francia, por ejemplo, estaba prohibido sacar grano del señorío feudal, en parte para evitar la escasez y en parte para evitar la especulación. Pues bien, en Castilla se podía hacer previo pago de una tasa.
La tercería era la obligación de que un siervo se hiciese cargo de administrar diversos bienes señoriales. Esta carga conllevaba duras responsabilidades, entre ellas la de reponer cualquier pérdida con el patrimonio personal del campesino. La tercería fue prohibida en las Leyes Capitulares de 1440, promulgadas por el infante don Enrique.
El privilegio de corral que permitía al señor llevarse gallinas, pollos, carneros y toda suerte de ganado. Las citadas Leyes Capitulares de 1440 obligaban al señor a reponer en metálico todo lo que se llevase.
Corona de Aragón
En la Corona de Aragón, en cambio, y sobre todo en el Principado de Cataluña, la repoblación estuvo fuertemente controlada por la nobleza feudal y generalmente se establecía un número concreto de prestaciones que después serían consideradas malos usos. En los Usatges de Barcelona solo se recogen tres de estas obligaciones, pero en la mayoría de las encomiendas, especialmente de payeses de remensa (pagès de remença), los malos usos son seis:
Intestia: Si un payés moría sin testar, el señor tenía derecho a quedarse con un tercio de su patrimonio. Si no dejaba viuda ni hijos el señor se quedaba con la mitad.
Exorquia: Es similar a la mañería, es decir, si el campesino moría sin descendencia, el señor podía apropiarse de un tercio de los bienes del payés.
Cugucia: Cuando la mujer del remensa era acusada de adulterio podían darse los siguientes casos: que el remensa no lo supiera, entonces el señor feudal se repartía con él los bienes de la mujer; o que el hombre la hubiera incitado a ello, con lo que el señor se quedaba con toda la dote de la mujer.
Ársia o arçia: Hace al campesino responsable de su predio o terrazgo, de modo que, si se produce un incendio o una catástrofe en él, debía compensar al señor feudal.
Firma de spolii o firma de spoli forzada: Es el pago por los derechos de boda que paga el padre de la novia (probablemente sea una versión suavizada del derecho de pernada del que hablaremos a continuación).
Remensa o remença: Es el pago que debe hacer un campesino a su señor para recuperar su libertad de movimientos y dejar de estar adscrito a la tierra que trabaja. La redención afectaba no sólo al campesino sino también a su esposa y a sus hijos.
Esta serie de malos usos fue una de las causas, si bien no la única, de la importante rebelión de los payeses de remensa contra sus señores, entre 1440 y 1486, año en el que Fernando el Católico los derogó a través de la Sentencia arbitral de Guadalupe..
Pero, sin duda, el peligro más grave por parte de los nobles era la paulatina penetración en el seno de las comunidades libres mediante compras o heredamientos. De este modo, los territorios de realengo pasan a manos de los señores a pesar de todas las medidas que intentaron tomar las cortes de los reinos y las hermandades de campesinos para evitarlo.
Un caso especial, el Ius Primæ Noctis
Artículo principal: Derecho de pernada
Es un derecho feudal que permitiría al señor abusar sexualmente de las doncellas de su feudo el día de su boda . Sin embargo, los investigadores no han encontrado apenas pruebas documentales sobre su verdadera naturaleza, por lo que se discute si realmente existió en la Edad Media europea. En efecto, actualmente, hay una verdadera controversia científica sobre si el derecho de pernada existió realmente o es un mito inventado en periodos posteriores.
La postura más consensuada es que, por lo visto, el Ius primæ noctis , tal como se entiende hoy día, es el resultado de la interpretación tendenciosa que hicieron los ilustrados a fines del siglo XVIII para desprestigiar a la nobleza , al tiempo que reclamaban la desaparición de todos sus privilegios. Todo parece apuntar a que este mito surgiría al unir dos fenómenos diferentes:
Por un lado, el siervo necesitaba el permiso de su señor para casarse (o, en su caso, para casar a sus hijas), para lo cual debía, cuando menos, pagar un tributo. Concretamente, en Inglaterra y Gales se denominaba merchet ; en Francia , formariage , y en Cataluña la firma del spolii de los Remensas (citada más arriba). Este impuesto, a menudo, iba acompañado de una ceremonia quizás como la que se describe en la Sentencia arbitral de Guadalupe (1486): La noche de bodas, que la mujer será echada en la cama y [el señor] pasará por encima de aquella la dicha mujer.
Por otro, los abusos sexuales no sujetos a derecho, a veces sistemáticos, por parte de los nobles con sus siervas. En la Alta Edad Media los siervos tuvieron que consentir estos abusos, pero a partir del siglo XII, con el reconocimiento de su derecho al matrimonio religioso, los campesinos comienzan a rechazar este tipo de crímenes y, bien los denuncian, bien organizan auténticas rebeliones antiseñoriales de las que existen múltiples ejemplos. Este tipo de abusos se producían a capricho del noble y no tenían nada que ver con la primera noche de bodas , ni con ceremonias o ritos ancestrales. Eran simplemente eso: actos criminales (malfetrías) .
Véase también
Proastele naravuri senioriale (boieresti) este o locutiune folosită în Evul Mediu (inclusiv în timpul Vechiului Regim ) în Regatul Castiliei , dar mai ales, în Regatul de Aragon ( mals usos , în limba catalană), pentru a face referire la anumite obiceiuri feudale , în general prestarile la care erau supuși acei iobagi încredințați vreunui senior/domn feudal . Aceste beneficii sau obligații constituie un tip de drept al domnului de a-și maltrata slujitorul (ius maletractandi) și, între secolele IX și XIII, au fost acceptate drept legale, considerate normale, mai ales în teritoriile caracterizate de cea mai mare asemănare cu feudalismul " Pur ”: județele carolingiene din zona pireneană (marca hispanică) devin treptat entități politice independente de facto (Regatul Navariei, Regatul Aragonei și județele catalane).
Deja în Evul Mediu târziu, pe măsură ce oamenii obișnuiți au dobândit mai multă importanță, odată cu recuperarea treptată a utilizărilor proprii dreptului roman, abuzurile statice au început să fie considerate abuzive sau înlocuite de plăți în numerar. Cu toate acestea, odată cu criza secolului al XIV-lea (ciuma neagră din 1348), mulți nobili au văzut veniturile lor să scadă și nivelul lor de viață privilegiat periclitat. Un răspuns la acest lucru (așa-numita „reacție impunătoare”) a fost reînvierea acestor abuzuri pentru a-și spori colecția, ceea ce în multe cazuri a provocat revolte majore țărănești, un fenomen comun tuturor Europei Occidentale (jacquerie franceză din 1358, țărănii „Revolta engleză din 1381, rebeliunea taboritelor boemice între 1418 și 1439 - mulți au avut un fundament religios bazat pe egalitatea creștinismului timpuriu:„ Când Adam a săpat pământul și Eva s-a învârtit, cine a fost
Gentilhombre? "-). În diferitele regate spaniole, mai multe au fost produse de la mijlocul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea (Irmandiños gallegieni, remenças catalan).
Index
1 Coroana de Castilia
2 Coroana de Aragon
3 Un caz special, Ius Primæ Noctis
4 Vezi și
5 Referințe
6 Bibliografie
7 Link-uri externe
Coroana (Regatul) de Castilla
În cadrul coroanei/regatului de Castilia este dificil să se stabilească în ce constau abuzurile, întrucât sunt supuse mai mult tradiției orale și dreptului cutumiar ; dar, în general, se referă la așa-numitele proaste jurisdictii, adică regimuri feudale mai dure în prestatiile lor. Întrucât in Castilia s-a încercat să se atragă persoane din alte zone sau țări, era de mirare ca fursele sau legile să fie dure. Așadar, abuzurile sunt mai sporadice sau sunt pur și simplu plăți monetare. Este dificil să enumerați astfel de gabeluri, dar iată câteva exemple:
- Adscrierea țăranului la glie, împiedicându-l pe el sau familia sa (slujitorul glebei) să-l abandoneze. În Castilia, exista libertatea de mișcare, cu mici excepții.
- Banalități, cum ar fi obligația de a folosi moara sau cuptorul domnului, la plata unei taxe (în Castilia era normal să permită țăranului să meargă în pădurea comunală pentru a colecta lemne de foc pentru a găti propria pâine, precum și pentru a alege moara pe care o credea. convenabil).
- La mañería sau maniñádego: a permis stăpânului să-și apropie o parte din bunurile unui servitor care murise fără urmași.
Scoateți din pâine: în Franța, de exemplu, a fost interzisă scoaterea cerealelor din stăpânul feudal, în parte pentru a evita lipsa și parțial pentru a evita speculațiile. Ei bine, în Castilia a fost posibil să plătiți o taxă.
Al treilea era obligația pentru un servitor de a prelua administrarea diferitelor bunuri impunătoare. Această povară a avut responsabilități grele, inclusiv cea a înlocuirii pierderilor cu bunurile personale ale țăranului. Terțul popor a fost interzis în Legile capitolelor din 1440, promulgate de pruncul Don Enrique.
Privilegiul de barnyard care a permis stăpânului să ia pui, pui, berbeci și tot felul de animale. Legile capitolului menționate anterior din 1440 au obligat domnul să înlocuiască în numerar tot ceea ce a fost luat.
Coroana din Aragon
Pe de altă parte, în Coroana Aragonei, și mai ales în Principatul Cataluniei, repopularea a fost puternic controlată de nobilimea feudală și, în general, s-au stabilit un număr specific de beneficii care vor fi considerate ulterior uzuale. În Usatges of Barcelona sunt incluse doar trei dintre aceste obligații, dar în cele mai multe dintre encomiendas, în special în cele ale payeses de remitnsa (pagès de remença), utilizările proaste sunt șase:
Intestia: Dacă un țăran a murit fără voință, domnul avea dreptul să păstreze o treime din moșia sa. Dacă nu lăsa o văduvă sau copii, domnul păstra jumătate.
Exorquia: Este asemănător cu prostii, adică dacă țăranul ar muri fără urmași, domnul ar putea apropia o treime din proprietatea țăranului.
Cugucia: Când femeia din trimișă a fost acuzată de adulter, pot apărea următoarele cazuri: că remiterea nu a știut-o, atunci domnul feudal a împărțit proprietatea femeii cu el; sau că bărbatul a incitat-o la ea, astfel încât domnul a păstrat toată zestrea femeii.
Ársia sau arçia: ține țăranul responsabil pentru proprietatea sau pământul său, astfel încât, în cazul în care există un foc sau o catastrofă în el, să-l compenseze pe domnul feudal.
Semnătura spolii sau semnătura spoliului forțat: este plata drepturilor de nuntă plătite de tatăl miresei (este probabil o versiune înmuiată a dreptului de pernada despre care vom vorbi mai jos).
Remit sau Remença: este plata pe care un țăran trebuie să o facă domnului său pentru a-și recăpăta libertatea de mișcare și a înceta să fie atașat de pământul în care lucrează. Mântuirea a afectat nu numai țăranul, ci și soția și copiii.
Această serie de greșeli a fost una dintre cau zele, deși nu singura, a importantei rebeliuni a țăranilor de a fi remisă împotriva stăpânilor lor, între 1440 și 1486, anul în care Fernando el Católico le-a abrogat prin sentința de arbitraj din Guadalupe.
Dar, fără îndoială, cel mai grav pericol din partea nobililor era pătrunderea treptată în sânul comunităților libere prin cumpărături sau moșteniri. În acest fel, teritoriile realengo trec în mâinile domnilor, în ciuda tuturor măsurilor pe care curțile regatelor și frățile țăranilor au încercat să le ia pentru a-l evita.
Un caz special, Ius Primæ Noctis
Articol principal: Dreptul primei nopti .
Este vorba despre un drept feudal care permitea stăpânului să abuzeze sexualmente de domnisoarele de pe feuda sa în ziua nunții lor. Cu toate acestea, cercetătorii nu au găsit decat foarte puține dovezi documentare despre adevărata sa natură, astfel încât este in dezbatere dacă acest obicei a existat cu adevărat în Evul Mediu european. Astfel ca, în prezent, există o adevărată controversă științifică cu privire la faptul dacă dreptul primei nopti a existat într-adevăr sau este doar un mit inventat în perioadele ulterioare.
Postura cea mai consensuat ă este aceea că, se pare, Ius primæ noctis , așa cum se înțelege astăzi, este rezultatul interpretării părtinitoare făcută de iluminati la sfârșitul secolului al XVIII-lea pentru a discredita nobilimea , în timp ce reclama dispariția tuturor privilegiilor lor. Totul pare să indice că acest mit ar fi apărut prin unirea a două fenomene diferite:
Pe de o parte, slujitorul avea nevoie de permisiunea st ă panului său pentru a se căsători (sau, dupa caz, pentru a-si căsători fiicele sale), pentru care trebuia să plătească, cel puțin, un tribut. Mai exact, în Anglia și Țara Galilor se numea merchet ; în Franța , formariage iar în Catalunia se denumea " la firma del spolii de los Remensas (citată mai sus). Această taxă a fost adesea însoțită de o ceremonie, așa cum este descris în Hotărârea de arbitraj din Guadalupe (1486): În noaptea nunții, femeia va fi aruncată/băgată în pat și [domnul] va trece peste ea.
Pe de altă parte, lipsa regularizarii juridice a abuzurilor sexuale, uneori sistematice, savarsite de către nobili asupra slujitoarele lor. În Evul Mediu Timpuriu , iobagii au fost constransi să consimtă aceste abuzuri, dar începând cu secolul al XII-lea, cu recunoașterea dreptului lor la căsătoria religioasă, țăranii au început să respingă acest tip de crimă și, fie le-au denunțat, fie au organizat autentice rascoale anti-senioriale. despre care există mai multe exemplificari. Acest tip de abuz se producea la capriciul vreunui nobil și nu a avut nicio legătură cu prima noapte de nuntă , nici cu ceremonii sau rituri ancestrale. Erau doar atât: fapte penale (malfetarii).
Vezi și